Pastrarea dreptei credinte - conditie pentru mantuire

Pastrarea dreptei credinte - conditie pentru mantuire Mareste imaginea.

1. Mantuirea adusa de Hristos pentru noi toti ca rascumparare (Matei 20, 28; Marcu 10, 45; Efes. 1, 7; Col. 1, 14; I Tim. 2, 6) si nazuita fiecaruia dintre noi ca indreptare, innoire si sfintire (Rom. 8, 30; 5, 9; Efes. 2, 8 si 10) implica cu necesitate credinta: si anume nu orice credinta, ci dreapta credinta, adica credinta ortodoxa in Iisus Hristos (Gal, 3, 26; Efes. 4, 5 si 13). Trebuie facuta distinctie intre credinta personala, pe care am primit-o prin harul lui Hristos, ca raspuns personal al omului la chemarea lui Dumnezeu pentru comuniunea cu Sine si care se intareste, prin pazirea poruncilor si rabdarea ispitelor, cum zice Sfantul Maxim Marturi­sitorul, si credinta cea deobste a dreptcredinciosilor, adica dogmele drepte despre Dumnezeu si despre fapturile Sale inteligibile si sensibile.

Credinta cea de obste am invatat-o din auzire, mostenind-o de la Parintii binecredinciosi si de la invatatorii credintei dreptmaritoare. Iar credinta personala, inradacinata in cea de obste, inainteaza, cu puterea harului dumnezeiesc, concretizandu-se in fapte ale iubirii semenului, spre cunostinta si vedere a lui Dumnezeu. Si aceasta, pen­tru ca credem drept si ne temem de Domnul in care am crezut. Caci din frica de Dumnezeu ne-am hotarat sa pazim poruncile: si pentru aceasta am voit sa lucram virtutile trupesti, adica , , cu masura, , , citirea si intrebarea celor ce au experienta despre tot gandul, cuvantul si lucrul, ca prin asemenea fapte sa ni se curateasca trupul de patimile atot-rusinoase.

Credinta personala isi trage puterea si lucrarea ei mantuitoare din credinta cea de obste, adica din credinta Bisericii, pe care cres­tinul trebuie s-o cunoasca si s-o traiasca in propria viata si sa dea marturie despre ea in relatiile sale cu Biserica, cu oamenii si cu lu­mea intreaga.

Credinta, este deschidere harica spre cele divine si cunoasterea harica a celor ce tin de Dumnezeu, a lui Dumnezeu si a adevarului Sau, si conditie a apartenentei omului la Biserica lui Hristos.

Mantuitorul insusi ne-a incredintat ca mantuirea este legata de o atare cunoastere: "Si aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (Ioan 17, 3). Credinta crestina ortodoxa este cunoasterea dreapta a lui Dumnezeu si trairea plenara a adevarului dumnezeiesc de catre om ca madular al Trupului lui Hristos, Biserica. Astfel, inteleasa, numai aceasta credinta sustine apartenenta crestinului la Bi­serica si cresterea lui in comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii Sai in Hristos.

De dreapta credinta crestina-ortodoxa tine insasi mantuirea omu­lui, de aici si datoria crestinului de a pastra si marturisi concret aceasta credinta ca fiind singura mantuitoare. Mantuirea in Hristos fiind o preocupare totdeauna actuala si singura valoare care da sens si orientare vietii noastre omenesti, cunoasterea dreptei credinte si pastrarea acesteia, ca conditie necesara mantuirii, justifica calitatea de crestin a celor ce apartin .

2. Dreapta credinta crestina este expresia mantuirii noastre in Hristos. Astfel dogmele crestine, prin continutul si forma lor, exprima momentele principale ale iconomiei mantuirii: intruparea, si moartea pe cruce, invierea din morti si inaltarea la cer intr-o slava a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Acestea sunt cuprinse in care a culminat si s-a desavarsit in Hris­tos (Ioan 1, 7), si sunt pastrate si transmise in timp si spatiu prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, aplicate si explicate sau definite si formulate de catre Biserica.

Pentru Biserica si pentru fiecare dintre noi crestinii, exista un singur adevar atotcuprinzator care ne mantuieste: este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In Hristos, Sfanta Treime insasi lucreaza mantuirea noastra, asa cum a creat lu­mea in general si pe om in special. "Caci Treimea nu e prezenta numai in invatatura lui Hristos, ci e si lucratoare in tot ce face El. El are pe Tatal si pe Duhul in Sine si ca om de la conceperea Sa, intrucat Cel ce ne naste ca om e ipostas nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant si de aceea se poate naste ca om din Fecioara si Maica Lui este "".
Dogmele crestine ortodoxe explica si aprofundeaza invatatura despre Hristos si lucrarea Lui mantuitoare, El fiind insusi Adevarul, Viata si Calea noastra spre Tatal (Ioan 14, 6).

3. este credinta si invatatura Bisericii care isi are obarsia si temeiurile ei in insasi Revelatia sau Descoperirea dum­nezeiasca supranaturala a Vechiului si Noului Testament. Acest lucru il precizeaza Sfantul Apostol Pavel: "Dupa ce Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a vorbit parintilor nostri prin pro­oroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor in toate si prin Care a facut si veacurile" (Evrei 1, 1-2).

si sunt cele doua mijloace si cai autentice prin care ni s-a transmis, pastrat si propovaduit Cuvantul lui Dumnezeu, izvorul si indreptarul credintei noastre crestine ortodoxe. In centrul acestora doua se afla Hristos insusi. De aceea, pe buna dreptate, dialogul viu al Bisericii cu Hristos se poarta in mod principal prin Sfanta Scriptura si prin Sfanta Traditie. Acestea doua sunt date Bisericii si pe ele se bazeaza Biserica.

Sfanta Scriptura este una din formele in care se pastreaza Revela­tia divina supranaturala in eficienta ei, ca apel al lui Dumnezeu in curgerea timpului. Ca expresie scrisa a Revelatiei dumnezeiesti impli­nite in Hristos, Sfanta Scriptura prezinta pe Hristos in forma cuvan­tului Lui dinainte si a cuvantului tot asa de dinamic al Sfintilor Apos­toli despre faptele Lui mantuitoare, in eficienta lor permanenta.

Dar ea prezinta si modul in care Dumnezeu a pregatit mantuirea noastra in Hristos, precum si modul in care Hristos continua sa lucreze prin extinderea puterii Lui, in Biserica Sa, pentru asemanarea noastra cu El pana la sfarsitul lumii. Prin cuvintele Scripturii, Hristos continua sa ne vorbeasca si noua, sa ne provoace la raspuns cu fapta, sa lu­creze astfel si in noi, iar noi simtim prin cuvintele Scripturii ca Hris­tos continua sa lucreze in noi prin Duhul Sfant: "Iata, Eu cu voi sunt, in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Matei 28, 20).

Deci, in Sfanta Scriptura ne este descrisa nu numai coborarea Lui Dumnezeu pe pamant spre noi pana la intruparea Sa, ci si inceputul indumnezeirii noastre pana la indumnezeirea firii umane din Iisus Hristos. Sfanta Scriptura este astfel o carte pururea actuala: "Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35; Marcu 13, 31).

Sfanta Scriptura da marturie despre lucrarea Duhului Sfant in cei ce ascultau cuvintele Mantuitorului Hristos sau pe cele ale Apostoli­lor despre Hristos, pe baza cuvintelor si a faptelor Lui, dupa inalta­rea Lui la cer: "Multi din cei ce auzisera cuvantul au crezut" (Fapte 4, 4) si inca pe cand vorbea Petru aceste cuvinte, Duhul Sfant a venit peste toti cei ce ascultau cuvantul. (Fapte 10, 44).

Credinta personala este legata de Scriptura. Caci "Credinta; ca lucrare a Duhului Sfant, vine in cineva prin altul, dar numai cand altul comunica cuvantul Scripturii insusit si marturisit cu credinta, sau cu sensibilitatea comuniunii in Duhul. Scriptura isi activeaza puterea ei in comuniunea dintre persoane, in transmiterea cuvintului ei cu credinta de la o persoana la alta de-a lungul generatiilor. A trebuit sa fie de la inceput persoane care au crezut, nu citind Scrip­tura, ci prin contactul cu o persoana care le-a dat credinta in conti­nutul ei si pe baza aceasta au crezut in acest continut: la inceput rostit apoi fixat. Aceasta persoana a fost Hristos". Dar deplina vedere in adancimile persoanei si lucrarii lui Hristos, precum si in cuvintele Evangheliei lui Hristos a dat-o oamenilor Duhul lui Hristos, adica Duhul Sfant.

Fara Sfanta Scriptura, credinta ar slabi si continutul ei s-ar saraci in timp si ar deveni nesigur in sanul Bisericii ; iar fara Biserica, Scriptura nu ar fi actualizata in eficienta ei, caci ar lipsi transmiterea Duhului Sfant de la cei ce cred la cei ce primesc credinta. Duhul Sfant actualizeaza, in cuvintele Scrip­turii prin care intram in comuniune cu Hristos.

Permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos constituie Sfinta Traditie sau Traditia apostolica, aceasta din urma fiind o aplicare si o aprofundare Continua a continutului Scripturii in Biserica. Explicarea pe care Sfinta Traditie o da Scripturii este in esenta cea apos­tolica. Sfintui Apostol Pavel insusi, pentru intelegerea epistolelor sale, trimitea la predica sa orala care ramasese in comunitate ca Traditie si prin Traditie: "Fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe cate le-ati invatat, fie prin cuvint; fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15; Ii Tes. 3, 6) si "Tineti predaniile precum vi le-am dat" (I Cor. 11,2).

In ordine cronologica, Sfanta Traditie este cea mai veche si incepe cu primele date ale Revelatiei primordiale pe care Moise le-a asternut in scris. Sfinta Traditie este. cea mai veche forma de transmiitere a Revelatiei dumnezeiesti, fiindca s-a transmis mai intai pe cale orala. Dupa multe veacuri, o parte din Sfinta Traditie a inceput sa fie asternuta in scris dand nastere Vechiului Testament. Sfinta Scriptura a Noului Testament este asternerea in scris si expresia Traditiei Apostolice. Dar aceasta nu inseamna ca intreaga descoperire dumnezeiasca facuta de Hristos a fost consem­nata in intregime in cartile Noului Testament, ca sa ne dispensam de Traditia Apostolica, ramasa mai departe, dincolo de aceste carti, dar transmisa oral, de-a lungul timpului, in Biserica. Tot ce a savarsit Hristos pentru mantuirea noastra s-a pastrat in memoria vie a Apostolilor care au propovaduit tot oral invatatura Lui la evrei si la neamuri odata cu impartasirea puterii, adica a harului dumne­zeiesc in Tainele Bisericii pe care El, Hristos, le-a instituit.

Continutul Traditiei Apostolice, adica al Sfintei Traditii, nu este altul decat continutul Sfintei Scripturi aplicat vietii omenesti, sau intrat in aceasta prin Biserica. Aceasta din urma se hraneste din Scrip­tura in contextul cel larg, dezvoltat si explicit al; Traditiei Aposto­lice. Astfel numai prin Traditia Apostolica, continutul Sfintei Scrip­turi devine mereu viu, actual, eficient, dinamic in toata integritatea Iui, cu fiecare generatie de-a lungul istoriei. "In sensul acesta, ea completeaza Scriptura. Fara ea, Scriptura sau Revelatia nu-si. actuali­zeaza toata eficienta ei sau eficienta ei continua. Fara ea nu se poate patrunde si trai tot continutul Scripturii. Toate cintarile. bisericesti ,sint imbibate de texte din Scriptura si toate actele liturgice si sacramentale simbolizeaza; si actualizeaza in mod eficient momente din .Scriptura, din istoria Revelatiei. Dar prin aceasta, imnele si actele r liturgice dau Scripturii "o adanca tilcuire dogmatica si spirituala".

Scriptura, fara si fara aplicarea ei in Liturghie si in celalate Taine, se usuca, se desfigureaza. De altfel, fara Tra­ditia apostolica nici n-am putea patrunde in continutul doctrinar al Sfintei Scripturi. Ea este dimensiunea duhovniceasca a Sfintei Scrip­turi si lucrarea, Duhului Sfant in Biserica, marturisita de Cuvantul Sfintei Scripturi.

Traditia bisericeasca a Bisericii ortodoxe creste din Traditia apostolica si ramane in cadrul ei, ca Traditie dinamica si identica. In acelasi timp, ca Traditie al carei dinamism se hraneste din sursa stabila a Traditiei apostolice sau din Hristos Cel integral cuprins si comunicat prin ea?

Dreapta credinta este legata direct de pastrarea si intelegerea corecta a Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, iar puterea de marturie a acestei credinte este; dependenta de participarea crestinului la viata Bisericii precum si de preocuparea lui pentru transpunerea in viata proprie a adevarurilor Evangheliei lui Hristos.

4. Biserica in calitatea ei de stalp si temelie a adevarului, cum o arata Sfantul Apostol Pavel (T Tim. 3, 15), este organul de pastrare, propovaduire si manifestare a dreptei credinte, in viata credinciosilor. Scriptura si Traditia apostolica sint ale Bisericii si implica Biserica. . Fara Biserica sau in: afara Bisericii nu exista Traditie apostolica. Daca Traditia apostolica contine Revelatia dumnezeiasca, intr-un complex de forme, si altfel decit Scriptura, si structuri si institutii harice de la: Hristos in Biserica, precum si explicarea apostolica, si autentica a continutului Sfintei Scripturi pe baza, aplicarii sau trairii lui sacramentale si spirituale de catre credinciosi, ea, Traditia apostolica, nu poate exista fara oameni care cred in Revelatia lui Dumnezeu adica in Hristos si in lucrarea Lui, in ei, prin Duhul Sfant. Or, acestia nu cer si nu primesc izolat pe Hristos in Duhul Sfant. Ei nu cred izolat in venirea si lucrarea lui FIristos in ei si nici nu fac eforturi sin­gulare pentru cererea si primirea Duhului Sfant in vederea modelarii lor dupa chipul lui Hristos. Pe toate acestea ei le fac si le traiesc inv comunitatea care este Biserica, Trupul lui Hristos cu multe madulare "noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare, unii altora" (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 13-14, 27).

Biserica, in calitatea ei de comunitate concreta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu a trebuit sa ia fiinta din vremea Apostolilor, si anume chiar din , pentru ca acestia sa aiba cui sa prppovaduiasca cuvintul lui Dumnezeu sau cui sa-l explice, sau cui sa comunice pe Hristos in Duhul Sfant. Propovaduirea si lucrarea Apostolilor fac parte din Revelatie, iar Revelatia continua sa se realizeze pana la sfirsitul veacurilor in Biserica. De aceea; Biserica este subiectul Traditiei apostolice, adica subiectul care pune in aplicare, de altfel intreaga Revelatie. Biserica incepe cu Traditia apostolica, clar si aceasta din urma incepe cu Biserica, fiind, ca aplicare continua a continutului Scripturii, sau mai bine-zis al Revelatiei, un atribut al Bisericii.

Aceeasi implicatie a Bisericii o cuprinde Sfanta Scriptura. Fara Biserica n-ar fi fost Sfinta Scriptura. Canonul cartilor Sfintei Scrip­turi se datoreste Bisericii, care s-a dat pe baza Traditiei apostolice. Scriptura s-a scris in Biserica si Biserica a dat marturie despre autenticitatea ei apostolica. Biserica isi are originea directa in lucrarea Apostolilor, calauzita si insufletita de Duhul Sfant in prima aplicare a Revelatiei si Traditiei apostolice. Ea nu a luat nastere prin mijlocirea Scripturii. Scriptura a luat nastere in sanul Bisericii si spre folosul ei, ca fixare in scris a unei parti a Traditiei apostolice, a unei parti a Revelatiei, pentru a o hrani din ea si a o mentine in Hristos cel autentic transmis prin Traditia intreagal.

In calitatea ei de cuvant al lui Dumnezeu scris sub inspiratia si asistenta Duhului Sfant, Sfanta Scriptura, strins legata de Traditia apostolica, este un bun prin excelenta al Bisericii. Iar aceasta din urma propovaduieste cu putere si autoritate dumnezeiasca cuvintul lui Dumnezeu prin organele vazute ale Arhiereului si Preotului ne­vazut Hristos, Apostolii, episcopii si preotii imbracati de El cu puterea Duhului Sfint in Taina Hirotoniei (Ioan 20, 21-23), spre aceasta mi­siune (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16; I Cor. 1, 4); explica si aplica Sfanta Scriptura in continutul ei, prin Traditia apostolica, la viata omului pentru mantuirea lui.

Intemeiata de Hristos in care a culminat si s-a concentrat Reve­latia lui Dumnezeu, Biserica este ea insasi Revelatie incorporata traita ca o comunitate umana. Biserica este Revelatie implinita si anume capatul in care se finalizeaza si incepe sa rodeasca Revelatia dumnezeiasca.

Dar Biserica se misca in interiorul Revelatiei, sau al Scripturii si al Traditiei, pe de alta parte, Scriptura isi descopera continutul in interiorul Bisericii si Traditiei; Traditia este vie in interiorul Bisericii. Revelatia insasi este eficienta in interiorul Bisericii si Biserica este vie in interiorul Revelatiei.

Impletirea aceasta foarte strinsa si existentiala intre Biserica si Revelatie depinde de lucrarea Aceluiasi Duh Sfant al lui Hristos, care a insotit pe Hristos in cursul Revelatiei sau al operei Lui mintuitoare, a finalizat-o in aducerea la existenta a Bisericii, a inspirat si asistat fixarea in scris a unei parti a Revelatiei si continua sa efectueze uni­rea lui Hristos cu cei ce cred in El si in Biserica Sa, precum si cres­terea continua a acestora in El, mentinind Biserica in calitate de Trup al lui Hristos si ajutind-o in practicarea continutului nealterat al Revelatiei cu Traditia si in aprofundarea prin cunoastere si traire a continutului Revelatiei intregi si al Scripturii.

Fiind spatiu de lucrare a Duhului Sfant in lume, Biserica singura cuprinde in sine; si intelege in mod infailibil sensul Revelatiei, intrucat ea Insasi este opera Revelatiei sau a Duhului Sfant, si pentru ea ea se misca in interiorul Revelatiei, fiind unita organic cu Revelatia. Numai ea intelege sensul autentic al Scripturii si Traditiei apos­tolice pentru ca Duhul. Sfint mentine in ea evidenta plenitudinii traite a Revelatiei, concretizata in Hristos, Dumnezeu-Omul. De aceea Sfantul Irineu preciza: "Unde este Biserica acolo este Duhul Sfant si ade­varul".

Biserica cuprinde pe toti cei incorporati in Hristos, Capul ei, cuprinde pe Apostoli, pe episcopi, pe preoti, pe diaconi si pe toti cei care s-au zidit pe temelia invataturii Apostolilor, incorporandu-se personal; in Hristos, dupa marturisirea credintei, prin Botez, Mirungere, Euharistie si raman in ea pazind si implinind poruncile ei pentru unirea tot mai stransa cu Hristos.

Aflandu-se in Biserica unde lucreaza Duhul Sfant, Apostolii insisi au fost trimisi de Hristos: din Biserica la cei din afara Bisericii, la neamuri, pentru a-i aduce in Biserica, potrivit proorocului: "Din Sion va iesi legea, iar cuvantul Domnului din Ierusalim" (Isaia 2, 3).

Pornind de la aceste cuvinte pe care le aplica Bisericii, ca chip al Ierusalimului ceresc, Sfantul Nichifor Marturisitorul spune: "Caci din acest Ierusalim sensibil, ca unul ce este chipul Ierusalimului de sus, a iesit, evident, cuvantul dumnezeiesc care a cuprins toate marginile lumii. Caci in el s-au savarsit tainele mantuirii. Din el au fost trimisi si Sfintii Apostoli sa mearga sa invete neamurile ca sa le curete calea cea dreapta si mantuitoare".

5. Pastrarea dreptei credinte implica apartenenta reala si tot mai sustinuta a crestinului la Biserica si la ceea ce are loc in Biserica pentru ea ca comunitate de credinta si sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu si pentru membrii ei. De aceea, atat cunoasterea dar mai ales aprofundarea si aplicarea dreapta a adevarului dumnezeiesc cu­prins in Scriptura, precum si pastrarea acestui adevar de catre cre­dinciosi, nu pot avea loc decat in Biserica si in comuniune cu cei care sunt iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, adica cu episcopul si preotii Bisericii (I Cor. 4, 1).

Propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu, cuprins in Sfanta Scrip­tura este o imputernicire si porunca date preotilor Bisericii, de la Hristos prin Apostoli. Principala imputernicire harica si obligatie mi­sionar pastorala a Apostolilor a fost sa predice cuvantul lui Dumnezeu alaturi de cea a sfintirii, adica a savirsirii celor sfinte (Tainele si ierurgiile Bisericii) si a conducerii oamenilor pe calea mintuirii (Matei 28, 18-20; Marcu 16, 15-16).

Apostolul Pavel arata acest lucru astfel: Vai, mie de nu voi vesti (I Cor. 9, 16). Nu tuturor crestini­lor li s-a dat aceasta lucrare si responsabilitate, cum sublinia textual Sfintul Apostol Pavel : "Oare toti sunt Apostoli? Oare toti au putere sa savarseasca minuni?" (I Cor. 12, 29). Pe toti acestia Dumnezeu in­susi i-a asezat in Biserica Sa (1 Cor. 12, 28) spre lucrari diferite. Bise­rica insasi esre trupul lui Hristos cu multe madulare, in care fiecare sunt unii altora madulare (Rom. 12, 5 si I Cor. 12, 14, 20, 27), prin lucrarea si pozitia noastra in acest larg organism eclezial multipersonal. Aceasta explica stransa comuniune a tuturor crestinilor in comu­nitatea Bisericii, in cazul de fata in invatarea, pastrarea si adancirea cuvantului lui Dumnezeu, si anume fiecare trebuie sa dea marturie despre aceasta dupa darul primit prin har de la Hristos (Efes. 4, 7).

Ramanerea in Biserica si in comuniune cu ea si cu toti care apartin ei este ceruta de pastrarea credintei si cresterea in ea, caci fiecare om si crestin este avizat la ajutorul semenilor sai, atat in viata de toate zilele cat si in dobandirea mantuirii. Tensiunea dupa un altul si dupa mai multi semeni, pentru a intra in comuniune cu ei, este un dat ontologic si o misiune implicata in notiunea de persoana, care struc­tureaza si rotunjeste fiinta si viata fiecarui om in parte. Iar Biserica este o ampla comunitate de persoane umane in comuniune cu Hristos si intre ele in Hristos care isi are sursa de putere si modelul de -vie­tuire in insasi comuniunea persoanelor Sfintei Treimi. De aceea, iesi­rea din: comuniunea Bisericii este pierderea mintuirii si alegerea de bunavoie a osindei vesnice.

6. Dreapta credinta si apartenenta la Biserica Iul Hristos inseamna cunoasterea si marturisirea dogmelor si a intregii invataturi a Bisericii. lin rezumat-sinteza al acestora si la indemana fiecaruia ni-l ofera Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan, sinteza foarte concisa dar cuprinzatoare a invataturii Bisericii despre Sfinta Treime si despre fiecare persoana in parte a Sfintei Treimi, despre mintuirea, noastra in Hristos, despre lucrarea Duhului Sfant, despre Biserica si Taine si despre viata vesnica impreuna cu Dumnezeu, in imparatia. cerurilor. Cunoasterea si marturisirea invataturii Bisericii in adevarurile ei fundamentale pentru mantuire constituie o obligatie a tuturor, implicata in insasi calitatea, de crestin ortodox.

Dar dreapta credinta si mantuirea personala implica pe langa acte de credinta, traire a adevarului de credinta, adica implinire, in viata proprie si in relatiile cu semenii, a voii lui Dumnezeu, cum ne arata Mantuitorul insusi: "Nu oricine imi zice: Doamne, Doamne, va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Care este in ceruri" (Matei 7, 21; Luca 6, 46). Legea morala (naturala si pozitiva) si poruncile morale, precum si com­ponente ale legii morale, sunt indreptarul vietii crestinului pe calea mantuirii.

Pazirea poruncilor morale constituie fata concreta a pas­trarii dreptei credinte: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, va li iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14,-21); si "Daca paziti poruncile Mele veti ramme intru iubirea Mea, dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman intru iubirea Lui" (Ioan 15, 10). Si implinirea poruncilor este posibila celui ce ramine in comunitatea Bisericii si se impartaseste de harul dumnezeiesc spre ajutor si mintuire, in Sfintele Taine ale Bisericii.

Participarea la viata Bisericii si la tot ce se savarseste in ea pentru mantuirea oamenilor, este o alta cale de aprofundare si pas­trarea in acelasi timp, a dreptei credinte crestine mantuitoare. Caci, in imnele, cantarile si lecturile biblice din randuiala Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine si ierurgii si a tuturor slujbelor cultului divin, din Biserica, este exprimata insasi invatatura de credinta privind vietui­rea pamanteasca a omului dupa voia lui Dumnezeu cuprinsa in Re­velatia Sa adica in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie pentru doban­direa mantuirii.

Practic si concret, garantia si conditia pastrarii dreptei credinte este vietuirea morala a crestinului dupa poruncile lui Dumnezeu, facute cunoscute in mod expres tuturor de catre Biserica. Purificarea continua de patimi si pacate si cresterea in virtute cu ajutorul harului dumnezeiesc impartasit prin Sfintele Taine, insotite toate acestea de fapte ale slujirii lui Dumnezeu si a semenilor nostri pe linia binelui imoral, sunt marturii ale pastrarii dreptei credinte, conditie a mantuirii noastre.

Parintele Profesor Dumitru Radu

14 Mai 2015

Vizualizari: 6290

Voteaza:

Pastrarea dreptei credinte - conditie pentru mantuire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE