Plansul duhovnicesc cel de fericire facator

Plansul duhovnicesc cel de fericire facator Mareste imaginea.

Parintii filocalici vorbesc despre plansul duhovnicesc si despre lacrimile harismatice, ca fiind roade ale rugaciunii mai presus de rugaciune, ale rugaciunii neincetate, in care mintea este rapita de Dumnezeu in adancul Sau de taine.

Ei invata ca lacrimile izvorasc din caldura suprafireasca a rugaciunii, roada si aceasta a intensitatii lucrarii Duhului Sfant asupra sufletului celui ce se roaga. Sfantul Simion, mistic prin excelenta si traitor al acestor stari, descrie astfel acest proces duhovnicesc suprafiresc: caldura rugaciunii naste foc, iar focul iarasi caldura si din amandoua se aprinde flacara, izvorul lacrimilor. De fapt, flacara o odraslesc siroaiele, iar siroaiele nasc flacara. Din aceasta flacara, rod al lucrarii harice, se nasc lacrimile dorului de Dumnezeu", care dau sufletului "o dulceata negraita".

O prima distinctie pe care o fac ei este intre cele doua forme de manifestare ale vietii duhovnicesti. In acest sens, Calist Angelicude vorbeste despre plansul duhovnicesc, care ar caracteriza viata incepatorilor si despre lacrimile duhovnicesti, specifice celor ajunsi la desavarsirea prin har: ". precum Dumnezeu si omul sunt doi, tot asa sunt doua, fie ca gen, fie ca specie, plansul si lacrimile. Caci una se deosebeste mult de cealalta, macar ca amandoua sunt bune si daruite de Dumnezeu si ne castiga bunavointa lui Dumnezeu si mostenirea harazita de ea. Plansul are ca izvor frica de Dumnezeu si intristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeieasca si pe Dumnezeu Cel dintai nu veseleste firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult si mai presus de
fire. Cel dintai este al incepatorilor, cele de al doilea, ale celor ajunsi la desavarsirea prin har".

Plansul duhovnicesc este, la acesti Sfinti Parinti, expresia unei minti si a unui suflet restaurate in starea de curatie si reajunse la "simtirea intelegatoare". El este "strapungerea inimii, cu durerea sufletului, cu marturisirea greselilor, cu suspine nevazute".

Plansul - ne spune Sfantul Simion Noul Teolog - este indoit in lucrarile lui. Unul este ca "apa", care stinge prin lacrimi vapaia patimilor si curateste sufletul de intinaciunea pricinuita de ele. Superior acestuia este plansul ca "focul", care face viu, care reaprinde si incalzeste, face infocata inima si o inflacareaza de dragostea si de dorul lui Dumnezeu. La fel, Sfantul Ioan Scararul vorbeste despre un plans natural, care izvoraste de la fire si unul duhovnicesc sau plansul neincetat dupa Dumnezeu, care ne scuteste de plansul vesnic.

Plansul duhovnicesc este dovada a tariei noastre in lupta impotriva pacatelor si a patimilor. Cel care a dobandit plansul duhovnicesc, aflam de la Sfantul Petru Damaschinul, "se face intarit ca o stanca si nu mai e clintit de nici un vant sau val al vietii, ci e pururea la fel, in prisosinta si in lipsa, in buna stare, in cinste si in ocara. El cunoaste cu buna patrundere ca toate trec si cele dulci si cele dureroase si ca viata aceasta este cale spre veacul viitor si ca chiar daca nu vrem noi, se fac cele ce se fac si in zadar ne tulburam si ne pagubim de cununa rabdarii si ne aratam potrivnici voii lui Dumnezeu, fiindca toate cate le face Dumnezeu, sunt foarte bune si noi suntem nestiutori". Acest plans rodeste in lacrimi.

Tipologia lacrimilor

In general, in spiritualitatea filocalica aflam referiri la numeroase categorii de lacrimi, care insa, se reduc la trei feluri: dracesti sau demonice, trupesti, naturale sau senzuale si duhovnicesti sau, in limbajul filocalic: diavolesti, firesti sau naturale si duhovnicesti sau harismatice.

Sfantul Ioan Scararul vorbeste, mai intai, despre plansul si lacrima firii necuvantatoare. Astfel, el delimiteaza "lacrima fara inteles", care este proprie firii necuvantatoare si nu celei cuvantatoare, dar de care, din nefericire, se apropie de multe ori omul, prin obisnuinta patimii, care, datorita irationalitatii ei si a intunecarii fiintei noastre, pe care o produce, are ceva animalic in ea, antinatural, ilogic.

Acelasi Sfant Parinte, vorbind despre geneza lacrimilor omenesti, invata ca acestea pot proveni de la fire, dintr-un necaz potrivnic, din laudare, din slava desarta, din curvie, din dragoste, din aducerea aminte de moarte si din multe altele, iar Sfantul Ioan Casianul spune ca "lacrimile nu vin totdeauna din acelasi simtamant, ele nu sunt privilegiul aceleiasi virtuti".

Prin urmare, cele trupesti sau senzuale izvorasc din dragoste si din curvie. Cele naturale, de la fire, dintr-un necaz potrivnic, din aducerea aminte de moarte, ca o spaima nejustificata, nenaturala a omului. Cele dracesti sau diavolesti au ca sursa de cele mai multe ori viclesugul diavolesc prin care ne face sa ne incredem in puterile noastre, prezentandu-ne noua insine si altora ca smeriti, plini de pocainta si cu lacrimi multe de smerenie. De fapt, sub aceste infatisari si prin aceste lucrari, el provoaca in noi, fara sa sesizam, patima slavei desarte.

Total diferite de aceste doua categorii de lacrimi sunt lacrimile duhovnicesti. Aceste lacrimi se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii: o privire spre un trecut pacatos, patimas si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice.

De aceea, ele sunt la inceput amare, iar pe masura pocaintei si dobandirii iertarii, devin tot mai dulci. Inmultirea si indulcirea lor constituie "un aspect al transfigurarii totale a persoanei umane prin harul indumnezeitor". Lacrimile intoarse spre trecutul patimas sunt lacrimi de tristete, de regret pentru caderea firii noastre umane in starea antiharica a pacatului. Cele indreptate spre viitor, semn al pocaintei noastre, sunt lacrimi de recunostinta fata de Dumnezeu si de duhovniceasca bucurie.

Unele lacrimi izvorasc dintr-o inima care se pocaieste pentru pacatele savarsite si prin care a distrus curatia Botezului celui dintai si sunt lacrimi de cainta, in fata portilor imparatiei ceresti; altele izvorasc deja dintr-o inima curatita, loc si tron al lui Dumnezeu. Unele sunt semnele inceputului sau debutului nostru in viata crestina imbunatatita, celelalte caracterizeaza treptele tot mai inalte ale acestui urcus. Cele dintai consuma si inlatura pacatele, celelalte veselesc.

Din acest motiv, Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre "lacrimi care ard" si despre "lacrimi care ingrasa". Cele care ard sunt lacrimi de pocainta, de strapungere adevarata a sufletului nostru. Aceste lacrimi izvorasc, pe o prima treapta, din frica de Dumnezeu si de pedepsele pentru pacatele noastre, din frica de moarte si de judecata la care vom fi supusi dupa moarte. Ele usuca si ard trupul, slabindu-i partea poftitoare si irascibila sau, cum se exprima Evagrie Monahul, ele inmoaie salbaticia sufletului si conduc spre pocainta si iertare.

Cele care ingrasa curg nesilit, de la sine; ele infrumuseteaza si ingrasa sufletul si duc la tara bucuriei. Ele nu mai sunt lacrimi de teama, de frica, lacrimi izvorate din frica de pedeapsa, lacrimi de robi, ci lacrimi de alesi ai lui Dumnezeu, lacrimi de bucurie, care hranesc si inmiresmeaza viata duhovniceasca a credinciosului. Lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, astfel, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine. Lacrimile din rugaciune sunt un semn al milei lui Dumnezeu, ca pocainta noastra a fost primita.

Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre un anume progres sau urcus duhovnicesc real, prin lacrimi, catre "patimirea indumnezeirii". Initial, expresie a pocaintei sufletesti, lacrimile devin apoi lacrimi de multumire, de recunostinta si smerenie si se prelungesc, in cei daruiti de Dumnezeu cu acest dar, in lacrimi duhovnicesti, harismatice. Acest progres este abia sesizabil la inceput si dureros, pentru ca apoi sa se ajunga la lacrimile sufletesti neincetate, dulci, premergatoare ale vederii tainelor lui Dumnezeu.

Mai mult chiar. Potrivit Sfantului Ioan Scararul, dupa plansul sau si dupa felurile lacrimilor sale, credinciosul poate sa-si dea seama de treapta de induhovnicire pe care se afla, bineinteles sub indrumarea unui duhovnic incercat. Dintre roadele diferitelor trepte ale plansului duhovnicesc si ale lacrimilor duhovnicesti, Sfantul Ioan Scararul mentioneaza: la cei ce au inceput vietuirea imbunatatita, ele duc la infranare si tacerea buzelor. Celor inaintati, le daruieste netinerea minte a raului, iar celor desavarsiti - smerita cugetare, setea de necinstiri, foame, necaz de bunavoie, neosandirea celor ce pacatuiesc, impreuna-patimirea.

La cei incepatori, lacrimile sunt ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta. Pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, acestea se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu. In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel, sunt considerate a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca,de la omul cel vechi si exterior al pacatului, la omul launtric cel nou, duhovnicesc.

Sfantul Simion vorbeste in Imnele sale despre "lacrimile de mantuire", care curata intunericul mintii si conduc catre lumina dumnezeieasca. El plange si se roaga lui Dumnezeu sa-i lumineze intunericul, sa-i straluceasca lumina Sa cea dumnezeieasca, iar cand acesta se retrage, plange si se roaga cu "lacrimi de dor" sa-i rasara iarasi, aducandu-i pacea sufletului. El se roaga cu lacrimi de dor ca Dumnezeu sa nu-Si ascunda stralucirea fetei Sale, pentru a nu fi acoperiti de intuneric, inghititi de prapastie si pentru ca cerurile sa nu ni se inchida. Toata aceasta rugaciune si plans duhovnicesc al sale, urmareste ca dusmanii sa nu se apropie de el, sa nu-si rada si sa nu-si bata joc de el.

Lacrimile, "ploile de lacrimi", bogatia si intensitatea lor sunt semnul apropierii tot mai depline a noastre de Dumnezeu. De aceea, Sfantul Simion vorbeste despre "multa mangaiere a lacrimilor de fiecare zi". La inceput, lacrimile vin rar, greu si sunt putine, pentru ca inima din care pornesc ele este asemenea unui pamant arid, nedestelenit si parasit, din care nu rasar decat spinii si buruienile pacatelor si patimilor. Precum dintr-un astfel de pamant nu pot rasari flori frumos pastelate si mirositoare pentru ca spinii patimilor le inabusa, tot astfel dintr-un suflet patimas nu pot izvori fapte virtuoase sau chiar si putinele fapte bune sunt facute intr-un scop patimas si spre slava desarta.

Doar pe masura curatirii pamantului sufletului de spinii si palamida patimilor, pe acest pamant curatit si ingrijit se pot cultiva florile frumoase ale virtutilor, udate de roua duhovniceasca a lacrimilor. De aceea, la inceput, lacrimile vin rar si greu, pentru ca in dobandirea lor, sufletul are de luptat cu pamantul neingrijit, paraginit de pacatele personale, de dupa Botez si devenit loc al taberei celei rele. In lupta de purificare a sa, omul trebuie sa lupte in mod paradoxal, cu el insusi, cu omul cel trupesc si vechi al pacatului, catre statura sfantului crestin si tot in mod paradoxal, trebuie sa se biruie pe sine. Cand va reusi sasi curate inima de pacate, vor rasari florile virtutilor, sub roua dulce, ocrotitoare si mangaietoare a lacrimilor duhovnicesti.

Pe de alta parte, Parintii vorbesc indeosebi in legatura cu rugaciunea curata, despre "vazduhul inimii". Aceasta expresie duhovniceasca are o semnificatie adanca. "Vazduhul inimii" este, de fapt, locul de lupta intre pacat si virtute. Ispita sau momeala diavoleasca aici este trimisa, nu in "adancul de taina" al fiintei umane care, in antropologia filocalica este inima. Ori, este clar ca dintr-un astfel de vazduh, permanent in stare de asediu si de
lupta, strabat catre suprafata mai ales lacrimile de pocainta, de smerenie. Pana sa ajunga la darul lacrimilor curate, omul trebuie sa-si curate acest vazduh de ispite, de ganduri pacatoase si de orice fel de fantezii, de nascociri, sa-l simplifice, in sensul de a-l ridica deasupra starii de complicare, de multiplicare si fragmentare, pe care o provoaca patima. Numai o minte curatita de intelesuri patimase, ridicata deasupra acestora, catre simplitatea Mintii Celei Una si coborata in inima, intr-o neincetata rugaciune, dobandeste, pe deplin, acest dar al lacrimilor curate. Atunci lacrimile nu vor mai avea in ele amestecate durerea cu bucuria, ci plansul omului duhovnicesc va fi cu adevarat mangaietor si dulce ca mierea.

Lupta pentru dobandirea plansului si a lacrimilor duhovnicesti are deci o pronuntata dimensiune ascetica. Aceasta lupta pastreaza insusirile fundamentale ale oricarei lucrari ascetice: de dezradacinare, destramare, faramitare si pierdere a patimilor, pentru sadirea si dezvoltarea in locul lor a virtutilor. Inaintarea in aceasta viata duhovniceasca constituie, in acelasi timp, un progres proportional de spiritualizare a fiintei noastre, pana la "taina materiei induhovnicite", cand Duhul Sfant va fi tuturor toate intru totul.

Plansul dupa Dumnezeu are deci acelasi caracter dinamic, precum are intreaga viata duhovniceasca. El poarta in sine dorul ontologic al omului dupa Creatorul sau. El este definit de Sfantul Ioan Scararul ca "o tristete a sufletului, o simtire a inimii indurerate care cauta pururea nebuneste pe Cel dupa care inseteaza; iar neajungandu-L, Il urmareste cu osteneala si se tanguieste cu durere, alergand dupa El".

Viata de sfintenie inseamna o viata de contemplare apofatica, negraita, in tacere a tainelor suprarationale ale universului duhovnicesc, in stare de rugaciune curata. Pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, lacrimile se identifica cu rugaciunea neincetata. Ele sunt legate de ea; izvorasc din rugaciune si duc catre o rugaciune si mai curata. Sfantul Simion vorbeste in numeroase randuri despre aceste "lacrimi de dor", care duc la contemplatia si unirea cu Dumnezeu.

Adevaratele lacrimi duhovnicesti sunt asemenea lacrimilor Mantuitorului si conduc catre indumnezeirea fiintei umane. Ele sunt nedespartite de rugaciune si duc spre unirea cu Dumnezeu. Plansul si lacrimile celor desavarsiti sunt sfinte, ca de altfel orice lucrare a lor. Acestora, plansul si lacrimile le devin daruri cu care Dumnezeu a binevoit sa le impodobeasca viata, spre o mai buna cunoastere a ei, a lor si a vocatiei umane sfinte.

Lacrimile duhovnicesti sunt, astfel, expresia rugaciunii interioare, facuta cu participarea intregii noastre fiinte. Ele marturisesc despre un suflet curatit de pacate si patimi, devenit transparent lucrarii harului divin. De aceea, in spiritualitatea ortodoxa, "darul lacrimilor" este legat de darul discernamantului duhovnicesc si al rugaciunii curate. Sfantul Grigorie Palama arata valoarea deosebita a lacrimilor duhovnicesti in atingerea rugaciunii desavarsite, spunand ca aceste lacrimi iubitoare de Dumnezeu "intraripeaza rugaciunea, lumineaza ochii mintii, pastreaza harul Botezului, iar daca se pierde, il readuce".

Un semn al acestei spiritualizari a naturii umane este si imputinarea cuvintelor si inmultirea lacrimilor. Pe treptele cele mai inalte ale contemplatiei, ale theoriei, in "rugaciunea mai presus de orice largime", in "rugaciunea mai presus de rugaciune", cand toata firea tace, contempland extatic tainele divine, lacrimile iau locul cuvintelor. In locul cuvintelor prin care se invoca iertarea, care totusi pastreaza in ele ceva exterior, trupesc, contemplativul participa in actul de metanoia cu intreaga sa fiinta, expresia acestei participari depline, integrale constituindu-o lacrimile. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc doar lacrimile. Si daca tacerea este taina vietii sau a veacului viitor, cum spune Sfantul Isaac Sirul, atunci lacrimile sunt o arvuna, o pregustare din fericirea celor viitoare si vesnice.

Darul plansului si lacrimilor duhovnicesti constituie totusi un dar rar, daruit numai celor ale caror eforturi ascetice si contemplative se apropie de "desavarsita desavarsire nedesavarsita a celor desavarsiti". Il mentionam pe Sfantul Atanasie, desi nu apartine colectiei filocalice, dar era bun prieten al Cuviosului Antonie si care ne confirma raritatea si caracterul exceptional al acestui dar duhovnicesc, atunci cand ne spune ca "nu multi sunt cei care au harisma lacrimilor, cei care nu se ingrijesc de trup, cei care si-au mortificat madularele, unora ca acestora care sunt deasupra pamantului doar li s-a dat plansul lacrimilor".

La aceasta harisma minunata, se refera si Sfantul Ioan Scararul, in cea de-a saptea treapta a scrierii sale, spunand ca atunci cand sufletul a dobandit-o, plange, lacrimeaza si devine bun fara ca sa ne sarguim si grijim ori sa alergam, deoarece Domnul a venit la noi nechemat si ne-a daruit buretele intristarii cei de Dumnezeu iubitoare si racoritoare a lacrimilor pioase pentru ca sa ne putem sterge zapisul greselilor si de aceea ne recomanda: "Sa pazim deci acest dar al lacrimilor ca si lumina ochilor, pana ce ni se va lua, caci el are mai multa tarie decat sarguinta si gandirea noastra".

Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre o forma speciala a acestui dar duhovnicesc, despre "plansul dragostei", adesea insotit de semne minunate. Desi plansul duhovnicesc, ca de altfel si lacrimile duhovnicesti, sunt expresii ale dragostei sufletului uman de Dumnezeu si de desavarsirea la care El ne-a chemat, Sfantul Simion vorbeste despre aceasta forma harismatica de traire, particularizandu-o. Dragostea lui Dumnezeu este un foc nestins si un izvor nesecat care inunda inima credinciosului, facandu-o sa rodeasca focul credintei si iubirii si ploaia lacrimilor dulci. Astfel, plansul de bucurie facator si lacrimile sunt picaturi duhovnicesti din roua cerului, semn ca Dumnezeu S-a milostivit de noi, a ascultat rugaciunea noastra si ne-a primit pocainta.

Pe treptele desavarsirii crestine, dupa cum arata Parintii traitori deplini ai acestor adevaruri religioase, cel ce a dobandit asemanarea cu Parintele sau Cel ceresc, dobandeste "rasul spiritual sau duhovnicesc" fata de lume si de ispitele ei atat de ademenitoare, fata de ceea ce nu-i aduce vreun folos duhovnicesc din perspectiva judecatii si a eternitatii si este daruit cu darul "plansului de bucurie facator" dupa tot ceea ce are semnificatie in viata aceasta si in cea viitoare. Precum exista o lupta grea pentru dobandirea lacrimilor duhovnicesti, tot asa exista o lupta incordata de pastrare a lor.

Sfantul Ioan Scararul avertizeaza ca unii incep de la lacrimile din pornirile contrare sau firesti si ajung la cele duhovnicesti, in timp ce altii incep de la lacrimile bune si sfarsesc la cele rele. De aceea, acelasi sfant ne recomanda: "Cand ai ajuns la plans, tine-l cu toata taria. Caci inainte de a se imbiba in tine, usor ti se rapeste. Si e topit ca ceara de tulburari, de griji trupesti, de placeri si mai ales de multa vorbarie si de glume usuratice". La aceasta negrija a noastra de a nu opri izvorul lacrimilor noastre, se adauga ispitele diavolului, pe care Sfantul Ioan Scararul il numeste de aceasta data caine. El incearca sa ne indeparteze de rugaciunea curata si de lacrimile duhovnicesti, ce o insotesc, iar cand nu reuseste, cauta sa le amestece pe acestea cu ganduri lumesti si patimase.

Parintii ne recomanda sa avem discernamant in lucrarea de dobandire a lacrimilor, caci acestea sunt primejduite de diavol. Am vazut ca ei fac mai intai o distinctie clara intre lacrimile diavolesti sau dracesti si celalalte categorii de lacrimi si tot ei avertizeaza ca aceste lacrimi diavolesti se pot amesteca cu lacrimile duhovnicesti, intorcandu-le de la scopul lor bun si mantuitor. Sfantul Ioan Scararul ne cere sa nu ne incredem sau sa nu credem izvoarelor noastre de lacrimi, inainte de curatirea desavarsita, caci, spune el - "am vazut picaturi mici ca de sange, varsate cu durere si am vazut curgand izvoare fara durere. Eu judec -spune el - pe cei ce se ostenesc, mai mult dupa durerea lor si nu dupa lacrima. Si cred ca si Dumnezeu.

Criteriul de mare discernamant in aceasta privinta ni-l ofera tot Sfantul Ioan Scararul: "Nu acela a dobandit adevaratul dar al lacrimilor care plange atunci cand voieste, ciacela care varsa lacrimi pentru ce voieste si nu pentru ceea ce el voieste, ci pentru ceea ce voieste Dumnezeu". Tot ca o ispita a diavolului, sunt mentionate: incercarea de a ne face sa ne falim cu lacrimile noastre sau de a osandi pe cei ce nu le au, ambele ducand la mandrie; sau felul lui de a tulbura plansul nostru cel mai adanc si ne a ne sopti ca Dumnezeu este nemilostiv si neindurator. Toate aceste ispite dracesti au scopul de a face din maicile virtutilor, maicile pacatelor si din mijloacele pricinuitoare ale smereniei, pricini ale mandriei.

Plansul si lacrimile duhovnicesti, rod al curatirii fiintei noastre si totodata al prezentei tot mai accentuate a harului in sufletul nostru, redau naturii omenesti transparenta ei, din starea naturala, anterioara amestecarii sale cu pacatul si patima, ceea ce il ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa se vada pe sine asa cum este el de fapt - egoist sau iubitor de Dumnezeu si de semeni - si sa vada mai clar, mai senin tinta sau scopul vietii sale - sfintenia. "Lacrimile - spune Parintele Staniloae - spala ochii si-i fac frumosi, pentru ca spala inima si o fac transparenta, frumoasa si nevinovata".

Omul are de infruntat in viata momente dificile, grele. Adeseori acestea marcheaza un esec existential si o hotarare de pocainta. Reactia sa de neputinta se manifesta in plansul si lacrimile firesti, naturale, curatitoare care, desi sunt diferite si departate de lacrimile duhovnicesti, pot deveni cale spre acestea. Insa, dupa cum exprima Parintele Staniloae, "numai in Dumnezeu se poate plange cu plansul curat. Dar in Dumnezeu nu plange decat cel ce voieste ceea ce voieste Dumnezeu. De aici inca se vede ca intalnirea cu Dumnezeu se infaptuieste in stare de plans, de adanca induiosare. Plansul e un dar al lui Dumnezeu, al intalnirii cu iubirea Lui".

Prin urmare, evenimentele si prilejurile pe care El ni le ofera trebuie sa fie tot atatea incercari de spiritualizare a fiintei noastre. Iar, pe masura inaintarii si induhovnicirii noastre, Dumnezeu ne va deschide si inmulti izvorul plansului mangaietor si al fericitelor lacrimilor curate si de adevarata viata datatoare. De la plansul firesc, natural si pana la darul plansului de bucurie facator, e o cale lunga, aceeasi cu a rugaciunii, pana la treapta de desavarsire, de rugaciune extatica, iar la capatul lor se afla dragostea mantuitoare a lui Dumnezeu. Abia la capatul acestui drum, credinciosul poate exclama asemenea Sfantului Ioan Scararul: "Adancul (abisul) plansului mangaiere a vazut".

Preot Prof. Ioan C. Tesu

.

08 Iunie 2012

Vizualizari: 5252

Voteaza:

Plansul duhovnicesc cel de fericire facator 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE