. . . si nimic nu te mai deranjeaza in jur , esti tu si cu Dumnezeu ! ! !

Slava deșartă e dorința de a fi apreciați de oameni, închipuirea de sine și mândria sunt o manifestare a propriei aprecieri de sine.



Sfantul Ioan Scararul vorbeste, mai intai, despre plansul si lacrima firii necuvantatoare. Astfel, el delimiteaza "lacrima fara inteles", care este proprie firii necuvantatoare si nu celei cuvantatoare, dar de care, din nefericire, se apropie de multe ori omul, prin obisnuinta patimii, care, datorita irationalitatii ei si a intunecarii fiintei noastre, pe care o produce, are ceva animalic in ea, antinatural, ilogic.

Acelasi Sfant Parinte, vorbind despre geneza lacrimilor omenesti, invata ca acestea pot proveni de la fire, dintr-un necaz potrivnic, din laudare, din slava desarta, din curvie, din dragoste, din aducerea aminte de moarte si din multe altele, iar Sfantul Ioan Casianul spune ca "lacrimile nu vin totdeauna din acelasi simtamant, ele nu sunt privilegiul aceleiasi virtuti".

http://www.crestinortodox.ro/credint...tor-88104.html


Plânsul din mândrie și plânsul din slavă deșartă sunt un pericol la care trebuie să luăm aminte. Lacrimile în sine nu ne curăță de nimic, sunt apă și nimic mai mult, un fenomen fiziologic, dar ele ne pot cauza să cădem în mândrie. Mândria e o patimă foarte fină, greu de depistat și combătut. Trebuie să fim atenți ce efect are plânsul sau alte manifestări asupra inimii noastre, dacă ne fac să ne înălțăm în trufie sau dimpotrivă să ne smerim. Curățirea de mândrie (dobândirea smereniei) e obiectivul principal al despătimirii.

Slava desarta inseamna mult mai mult , dar am vorbit de ea la topicul Pocainta , de nu ma insel . Vez te rog , Sfantul Ioan Sinaitul ( Dreapta socoteala ) , Sfantul Nectarie al Pentapoliei ( Lupta Duhovnicesca ) , Sfantul Siluan Atonitul ( Cunosterea lui Dumnezeu ) si multe din cele lasate de Sf. Ioan Gura de Aur . N-am timp acum dar am sa revin ! Doamne ajuta !

Pai noi plangem tocmai pentru ca nu suntem buni,nu suntem asa cum ne-a spus Hristos sa fim,eu nu ma "indulcesc" cu nimic,stiu si acolo si aici ca sunt un strop de noroi si nu am nici o sansa sa ajung la "starea cea de har".De unde pana unde inchipuire de sine si mandrie ???Plansul nu tot din smerenie se naste?Vine singur si nu-l poti controla.Ma rog lui Dumnezeu asa :"Doamne lacrimi da-mi Tu mie,sa-mi pot plange-al meu pacat...Ce Ti-a fost o cruce Tie,pana m-ai rascumparat..."Iarta-ma Traditie,dar nu vreau sa inteleg ce spui tu...Asta ar insemna sa nu mai facem nimic,dar eu cred ca Hristos se bucura cand ne vede ca plangem sau radem atata timp cat o facem cu tot sufletul nostru de oameni pacatosi

Eh asta-i buna daca plingem la slujba ce ne credem sfinti acuma. Nu va mai inteleg daca plingi nu e bine daca razi nici atit, altii dorm si aia sint judecati, of of

Plangi , Vasilica de poti ! Plangi in fata icoanei Maicii Domnului de poti , caci este un mare dar curatitor si izbavitor ! Nu o spun aiurea , nu o spun din auzite , din citite , ci din cele ce le-am trait intens cu cativa ani in urma , de cand viata mea s-a schimbat hotarator spre dragostea de Dumnezeu ! Fiti normali fratilor ! ! ! Si plansul , si lacrima . . . face parte din normalitate ! ! !

Ce frumos ai scris Cristiboss...Multumim.

Pe mine plinsul ma linisteste, ma curateste ma smereste si ma simt bine dupa un plins bun... asta sint, si ce asta inseamna ca e de la diavol? hai sa fim seriosi.

Si parca ma regasesc si eu in cele ce spui! Sunt cele mai frumoase lacrimi, pline de rod!

Asta crezi tu, dar iată că tocmai prin astfel de auto-justificări dovedești că e vorba de o patimă, de mulțumirea de sine. Ești mulțumit că plângi "ploaie", ești mulțumit că ești (așa crezi tu) smerit etc. Această patimă a mulțumirii de sine e foarte vicleană, e ceva perfect obișnuit să te mândrești că ești smerit și cuvintele tale o dovedesc. Prin asta nu vreau să te jignesc ci să-ți atrag atenția asupra acestui fenomen subtil. Te sfătuiesc să citești Scara în care sunt descrise tertipurile acestei patimi, felul cum mulți plâng din slavă deșartă și mândrie, felul cum gândurile îi înșeală să se îndreptățească pe sine și să se trufească. De asemeni citește cartea arhimandritului Sofronie "Vom vedea pe Dumnezeu precum este" (titlul vechi: Mistica vederii lui Dumnezeu) în care povește cum plânsul pentru păcate (născut dintr-o durere reală a sfueltului, nu din imaginație ca la noi) se amesteca cu slava deșartă pentru darul acestor lacrimi.

Și îți repet: importante nu sunt lacrimile ci căința inimii. Lacrimile de cele mai multe ori sunt pătimașe, rodul unor stări emoționale păcătoase: sunt născute din mila de noi înșine, din durerea pentru lucruri lumești. Și chiar în cazurile foarte rare când sunt dintr-o suferință curată, pentru un scop nobil, sunt amestecate cu părere de sine și mândrie tocmai pentru faptul că avem aceste lacrimi.

Cunoașterea de sine, curățirea de mândrie e un proces anevoios și îndelungat fiindcă mândria se disimulează în tot felul de gânduri și senzații aparent bune, care induc în eroare.