Sfantul Serafim de Sarov - Dobandirea harului




"Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. Strange capital din belsugul harului lui Dumnezeu, aduna-l in banca cea vesnica a lui Dumnezeu, care iti va aduce dobanda nematerialnica, nu patru sau sase procente, ci suta la suta pentru o rubla duhovniceasca, si chiar nesfarsit mai mult decat atat. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel.”

Părintele Paisie Aghioritul :
 

Gândurile bune aduc sănătatea duhovnicească

– Părinte, care sunt caracteristicile gândului slab?

– La ce te referi? Pentru prima dată aud aceasta.

– Aţi spus că faptul de a avea cineva gând de-a stânga, de a interpreta rău un comportament…

– Şi am spus că acesta este un gând slab?

– Mi-am adus aminte de acela care voia să stea cu Sfinţia Voastră ca ucenic şi i-aţi spus: „Nu te ţin, pentru că ai gând slab”.

– Nu, n-am spus aşa. Ci i-am spus:

„Nu te iau ca ucenic, pentru că nu ai sănătate duhovnicească“.

“Ce înseamnă sănătate duhovnicească?“, mă întreabă. „Nu ai gânduri bune, îi spun. Ca om am şi eu cusururile mele, iar ca monah de atâţia ani se poate să am şi câteva virtuţi. Dar dacă nu ai gând bun, te vei vătăma şi de cusururile mele şi de virtuţile mele“.

Despre un copil mic poate spune cineva că are gând slab, pentru că este încă nematurizat, nu însă despre unul mare.

– Părinte, toţi cei mari sunt şi maturi?

– Unii nu se maturizează din pricina capului lor. Alt*ceva este când nu-l duce capul. Atunci când cineva nu se mişcă simplu, gândul lui merge la rău şi pe toate le înţelege strâmb. Unul ca acesta nu are sănătate duhov*nicească, şi nu numai că nu este ajutat de bine, dar se şi chinuieşte.

– Părinte, dacă vedem o neorânduială, este de folos să căutăm să-l descoperim pe cel ce a făcut-o?

– Caută mai întâi să vezi dacă nu ai făcut-o tu. Aceasta este mai bine.

– Dar atunci când îmi dau pricini alţii?

– Tu câte pricini nu ai dat? Dacă te vei gândi la aceasta, vei înţelege că greşeşti înfruntând astfel lucrurile.

– Iar atunci când spunem: „Aceasta cred că a făcu*t-o cutare soră”, este şi acesta un gând de-a stânga?

– Eşti sigură că într-adevăr a făcut-o acea soră?

– Nu, dar pentru că şi altă dată a făcut ceva asemă*nător…

– Tot gând de-a stânga este, deoarece nu eşti si*gură. Apoi, chiar de ar fi făcut-o acea soră, cine ştie cum şi de ce a făcut-o.

– Părinte, dar dacă văd, de pildă, că o soră are vreo patimă?

– Tu eşti stareţă? Stareţa are responsabilitatea şi de aceea trebuie să vă cerceteze patimile. Voi însă de ce să cercetaţi patimile celeilalte? Incă nu aţi învăţat să lucraţi corect în voi înşivă. Dacă vreţi să lucraţi corect în voi înşivă, să nu cercetaţi ce fac ceilalţi din jurul vostru, ci să cultivaţi gânduri bune, atât pentru cele bune, cât şi pentru cele rele pe care le vedeţi în ceilalţi. Indiferent cu ce scop face celălalt ceva, voi puneţi-vă un gând bun în minte. Gândul cel bun are dragoste în el, îl dezarmează pe aproapele şi îl face să se com*porte bine fată de tine. Vă aduceţi aminte de acele călugăriţe care l-au luat pe tâlhar drept avvă? Când s-a descoperit cine este, au crezut că face pe nebunul pentru Hristos şi se preface în tâlhar, şi la mai mare evlavie l-au avut. In cele din urmă s-a mântuit şi el, şi cei împreună cu el.

– Părinte, dar atunci când o soră îmi spune o min*ciună…

– Dar dacă va fi fost nevoită chiar din pricina ta să spună o minciună, sau dacă a uitat şi ceea ce ţi-a spus nu este minciună? Sora de la arhondaric, de pildă, cere de la bucătăreasă salată şi aceea îi spune: „Nu am“, în vreme ce aceea ştie că are. Dacă sora ce a cerut nu are gânduri bune, va spune: “Imi spune min*ciuni“, însă dacă are gânduri bune, va spune: “Săr*mana, a uitat că are salată, pentru că are multă treabă“, sau: “a ţinut-o pentru o altă nevoie“. Nu ai sănătate duhovnicească, şi de aceea gândeşti aşa. Dacă ai fi avut sănătate duhovnicească, le-ai fi văzut curate chiar şi pe cele necurate. Precum ai fi văzut fructele, aşa ai fi văzut şi gunoiul, pentru că gunoiul a ajutat să se facă fructele.

Cel ce are gânduri bune are sănătate duhov*nicească şi răul îl preschimbă în bine. Imi aduc aminte că în timpul ocupaţiei germane toţi copiii care aveau un organism tare mâncau cu poftă o bucată de pâine din făină de porumb şi erau mereu sănătoşi. In timp ce nişte copii din familii bogate, cu toate că mâncau pâine cu unt, erau bolnăvicioşi, deoarece nu aveau organismul rezistent. Chiar şi dacă ai lovi pe cineva care are gânduri bune, acela va spune: “Dumnezeu a îngăduit aceasta ca să-mi şterg greşelile mele cele vechi. Slavă lui Dumnezeu!”. In timp ce pe un altul, care nu are gânduri bune, deşi vei merge ca să-l mângâi, va crede că mergi ca să-l baţi. Luaţi exemplu de la unul beat. Dacă este rau, va sparge toate în beţia sa. Dar dacă este bun, fie va plânge, fie se va arăta foarte binevoitor. Un om beat spunea oarecând: “Dăruiesc câte o găleată de lire celor care mă invidi*ază!“.

Sfantul Serafim de Sarov - Despre tristete

"Cand duhul rau al mahnirii pune stapanire pe suflet, atunci sufletul se umple de intristare si suparare, neputand sa se roage cu staruinta cuvenita si neputand sa se indeletniceasca cu citirea scrierilor sfinte cu atentia necesara. Intr-o astfel de stare, calugarul este lipsit de lineste si blandete in comunicare cu fratii obstii, capatand o repulsie fata de tot ce-l inconjoara. Sufletul cuprins de tristete si mahnire devine bezmetic, frenetic si nu poate sa primeasca linistit nici un sfat bun si nici nu poate sa raspunda cu blandete la intrebarile adresate. Calugarul ce are un astfel de suflet afectat, evita oamenii, considerandu-i vinovati de tulburarea sa si nu intelege ca de fapt pricina bolii sufletului sau se afla in interiorul sau. "Tristetea este ca un vierme pentru suflet, ce-si roade mama care l-a nascut." Calugarul cuprins de mahnire nu poate sa-si inalte mintea catre contemplarea de Dumnezeu si nici sa savarseasca o rugaciune curata, inflacarata. Cine a biruit patimile, acela va birui si tristetea. Iar cel biruit, nu va fi ocolit nici de catusele mahnirii. Precum bolnavul este recunoscut bolnav dupa paloarea fetei, asa si cel impatimit este cercetat si stapanit de tristete. Cine iubeste pacea, aceluia ii este aproape imposibil sa se intristeze, iar cel care uraste pacea intotdeauna este trist. Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.

"Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit." spune Ioan Slavici în Moara cu noroc! Fericirea nu înseamnă sa-ţi faci tu toate plăcerile şi dezmăţurile. Nu poţi mânca cu doua linguri. Fericirea nu înseamnă să nu poţi dormi noaptea de frica averii.. de insuportabilitatea plăcerii.. Fericirea înseamnă liniştea din interiorul tău. Aceasta este ţinta! Cum spune Înţeleptul Solomon: "Casă peste casă vei zidi, averi peste averi, şi nimic nu vei dobândi!" Chiar atunci când crezi, că totul este bine, şi ai realizat tot, atunci vine moartea şi spunea asa: "Unde-i bogatul şi unde-i săracul?" Dintre doua scăfârlii, care este cea parfumata şi care este cea care a trăit modest? Mireasma Duhului Sfânt este mult mai autentică şi mai venerabilă! Viaţă veşnică, odihnă veşnică, fericire veşnică, bucurie veşnică, lumină veşnică..În Vecii Vecilor! Şi v-am dat acest model, ca să înţelegeţi, ca aceşti sfinţi, şi-au furat raiul cu o zi de nevoinţă şi o noapte de suferinţă! N-au făcut mărturisiri de credinţă, dar nu s-au lepădat de Hristos, crezând cu tărie ca Hristos este Izbăvitorul! Asta ne trebuie şi nouă.. Tărie de Credinţă!
https://www.youtube.com/watch?v=RmDc924xcjU

Indiferența duhovnicească 1
 

Unul dintre cei mai primejdioși vrăjmași ai omului este răcirea (indiferența) duhovnicească. Dacă inima este indiferentă față de Dumnezeu, viața noastră duhovnicească este amenințată; la fel și rugăciunea, ca fiind cea mai vie expresie a ei.

Atunci, omul începe să se stingă duhovnicește. Iar dacă devine indiferent pe deplin, el moare duhovnicește. Morții sunt reci. Iată de ce trebuie, în mod deosebit, să ne păzim de indiferența duhovnicească.

(Arhimandritul Serafim Alexiev )

"Fie că mergi, fie că șezi, fie că stai întins, fie ca ești la masă ori că faci treabă, fie că ești în mulțime sau ești singur, îți poți înălța către Dumnezeu totdeauna mintea și inima, cerând de la El, în felul acesta, milă, fiindcă Dumnezeu este peste tot și în orice loc, și întotdeauna este gata, ca un iubitor de oameni, să ne asculte și să ne ajute."

In Sfantul Munte, mulţi se roagă zi şi noapte. Se întâmplă să se roage cineva de seara până dimineaţa şi să nu-şi dea seama când trece timpul. În iubirea lui Dumnezeu, ceasurile fug cu altă repeziciune. O, ce-i în Sfântul Munte noaptea! Mireasmă, tămâie, îngeri, rugăciuni… Îngerii poartă rugăciunile sfinţilor şi le duc la Dumnezeu. Ce taină!

Noi, la Sfântul Munte ne trezeam fără ceas. Când venea ora, îndată ne sculam. Şi obosit de-ai fi fost seara, şi chiar dacă ai fi adormit târziu, când venea ora, zburai în picioare. Este o obişnuinţă, îndată ce te trezeşti, să zbori în picioare. Bineînţeles, se poate şi să te întorci pe cealaltă parte şi să te ia somnul până la prânz. Foarte rău! De aceea, îndată ce te trezeşti, să te ridici din pat. Să alegi ceasurile de noapte. Intri mai uşor în rugăciune. Chiar şi întâmplător dacă te trezeşti noaptea, nu te culca îndată la loc; este un prilej pe care ţi-l dă Dumnezeu să te rogi, cât poţi, în linişte.

( Părintele Porfirie )

Iata ca din Sfantul Munte ne vin si treburi duhovnicesti (slava Domnului!), nu doar sforarii lumesti si politicesti.
Sa-i tina Domnul pe monahii athoniti asa cum am crezut ca sunt: oameni ai rugaciunii, ingeri in trup! Si povatuitori duhovnicesti neintrecuti. Pentru ca crestinii din lume au foarte mare nevoie de ei in aceasta ipostaza, nicidecum in altele.

Amin , amin , amin !

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viata e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă.

De aceea este fundamental să găseşti sensul fiecărei încercări sau sufe*rin*ţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările vietii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferintă. Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem.

Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"

-Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa-

Este târziu să te rogi pe ultima sută de metri! Degeaba aduci zece preoţi la înmormântare să-i cânte "Cu sfinţii odihneşte.." că el stă de mult cu "stavarache" acolo jos şi se chinuiesc amândoi acolo în flăcări. Trebuie să ştim, că doar cantitatea de fapte bune, săvârşite cu mâna noastră, dorinţa de mântuire şi dorul de Dumnezeu, sunt acte de dezlegare a păcatelor. E simplu!
Nu ai timp să te rogi, dar când te duci în Rai, nu te întreba caţi nepoţi ai avut sau câte standuri ai avut, câţi bani ai adunat sau cât ai pierdut, câte boli şi suferinţe ai avut,.. Te întreba de ce nu te-a preocupat problema sufletească "uleiul din candela ta". Pentru că asa e pilda "nu vă dam, că nu o sa ne ajungă nici noua, nici vouă". Oamenii cred că este vorba de ulei, dar este vorba despre puterea Duhului Sfânt, este vorba de lucrarea puternică a faptelor bune, care strălucesc şi se transformă în lumina.."Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse" să puteţi sta bine în ziua cea rea, adică când va fi Judecata şi ispita cea mare a diavolului. Şi veţi birui.." Pilda înfricoşătoare, despre ce se întâmplă cu preotul, dacă este îngăduitor la spovedit! Pentru că oameni vin şi spun aşa:
- Pai, părinte, ştiţi că sunt bolnava şi vreau să mă împărtăşesc!
- Hai, du-te şi te împărtăşeşte, dar să citeşti o Psaltire!
Şi vine peste un timp, şi spune:
- Părinte, să nu vă supăraţi, vreau să vă spun ceva. Ştiţi, eu psaltirea aia, n-am mai citit-o!
Aş vrea să ţineţi minte un lucru. În rugăciunea de spovedanie personală, un element de baza când citim molifta, spunea asa: "Ori cu vreun canon de la preot s-a legat, sau a călcat şi iertare nu a luat!" Aşa că nu trebuie sa vă culcaţi pe o ureche, că ar fi un lucru uşor. De aceea când ţi se face spovedanie de mănăstire, unii dau metanii cu nemiluita, mie mi-a plăcut mereu să fiu cumpătat. Şi am dat 12 metanii, 30 de metanii, 50 de metanii, 7 metanii, 12 "Tatăl Nostru", 30 de "Tatăl Nostru", Paraclisul Maicii Domnului, Canonul de Pocăinţă..ca omul sa primească ceva plăcut, puţin şi util. Şi să fie dornic de a arde de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu, de a se întâlni cu El, nu să zică "Vaiii, ce canon greu ,mi-a dat asta!" Dar nici să fii nepăsător şi să transformi o dieta de dulce, într-o dietă de post, care iţi face bine şi la sănătate şi la greutate. Iar postul devine, cură de detoxifiere sau de slăbire! Aşa cum spunea o bătrânică: "Părinte, am ţinut tot postul, sunt curată! Dar o rugăciune ai citit? A.. dar nu am timp, părinte, am nepoţi, am stand la piaţă...n-am timp! Faptele bune sunt de trei categorii. Dacă sunt rugăciuni de la miezul nopţii, sunt bănuţi de aur. Dacă sunt rugăciuni de seară, făcute până în miezul nopţii, sunt rugăciuni de argint. Dacă sunt rugăciuni făcute ziua, sunt banuţi de aramă. Iar dacă sunt rugăciuni de priveghere (slujba care durează toată noaptea) sunt diamante.
https://www.youtube.com/watch?v=nf2_nektudk

Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba hotărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere.

Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui „Am greşit”? Se opreşte şi-ţi dă binecuvântări. Adică, atunci când copilul cel neas*tâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este mus*trat de conştiinţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de po*runcile lui Dumnezeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă, atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să creadă în Dumnezeul Cerului. Astfel, acela a lăsat pe israeliţi liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile Ierusalimului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de evlavie, ce nu le-au arătat într-un anumit fel nici israeliţii (Ezdra 1, 1). Şi toate acestea pentru că poporul s-a pocăit şi s-a schimbat (Ezdra 8, 88-92). Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul!

Să citiţi toate Cărţile Macabeilor. Sunt foarte pu*ternice. Ce poruncă dăduse împăratul! Ca elefanţii să calce pe israeliţi. S-au dus ceilalţi, au pregătit cere*monia, au adăpat 500 de elefanţi cu vin tare şi tămâie ca să-i întărâte şi aşteptau pe împărat să vină ca să în*ceapă spectacolul. Dar împăratul uitase porunca ce o dăduse. Se duce îngrijitorul de elefanţi să înştiinţeze pe împărat, pentru că acela încă nu apăruse. „Împărate”, îi spune, „te aşteptăm. Toate sunt gata, elefan*ţii, iudeii şi cei chemaţi aşteaptă”. „Cine v-a spus să faceţi un astfel de lucru?” le spune. Strigăte, amenin*ţări... Şi aceasta nu s-a făcut o dată, ci de trei ori (III Macabei 5, 1-35). Oare a fost un lucru mic ca împăratul să uite porunca ce-o dăduse el însuşi? Şi nu numai aceasta, ci în cele din urmă şi-a schimbat toată purtarea sa faţă de iudei. Toată cheia aici este: să se pocăiască lumea.

(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Lumina Minţii!

Omul care nu se teme de Dumnezeu, este "nebun", adică nu are mintea bună! Mintea lui este stăpânita de demon!
Noi nu cunoaştem şi nu pătrundem toate tainele lui Dumnezeu! Iar asta se întâmplă, pentru că ne place să stăm în întuneric!
"Zis-a cel nebun întru inima sa: "Nu este Dumnezeu!" Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în fărădelegi; nu-i nimeni care să facă binele!"(Psalmul 52)
Asemenea nebuni erau şi pe vremea regelui David, dar erau mai modeşti, pentru că gândeau asemenea nelegiuiri numai în mintea lor, în inima lor, nu strigau în gura mare, cum faci dumneata…
https://www.youtube.com/watch?v=tP1qVsepruc

În momentul în care eu am venit la biserică, biserica este o clădire cu uşa deschisă.
La uşa bisericii nu găseşti bancomat şi nu trebuie să bagi cartela ca la metrou.
La biserică nu este paznic care nu te lasă să intri, dacă nu ai bilet.
Nu! Este locul deschis, liber, public, consimţit din voia fiecărui creştin care intră în biserică indiferent că a aprins o lumânare sau nu, că a cumpărat o prescură sau nu, că a scris trei nume pe o hârtie şi a dat un pomelnic sau nu, el intrî în biserică şi se îndulceşte cu glasul Sfintei Liturghii... acolo unde şi îngerii stau şi ascultă şi doresc de Dumnezeu, doresc să vadă pe Fiul lui Dumnezeu jerfindu-se ca să audă galsul dumnezeieştii Liturghii. Dacă îngerii care sunt tot timpul cu Dumnezeu, abia doresc să audă şi să vadă cum cântă pământenii, şi cum îl lauda pe Dumnezeu când se jertfeşte în Potir, cu atât mai mult pământenii! Dar oare un pământean care stă într-un sat sau într-un oraş şi n-a intrat de 30 de ani în biserică.. Acela nădăjdueste ca în ziua în care va sta cu faţa în sus, adus de ai lui cu dricul la biserică, o să-i spună Dumnezeu:"Te-am iertat, fiule!"? Nu ! Nu o să poată să-i spună aşa! Şi nici n-o face! Dacă în conceptul moral, bisericesc, creştinesc..ca preot, eşti obligat să spui:
"Da.. lasă că ştie Dumnezeu! Că e Bun! Că e Blând!" Dumnezeu e Drept şi este de o seriozitate înfiorătoare. Şi a spus Dumnezeu prin sfinţii lui aşa: "Dacă nu ai biserica de mamă, nu-L ai pe Dumnezeu de Tată!" Nu poţi să te naşti aiurea şi să trăieşti aiurea şi să mori la fel. Pentru că acela , dacă nu ar fi murit, nici atunci n-ar fi intrat în biserică! L-au adus aţtii de silă!
Şi în momentul în care tu ai stat 30 de ani într-un sat sau într-un oraş, şi nu ai intrat într-o biserică, şi n-ai ştiut ce înseamnă glasul Sfintei Liturghii, Împărtăşania, spovedania, şi ce înseamnă cântarea îngerească, contactul cu cuvântul lui Dumnezeu, cu Trupul lui Dumnezeu şi cu Sângele lui Dumnezeu.. tu n-ai ce căuta în biserică!
https://www.youtube.com/watch?v=UrFKmRfWlhY

Când aveţi câte o greutate sau un necaz, nu vâ mai frământaţi până vi se sparge un vas de sânge la cap, sau vă îmbolnăviţi de stres şi luaţi tone de pastile.
Ci spuneţi aşa: "Doamne, Tu m-ai lasat să alunec în necazul acesta, Tu ajuta-mă să ies!" Şi începi cu Paraclisul Maicii Domnului, cu Acatistul Mântuitorului, cu o rugăciune la Sf. Mina şi o mai rogi pe Maica Domnului şi la Acoperământ, şi mai zici ici colo şi un Sf Spiridon, şi mai este şi Mihail şi Gavril pentru duşmani, şi ai să vezi că lucrurile rele se potolesc de la sine!
Căci după ce te îmbolnăveşti, nu-ţi mai folosesc reuşitele?
Deci tu trebuie să rămâi om integru lui Dumnezeu, să te poţi bucura de Slava Lui şi de Măreţia Lui!
Totul e în mâna lui Dumnezeu! Trebuie să demonstrăm că suntem ortodocşi concentraţi şi să nu ne transformăm în ortodocşi diluaţi! În loc să învăţăm Sf. Scriptură pe de rost, noi învăţăm tot felul de scrieri şi de nimicuri pe care le scriu oameni fără ocupaţie. Şi mai auzi pe câte unii care citesc:
"Vai, să vezi că Pământul e condus şi că Pământul e dirijat."
Om fi domnule, om fi! Pentru că şi circulaţia este dirijată şi ţara e condusă.
Dar destinul fiecărui om, mai înainte de toate, este în mâna lui Dumnezeu!
"Sfarmă Domnul sfatul boierilor!" Adică al conducătorilor noştri!
"Sfarmă Domnul gândul noroadelor!" Adică ce pun alţii la cale! Iar Domnul rămâne în veac şi pomenirea Lui din neam în neam!
"Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate."
De cine trebuie să mă tem?
În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
Predica integrala: - https://www.youtube.com/watch?v=OXiw0MP9lBs

Orice creştin are datoria să cinstească cărţile sfinte, căci aşa ne-a poruncit Mântuitorul, zicând:
„Voi cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi tocmai ele sunt care mărturisesc despre mine”(Ioan 5, 39).Cum citim și interpretăm Sfânta Scriptură?
"Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile.(Luca 24:44,45) Acesta este elementul primordial din toată Evanghelia de astăzi. Sf. Ioan Gură de Aur învaţă că „este imposibil ca cel care stă de vorbă cu Dumnezeu şi Îl ascultă, să nu dobândească vreun folos” (Omilia LIII, 3, la Ioan). Sfânta Scriptură este plină de dumnezeiască lumină şi putere întăritoare de suflete, care luminează sufletele pe cărările cele bune ale vieţii. Căci Sfânta Scriptură „ne luminează credinţa, ne deşteaptă conştiinţa şi ne curăţă cugetul pentru împlinirea virtuţilor” (Omilia LIII, 3, la Ioan). „Mare rău este necunoaşterea Scripturilor” (Omilia XXXIV, 5 la Facere) şi „aceasta este cauza tuturor relelor, de a nu cunoaşte Sfintele Scripturi”. Şi chiar dacă bunul creştin, din pricina slăbiciunii omeneşti, înţelege doar puţine adevăruri din Sfânta Scriptură, totuşi el nu trebuie să înceteze citirea lor, căci din însuşi acest simplu contact cu cărţile sfinte el dobândeşte multă sfinţenie. Însă, a o tălmăci numai Biserica prin profesorul de cateheză sau duhovnic are dreptul. Sfinții Părinți ai Bisericii au precizat că Biblia poate fi citită de orice creştin, dar nu poate fi tălmăcită de oricine, deoarece nu este o carte uşor de înţeles. Ea nu este o scriere pe înţelesul tuturor (II Petru 3, 16). Dimpotrivă, are unele locuri greu de înţeles din cauza vechimii sale, a obiceiurilor şi tradiţiilor vremii, al cuprinsului variat al celor 66 de cărţi. Astfel, Sf. Apostol Petru într-una din epistolele sale, vorbind despre epistolele Sfântului Apostol Pavel, spune că „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru, 3, 16). Ea este o carte ce vorbeşte despre revelaţii dumnezeieşti care nu pot fi înţelese uşor fără o pregătire temeinică, iar orice interpretare liberă duce în mod inevitabil la pierzania sufletului celui ce interpretează eronat şi a altora la fel de neiniţiaţi, dispuşi să subscrie interpretărilor eronate. Tocmai de aceea, ca nici o altă scriere, Sfânta Scriptură, nefiind înţeleasă în mod corect, a dat naştere la dispute aprinse, care uneori s-au soldat cu grave erori de doctrină. Şi atunci, pentru a se evita astfel de erori doctrinare, este nevoie de cineva care să explice credincioşilor aceste adevăruri. De aceea, într-una din omiliile sale, Sf. Ioan exclamă: „Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu depăşim măsura noastră, dar nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu” (Omilii la Facere, omilia II, II). Adevărata călăuză în cunoaşterea şi interpretarea Scripturii este Biserica, prin tot tezaurul învăţăturilor sale, cuprins atât în comentariile Sfinţilor Părinţi, cât şi în învăţătura cărţilor de cult. Biblia este a Bisericii şi numai Biserica o poate tălmăci fără greşeală, deoarece Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului”(II Timotei, 3, 15).
https://www.youtube.com/watch?v=fx-i3Avux7A

Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei…

Domnul e pretutindeni şi vede toate: vede ce face omul pentru El, fiind totdeauna gata să ajute pe cei care aleargă la El după ajutor. Astfel, dacă veţi pune în inima Dumneavoastră hotărârea de a lua aminte întotdeauna la Domnul, Care este lângă Dumneavoastră şi în Dumneavoastră, îndreptându-vă toate puterile spre a plăcea Lui, cerându-I ajutorul în orice nedumerire, în orice nevoie duhovnicească, puteţi aştepta ajutor fără vreo îndoială când alergaţi la Dânsul cu credinţă.

Conştiinţa să vă fie curată întotdeauna – însă ea trebuie luminată prin Cuvântul lui Dumnezeu, altminteri ne tulbură adesea fără folos, în acest scop trebuie citită Evanghelia şi luate de acolo regulile după care trebuie să se călăuzească conştiinţa.

Sunteţi soţie, sunteţi mamă, sunteţi stăpână a casei. Toate îndatoririle soţiei, mamei, stăpânei casei sunt înfăţişate în scrierile sfinţilor Apostoli. Cercetaţi-le si apucaţi-vă să le împliniţi cu conştiinciozitate, fiindcă este îndoielnic că mântuirea se poate rândui fără împlinirea îndatoririlor pe care ni le impun poziţia socială şi ocupaţia noastră. Acestea sunt de la Dumnezeu şi se pot întoarce ori spre plăcerea Lui, dacă sunt împlinite cu credincioşie, ori spre jignirea Lui, de nu sunt împlinite. Sunteţi soţie, mamă, stăpână a casei, în datoriile legate de aceasta stă mântuirea Dumneavoastră.

Despre rugăciunea femeii măritate

Daţi-vă osteneala să faceţi astfel: dimineaţa, la pravila de rugăciune, faceţi aşa încât să vă opriţi cu luare-aminte înaintea lui Dumnezeu. Astfel veţi fi tot restul zilei înaintea Lui, orice s-ar întâmpla să faceţi. De vă veţi rândui aşa şi veţi începe, împreună cu proorocul, să-L aveţi pururea pe Domnul înaintea Dumneavoastră (având, fireşte, simţăminte pe măsură), vă veţi ruga neîncetat, şi atunci nu vă veţi plictisi.
De la pravila de rugăciune să nu vă depărtaţi până ce se va naşte frângerea inimii însoţită de încredinţarea în voia lui Dumnezeu…

Citirea Evangheliei şi a Psaltirii este un lucru bun. Nu lăsaţi cărţile din mână până ce nu culegeţi din ele vreo lecţie sau regulă de viaţă.

„Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot”

Nu pot să îmi împodobesc primele rânduri cu laude pentru Dumneavoastră. Scrieţi: „Mă rog rău, sunt leneşă la învăţat psalmi, m-am lăsat aproape de tot”. Halal progres, ce să zic!

Aceasta poate avea urmări rele: nepăsarea faţă de lucrurile lui Dumnezeu se poate preface în nărav, şi atunci adio cucernicie. Trebuie să prevenim lucrul acesta. Binevoiţi să faceţi astfel: învăţaţi psalmii când veţi avea chef, alegându-i pe cei pe care îi înţelegeţi mai bine şi care vă merg mai mult la inimă. Şi mai bine va fi dacă nu îi veţi învăţa totdeauna în întregime, ci stihurile care vă rămân mai uşor în suflet, cum ar fi: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte; nu întoarce faţa Ta de la mine; unde mă voi duce de la Duhul Tău?, şi aşa mai departe. Spuneţi-le apoi pe dinafară întorcându-vă mintea spre Dumnezeu în timp ce vă faceţi treburile… Puteţi „scrie” aceste versuleţe pe orice pas pe care îl faceţi – şi veţi fi ca într-un veşmânt frumos, îmbrăcată în cuvântul lui Dumnezeu…

Dimineaţa moţăiţi, şi ca atare nu vă rugaţi, sau vă rugaţi la plesneală… Este foarte rău. Rugaţi-vă puţin, însă aşa cum trebuie, după toată rânduiala rugăciunii. Dacă întârziaţi cu trei minute acolo unde vă grăbiţi să ajungeţi, nu este mare lucru! Aşadar, rugaţi-vă neapărat aceste trei minutele dimineaţa, în atare caz, n-aveţi de ce vă apuca să citiţi rugăciuni după carte sau pe dinafară… rugaţi-vă cu propria gândire şi propriile cuvinte. Puneţi-vă în faţa lui Dumnezeu… Dumnezeu este aproape şi de Dumneavoastră, măcar că Dumneavoastră puteţi fi departe de El cu gândul şi cu simţămintele: apropiaţi-vă de El atât cu unul, cât şi cu celelalte… Daţi-L mulţumită că v-a păzit în vremea somnului şi că v-a dat să vedeţi din nou lumina Sa şi să mai trăiţi o vreme… fiindcă mulţi se culcă, dar de sculat nu se mai scoală.

Cereţi de la El binecuvântare pentru treburile zilei care începe, ca să vă arate pe cele bune şi să vă ferească de cele rele… Chemaţi-o pe Maica Domnului, chemaţi pe îngerul păzitor, pe sfânta a cărui nume îl purtaţi şi pe sfinţii toţi…
Rugaţi-vă pentru mama, fratele, rudele şi cunoscuţii voştri; pomeniţi-i şi pe cei adormiţi. După aceea, încredinţându-vă voii lui Dumnezeu, mergeţi la treburile pe care le aveţi, străduindu-vă în tot chipul să nu uitaţi că înaintea feţei lui Dumnezeu umblaţi…
Faceţi toate acestea cu minte adunată şi cu simţire nerăspândită: rugăciunea Dumneavoastră va fi atunci adevărată, iar conştiinţa nu vă va reproşa nicicând că nu v-aţi rugat ori că v-aţi rugat rău. Îndeajuns va fi aceasta, mai ales dacă veţi păstra lipită de inimă aşezarea cea rugătoare.

La fel vă puteţi ruga şi seara. Totuşi, întrucât aici vă puteţi face mai mult timp, rugaţi-vă şi cu rugăciunile învăţate din cărţi; ele vor ajuta să îndreptaţi către Dumnezeu cu mai multă putere şi înţelegere cuvintele rugăciunii Dumneavoastră.

Despre clipele de singurătate ale femeii căsătorite

Iată că sunteţi singură, şi vă plictisiţi! Vă plictisiţi fiindcă aveaţi multe de făcut, iar acum ca aţi rămas singură nu ştiţi cu ce să vă umpleţi timpul. De aceste clipe trebuie să vă folosiţi îndreptându-le numai şi numai spre lucrarea lui Dumnezeu: rugăciunea şi cugetarea la cele sfinte. Aceste îndeletniciri, îndată ce vor începe să meargă cât de cât cum se cade, nu vă vor lăsa să vă plictisiţi, fiindcă din ele izvorăşte mângâiere duhovnicească, pe care n-o poate da nimic din cele pământeşti. De pildă, atunci când la citirea (să zicem) Evangheliei se nasc în minte întrebări, iar după adâncirea cuvenită sufletul găseşte răspuns mulţumitor la ele, în asta este multă mângâiere duhovnicească. Lucrul este cu atât mai plăcut cu cât un astfel de succes dă aripi spre mai mult, iar atunci ia naştere şi deprinderea cu asemenea îndeletniciri. Sufletul devine atunci larg, repede zburător şi mult gânditor.

Cum să se poarte femeile cu soţii necredincioşi

Continuaţi să vă ţineţi în frâu necazul prin răbdare şi mai ales prin încredinţarea întregii Dumneavoastră sorţi în voia Domnului, aflând mângâiere în încredinţarea că toate ni se întâmplă cu voia Lui, spre binele nostru. Cât priveşte pasajul de care vorbiţi din (l Petru 3,1), nu ştiu de ce lămuriri ar mai fi nevoie. Este limpede că Apostolul are în vedere bărbaţii care nu cred în Evanghelie şi spune femeilor să fie soţii cât se poate de bune, în nădejdea că văzând la ele o purtare atât de minunată, izvorâtă din creştinism, şi soţii necredincioşi să se încredinţeze de adevărul acestuia şi să se convertească.

Povaţă către o văduvă

Tot sunteţi necăjită. Este în firea lucrurilor, însă durerea va trece. Simţămintele de mâhnire se vor potoli şi va rămâne amintirea lină.

Cu privire la soarta răposatului, care din muritori poate spune ceva limpede? În duhul credinţei noastre însă, nu avem cum să nu nutrim nădejdea că Domnul Cel Milostiv va face cu el după mila Sa. Această nădejde este întărită de starea în care ştim că a petrecut răposatul în vremea dinaintea morţii.

Gospodăritul nu e un lucru complicat, în curând o să vă daţi seama care e rânduiala lucrurilor şi nimic nu o să vi se mai pară atât de greu. Trebuie să nu arătaţi însă nepăsare. Gospodăria şi toate cele ce ţin de ea sunt dar al lui Dumnezeu, care trebuie păzit şi lucrat, atâta doar că scopul trebuie să fie slava Lui. Păziţi cu sfinţenie acest sfat: faceţi parte nevoiaşilor, însă după putere, nu mai presus de putere, şi totul va merge bine.

Rugaţi-vă cu osârdie pentru cel adormit.

Sfântul Teofan Zăvorâtul
din “Mântuirea în viaţa de familie”, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Cartea Ortodoxă 2004

Vaiii.. se construiesc biserici.. ar trebui şcoli, ar trebui spitale!!! Fraţilor, ar trebui în primul rând Case de Nebuni! Asta ar trebui în primul rând, nimeni nu-şi dă seama. Noi cei mai mulţi în ţara asta nebuni avem!
Ne trebuie şcoli de Şcoala Vieţii, este o noua facultate deprinsă la români din tată în fiu, din mamă în fiică, ceea ce numim noi azi în termeni populari Şcoala de acasă. Până acum i se spune educaţia celor 7 ani de acasă. Nu-s 7 ani deoarece pe copilul de 7 ani nu-l scoţi în drum. Este şcoala de acasă, este şcoala vieţii! Mama o învaţă pe faţă cum se toarce, cum se face o mâncare, mama o învaţă cum se spală, cum se calcă, să nu fie vagaboandă, mama o învaţă cum să-şi respecte bărbatul şi să nu umble aiurea din om în om şi din bărbat în bărbat. Mamă, asta-i şcoala care ne lipseşte! Aici e punctul pe I ! Oamenii nu realizează că dacă nici pe Dumnezeu nu l-ar mai avea în biserică, s-ar omorâ între ei, şi-ar da în cap unul altuia. Dar conştiinţa pe care o mai trezeşte Duhul Sfânt din când în când, îl face pe om să se tempereze. Noua ne lipseşte sentimentul de ortodox activ. Noi avem doar sentimentul de ortodox intelectual. Mergi la orice ortodox în noaptea de Paşti şi ai să-l găseşti la biserică luând lumina aceea de la altar, cand spune preotul: Veniţi de luaţi lumină! El ia lumina aia, dar nu ştie ce-i cu ea, el o duce frumos acasă cu soţia, poartă grijă de candelă, o pune pe masă în casă să ardă într-o zi, două cât ţine ea, dar ei s-au dedat la bautură, la desfrâu, la mâncare, la fripturi... şi în biserică mai rămân zece oameni care stau şi ascultă. Nişte babe pline de artroză şi de reumatism. Pentru alea a venit Htistos! Iar pentru ceilalţi, spune în Cartea lui Iov: "şi venind satana şi găsind pe copiii lui Iov benchentuind şi dansând, i-a omorât şi a dărâmat casa pe dânşi!" Asta nu înţelegem noi, din sfera asta trebuie să-i tragem pe toţi. Că nu numarul de biserici ne mântuieşte, poţi să ai preoţi pe metru pătrat, chiar dacă s-ar face ca la medicul de familie.. să dai câte zece creştini să se mântuiască, tot nu s-ar mântui. Stiţi din ce cauză? Pentru că acestă credinţă vine din interior! Da, ea vine prin auz şi comuniune, dar ea vine prin trăire. Dacă mama ta când erai mititel ţi-a făcut cruce peste leagăn, dacă tu când erai mititel mama ta ţi-a însemnat cu cruce sticla de lapte, perna când te-ai pus cu capul... să ştii că tu creşti bine. N-ai cum să te strici!
Predica integrală: - https://www.youtube.com/watch?v=5OxYd-Y_TmI

Denigrarea!
Sindromul Lumii Moderne lipsite de Logosul Lucrurilor şi de Raţionalitatea lor. Imediat ce se constată o ieşire din colaps,o idee luminoasă, o cale folositoare, când apare un binefăcător mai strălucit în societate, indiferent de domeniu social, automat răutatea şi mândria intră în acţiune, anihilează şi distrug orice licărire de valoare sau lucru bun!
Aşa încearcă şi astăzi unii în jurul nostru, pentru că îi împinge Sfânta Răutate, Sfânta Mândrie, Sfântul Orgoliu, Sfânta Duşmănie, Sfânta Invidie, Sfânta Răzbunare..
Căci, na, te roade..
Când vezi că unul este mai bun decât tine, te chinuie dracul!
Nu te lasă!
Şi începi; "Aaaa, să-ţi spun eu cine e ăla.. "
Şi începe denigrarea, începe clevetirea!
Aşa cum era în vremea lui Iisus, când a vindecat un orb şi a început să vadă, L-au denigrat, aşa este şi azi, în Duminica Orbului!
Ucenicii lui CEDO, de acolo vin ideile astea!
Dar noi să rămânem Unceicii lui Hristos!
De ce?Pentru că în momentul în care crezi în Hristos şi te închini Lui şi Dumnezeu te apără şi te ocroteşte!
https://www.youtube.com/watch?v=tP1qVsepruc

Puţini credincioşi şi chiar monahi mai citesc astăzi Psaltirea. Care este folosul citirii regulate al Psalmilor?

- Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în șoaptă la ascultare, sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini mai ştiu astăzi doar psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri.

Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan)

Părintele Calistrat! :
 

Despre importanța locașurilor de cult s-a tot vorbit și încă se vorbește și se polemizează.
Dar oare toți acei oameni care cârtesc împotriva bisericilor, s-au întrebat vreodată de ce s-au construit atâtea altare, biserici, mănăstiri și paraclise, în centrele marilor orașe, în vârfuri de munte, pe dealuri, pe câmpii, pe insule?
Biserici s-au construit dintotdeauna, pentru că sufletele oamenilor tânjesc după ele.
Când ai un necaz, o boală, un zbucium sufletesc, când nu-ți merg bine afacerile, sau nu mai poți scăpa de datorii, când cineva îți face rău și-ți vatămă sufletul, ce faci?
Fugi la biserică și te rogi.
De ce atâția și atâția oameni se întorc iar și iar la biserică?
Pentru că ei au văzut și au simțit pe "pielea" lor mângâierea Lui Dumnezeu.
Pentru că aici au găsit pacea lăuntrică și și-au ușurat sufletul de păcate, prin taina Sfintei Spovedanii.
Aici s-au hrănit sufletește cu Trupul și Sângele Mântuitorului.

Încă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii merg la biserică și vizitează mănăstiri vechi de secole.
Dovada o face numărul tot mai mare a enoriașilor care vin la Sfânta Liturghie, la Sfântul Maslu, sau pur și simplu pentru a se ruga în tihnă, în Casa Domnului.
Ce dă biserica în schimb?
Ceea ce o societate agitată și din ce în ce mai hăituită, nu o face.
Curțile bisericilor adună oamenii la un loc.
La biserică nu mai ține nimeni cont că unul e sărac, sau altul e bogat, că unul are funcție de director sau altul de slugă. Se împărtășesc toți din același Sfânt Potir.
În biserică sunt toți frați întru Hristos, având o moștenire comună: Împărăția Cerului.

Asta e biserica, dragii mei.

"Hristos N-a avut imaginatie! Pentru asta N-a putut fi invins de satana."

Când posteşti de bună-voie şi ai "harul lui Dumnezeu", postul ţi se pare uşor. Îl ţii o zi, două, trei, patru, nouă şi chiar un post întreg. Când nu ai harul lui Dumnezeu, pe lângă faptul că te abţii de la mâncare, Dumnezeu îngădiue şi satana lucrează, că simţurile tale să adulmece o foame nebună (un fel de zbucium al stomacului) un fel de lipsă de voinţă la înfrânare. Adică iubirea de sine, atât de mult se aprinde patima în om, încât starea de flămânzire devine de nestăpânit. Hristos n-a avut imaginaţie! Pentru asta n-a putut fi învins de satana. Nu i-a putut pătrunde în gânduri niciodată, pentru că Hristos spunea aşa „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Deci , nimeni nu pătrunde taina lui Dumnezeu, niciodată! Şi cum încearcă diavolul să-L ispitească pe Iisus? Provocându-L!
"Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se ispititorul a zis: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El răspunzând a zis: Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu."(Matei 4-1,11)
Deci noi putem învia şi prin "Cuvânt" Aflăm de la Sfântul Marcu:“Talita kumi – Copila, ţie îţi zic, scoală-te!”Şi a înviat copila. Tot Marcu spune că s-a dat jos şi umbla prin încăpere. Iar Luca spune că a zis: “Daţi-i să mănânce” – adică viaţa. Şi parcă simţi aievea acest adevăr: Spune Psalmistul: “Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mâinile Tale, adică ale Tatălui – Fiul şi Duhul Sfânt. I-a strigat pe cei care muriseră ca şi cum aceştia îl auzeau:“Lazăre, vino afară!“ Iar alt exemplu este învierea fiului văduvei din Nain: "Tinere, ţie îţi zic, scoală-te."
Trebuie să stabilim exact ce este imaginaţia şi să cercetăm "caracterul" şi mobilurile ei. Sfântul Ioan Scărarul defineşte închipuirea precum urmează: "închipuirea este amăgirea ochilor în gândirea adormită; închipuirea este extazul minţii, al trupului în stare de veghe, închipuirea este contemplaţia neîntemeiată". Trebuie să facem o distincţie clară. Un lucru este imaginarul şi altul închipuirea. Imaginarul este potenţa naturală a sufletului în timp ce închipuirea este activarea imaginarului. Imaginarul este între minte şi simţire. Nu este nici lucrarea curată a minţii, dar nici lucrarea simţurilor. Sfântul Grigorie Palama scrie: "Iar acest imaginar al sufletului, în fiinţa raţionala, devine graniţa minţii şi a simţirii".
“Să nu-l crezi niciodată pe diavol, nici chiar când te îndeamnă la un lucru folositor; pentru că el începe cu nevoia şi sfârşeşte cu răul. Să nu faci voia dracilor, nici de foame nici de altă lipsă, ci aleargă la Dumnezeu”.
https://www.youtube.com/watch?v=68NQXky-lcs

Se vorbeste frecvent despre „dependenţa”*de durere sau de nefericire. Majoritatea celor care aud asocierea dependenţei cu trăirile lor profunde ce aparţin unui registru sufletesc atât de dureros tind să nege şi chiar să fie revoltaţi de o asemenea asociere de termeni. Pentru*dependenţă, o explicaţie a fost adusă şi prin descoperirile neurofarmacologiei*care au confirmat, în urmă cu peste patru decenii, că neuronii au receptori proprii pentru narcotice.

Această descoperire, extrem de intrigantă la timpul ei, s-a explicat prin aceea ca la nivelul creierului se produc substanţe opioide. Cu alte cuvinte, creierul îşi sintetizează propriile*„droguri”. Ele acţionează fie împotriva durerii, fie pentru a produce senzaţii de plăcere. De câte ori ni se întâmplă ceva pe care noi îl receptăm ca fiind neplăcut sau dureros (noi fiind şi cei care dăm interpretarea momentelor trăite), neuronii eliberează endorfine. Aceste adevărate modulatoare de durere urmăresc ca starea de disconfort trăită să nu depăşească anumite limite, care să afecteze supravieţuirea noastră. Adică noi am fost creaţi să suportăm doar anumitenivele de durere, aceasta realizându-se din punct de vedere neurochimic şi prin modularea endorfinelor endogene. Unele dintre acestea au structura asemănătoare morfinei sau a altor droguri de sinteză, aceasta contribuind la explicaţia dependenţei care rezidă în starea de „plăcere din durere”. Totodată, folosirea predilectă a unor căi neuronale face ca impulsurile nervoase să dobândească o anume uşurinţă în a fi transmise prin aceste „autostrăzi cerebrale”, care semnalează că viaţa e tristă şi noi ne dorim altceva.

La noi sunt „butoanele”*care ne reglează realitatea proprie

Un alt element important este legat de modul în care interpretăm ceea ce trăim, ca fiind producători de plăcere sau de durere. S-a observat că în depresie apare o tendinţă accentuată de a privi ceea ce trăim dintr-o perspectivă sumbră, negativă, alături de aceea de a ignora partea plină a paharului, care există întotdeauna pentru ochiul antrenat să o descopere. Acest antrenament este în fapt tot o atribuţie a minţii noastre, care poate fi învăţată, cu răbdare, să vadă motivele de*bucuriedin întâmplările mici ale vieţii de fiecare zi.

Un alt aspect care ne ancorează în dependenţă este credinţa că ceea ce trăim are o cauză exterioară, fără nici o legătură cu noi, cei care o experimentăm doar la nivel de „destin potrivnic”. Tehnicile de psihanaliză s-au dovedit aproape infailibile în a demonstra că la noi sunt „butoanele”*care ne reglează realitatea proprie.*Noisuntem cei care, prin credinţele noastre şi prin traumele nerezolvate şi neintegrate, atragem în viaţa noastră evenimente care ne dor. Dar care ne vorbesc şi despre durerea din spate. Cel mai adesea, ceea ce ne răneşte ne şi ajută să găsim o soluţie, o rezolvare, care să ne facă să ne dorim clipa prezentă şi să ne bucurăm de vieţile noastre.

Vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente

A găsi care ne sunt credinţele şi deprinderile mentale limitatoare ale bucuriei la care am fost chemaţi ne este de mare ajutor pentru a nu le mai folosi cu încrederea şi inconştienţa celui care nu ştie. Dar vindecarea profundă nu ne este adusă nici de medicamente şi nici de cuvinte, ci este o Taină, un Dar, care se dă cu o generozitate copleşitoare la Sfânta Liturghie, prin*Taina Sfintei Împărtăşanii. Vedem asta citind la rugăciunile înainte*de împărtășire: „Şi să-mi fie mie Împărtăşania aceasta spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie... Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă, şi mă apără, şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflet; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”.

Iar noi învăţăm a primi Darul acesta şi a-l face lucrător prin nevoinţa duhovnicească. Sfântul*Grigorie Palama învăţa că ceea ce vindecă pe om sunt Tainele, legate de nevoinţă. Mitropolitul*Hierotheos Vlachos, în cartea sa*Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, spune, referitor la aceasta, că*„Acestea sunt cele două căi prin care se tămăduieşte omul şi primeşte harul cel necreat al lui Hristos. Tămăduirea duce la*curăţirea inimii de patimi*şi laluminarea minţii; mai exact, ea este de fapt preschimbarea puterilor fireşti şi a energiilor sufletului”.

Andreea Hefco

Gheronda, ce este ţinerea de minte a răului? Să-ţi aminteşti răul pe care ţi l-a făcut cineva sau să simţi răutate pentru cel care ţi l-a făcut?

– Dacă îţi aminteşti răul şi te întristezi când acela care ţi l-a făcut o duce bine sau te bucuri când nu o duce bine, înseamnă că ai ţinere de minte a răului. Dacă însă, în ciuda răului pe care ţi l-a făcut celălalt, te bucuri de sporirea lui, aceasta înseamnă că nu ai ţinere de minte a răului. Acestea sunt criteriile după care te poţi cerceta pe tine însuţi în această privinţă. În tot cazul, orice rău mi-ar face altul, eu îl uit. Arunc catastiful cel vechi în focul dragostei şi-l ard.

Pe vremea luptelor de partizani din 1944, într-o zi au venit partizanii în satul nostru. Afară era foarte frig. Atunci mi-am spus în sinea mea: „Ce-or fi având să mănânce? Or fi flămânzi. Să le duc puţină pâine”. Când le-am dus-o, ei m-au luat drept iscoadă, însă mie nici prin gând nu mi-a trecut că acolo, prin munţi, ei poate că îi fugăreau pe fraţii mei. Ce a spus Hristos? „Să-i iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44).

(Cuviosul Paisie Aghioritul)

"Dintre toate păcatele câte-s amintite în Sfânta Evanghelie, Domnul Hristos mai ales trei păcate le-a avut în vedere și i-a îndemnat pe oameni să le lase:
– necredința în Dumnezeu: „Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16);
– sminteala, adică derutarea de la credință a celor ce cred; zice Domnul Hristos despre cel ce smintește pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră și să fie aruncat în mare” (Luca 17, 2), deci să se scufunde în mare și să moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred;
– al treilea păcat pe care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este fățărnicia (când te arăți într-un fel în afară și ești în alt fel înăuntru), pentru care i-a mustrat pe farisei, când le-a zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafarã sunt împodobite și înlăuntru sunt pline de oase de morți (Matei 23, 27)." Arhimandrit Teofil Părăian, "Cuvinte către tineri", Editura Omniscop, Craiova, 1998, p. 12.

"Ni se cere o dimensiune sociala ARATATA a Iubirii noastre."
Parintele Necula ne arata cu multa insufletire ca aceeasi Iubire pe care Iisus ne indeamna s-o avem catre semenii nostri este Iubirea Lui pentru noi. Desigur, pastrand proportia. Si Iubirea aceasta trebuie sa fie manifestata atat in Biserica unde primim Invatatura Lui Hristos , cat si in viata de toate zilele, unde ne deprindem s-o aplicam, sa-i dam viata,s-o concretizam prin vorbe si actiuni.

"Asta este greutatea in viata duhovniceasca : cat din Iubire ramane in tine si cat din Iubire se manifesta, pentru ca nu cumva iubirea pe care o manifesti si o deserti fata de celalalt sa afecteze fundamentul de Iubire care in tine naste si pecetluieste Iubirea. este poate cel mai greu exercitiu duhovnicesc la care ne cheama de fiecare data Hristos: sa fim cu El concomitent in Liturghie ca si in gestul pe care il facem pe strada invatand care este gradul prezentei Sale in Liturghie si care este gradul prezentei sale in gestul de prietenie pe care il facem in strada."...Hristosul din Liturghie si Hristosul din gestul fraternal sunt Unul singur, Unul Nascut, Fiul Lui Dumnezeu."

Sinceritatea este o trasatura umana absolut necesara, atat in relatia cu ceilalti cat si in relatia cu noi insine. Fara sinceritate in ce spunem si facem, nu putem fi noi insine, devenim alte persoane , cu alte cuvinte ii inselam pe prietenii nostri si pe toti cei din jurul nostru, ne inselam pe noi insine...fiind sinceri, ne aratam exact asa cum suntem !

,,Adevărul şi Iubirea aduc în mod armonios în sufletul omului harul, mila şi pacea Lui Dumnezeu. Dragostea se bucură de Adevăr iar ele sunt Hristos, cântecul şi bucuria vieţii noastre.’’ (Preot Petru Munteanu)

SMERENIA si HARUL LUI DUMNEZEU

Cel care se cunoaste corect pe sine are smerenie. Iar cand omul se smereste, neaparat va veni harul lui Dumnezeu.

Cel care face lucrarea care trebuie ca sa se cunoasca pe sine se aseamana cu cel care sapa adanc si afla metale in adancul pamantului. Si, cu cat inainteaza mai adanc in cunoasterea de sine, cu atat mai jos se vede pe sine si se smereste, insa mana lui Dumnezeu il inalta mereu.

Iar cand se cunoaste deja pe sine, smerenia lui devine o stare fireasca si harul lui Dumnezeu isi face “moratoriul”, adica isi prelungeste perioada de sedere, si atunci nu se mai primejduieste din pricina mandriei.

In timp ce acela ce nu face lucrarea aceasta, isi acopera mereu gunoaiele lui, isi inalta mereu varful, sta putin la inaltime prin mandria lui si in cele din urma cade gramada.

(Cuv. Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca)

HARUL MANTUIRII

- Cata vreme este harul cu noi ? a intrebat un credincios pe Parintele Cleopa. Iar el a raspuns :
- Cat traim. Numai daca il cautam. Dar daca nu-l cautam, dupa ce am murit, nu mai este cu noi.
- Cum putem castiga harul lui Dumnezeu ?
- Harul lui Dumnezeu il primim de la Botez si il pastram in noi prin Sfintele Taine si prin toate faptele bune. Adica prin post, rugaciune, spovedanie, impartasanie, citirea cartilor sfinte, priveghere, milostenie, smerenie, nasterea si cresterea copiilor in frica lui Dumnezeu si toate celelalte.
Harul vine, dar nu-i spargator de usi. Dumnezeu nu forteaza usa nimanui ca sa intre. Ai auzit ce spune la Apocalipsa ? Iata stau la usa si bat. De va auzi cineva glasul Meu si va deschide, Eu si Tatal vom veni la el si lacas la el vom face ...

Să fim prieteni ai credinţei şi rugăciunii

"Binecuvâtată este acea persoană care a consimţit să devină cel mai bun prieten al credinţei şi rugăciunii: el are mintea liniştită iar credinţa şi rugăciunea se opresc doar la moartea lui. Rugăciunea care vine din inima omului deschide porţile raiului: acea persoană stă de vorbă cu Dumnezeu şi este plăcută Fiului lui Dumnezeu. Rugăciunea potoleşte mânia şi furia Domnului. Tot în acest fel, lacrimile ochilor deschid porţile compasiunii." (Sfântul Efrem Sirul)

Noua ne stă înainte un altfel de serviciu, nu unul civil, ci unul militar-duhovnicesc. „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor, şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

Sfântul Apostol Pavel îl sfătuieşte pe Timotei, zicând: „Tu dar pătimeşte ca un bun viteaz al lui Iisus Hristos” (II Timotei 2, 3). Aici e nevoie şi de suferinţă: războiul este aprig – nu se luptă trupul, ci sufletul, nu se luptă cu un om văzut, ci cu duhuri nevăzute... Şi, pe lângă aceasta, trebuie să avem adâncă smerenie, pentru că ne războim cu duhuri ale mândriei, cărora nu le este greu să supună pe cei mândri, iar celor smeriţi nici pentru o oră nu li se pot împotrivi. Smerenia surpă toate mrejele şi uneltirile vrăjmaşilor. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

- Părinte, ce trebuie să facă omul atunci când vrea să se dăruiască lui Dumnezeu și să aparțină Lui cu totul; să scoată din el tot ce este demonic și să-L lase înăuntru pe Hristos?

- Ce facem atunci când avem obloanele trase și este întuneric înăuntru? Deschidem obloanele, ca să intre lumina. Nu încercăm să alungăm întunericul cu mâinile și nici cu vreun felinar. În același fel, să nu încerci să scoți demonii din tine, ci să-ți deschizi larg ușa inimii către Hristos și să spui: Vino, Iisuse Hristoase! Astfel, Hristos intră și întunericul se împrăștie. E simplu. Foarte simplu.

Sfântul Cuvios Porfirie

Dacă pe vremuri iţi era ruşine să recunoşti că eşti desfrânat, azi te lauzi! Dacă iţi era ruşine să spui că furi, astăzi este o virtute! Iar dacă iţi era ruşine să recunoşti, că eşti homosexual, astăzi te mândreşti! De ce?
Pentru că mintea omului s-a întunecat de tot! Au denaturat adevărul!
Iar atunci, când se face o discuţie în spaţiul public, pe această temă, auzim aşa: "Noi nu implicăm Biserica!"
Nici nu trebuie să o implici tu!
Biserica nu este un trust, Biserica nu este la dispoziţia mass-mediei, biserica nu este o librărie, nu este o casă de modă, nu este un club, biserica nu este casă de cultură!
Biserica este organismul divino-uman, în care Dumnezeu coboară pe pământ, peste oameni, prin două drepturi depline
CREATOR şi OCROTITOR!
"Nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu!"
Cum am putea spune noi, raportându-ne în cazul de faţă, la societatea care SE LAUDĂ CU PĂCATUL şi chiar lupta să-l pună în drepturi (cod penal, civil şi justiţie) şi să-i dea forma de VIRTUTE!
https://www.youtube.com/watch?v=tP1qVsepruc

Trebuie să ne învăţăm în viaţa noastră, să nu facem doi paşi fără să spunem "Tatăl Nostru"! Nu-ţi permite să ieşi din casa ta, fără să faci dimineaţa 3 metanii, să spui de 3 ori sau 7 ori Tatăl Nostru sau Împărate Ceresc! Chiar dacă te grăbeşti, asta o poţi face pe drum şi în tramvai, la şcoală, în maşină sau la serviciu.
Dacă eşti cu adevărat puţin temător de Dumnezeu, Dumnezeu iţi încurcă căile vieţii, în asa fel, încat, tu să nu ajungi în primejdie.
Iar acesta este lucrarea Îngerului Păzitor, cel mai mic, din ceata îngerilor de jos!
https://www.youtube.com/watch?v=zESKtmF0OdY

„De ce să mă spovedesc? Eu nu am nici un păcat mare. Să se mărturisească cei ce au ucis, au jefuit, au săvârşit nelegiuiri sau vreun alt fel de păcat.”

În cea dintâi împrejurare, omul nu crede că va fi iertat din pricina apăsătoarei conştiinţe a păcătoşeniei sale, iar aici lipseşte orice conştiinţă a păcătoşeniei.

„Nu am păcate mari...” Dar este, oare, cu adevărat aşa? Dacă un om stă mai multă vreme închis într-o cămăruţă, se obişnuieşte cu aerul stricat şi nici nu simte cât este de neplăcut. Însă de va intra cineva de afară, nu va putea răbda duhoarea adunată în cameră şi va ieşi îndată.

Să răspundă cei ce spun „Nu am păcate mari” dacă Îl au pe Hristos în inima lor? Acestuia îi place să locuiască în inimi curate. Sunt, însă, inimile lor curate? Greu de zis! Ei se închipuie curaţi, însă închipuirile nu pot fi luate drept adevăr.

„De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi.” 1 In. 1,8 Şi acolo unde este minciuna, nu se află Hristos!

Ce este, atunci, de făcut? Să ne spovedim. „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept (Domnul), ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” In. 1,9

Sfinţii Părinţi ne învaţă că anevoie lucru este pentru om să-şi vadă păcatele. Acest lucru se tâlcuieşte prin orbirea pe care-o pricinuieşte diavolul.

Dacă vederea păcatelor proprii ar fi fost ceva uşor, atunci Sfântul Efrem Sirul nu s-ar mai fi rugat cu aceste cuvinte: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte mie, ca să văz păcatele mele.” Nici Sfântul Ioan din Kronstadt nu ar fi spus: „Este, cu adevărat, un dar de la Dumnezeu să-ţi vezi păcatele în mulţimea şi josnicia lor.” Astfel, cei ce socotesc că nu au păcate mari sunt, de fapt, orbi. Ei ar trebui să se roage lui Dumnezeu ca să le dăruiască vederea păcatelor lor şi ca să-i izbăvească de această pierzătoare neştiinţă ce i-a cuprins, cum că n-ar avea păcate mari. Chiar de le-ar fi păcatele precum firele de praf, dacă nu se vor curăţi prin spovedanie neîncetată, acestea se vor aduna şi vor murdări cămara inimii, încât înaltul Oaspete Ceresc nu va mai putea intra în ea.

Păcatele mărunte sunt adesea mult mai primejdioase decât cele mai mari nelegiuiri, căci cele din urmă apasă greu cugetul şi vor fi în cele din urmă răscumpărate, mărturisite, îndreptate şi şterse, pe când păcatele mărunte nu apasă sufletul în chip anume, însă au o însuşire ucigătoare - îl fac nesimțitor față de harul lui Dumnezeu si față de mântuire.

Mai puţini oameni au pierit răpuşi de fiarele sălbatice, decât de microbii cei mici si nevăzuţi cu ochiul liber. Păcatele mărunte, fiind socotite neînsemnate, sunt adeseori, din nebăgare de seamă, trecute cu vederea. Ele sunt lesne uitate şi, pe deasupra, slăbesc cugetul moral şi nasc în om cel mai cumplit obicei - deprinderea de a păcătui. Astfel, păcătosul cel vrednic de milă ajunge la înşelarea de sine cum că nu este păcătos, că în el totul se află în rânduială, pe când, de fapt, nu este altceva decât un jalnic şi vrednic de milă rob al păcatelor.

Păcatele mărunte nasc în viaţa duhovnicească a omului un adevărat pustiu. Aşa după cum pendula de pe perete se opreşte din pricina depunerii prafului mărunt, la fel şi pulsul duhovnicesc al omului se stinge treptat sub stratul gros de păcate mărunte, lăsate să se adune. Pentru ca să pornească din nou ceasul, trebuie curăţat praful. Pentru ca omul să se însufleţească spre o viaţă duhovnicească, trebuie să-şi spovedească şi cele mai mici păcate.

(Arhimandritul Serafim Alexiev)

Pastrarea dreptei credinte - conditie pentru mantuire
De dreapta credinta crestina-ortodoxa tine insasi mantuirea omu*lui, de aici si datoria crestinului de a pastra si marturisi concret aceasta credinta ca fiind singura mantuitoare. Mantuirea in Hristos fiind o preocupare totdeauna actuala si singura valoare care da sens si orientare vietii noastre omenesti, cunoasterea dreptei credinte si pastrarea acesteia, ca conditie necesara mantuirii, justifica calitatea de crestin a celor ce apartin .
citeste mai mult- http://www.crestinortodox.ro/credint...ire-91036.html

Eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere și forță în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până și cele mai ascunse subțirimi ale sufletului nostru.

Și acesta este un bun început, pentru că începutul și pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este, iar atunci diavolul l-a ispitit și i-a propus o nouă condiție pe care ar putea să și-o însușească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are, firesc, în sine, chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor peste lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci și peste cea cerească.

Așadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună-stăpânire cu Dumnezeu, își descoperă, contrar așteptărilor sale din tinerețe, înfrângerea sa totală în fața vieții, atunci el deznădăjduiește.

(Ieromonah Savatie Baștovoi)

Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalți. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputințe şi este preocupat să nu greşească semenilor, acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.

(Pr. prof. dr. Constantin Coman)

Ieronim, Batranul din Eghina, dadea vizitatorilor sai urmatoarele sfaturi pentru lupta lor duhovniceasca:

“Savurati viata duhovniceasca. Nimic nu e mai dulce decat ea. Lupta este dura, dar incoronarea este odihnitoare. Iarna este grea, dar Raiul este dulce. Fara lupta este imposibil de dobandit virtutile”.

“Evitati vorbele desarte! In ce ma priveste, sunt preot de peste patruzeci de ani la Eghina si n-am luat masa la nimeni. Cand se insista, accept cel mult o cafea! Indrazneala, familiaritatea si libertatea in purtare slabesc rezistenta omului: ispititorul intra atunci incetisor in el si obisnuintele rele se instaleaza. Asa ca este bine sa pastrezi distanta”.

Batranul utiliza uneori exemplul unei plante tinere, pentru a-si intari ucenicii:

“Aceasta creste un pic la inceput, de un deget, apoi ramane stationara. Cel ce o are crede ca-n ciuda ingrijirii sale, aceasta nu va creste si se necajeste. Dar, dupa putin, cand crede ca a terminat de crescut, aceasta creste si se inalta foarte sus”.

Inima voastră să fie simplă, nu cu două feţe şi nesinceră; bună, iar nu vicleană şi interesată. Sufletul simplu şi bun este căutat de toţi, toţi se odihnesc întru el, se apropie de el fără teamă, fără bănuieli. Acest suflet trăieşte cu pace lăuntrică şi este într-o relaţie bună cu toţi oamenii şi cu întreaga zidire.

Cel bun, cel bun şi frumos, care nu are gânduri viclene, atrage harul lui Dumnezeu. Întâi de toate, bunătatea şi simplitatea atrag harul lui Dumnezeu; sunt temeiurile pentru ca Dumnezeu să vină şi să-Şi afle locaş în noi. Dar cel bun trebuie să cunoască şi vicleniile diavolului şi ale oamenilor, deoarece mult se va chinui.

În Sfânta Scriptură cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte limpede despre simplitate şi delicateţe: Iubiţi dreptatea, judecători ai pământului; cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-L cu inima smerită. Căci El Se lasă găsit celor care nu-L ispitesc şi Se arată celor care au credinţă în El. Într-adevăr, cugetele viclene depărtează de Dumnezeu, şi puterea Lui, când Îl ispiteşti, mustră pe cei fără de minte. Înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Înţelepciunea lui Solomon 1, 1-4). Simplitate şi bunătate. Asta-i totul, pentru a dobândi harul dumnezeiesc. Câte taine se ascund în Sfânta Scriptură!

(Ne vorbeşte părintele Porfirie )