Astazi am invatat ca trebuie sa avem mila fata de cei indoliati, asa cum a avut Domnul Hristos la vederea vaduvei din Nain. Mai mult, trebuie sa ne identificam cu suferinta celui indoliat, nu sa fim doar partasi la bucuria lui, la nunti si la botezuri. Sa ne gandim ca am putea fi in locul lui si ca, oricum, o sa ajungem in locul celui de pe catafalc odata si odata.

Adevarul e ca, din ce observ eu, putini oameni doresc sa ia parte la inmormantari, daca nu e o ruda foarte apropiata.

Va rog sa imi iertati ignoranta, dar eu n-am reusit sa inteleg pe deplin de ce a facut Mantuitorul acest lucru (invierea fiului vaduvei din Nain). Pentru ca in general mortii nu mai invie, si trebuie sa acceptam ideea. Inafara de El, desigur si de cativa pe care tot El i-a inviat. Inteleg ca El este Invierea si Viata vesnica, dar acel om a inviat si fizic, lucru pe care nici nu-l tagaduiesc si nici nu zic ca n-ar fi trebuit sa se intample, atata doar ca in mod normal acest lucru nu se (mai) intampla, si multi oameni ignoranti ca mine s-ar putea astepta sa se intample si sa fie dezamagiti ca nu li se mai intampla si lor, adica noua, celor de azi. Trebuie totusi ca a facut-o El cu un scop anume, ca sa ne arate ceva, dar poate nu reusesc sa-mi dau seama ce anume. Poate ma ajutati. Multumesc!

Mie mi se pare că a făcut-o de mila mamei care-l pierduse, nu ca să arate ceva (parcă aici spune Evanghelia că Domnul a lăcrimat). Pur şi simplu i l-a dat înapoi în dar; un dar dumnezeiesc, cum altfel?

La fel cum, mai târziu, tot din milă, pentru Marta şi Maria de data asta, îl va învia pe Lazăr.

Da, şi eu m-am întrebat de ce atunci, fiind în trup, iar după înălţare nu, sau foarte rar (lucrând prin sfinţi). Oricare ar fi răspunsul, ştiu că viaţa cea adevărată, netrecătoare (singura care contează), ne-o dăruieşte tuturor, în Biserică, unde Îl întâlnim într-un altfel de trup.

Un alt gând: S-a întâlnit aici moartea cu Viaţa. Din El iradia viaţa, deşi nu fără voia Lui, însă e nefiresc ca în jurul lui Dumnezeu, în apropierea Sa să existe moarte. De aceea, ce a făcut acolo a fost o restabilire a firescului, a normalităţii care este viaţa. Înviindu-l pe fiul văduvei din Nain, oamenii au putut vedea că El este Cel care dă viaţă. Hristos Se purta pretutindeni dumnezeieşte nu pentru a demonstra ceva, nu pentru a-i determina pe oameni să creadă în El, ci pentru că aşa era pentru El firesc să se poarte, conform cu dumnezeirea Sa, ascunsă de trupul omenesc.

Priceputu, sunt de acord cu ambele puncte de vedere. L-a inviat din mila, caci asa marturiseste Scriptura si pentru a fost o intalnire cu moartea, Hristos nu putea trece pe langa ea nepasator. Moartea era nefirescul firii omenesti. De aceea a biruit-o, ca mai tarziu sa o biruiasca prin moartea Sa pentru intreg neamul omenesc.

Mai e un aspect !
Cand Hristos ii spune femeii indoliate : " Nu plange ", El ne arata ca si noi suntem datori sa ne indreptam sufletul catre cei aflati in dureri , nenorociri , caci El s-a dat exemplu in situatia de fata , si avem aceasta obligatie a celor care purtam numele lui Hristos, sa ne indreptam mai ales catre cei aflati in mari nevoi si dureri , fara sa fim impinsi de la spate !

Aşa este. Mulţumesc pentru completare, frate Cristian. Şi cu siguranţă se mai pot găsi multe alte înţelesuri, pe care poate alţi fraţi le vor adăuga aici, căci un gând cheamă pe altul şi toţi ne putem folosi.

De ce a facut Mantuitorul Hristos cele cateva invieri despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, nu e greu se inteles, mai ales acum, dupa 2000 de ani. Pentru iudei, acest lucru ar fi trebuit sa insemne consfintirea proorocirii lui Isaia despre venirea Fiului lui Dumnezeu, Mesia, care, tocmai prin aceste minuni nu putea fi confundat cu nici un alt prooroc de pana atunci. Mai mult chiar, invieri s-au mai facut si de catre apostoli, in numele Mantuitorului Hristos, pentru ca Dumnezeu sa arate lumii dezorientate, puterea credintei adevarate. Fara astfel de minuni care ating apogeul uimirii, se intelege ca ar fi fost mult mai greu pentru crestinism sa prinda aderenta in randul celor nedecisi, dar mai ales pentru cei deja adanciti in idolatrie.
De ce astazi nu se mai fac? Pai eu cred ca sunt doua motive distincte. In primul rand credinta in Hristos Mantuitorul nu mai inseamna ceea ce insemna in acei primi ani ai crestinismului. Fie pentru ca Dumnezeu trebuia sa nu faca "economie" de har, daca dorea sa schimbe lumea, fie pentru ca acele grupuri de crestini au inteles altfel de cum intelegem noi astazi "iubirea de Dumnezeu si de semeni", fie... amandoua la un loc. Iar in al doilea rand, sunt mai mult decat convins ca prin anumite locuri exista rugatori cu har care, prin credinta, pot invia si mortii. Dar atat timp cat ei stau departe de ochii lumii si sunt nestiuti de nimeni, acest lucru nu are cum sa se mai intample. Ca sa nu mai vorbim de inutilitatea acestei minuni, intrucat ea poate fi transmisa in direct pe toate canalele lumii, ca tot nu mai uimeste pe nimeni, ci dimpotriva, aduce multa sminteala si taraboi intre "clanuri"...
Tot ce Dumnezeu si Mantuitorul au dorit sa ajunga la urechea si la sufletul omului, s-a oranduit deja. Cine vrea, nu mai are nevoie de alte dovezi ca sa creada. Chiar astazi ascultam sinaxarul despre Sf diacon Filip, care avea mult har si facea multe minuni. Astfel, Simon-Magul, fiind uimit el insusi de acele minuni, a dorit sa cumpere cu bani acel har deosebit, sfarsind prin a fi... botezat in numele Mantuitorului Hristos... Acum acest lucru pare banal, dar daca incercam sa intelegem ce implicatie a putut avea asupra oamenilor, botezul unui mag, putem avea cat de cat imaginea unei porniri in masa catre credinta in Iisus Hristos.

Duminica, de sarbatoarea Sfintei Paracheva, venind vorba despre ce s-a schimbat dupa revolutie, preotul a spus la predica si cateva cuvinte despre modernism si catolicism. Zicea ca dupa revolutie au aparut tot felul de carti despre credinta, de nu mai stie omul ce sa creada, fiecare dupa ce termina teologia si scrie o carte e teolog. Relata ca a venit cineva la el sa ii spuna de catolicism, ba chiar sa il convinga de ecumenismul asta filocatolic, de rugaciunile in comun. Preotul l-a trimis acasa si ne-a spus ca nu putem sa ne rugam cu altii, ca de exemplu la saptamana de rugaciune comuna, nu avem voie sa ne rugam cu cei ce nu sunt in dreapta credinta. Singurul raspuns si ajutor pentru catolici sau cei ce nu sunt in Biserica este sa vina in Biserica, ii primim pe toti.
Preotul a mai spus ca, din cauza ca nu vom fi de acord cu ecumenismul si mai ales filocatolicismul vom avea de suferit, vom fi considerati nebuni, dar sa nu lasam adevarul, noi sa ramanem in dreapta credinta.
Ne-a mai spus de neoprotestanti, ca spun unii ca s-au lasat de bautura de vreun viciu. A continuat ca mai bine sa ramana alcoolic dar sa ramana ortodox, decat sa-si piarda credinta, pana la urma va scapa si de viciu cu ajutorul Bisericii.

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor – Parintele Teofil Paraian ( 1 )
 

Cum să trecem de la răutate la bunătate?
Cauzele şi temeliile păcatului
Iubiţi credincioşi,
În Filocalie, volumul I, Sfântului Marcu Ascetul spune că înaintea oricărui păcat merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea. Aceşti 3 uriaşi, fie toţi 3 deodată, fie unul dintre ei, merg înaintea oricărui păcat pe care îl face omul cu deplină ştiinţă şi cu deplină voinţă. Sunt unii dintre oameni care fac păcate pentru că nu ştiu că e păcat lucrul pe care îl fac. Alţii pentru că au ştiut, dar au uitat că ceea ce fac ei nu-i bine. Şi alţii care ştiu ce să facă şi n-au grijă să facă binele, pentru că sunt nepăsători, le este tot una că fac bine sau fac rău. Nu iau aminte la lucrurile cele bune.
Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că, dintre cele opt gânduri ale răutăţii, dintre căpeteniile gândurilor rele şi a patimilor rele, trei sunt mai întărite şi pricină de alte păcate şi patimi, şi anume: iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de slavă (de cinste, de putere). Din acestea îşi au pricina şi celelalte rele pe care le face omul.
Mai spune Sfântul Marcu Ascetul că pentru a scăpa de răutăţile de tot felul pe care le poate face omul, trebuie să ocolească şi pricina relelor, să ocolească toate împrejurările acelea care îl duc pe om la păcat. Pentru că omul care nu ocoleşte pricinile relelor, acela ajunge cu uşurinţă să facă rele. Mai ştim, tot de la Sfântul Marcu Ascetul, că diavolul nu dispreţuieşte păcatele mici, pentru că altfel nu-1 poate duce pe om să facă păcate mari. Omul care-i nepăsător la greşelile pe care el le socoteşte mici, acela desigur ajunge să facă şi păcate mari. Pentru că se întăreşte în nepăsare.
După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „ Omul creşte în ce porneşte “. Dacă faci lucruri rele, faci şi mai uşor lucruri rele, şi dacă faci lucruri bune, faci şi mai uşor lucruri bune. De aceea ne este cunoscut şi cuvântul pe care-1 spun părinţii, că tot ce se naşte începe de la ceva mic şi pe măsură ce-i hrănit creşte, deci şi binele şi răul încep de la ceva, de la un fapt pe care noi îl socotim neînsemnat. De pildă, focul începe de la o scânteie, oricât ar fi de mare focul, nu-i dintr-o dată mare. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiţi la el cât este de mare şi te gândeşti de la ce a început – de la o ghindă mică. Tot aşa şi răutăţile omului, încep de la cele mici şi apoi se întăresc şi ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc.
Aceasta înseamnă să stăpânească diavolul peste sufletul omului, să ajungă omul îndrăcit, cum am auzit că s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, despre un îndrăcit stăpânit de o mulţime de draci, de o mulţime de răutăţi, pentru că puterea diavolului este în răutatea pe care o purtăm noi în suflet – ne stăpâneşte cu răutatea pe care o purtăm în suflet. Fie că răutatea aceasta vine din neştiinţă, fie că vine din uitare, fie că vine din nepăsare, ea are la temelie:
- fie iubirea de plăcere, pentru că ne place ceea ce facem, chiar dacă nu-i după voia lui Dumnezeu şi plăcerea ne este mai la îndemână decât gândul la Dumnezeu;
- fie iubirea de avere; ca să adunăm mult ne străduim să facem tot ce ne stă în putinţă. Spunea cineva că averea se ţine cu minciună şi cu înşelătorie. Era o mărturisire a unei persoane care a avut avere;
- fie iubirea de slavă; ca să aibă omul cinste, caută să facă şi răul şi orice ar face numai să aibă cinste de la oameni. Şi cinstea pe care o caută omul prin înşelăciune, cu minciună şi cu răutate, nu e după voia lui Dumnezeu. Sigur că este şi o cinste bună, cinstea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru strădania în bine.
Iată, iubiţi credincioşi, diavolul stăpâneşte pe om prin răutăţile pe care i le aduce în suflet, începuturile sunt întotdeauna mici, neînsemnate, de multe ori nici nu le băgăm în seamă, în parabola cu semănătorul se spune că cei de lângă cale sunt aceia care primesc cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din sufletul lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceasta este o lucrare a vrăjmaşului, să ne facă să pierdem cuvântul cel bun, cel sfanţ, prin lucrarea sa.
Să ne întărim în bunătate, înlăturând gândul rău cu gândul bun
Ce este această „mântuire”, iubiţi credincioşi? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutăţile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întăreşte în răutate şi scapă de răutate numai prin puterea credinţei în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu şi în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale. Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e ruşine de răutate şi cui nu-i e ruşine de răutate, nu scapă de răutate şi diavolul îl stăpâneşte.
Aceasta e învăţătura părinţilor bisericeşti şi a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie ruşine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subţire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ţi se pară că nu-i cine ştie ce dacă zici un cuvânt nepotrivit şi după ce 1-ai zis îţi mai aduci alt gând dinainte şi iarăşi te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine ştie ce şi te întăreşti cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă eşti cu luare aminte de la început, cu voinţă, poţi să scoţi gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari şi întărite. Cu un gând bun poţi să înlături din suflet un gând rău şi-i aşa de uşor ca şi când ai stinge o scânteie mică, iar dacă laşi ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poţi stinge şi poate că trebuie să vină şi alţii să-ţi ajute ca să poţi stinge focul cel mare.
Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.
Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl 1-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Iată că temelia vieţii celei bune este credinţa. Poţi crede, ai pe Dumnezeu în ajutor şi cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate şi răutatea „pe cel rău îl ucide “, cum zice Psalmistul: „ Pe cel rău, răutatea îl ucide şi-l chinuie “.
Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulţumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, aşa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciţilor, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei.
Şi ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simţim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei şi ne face să fim nemulţumiţi, neliniştiţi.
Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului şi vierme şi cui înfipt în suflet şi răutate de orice clipă şi păcat neîncetat şi fărădelege neadormită. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cuvintele acestea când le auziţi, ţi se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „ de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat? ” Şi Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredinţa voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăieşte o viaţă cum îi firea lui.

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor – Parintele Teofil Paraian ( 2 )
 

Privegherea şi smerenia – arme împotriva diavolului
Iubiţi credincioşi,
A mai spus Domnul Hristos că: „Acest soi de diavoli nu pot fi scoşi decât cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) şi aceasta ne aduce aminte şi de cuvintele: „ Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită “. Domnul Hristos ne-a arătat calea prin care omul poate să scape de sub stăpânirea vrăjmaşului, ca să nu-1 stăpânească sau dacă 1-a stăpânit să nu-1 mai stăpânească, şi anume ne arată calea rugăciunii şi a luării aminte.
„Privegheaţi” ce înseamnă? Fiţi cu luare aminte, fiţi ca omul treaz, că dacă nu eşti ca omul treaz, atunci te stăpâneşte. Se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei parabola cu sămânţa şi cu neghina, când au mers slujitorii şi au spus că a apărut şi neghină şi au întrebat de unde-i neghina, că ei au semănat sămânţă bună, stăpânul a spus: „ Un om vrăjmaş, pe când noi dormeam, a venit şi a semănat neghină “. Deci diavolul îşi seamănă semănătura când noi dormim, când dormim sufleteşte, când nu suntem cu gândul la Dumnezeu. Ne minte diavolul, iubiţi credincioşi, ne spune că mai avem vreme de pocăinţă, ne minte că adevărurile din Sfânta Scriptură nu-s adevăruri, cum i-a spus şi lui Adam, a minţit de-a lungul veacurilor, ne minte şi pe noi de atâtea ori, pentru că nu credem în puterea lui Dumnezeu, nu credem în adevărul găsit în dumnezeiasca Scriptură şi nu ne este ruşine să facem rău.
Iubiţi credincioşi,
„Privegheaţi” înseamnă „fiţi cu luare aminte”, ca omul care-i treaz şi ştie ce se întâmplă în jurul lui. Fiţi şi voi cu luare aminte, să nu vină diavolul să vă spună că binele-i rău şi răul e bine. Foarte mare ajutor, împotriva stăpânirii diavoleşti, a gândurilor celor diavoleşti, avem în smerenie. Dintre faptele cele bune pe care le face omul, parte din ele s-ar zice că s-ar putea să le aibă şi diavolul.
Se spune în Pateric, că s-a întâlnit odată Cuviosul Macarie cel Mare cu diavolul, care i-a spus: „ Macarie, tu posteşti, eu nu mănânc niciodată, tu priveghezi, eu niciodată nu dorm, dar este una cu care mă biruieşti”. L-a întrebat sfântul: „ Care ? ” Şi i-a răspuns diavolul: „ Smerenia “. Omul smerit n-ajunge niciodată să facă rău, pentru că el se mulţumeşte cu întrebarea şi el nu caută mărirea lui, ci mărirea lui Dumnezeu, şi cine caută mărirea lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu în ajutor. Se spune că smerenia îi arde pe draci.
Ce este smerenia ? Este acea stare sufletească pe care având-o cineva, se pleacă cu mintea, nu se ţine că el ştie şi el poate, ci se pleacă cu mintea.
Iubiţi credincioşi,
După ce omul, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, a fost izbăvit de puterea drăcească, a dorit să fie cu Domnul. Dar Domnul i-a spus: „Du-te la casa ta si spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ” (Lc. 8, 39). Deci, acolo unde-i casa ta, unde-i rostul tău, fii pildă bună, arată-le că eşti în legătură cu Dumnezeu şi atunci Mă urmezi pe Mine.
Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire clocotitoare în sufletul nostru şi că am scos ura din sufletul nostru. Şi atunci, într-adevăr, suntem mântuiţi de puterea cea drăcească. Să avem pildă pe Maica Domnului care a Spus îngerului păzitor: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “, să ne fie şi nouă exemplu de viaţă. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian

Din ce am citit astazi:

Chinuia Hristos? Nicidecum! Dar diavolul - plangaretul deplin - gemea din chiuietorile intunericului sau, caci Se ivise Lumina, putreziciunea lui fiind acum anulata prin lucrarea plina de putere a "Sarii", Care este Hristos. Mila sa-L fi cuprins pe Dumnezeu? Mila si intelepciune divina sa fi fost faptul ca da diavolului inca o sansa, lasandu-l sa locuiasca porcii? Nu stiu. Cert este ca sansa acordata dracilor spre pocaire acestia o folosesc, iarasi, a cata oara, impotriva smeririi, impotriva vindecarii de iad. Sf.Ioan de Kronstadt remarca:"Atunci cand un om rau vine cu o rugaminte la un om bun, bland si smerit, pentru mai buna reusita incearca sa se asemene acestuia"(capul 21 din meditatiile In lumina rugaciunii,Ed.Sofia, 2003,p.15). Diavolul aceasta facuse.Mimase indreptarea, dar o data scapat din chingi, face ce stie a face el in prostia sa incurabila:omoara.
Oare doar in porci sa fi intrat diavolul? Fizic, desigur ca da. Nici n-ar fi ingaduit Dumnezeu altfel.Dar mental, spiritual, gestul disperat al diavolului atinge pe oamenii Gadarei, care, vazandu-si periclitata "recolta" de unsoare, alunga pe Hristos din hotarele in care-si tineau viata. Ca oricum nu erau ei prea evlaviosi o arata insasi existenta porcilor in preocuparile lor (cu toate ca Legea prevedea porcul intre animalele "spurcate"!) Prin aceasta fisura - a nepostirii si nerespectarii Legamantului celui Vechi - diavolul nu umple neaparat turma de dragul izbavirii din om, cat mai ales ca sa zadarniceasca planul mantuitor al lui Dumnezeu in lumea Sa. Si pare ca reuseste.
Ramanerea in luciditate a celui proaspat izbavit din lucrarea satanei este insa fundamentala.Acesta ia ungere de Apostol (Lc 8, 38-39), spre disperarea diavolului, care stia, de acum, ca unde ramane in mijlocul poporului unul singur izbavit din robia lui, ruginesc si cad si lanturile celorlalti, caci cel ramas in numele lui Hristos are puterea lui Hristos in a zdrobi pe zdrobitorul vietii, pe furatorul bucuriei.
De-aici si tonalitatea bucuroasa a pericopei, cu toata reactia, oarecum penibila, a gherghesenilor, care au constatat - poate - cat de putin valora un om in ochii lor. Mai putin ca o nenorocita de turma de porci.
Daca aceasta-i de iertat la ghergheseni, noua, celor din morminte si din moarte scosi, ne mai e ingaduita confuzia de valori? Sa luam aminte la drama gherghesenilor, pe care o realcatuim cu fiecare inconstanta pe care o aratam in dragoste fata de aproapele si, prin aceasta, fata de Hristos.
De cate ori scoaterea din pacat, din moarte, ne bucura?De cate ori nu cartim auzind ca Dumnezeu S-a milostivit de un betiv si l-a eliberat din patima dureroasa ce-l ucidea incet?De cate ori intoarcerea unei desfranate in normalitatea sfinteniei casatoriei ne-a bucurat inima si luminat sufletul?De cate ori bucuria dez-flamanzirii unui sarac ne-a imbogatit?
(Parintele Constantin Necula, PREDICI )

Din ce am trait acum cateva zile: la metro, blocaj, agitatie. Calatorii rugati sa coboare, sa astepte alt tren, avusese loc (o tentativa de) suicid pe linia respectiva. Un om, suparat de intarziere, a zis ceva de genul: "Ia uite-l si pe asta, acum s-a gasit sa se sinucida!" Adica sa se sinucida, domnule, daca vrea, dar dupa ce ajung eu la destinatie! :68: In starea aceasta de impietrire am ajuns, precum gherghesenii. Mi-a placut ideea din predica, cum ca demonizarea ajunge sa se transfere si asupra lor. Asta din cauza ca ajunsesera sa se identifice cu avutia lor, cu porcii aceia.

Din ce am auzit astazi: noi trebuie sa lucram cu noi insine, cu pacatele si cu patimile noastre, sa nu lasam totul asupra duhovnicului, sa postim, sa ne rugam, spunea parintele povestind despre oameni care vin sa ceara a li se citi "moastele Sf. Vasile" (sic!) sau diverse rugaciuni, fara nicio pregatire in prealabil.

Superb comentariul!
Am intalnit si eu aceasta dispozitie sufleteasca si impietrire fata de semeni exact ca in pilda cu turma de porci.
Intr-o oarecare masura am cunoscut-o pe propria-mi piele printr-o atitudine rece pe care o aveam fata de bolnavi,suferinzi sau oameni cu probleme.
Acesti oameni ma enervau,ma sacaiau,chiar imi stricau dispozitia...Nu reuseam defel sa simt vreo farama de compasiune pt cineva bolnav,oricat imi era de drag(familie,prieteni).

Draga mea mama a suferit de mitrene atroce vreo 20 de ani;cand iti era lumea mai draga o apucau crizele:dureri violente,greata,voma,sensibilitate la sunete si lumina.
Ce credeti ca a avut parte de vreun ajutor sau suport cat am fost adolescenta?
Nu,eu ma comportam ca si individul din subteranul metroului,ma irita ca boala ei imi strica planurile,poate o si acuzam ca face prea mult caz de aceste dureri de cap.
Vestea buna este ca aceasta impietrire a inimii care se invarte intre egoism si orgolii nu are un caracter permanent ,iar iubirea de aproapele se dobandeste,se invata ,se acumuleaza.

Pentru că vin alegerile....

Evanghelia de azi, la romano catolici, a fost din Marcu:

Şi au venit la El Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: „Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce-Ţi vom cere“.
36 Iar El le-a zis: „Ce voiţi să vă fac?“
37 Iar ei I-au zis: „Dă-ne să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta“.
38 Dar Iisus le-a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?“
39 Iar ei I-au zis: „Putem“. Şi Iisus le-a zis: „Într'adevăr, paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu Mă botez vă veţi boteza,
40 dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s'a pregătit“
41 Şi auzind cei zece, au prins a se supăra pe Iacob şi pe Ioan.

Preotul, în predică, a arătat că cei doi, care nu înţeleseseră încă pentru ce a venit Mesia, voiau să fie miniştrii... voiau fotolii de ministru pentru ei, iar ceilalţi zece, care s-au supărat, s-au supărat pentru că Iacob şi Ioan le-o luaseră înainte.

” Laudetur Jesus Christus!”

In saecula, amen.

Foarte frumoasa Evanghelia de astazi cu invierea fiicei lui Iair si vindecarea femeii bolnave de 12 ani :8:. La predica de astazi am auzit niste lucruri interesante, pe care vreau sa le impartasesc si voua:

In primul rand, faptul ca trebuie sa ne rugam nu doar pentru noi, ci si pentru cei apropiati ai nostri, mai ales daca sunt in imposibilitatea de a inalta o rugaciune (asa cum era fiica lui Iair), dar si pentru dusmani. Asa ne asemanam cu Hristos. In ceea ce o priveste pe femeia bolnava, aceasta nu a facut nicio rugaciune, nu a facut spectacol, nici nu a deznadajduit, in ciuda incercarilor grele si a multimii de oameni. Credinta ei era atat de puternica, incat se gandea ca doar atingandu-se de hainele Mantuitorului, va fi vindecata. Aceasta este si explicatia pentru care credinciosii evlaviosi se ating de vesmintele sfintite ale preotilor sau pentru care preotii pun epitrahilul pe capul celui bolnav / penitent. Fireste, una este gestul plin de piosenie, alta este sa gatui preotul in incercarea de a pune mana pe patrafir :).


In al doilea rand, ca nu se cuvine sa scriem pe pomelnicele de la Liturghie "morti", ci "adormiti". Fiica lui Iair dormea, nu era moarta. Cei care s-au mutat de la noi in Hristos, intru nadejdea vietii vesnice si a invierii nu sunt morti, ci doar adormiti. Nu m-am gandit niciodata la legatura care exista intre Evanghelia din duminica aceasta si Sambata mortilor de toamna, de saptamana viitoare. Hristos este Dumnezeul viilor, dar si al adormitilor.

In al treilea rand, ceva la care numai astazi am reflectat: vorbind despre suferintele si greutatile vietii in fata carora oamenii deznadajduiesc asa de usor, parintele a adus in discutie istoria lui Iov: Oare noi, oamenii, nu cumva suntem asemanatori diavolului cand gandim despre cineva mai inzestrat decat noi materialiceste si/sau spiritualiceste ca, daca nu ar fi primit asa de multe daruri, nu ar mai fi avut aceeasi atitudine fata de Dumnezeu si semeni si ar fi cazut repede in deznadejde si necredinta?!
Si, mai ales, ni s-a reamintit ca la Dumnezeu trebuie sa alergam sa ii dam slava si atunci cand suntem bucurosi! :)

Informatia la care te expui devine normalitate, pentru mentalul tau. Sa presupunem ca ortodoxia e o poveste. Dar iata:
Daca vei merge sa locuiesti intre budisti, dupa cativa ani, tot ceea ce fac si spun ei, va deveni pentru tine o a doua natura. Dupa ce pleci de la budisti, vii sa locuiesti in Bucuresti, in Ferentari eventual. Violenta si imoralitate pe care le vei descoperi acolo te vor soca, la inceput. Cu timpul insa, vei ajunge sa intelegi motivatiile acelor oameni, proxeneti, traficanti, ucigasi, aurolaci,... Dupa inca un timp, iti vei face prieteni dintre ei, pentru ca in final sa te identifici cu bucurile suferintele si practicile lor.

Spune-mi dar! Care este adevarul? Care este sursa adevarului? Experimentarea unei iluzii foarte intense? Un viciu pe care il practica in mod nepasator 10 milioane de inisi, trebuie socotit comportament firesc datorita numarului mare de practicanti?

Moartea nu este ceva firesc, ci un efect al denaturarii sufletesi si al abuzului pe care eu insumi il fac asupra mea(pacatul). Pana nu ajungi sa intelegi coerenta si pertineta rationala ale acestei afirmatii, inca nu ai inteles mai nimic despre crestinism.

Deprinderiile societatii laice (includ aici si pe impostorii deghizati in povatuitori duhovnicesti) sunt o iluzie ce convinge prin catintativ, iluzie la care orice prunc este expus si hranit cu aceasta pana ajunge sa creada fara umbra de indoiala in ceea ce i se serveste de lumea in care s-a nascut si de Stapanitorul Veacului acestuia.

Tare am impresia ca de fapt, acesta era raspunsul la intrebarea pe care nu ai avut curaj sa o formulezi. ASA E?

"Dar sarmanul de la poarta, lepadat, dispretuit, are nume. Cu inteles ne spune dumnezeiasca Evanghelie, pentru ca numele este Lazar, care inseamna in limba ebraica Dumnezeu ajuta (El Azar). Deci il dezvaluia pe el in taina firii lui, a sufletului, a constiintei lui. Constiinta lui se identifica, era una cu numele lui, pentru ca el credea ca Dumnezeu il ajuta; si simtea aceasta, in saracia lui. Aici e una dintre taine. El se afla intr-o asemenea saracie incat s-ar fi multumit doar cu firmiturile care cadeau de la masa bogatului; si nici pe acelea nu le avea. in schimb, aveau mila de el cainii. De buna seama, cainii erau hraniti de-a binelea, pentru ca il pazeau pe bogat. Dar nu ajungeau firmiturile la el; doar mangaierea cainilor, care se dovedeau mai milostivi decat omul. El insa nu blestema; nu-l blestema nici pe bogat, nu-si blestema nici “destinul”, cu atat mai mult nu-L blestema pe Dumnezeu. Nu e usor sa te afli sarac, sa vezi pe cineva imbuibat si intolit imparateste, iar tu nici de firmituri sa nu ai parte de la masa lui; sa te afli in zdrente, vara si iarna, zi si noapte, sa stai acolo, ca-n gunoi; si in dispretul lumii sa te rogi, sa-I multumesti lui Dumnezeu; si starea aceasta sa o primesti drept mangaiere. Cum zic Parintii: “Facutu-s-a tie ocara celorlalti drept cinste”. Aici sunt stari de limita, de hotar. Cine poate sa ajunga acolo nu e departe de imparatia lui Dumnezeu."
Mai mult aici:

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...zar-97225.html

Predica la bogatul nemilostiv si saracul Lazar - IPS Augustin de Florina
 

"Era un sarac pe nume Lazar..."(Luca 16, 20)

Iubitii mei, este cunoscuta pilda pe care am auzit-o in Evanghelia din Duminica de astazi...Sa explicam toata toata Evanghelia de astazi? Ne-ar trebui mult. De aceea, din toate imaginile pe care le prezinta pilda, vom explica doar una.Vom vedea, cum traia saracul Lazar in aceasta lume de aici.
***

Lazar era un om nefericit. Asupra lui se abatusera multe nenorociri. Priviti-le: Lazar era mai intai de toate sarac. Nu avea nici mosii, nici bani, nici casa.

Si altii sunt saraci. Dar acestia sunt sanatosi. Se duc unde vor, lucreaza, isi primesc plata sau salariul si traiesc. Desigur ca nu traiesc ca bogatii. Dar traiesc acceptabil. De ce nu si fericiti? Cand cineva este sanatos, atunci o bucata de paine, cateva masline si o ceapa le mananca cu pofta. Cand insa este bolnav, atunci si cele mai bune mancaruri i se par lipsite de gust. Asadar, Lazar pe langa saracie avea si boala.

Desigur ca si altii sunt saraci si bolnavi. Dar au rude si prieteni, oameni care se intereseaza de ei si nu-i lasa fara ingrijire, hrana si medicamente. Dar Lazar nu era doar sarac si bolnav. Era si cu totul singur. N-avea pe nimeni care sa-i arate atentie.

Dar iarasi va spune cineva: Si altii sunt saraci, bolnavi si singuri pe lume. Da. Dar ei traiesc in cartiere sarace, intr-o multime de oameni nefericiti. Si vazand ca nenorocirea ii imbratiseaza pe toti acesti oameni, simt o oarecare mangaiere in nenorocirea lor comuna. Saracii au o compatimire unul fata de celalalt si o solidaritate. Dar Lazar nu se afla printre saraci. Era in apropierea unui palat. Acolo traia un bogat. Traia si se desfata de toate bunatatile vietii. Cele mai alese mancaruri, cele mai alese bauturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase mobiliere, cele mai talentate cantarete si dansatoare...Nimic nu-i lipsea. Cu orice dorea se desfata. Ca sa-si faca chefurile, cheltuia fara mila. Din cele pe care le cheltuia ar fi putut sa faca o cantina si sa hraneasca zilnic un intreg cartier de saraci. Ar fi putut sa zideasca un spital, sa-i adune pe saracii bolnavi si sa-i vindece. Ar fi putut sa faca multe lucruri bune. Dar el nu a facut niciunul. Era neindurator, aspru, lipsit de omenie. Lazar era ca un lepadat la poarta palatului bogatului. Bogatul intra si iesea din palat, il vedea pe Lazar intr-o stare mizerabila, pe caini lingandu-i ranile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere si de nenorocire, si bogatul nicio privire de compatimire nu i-a aruncat niciodata. Nu-i pasa de nenorocirea lui Lazar. Cu siguranta s-o fi bucurat cand Lazar a murit. Pentru ca i s-a curatat curtea de neplacutul fenomen...

Stiti cu cine s-a asemanat Lazar in fata palatului bogatului nemilostiv? Situatia lui Lazar era cea a unui infometat in fata unei mese pline de toate mancarurile. Cel infometat priveste mancarurile, dar i se interzice sa le atinga. Una este sa moara cineva de foame intr-un loc pustiu, unde nu exista nimic, si alta sa moara intr-un loc plin de bunatati. Una este sa moara cineva de sete intr-un pamant pustiu si fara de apa, unde nu exista picatura de apa, si altceva sa moara langa un izvor cu apa imbelsugata, pentru ca un om rau sta deasupra izvorului si-l pazeste si nu-i permite omului insetat sa bea putina apa si sa-si stinga flacara setei, care-i arde cele dinlauntru. Intr-o astfel de situatie se afla Lazar.

Sarac, bolnav, singur, abandonat, Lazar statea inaintea palatului unui bogat, care nu-i dadea nicio bucata de paine, nici un pahar cu apa. Iata de ce bogatul a fost aruncat in iad. Si daca n-ar fi existat iad, pentru astfel de bogati ar trebui sa se faca un iad, zice Sfantul Ioan Gura-de-Aur, a carui Liturghie o ascultam in fiecare duminica.

***

De atunci, iubitii mei, de cand Hristos a zis aceasta pilda, au trecut douazeci de secole. Dar Lazarii continua sa existe si astazi in aceasta lume a nedreptatii si a nemilostivirii. Cati nu mor zilnic in toata lumea de foame! Cati bolnavi raman pe dinafara spitalelor, fara medici si medicamente! Cati n-au fost aruncati din casele lor si cati n-au fost parasiti de copiii nemilostivi! Voi aminti doar un exemplu:Intr-un sat, nu foarte departe de Florina, era un batran nefericit. Copiii il parasisera, se dusesera in strainatate si nu-i trimiteau nicio scrisoare. Batranul nu mai putea sa mai lucreze. Cazuse la pat. Nimeni nu cauta la el. Nimeni nu-si intorcea capul sa vada daca traieste sau daca a murit, Un om milos, care observase ca trecura zile de cand nu mai iesise din casa, s-a dus, a intrat inauntru, dar nu a putut sa inainteze. Toata casa era murdara. Batranul era cazut la pat, acoperit. Abia mai respira... si asta cu greu. Omul milos a deschis ferestrele, ca sa iasa afara duhoarea, l-a ridicat, l-a curatat, l-a luat si l-a dus la azilul din Florina. Si sa fi fost numai acest batran...Iata un Lazar, iata multi nenumarati Lazari.

Ah! Voi care aveti bani si-i aruncati ici si colo si traiti ca bogatul cel nemilostiv din Evanghelie, opriti-va putin din chefurile voastre si ganditi-va la Lazari. Indurati-va de ei si ajutati-i. Infricosati-va de iadul cel vesnic. Nu uitati, ca "pe cel neindurat Hristos il va osandi cu ateii".


Link permanent catre articolul complet http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p1767.htm

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar – Duminica a XXII-a dupa Rusalii

Scris de : Diacon Bogdan GOREŢCHI

Continuând sa ne hranim din nesecata intelepciune a duhovnicestilor cuvinte ale Sf.Parinti ce ne-au adus mai aproape de noi intelesurile pericopei evanghelice a bogatului nemilostiv si saracului Lazar.

Sf. Ioan Gură de Aur, arătând cu spiritul lui duhovnicesc adânc această parabolă, găseşte multe virtuţi săracului Lazăr, tot aşa descoperă bogatului multe însuşiri negative pentru care a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu.

Bogatul avea ca primă meteahnă îmbuibarea şi lipsa de dragoste; el nu ştia ce este mila. Era nemilostiv nu numai faţă de Lazăr, ci faţă de toţi, căci nu se milostivea spre cel pe care-l vedea zilnic la poarta lui; cum s-ar fi milostivit asupra altora? Se întâmplă uneori să fim de faţă la o nenorocire – de pildă I s-a facut rau cuiva şi tu treci nepăsător mai departe dar, daca ai frica de Dumnezeu te intrebi: „Ce-am făcut? Omul acela suferă?” Şi te mustră conştiinţa şi te întorci şi-l ajuţi. Dar bogatul acela, în fiecare zi vedea pe acel sărac chinuindu-se la poarta lui şi rămânea la fel de nepăsător. Necredinta îl face pe om crud şi împietrit, fraţi creştini. De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu. De aceea, să căutăm adevărata cinste şi bucurie, şi nu umbra – care este păcatul şi ispita. Nu uitaţi că bucuria cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor, ci din fapta cea bună şi din apropierea de Dumnezeu.

De aceea Iisus ni-l dă ca exemplu pe Lazăr, ca să fie pentru noi ca un dascăl, el care îi întrecea pe toţi prin mărimea suferinţei lui, pe care o purta plin de bărbăţie şi curaj. De multe ori întâlnim oameni cărora – deşi aparent nu fac nici un rău, ci fac numai bine – le merge totul rău. Iar altora care fac rău, le merg toate bine. Şi văzând acestea, avem o mare revoltă în suflet. Dar spun sfinţii Părinţi oamenii răi se bucură aici pe pământ pentru fărâma de bine care există în răul lor, iar cei buni suferă aici pentru răul pe care-l conţine binele lor – aşa încât, dincolo, fiecare să fie răsplătit cu toată dreptatea, şi pentru bine şi pentru rău. Câte gânduri, câte vorbe, câte pofte ne răscolesc lăuntrul nostru şi ne întinează haina albă a botezului! Noi avem înainte viaţa şi ne angajăm atât de mult în viaţa aceasta pământească, încât uităm că murim; ni se pare că moartea priveşte pe altul, nu ne priveşte pe noi, şi aceasta este o mare înşelare. Trecerea de la prezentarea evenimentelor acestei lumi la lumea de dincolo e redată într-un singur verset: “Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. ” Dacă privim atent la cuvintele versetului vedem că în cazul lui Lazăr se vorbeşte de o singură moarte: “Şi a murit săracul” şi a fost dus în faţa dreptului judecâtor. Iar bogatul are două morţi: “A murit şi” şi “şi a fost înmormântat“. Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe cel bogat, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum il cheamă. Săracii trec prin lumea materiala ca nişte umbre, pe când numele celor vicleni răsună pe toate buzele. Trecând cu vederea numele bogatului, Mântuitorul ne-a dezvăluit o taină: în ceruri nici nu se pomeneşte numele celor fara Dumnezeu, nici îngerii nici sfinţii nu-l au pe cereştile lor buze, e şters din Cartea Vieţii.

Dacă la săracul Lazăr putem vorbi de o trecere de la moarte la viaţă la bogatul nemilostiv viata se termină prin cea de a doua moarte, adică: uitarea. Lazăr însă trăia în nădejde şi nu striga la nimeni în lumea cea plină de chin, pe când iadul/chinul bogatului nu mai poate fi depăşit este veşnic. Bogatul cere de la Avraam milă, milă pe care el nu a ştiut să o ofere. Nu-i cere lui Lazăr milă, din mândrie poate, sau din ruşine probabil, nu a îndrăznit bogatul.

Toţi oamenii ce fac fapte bune sunt indepărtaţi de oamenii răi. Toţi oamenii cumsecade sunt indepărtaţi de oamenii care nu sunt cumsecade, chiar dacă trăiesc împreună. Sunt de multe ori în aceiaşi familie. Nu se potriveşte soţul cu soţia,in acelasi gand, nu se potrivesc părinţii cu copiii, nu se potrivesc fraţii între ei. De ce? Pentru că între unii şi alţii e marea prăpastie CREDINTA de a FACE BINE.Să ştiţi că nu vin toţi oamenii LA FEL în lumea aceasta: unul aduce o moştenire rea, altul una bună; din părinţi, din bunici, aduc în lumea aceasta o moştenire. Talanţii pe care îi dă Dumnezeu în existenţa lor.

Cine intră în Biserică cu lacrimi, cu durere, cu credinţă, acela vede minunea. Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire în sufletul nostru şi că am scos URA din NOI.

Inteleptul Solomon, spune: “Atunci va sta dreptul cu indrazneala multa inaintea fetei celor ce l-au necajit pe el si a celor ce au lepadat ostenelile lui si vazand se vor tulbura cu frica groaznica si se vor minuna de vederea cea preaslavita.” Astfel a rânduit dragostea lui Dumnezeu, voind ca unul să se mântuiască prin celălalt. Nici sărăcia nu este o virtute: unii ajung în starea aceasta din cauza lenei şi a patimilor. Este reprobabilă imaginea cerşetorilor care, fugind de muncă cinstită, profită de marea îngăduinţă a creştinilor miloşi. Nicolae Iorga spunea: “Dacă aş fi scris eu cele 10 porunci aş mai fi adăugat una “să nu cerseşti!”. Deci fapta milosteniei trebuie să aiba ca persoană de destinaţie chiar pe oamenii nevoiaşi. Şi acest lucru este forte bine vizibil dacă veţi privi cu ochii sufletului la situaţia oamenilor.

Mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori faţă de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet. Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci bine după putinţă. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiţi la el cât este de mare şi te gândeşti de la ce a început – de la o ghindă mică. Tot aşa şi răutăţile omului, încep de la cele mici şi apoi se întăresc şi ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc. Nu bucuria lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite şi milostive, bucuria vieţii în comuniune cu alţii este adevărata bucurie a vieţii.

Nădăjduiesc şi sper ca, măcar de acum în colo, când vedem pe cineva care are nevoie de ajutorul nostru să nu mai trecem pe lângă el făcându-ne că nu vedem, ci să-i acordăm tot sprijinul nostru posibil, stiind că faptele bune de azi sunt comori adunate în ceruri, ca sa nu fim ştersi din Cartea Vieţii.

Amin!

Sursa: Ziua Veche

Nu stiu. Cam profund pentru mine la ora asta. (Nu sunt la slujba ca sa nu imprastii virusi in toata biserica; poate ma duc mai la sfarsit).
In orice caz, am inteles ideea cu viata si cu moartea dpdv. duhovnicesc, al sufletului, pe care intr-adevar Mantuitorul si numai El il poate resuscita (pe al oricui Ii cere asta).
Cat priveste traitul intr-o alta lume, intr-adevar asa se intampla, dar important ar fi ca cei care au primit invatatura lui Hristos sa nu o uite si sa nu o lepede indiferent unde ar trai (daca se poate lucrul asta, dar se pare ca doar cei care au devenit sfinti au reusit sa faca lucrul asta in ciuda tuturor impedimentelor si chiar prigonirilor la care au fost supusi).

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Am sa va spun o intamplare din viata sfantului Francisc de Assisi. Una din manastirile intemeiate de Francisc de Assisi se afla intr-o padure in munte, intr-un loc izolat. Se stia ca padurea adapostea si o banda de talhari care a facut multe lucruri rele cu calatorii care se incumetau sa merga prin acea padure.

Intr-o noapte rece si umeda, cand Francisc nu se afla in manastire, acei talhari au batut la poarta manastirii sa ceara o bucata de paine. Calugarii i-au alungat, chiar cu vorbe urate. Dupa o vreme s-a intors si fratele Francisc, iar calugarii i-au povestit ca au fost vizitati de talhari dar au fost alungati. Francisc de Asissi i-a dojenit pe fratii calugrai si i-a trimis in padure, in miez de noapte, sa-i caute pe talhari si sa le ceara in genunchi iertare pentru ca au pacatuit prin lipsa de caritate si pentru ca s-au uitat la fata omului. Calugarii au facut intocmai, iar dupa o vreme s-au intors cu acei talhari. Iar acei talhari au ramas in manastire toata viata, devenind calugari.

Si talharii au parte de bunii lor samariteni. Astazi am vazut un interviu cu o fata condamnata la inchisoare pentru tentativa de omor. Am fost uimita sa vad o persoana calma, echilibrata, chiar inteleapta. A fost intrebata de reporter ce reprezinta pentru ea inchisoarea. Iar ea a raspuns ca e un loc in care s-a regasit, un loc in care a invatat ce inseamna rabdarea etc.. Tot asa, imi amintesc ca acum vreo cativa ani erau niste inundatii teribile prin tara. Se strangeau ajutoare de peste tot, insa era nevoie totusi de bani pentru constructiii. Imi amintesc ca detinutii de la un penitenciar au cerut ca banii alocati pentru hrana lor pentru o zi sa fie trimisi sinistratilor. Va imaginati ce duh de unire a fost in acel penitenciar de vreme ce toti, violatori, hoti sau criminali, au renuntat la hrana lor pentru a ajuta aproapele aflat in suferinta?

Asa ca eu cred ca multi dintre talharii lumii au parte de niste buni samariteni, iar acesti talhari, asemenea talharului cel bun, ajung in Imparatia Cerurilor inaintea multor crestini practicanti, insa cam caldicei.

Acum, daca e sa vedem sensul alegoric si nu doar cel literal, daca samarineanul milostiv este, de fapt, Hristos, talharii sunt diavolii...

Pilda Samarineanului Milostiv ( Parintele Paraian )
 

Duminica a 25-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
Lc. 10, 25-37

Suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu fată de oameni
Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,
Sunt cunoscute tuturor cuvintele de la slujbe:
„ Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Sunt cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare, pentru iubirea lui faţă de noi, sunt cuvinte care ne încredinţează de bunătatea lui Dumnezeu, de aceea noi cerem cu încredere mila lui Dumnezeu când zicem “Doamne Miluieşte!”. La rugăciunile de dezlegare pe care le rostesc preoţii, se afirmă şi că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare cât de mare este mărirea lui Dumnezeu şi zicem că „precum este mărirea Ta aşa este şi mila
Ta”.
Toate ale lui Dumnezeu, precum Dumnezeu însuşi, sunt nemărginite şi El este nemărginit. Avem încredinţarea aceasta că Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să se jertfească şi să sufere pentru mântuirea noastră, pentru ca lumea să aibă viaţă, a făcut aceasta din iubire. Atât de mare este iubirea Lui încât pe Unul-Născut, Fiul Său, L-a dat pentru noi, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul său pentru noi oare nu ne va da toate împreună cu El? (Rom. 8, 32)
Sfânta Liturghie, în întregimea ei, este o arătare a milei lui Dumnezeu către oameni. Preotul spune, vorbind cu Dumnezeu: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la cer, de şederea cea de-a dreapta, de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate “.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim jertfa Mântuitorului, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim învierea Domnului nostru Iisus Hristos – pentru că învierea se întemeiază pe jertfă – şi mai pomenim mila lui Dumnezeu şi când pomenim înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui şi cea de-a doua venire. Toate s-au făcut şi se vor face pentru binele nostru sufletesc.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim de întruparea Mântuitorului, venirea în lume, Naşterea din Preasfânta Fecioară Măria, pentru că toate s-au făcut din iubire şi toate sunt cuprinse în Crucea Mântuitorului care este Faţa lui Dumnezeu îndreaptă către lume, pentru că pomeneşte iubirea lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
E bine să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la Părintele ceresc cel bun, mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti, în cartea proorocului Isaia, găsim cuvântul lui Dumnezeu prin proorocul Isaia:
“Oare va uita mama pe copiii săi, oare nu-i va fi milă de fiu pântecelui ei şi chiar dacă mama va uita pe fiii săi, Eu nu te voi uita pe tine”.
Mila lui Dumnezeu faţă de noi ne obligă să avem milă fată de alţii
Toate acestea şi altele ca acestea, iubiţi credincioşi, ne aduc în faţa lui Dumnezeu cu înţelegerea că mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. A zis Domnul Hristos “Milă voiesc, iar nu jertfă” (ML 9,13 şi 12,7). Cuvântul este din proorocul Osea. Domnul Hristos 1-a adus în conştiinţa credincioşilor, a fost însemnat în Sfânta Evanghelie şi-1 găsim în 2 locuri: în Evanghelia de la Matei,« milă voiesc…, duceţi-vă şi vă întrebaţi ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfa”».
Deci, vreau să fiţi milostivi unii cu alţii, nu vreau să-mi aduceţi jertfe de animale! Mila voastră este jertfa cea adevărată, mila faţă de oameni, mila faţă de cei ce au trebuinţă de ajutorul vostru, angajarea oamenilor cu bunăvoinţă. La aceasta ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos când ne recomandă pe samarineanul milostiv.
Duminica trecută, din cele citite din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, a fost pomenit un om nemilostiv, un om bogat care nu dădea, care nu avea bunăvoinţă faţă de cei lipsiţi. Şi am aflat din Sfânta Evanghelie – aceea cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv – că bogatul nemilostiv s-a dus în iad. Dumnezeu vrea ca noi să fim milostivi şi să fim milostivi cum a fost samarineanul milostiv.
S-a citit astăzi la Sfânta Liturghie despre un om pe care Domnul Hristos ni-1 recomandă şi nouă, ca să facem şi noi la fel ca el. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege: “Du-te şi fă şi tu asemenea “, fa şi tu la fel. Astfel, Domnul Hristos a vorbit şi cu noi – care citim Evanghelia, spunându-ne să fim la fel ca samarineanul milostiv.
Ce a făcut samarineanul milostiv? Din pilda cu samarineanul milostiv aflăm că în timp ce doi oameni, un preot şi un levit (oameni de la care s-ar fi aşteptat toţi să fie mai binevoitori), au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de ajutor pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea drumului, mai la urmă, a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit, dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii. Domnul Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu nepăsare, ci el s-a apropiat nu ca să privească si să facă un reportaj despre asta, ci ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el.
Continuare :

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian
Continuare :
http://www.voscreasna.com/194/pilda-...eofil-paraian/


glykys

Sunt cateva lucruri pe care eu nu stiu daca le-am inteles corect.

Fiul vaduvei din Nain, era mort trupeste sau duhovniceste? Ai intrebat de ce l-a inviat Hristos... iar eu am incercat sa argumentez ideea ca moartea trupeasca nu este ceva firesc asa cum suntem dresati sa credem.

Care "alta lume"?

Cei care au primit invatatura lui Hristos, nici nu o uita nici nu o leapada, pacatosi fiind, adica nu doar sfintii (cei ajunsi la despatimire). Numai cei carora doar li se pare ca au primit-o, sunt la dispozitia sugestiilor straine de aceasta invatatura.

As risca o comparatie cu invatarea unei limbi straine. Odata ce vezi ca poti dialoga cu strainul a carui limba o inveti, nimeni nu te mai poate convinge ca "rouge" nu e "rosu" sau "blue" nu e "albastru". Asta inseamna sa parctici invatatura, nu doar sa-i fi citit teoria dintr-un manual. Prin nepracticare, dupa o vreme poti uita anumite cuvinte si reguli de pronuntie sau sintaxa. Insa din clipa in care ai reluat dialogul, iti reamintesti destul de repede, iar daca ai la indemana si acelasi manual din care ai invatat prima data, probabilitatea de a gresi tinde spre 0.
In ceea ce priveste vietuirea duhovniceasca, asa este cum spui. Un crestin banal ca mine nu reuseste o traictorie aproape rectilinie [ca a sfintilor], ci are multe intreruperi si abateri de la practica, dar nu de la invatatura.

Mila lui Dumnezeu este mai mare decat rautatea din mine, dar rautatea din mine este atat de mare, ca imi ocupa tot timpul [atat cat ma preocup eu duhovniceste] si nu mai gasesc timp sa ma preocup de rautatea din... tine.

Am aflat in Rabindranath Tagore cateva randuri care, numai cum Dumnezeu stie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mantuitorul, graind-o "invatatorului de lege" (Lc 10, 25a), noua ne-o spune. Spune Tagore: "Dormeam si visam ca viata nu e decat bucurie. M-am trezit si-am vazut ca viata nu-i decat slujire.Slujind, am inteles ca a sluji e cu adevarat bucurie."
Cum de va fi inteles omul acesta atat de adanc aceasta trecere din dragostea vorbita, descantata, si aceea marturisita prin taina faptelor? Pentru ca Hristos, la vremea de acum, ca intotdeauna, nu are nevoie de avocati, ci de marturisitori. Nu de aparatori "la bara", ci de angajati in binevestirea dinaintea unei lumi care piere in propria-i angoasa, in propria-i, nenorocita-i dezbinare. "Samarineanul milostiv" a fost interpretat de multe ori si in multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleaca spre cei aflati la marginea cailor de acces intre credinta(Ierusalim) si viata cotidiana(Ierihon), raniti de talharii-diavoli, furaciosii de viata si duh. Hristos Consolatorul, Mangaietorul, Care-Si intinge-n untdelemn divina-I mana pentru ca, atingand ranile, ele sa se transforme in semne ale biruirii mortii. Hristos Biruitorul, Care are unde sa-Si aseze pe omul ranit si, mai ales, are disponibilitate sa plateasca datoria pana la inzdravenirea totala.
Parabola aceasta ne obliga sa recunoastem ca adevarate spusele unei ganditoare franceze (Georgette Blaquere):"Credinta nu-i sa crezi ca Dumnezeu exista, ci, mai ales, sa crezi ca tu existi pentru Dumnezeu". Caci aici e cheia parabolei. Sa descoperi ca, in Hristos, nu-I esti indiferent lui Dumnezeu. Pentru ca prea des ne-am lasat furati de ideea ca noi trebuie sa fim ca samarineanul. Dar sa luam aminte! Noi suntem cazuti pe cale! Ni se cere sa recunoastem Samarineanul Caruia nu-I suntem indiferenti. Pe Cel Care ne poate scoate din santurile unde talharii ne-au facut vecini cu moartea. Sa vedem, in sfarsit, ca izbavirea nu vine de la functionarii balansului intre lege si gest, ci de la Acela Care toate le face ca Dumnezeu, punand mai apoi aceeasi putere si-n ceilalti, de neam si lege duhovniceasca asemeni Lui.
Este parabola care m-a facut, personal, sa aflu valoarea preotiei mele in Hristos. Unii confarti, din jena sau puerila deductie, inlocuiesc cuvantul "preot", care cobora de la Ierusalim spre Ierihon, cu "rabbinul". Se simt probabil culpabili in raport cu darul pe care preotia l-a asezat in ei, de a lucra cu timp si fara timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu si al aproapelui. Drama lor e comuna cu a tuturor acelora care, schimband cuvintele, cred ca schimba continutul dramei lor. Cand Dumnezeu cere de fapt sa schimbam "continutul" faptuitor al credintei noastre, pentru ca sa reconstituim in noi "chipul slavei lui Dumnezeu", oricat de adanci vor fi "ranile pacatelor". Pentru ca Dumnezeu sa Se faca in noi si prin noi chip al Samarineanulu, pentru ca "celalalt" sa-L afle pe Dumnezeu in noi, mana intinsa la marginea de noroi a santurilor vietii.
Aproapele din departele meu. Lacrima pe obrazul lui Hristos, care asteapta a fi stearsa cu mangaierea dragostei lucratoare.(Predici, Parintele Constantin Necula)

Duminica a XXVI-a după Rusalii-(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."



Desigur ca la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mantuire ca aceasta pe care, in final de noiembrie, la vreme de Post al Nasterii Domnului, Biserica ne-a asezat-o in suflete. Un bogat cu sansa, cu roade in tarina, pe care n-a muncit-o el, dupa ce-si umple hambarele isi umple si gandurile cu samanta mandriei si a nebuniei: vorbindu-si siesi, sufletului sau vorbeste ca de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui:"Odihneste, mananca, bea, te veseleste"(Lc 12, 15). Pe motivul sigurantei abundentei "pe multi ani".Unui astfel de om Dumnezeu i Se face cunoscut prin certarea:"Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul;si lucrurile pe care le-ai pregatit, ale cui vor fi?"(Lc 12, 20). Parca niciodata n-a vorbit Dumnezeu Creatorul astfel cu cel pe care l-a creat pentru mai mult decat bucuria hambarelor. Veti spune, si intr-un fel veti avea dreptate, ca ni s-a pus dinainte aceasta Evanghelie la vremea postului ca sa intelegem ca suntem mai mult decat "jupani" ai burtii, mai mult decat stomac.Ca a sta in Hristos nu inseamna numai cunoastere(mistica), ci si tainica asceza, randuita postire pentru a vedea mai mult din bogatia sufletului...Asa este, dar dincolo de toate suntem indemnati sa aflam ca, in nemurirea lui, sufletul nostru e mai presus decat orice bucurii consumiste. Ca a manca si a bea, dincolo de Liturghie, unde mancarea si bautura sunt mantuitoare, tin mai mult de lutul din noi decat de partea de cer pe care Dumnezeu a daruit-o, bolta de asemanare cu cerul in care-Si odihneste Chipul.
Teribila pagina contra consumismului modern, in care e om doar cel care cosuma produsul propus pe galantarele lumii acesteia in putrejune si destramare. Teribila pagina evanghelica impotiva propriului nostru consumism spiritual, in care gandim ca bogatul acesta innebunit de orgoliul lui "a avea". Sedem pe tezaurul de lucrare, scrisa si nescrisa, al Ortodoxiei, pe tot ceea ce au legat inaintasii - inclusiv Hristos, Apostolii, Parintii, Fratii, ceilalti Dragi toti - si "dormim", convinsi ca simpla posesie este mantuitoare. Ah! cata asemanare cu propria noastra ignoranta in raport cu tezaurul de credinta pe care Dumnezeu ne-a fundamentat Biserica! Exista in fiecare din noi taina aceasta a "uitarii" de Dumnezeu si de traditia vie, plina de har, care tine, ca un izvor freatic, toata inflorirea de-acum a Bisericii. Cata asemanare cu triumfalismul "adormitor" in care - fie pe sondaje publice, fie pe propria noastra vedere - cadem, linistiti ca ne sunt bisericile pline si ca, totusi, oamenii-si fac cruce pe strada!...Or fi, oare, suficiente acestea toate in raport cu adancul continut de credinta pe care ni l-au lasat cei care mai inainte de noi si-au trait Ortodoxia?
Pe de alta parte, mai inainte de orice fel de analiza a ceea ce se intampla in jurul nostru, Evanghelia ne arata ca trebuie sa incepem orice schimbare, orice incercare de asezare in Hristos, cu propriul nostru suflet. Suflet care nu poate avea valoare decat daca il crestem intr-atat incat orice infrumusetare trupeasca ne-o "amendeaza". Ne indeamna astfel Hristos Domnul sa ne imbogatim in Dumnezeu, aratandu-ne, a cata oara, ca omul nu valoreaza decat ca trup si suflet, adica intreg. Un intreg care sa se dea pe deplin lui Dumnezeu, caci a-L adora pe Dumnezeu fara ca intre tine si El sa existe un schimb, o prietenie, nu are sens. Nu se implineste bucuria pentru care Dumnezeu S-a facut Om.
Aici e cheia evanghelica a bucuriei. In a-ti chema, ca la vremea Postului Mare, sufletul sa-ti sprijine pocainta, nevoia de Dumnezeu.Foamea si setea de Inviere. De aceea, in loc de hambare, sa zidim lui Dumnezeu adanc in inima noastra preaplinul dragostei de El, facandu-ne boaba de grau, prescura de bucurie.(Parintele Constantin Necula, PREDICI)

PUBLICAT DE :
balla georgeta

Plina de invatatura predica auzita astazi, cu ocazia Sarbatorii Cristos Regele (incheierea "anului liturgic" in ritul apusean). Cu atat mai mult cu cat, din comoditate, am fost la slujba din satul francez in care locuiesc, unde slujeste un preot care pare a avea mai putina ravna pentru via Domnului. Deci, avem de invatat nu numai de la preoti plini de fervoare, ci si de la slujitorii altarelor inzestrati cu mai putini talanti.

Omilia a fost centrata pe intrebarea: cand spune Isus, lamurit, ca este rege ? Prima data vine vorba despre asta la inmultirea painilor. Hranind 5000 de oameni cu familiile lor si vazand minunea, au vrut sa-L faca rege. Dar Domnul le-a "scapat printre degete": ia-L de unde nu e, fiindca se retrasese in loc singuratec. Apoi, la miracolul invierii lui Lazar iarasi vine vorba de asta. Dupa putin timp, la Intrarea in Ierusalim, este primit triumfal. I se ridica osanale, este numit "fiul lui David", aluzie prea clara la regalitate. Pe de o parte, Isus se poarta ca un rege, pedepsind pe cei care incalcasera legea. Pe de alta parte, El vine calare pe un asin, lucru care numai atitudine regala nu este. Ovationat de multime ca un rege, Isus evita sa ne spuna daca este, cu adevarat, rege ori nu e, sugerand prin dubla Sa atitudine (pedepsitor si, in acelasi timp, umil) ca ar putea fi vorba nu de un alt rege, ci de un altfel de rege. Iarasi vine vorba despre acest aspect aparent contradictoriu, inca si mai lamurit, la discutia de pretoriu dintre Domnul nostru si Pilat. Acolo, guvernatorul roman Il intreaba pe Isus frontal: este rege, ori nu este rege ? Si de data aceasta, iarasi, Isus se exprima oarecum sibilinic: raspunsul Sau ("tu spui asta") este, de fapt, un non-raspuns. El ne lasa sa intrevedem adevarul in propozitia urmatoare ("imparatia Mea nu este din lumea aceasta")

In sfarsit, Isus comunica, in mod lamurit, ca este rege abia pe Cruce. Slabit, despuiat, batjocorit si chinuit, El isi dezvaluie in mod explicit identitatea regala cand talharul Dismas Il roaga: "primeste-ma in imparatia Ta. Iar Isus raspunde: "Vei fi in imparatia Mea.

Chiar si astazi, dupa aproape 2000 de ani de laacele intamplari, strainii, uluiti si neintelegand nimic, ne intreaba: "ce fel de rege este regele vostru ?"

Frumoasa intr-adevar si predica dvs.
La ultima predica a noastra s- a spus printre altele ca "in Imparatia lui Dumnezeu sunt multe locasuri" adica, cu alte cuvinte, in fctie de atitudinea noastra, de ravna fiecaruia si de nivelul de desavarsire la care ajungem, ne putem situa mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Ca sa intri in Imparatie e de ajuns sa respecti poruncile lui Dumnezeu. Dar, daca vrei mai mult, daca vrei sa te situezi cat mai aproape de Dumnezeu, trebuie ceva maimult. Trebuie sa renunti cu totul la toate ale tale si sa te gandesti la tot restul lumii, la intreaga lume creata de Dumnezeu, ca sa fii asemeni Lui. Sa=L iubesti pe Dumnezeu din toata fiinta ta si pe aproapele ca pe tine insuti. S-a mai amintit si de intrebarea pe care au pus-o doi dintre apostoli Mantuitorului : putem (..) sa stam la stanga si la dreapta Ta? Dar dintre noi cine va fi cel mai mare? Iar El le raspunde, dupa cum bine stim puteti voi sa beti paharul pe care-l voi bea Eu? Si 2: Cel mai mare va fi cel care-i va sluji pe ceilalti. Frumos, nu?

orbirea sufleteasca - Mitropolit Bartolomeu Anania
 

Duminica a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon):


http://www.youtube.com/watch?v=_TODj26mtfA

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

Analogia este foarte frumoasa si se potriveste de minune cu evenimentele Evanghelice, dar nu acesta este si mesajul pildei. Eu m-am invatat minte (dupa ce am patit lucruri foarte grave) ca scoterea din context si rostirea unor jumatati de adevar sunt cea mai sigura cale spre pierzanie.

In primul rand trebuie explicat conflictul religios dintre iudei si samariteni, prin care fariseii si levitii(preotii evrei) se considerau singurii care detineau adevarul despre Dumnezeu. In acelasi fel, Ortodoxia si Catolicismul s-au blamat reciproc, sute de ani la rand, ancorati fiind in formalismul fiecaruia. Prin referirea la farisei, intr-adevar, Hristos dezvaluie neputinta duhovniceasca a liderilor spirituali autohtoni, dar in acelasi timp critica anumite conceptii egoiste strecurate in LEGE, care nu aveau legatura voia lui Dumnezeu. Printre iudei se cauta a se promova ideea ca "fratii" erau numai cei taiati imprejur si care considerau Templul din Ierusalim drept loc de inchinare.

Punctul central al pildei este "facandui-se mila" care vine in opozitie cu intentia ascunsa din inima fariseului care il iscodea pe Iisus, intrucat socotea ca nu mai are nimic de implinit pentru a fi drept inaintea lui Dumnezeu. Si cati dintre noi nu socotim la fel? Cati dintre noi nu cautam sa transmitem celor "mai mici" ai lui Hristos ca nu Mila lui Dumnezeu ne va mantui ci implinirea legii si a traditiei, cati nu confundam datul de pomana si parastasele cu inima milostiva, singura spre care se milostiveste si Dumnezeu?

Luca X:
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
...
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
...

Samarineanul nu era obligat de lege sa faca acel gest, dar inima lui nu i-a dat pace sa treaca mai departe. Samarineanul nu s-a conformat unei randuieli mostenite de la stramosi, ci a ascultat glasul inimii.

Concluzia mea, proprie si personala este acesta:
Daca fariseilor le ridica Dumnezeu povara Legii, ei ar fi savarsit mai multe fapte rele decat bune, singura lor fapta buna fiind de fapt ascultarea (in opozitie cu razvratirea). In timp ce Hristos vine sa anunte ca inima care se milostiveste de la sine, fara vreo constrangere a dogmei, este mai aproape de desavarsire.

Oare Dumnezeu se milostiveste pentru ca ii cere socoteala cineva, sau pentru ca primeste vreo rasplata? Oare a fi desavarsit nu este tot una cu a fi chipul si asemanarea lui Dumnezeu? Si cum ma voi asemna eu Lui, cat timp faptele mele sunt rodul unor constrangeri si promisiuni?

La predica de ieri am aflat 2 lucruri importante : ca Sfanta Liturghie e ste reconstituirea vietii Mantuitorului, proscomidia simbolizand nasterea Acestuia, iar iesirea cu Sfanta Evanghelie momentul cand a inceput sa propavaduiasca (si, desigur, Sfanta Jertfa, asta cred ca stie toata lumea).
Ni s-a mai spus de asemeni ca cuvantul Domnului ni-l pot transmite si invatatorii celorlalte confesiuni (martorii lui Iehova, mormonii, etc), dar ei sunt asemeni fariseilor din pericopa de duminica, cei care tineau sa respecte mai mult litera decat spiritul legii, pe cand in biserica noastra harul lui Dumnezeu este lucrator, cum a fost in cazul femeii garbove, care a fost tamaduita, asa putem fi si noi tamaduiti prin intermediul Sfintelor Taine, primind harul Domnului nostru Iisus Hristos.

La noi s-a spus ca ingenuncherea din cadrul Spovedaniei face trimitere şa garbovirea omului de pacate, iar ridicarea de la spovedanie la vindecarea si iertarea pacatelor. Asta nu stiam. Si ca omul trebuie sa fie pe placul Domnului, nu al omului.

Astazi am ascultat un fel de predica, in care parintele le spunea celor prezenti ca pentru a nu ramane singuri in ortodoxie, avem datoria sa ii invatam pe copii sa mearga in biserica, sa se impartaseasca, sa faca un parastas si o coliva si sa cante colinde romanesti.

Pilda celor poftiți la cină-Predici – Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sophia, 2003
 

Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.
Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu, Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este adulter şi desfrâu. Numai această strânsă unire a inimii cu Hristos, înfăţişată nouă cel mai limpede în chipul nunţii pământeşti, poate face sufletul bogat şi roditor. Din orice altă legătură a sufletului nasc spini şi bălării, sterp rămânând sufletul faţă de orice fel de bine. Dacă nu-i cunoscut lucrul acesta – şi nu are cum să fie cunoscut – oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negreşit să fie cunoscut creştinilor, şi mai ales creştinilor cu dreaptă credinţă. Ε în duhul nostru, e în predania noastră a înţelege adâncimea, înălţimea şi lărgimea dezvăluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a înţelege veşnicia mai drept decât o înţeleg popoarele Răsăritului, şi timpul mai drept decât îl înţeleg popoarele Apusului.
Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinţă vie sau lucru mort, fie trup sau veşmânt trupului, fie argint sau aur sau pământuri sau slavă sau patimă pentru orice lucru din lume – podoabe, bucate, băutură, dans, natură sau orice altceva, o asemenea însoţire e nelegiuită şi abate nenorocire veşnică asupra acelui suflet atât în viaţa aceasta cât şi în cea viitoare. Se întâmplă la fel (deşi într-o măsură neasemănat mai mare) ca în legătura nelegitimă dintre bărbat şi femeie, care le aduce durere şi nefericire nu numai lor amândurora, ci şi copiilor care s-ar naşte dintrînşii. Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arată pe faţă: că Dumnezeul cel viu este Dum*nezeu gelos (Ieşire 20,5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se îndreaptă asupra a nimic altceva pe lume decât numai şi numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufletul să fie întreg al Lui şi numai al Lui, în deplină credincioşie, şi o doreşte aceasta doar spre binele sufletului.
Singura nuntă legiuită a sufletului este dragostea arzătoare de Dumnezeu. Orice altă iubire afară de Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunăoa*ră, prin dragostea de trup omul îşi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe îşi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge să-şi facă idol din ceea ce iubeşte. Atunci el îndreaptă dra*gostea care este numai şi numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos şi mai puţin vrednic de a fi iubit decât Dumnezeu. Ori în ce ar crede şi ar nădăjdui omul mai mult decât în Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decât pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu şi ajunge să-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profeţii numesc toată închinarea la idoli desfrânare şi spurcăciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23,7).
Mai rău decât toate este că închinătorul la idoli se face una cu idolii săi. În dragoste omul se pierde cu timpul în lucrul iubit. Ceea ce iubeşte omul mai mult, lucrul la care se gândeşte mereu, pe care şi-l doreşte, ajunge cu vremea să fie miezul fiinţei sale, fie lucrul acela mâncare sau băutură sau argint sau aur sau ţarini sau slavă sau putere. Aşa spune Scriptura: au umblat după idoli şi au ajuns netrebnici, au umblat dupa nimic si au ajuns nimic (IV Regi 17, 15). O singură iubire este mântuitoare, si aceea este iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singură logodnă este după lege, una doar mântuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta însoţire, neizvorâtoare din aceasta precum raza izvorăşte din soare, este blestem şi damnare.
Evanghelia de astăzi ne zugrăveşte în chipul cel mai limpede taina aceasta preaminunată: cum inima omului se încununează în nunta cu Dumnezeu, ca o mireasă credincioasă şi cum, prin oarba trădare şi necredinţă, cade şi se pierde în întunericul nelegiuit al închinării la idoli.
Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. La fel ca şi celelalte pilde ale lui Hristos, şi aceasta îmbrăţişează toată istoria omenească de la început până la sfârşit. Învăţaţii îşi dau multă osteneală să scrie tomuri măreţe şi anevoie de înţeles în care caută să explice istoria omenirii; poate că izbutesc câteodată, dar cel mai adesea se prind ca într-o plasă din care caută să scape sfâşiind ţesătura, încâlcind ideile. Hristos însă, în câteva cuvinte ale pildei, spune totul cât se poate de desluşit. Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte acest Om (Ioan 7, 46).
Împărăţia cerurilor nu poate fi cuprinsă în cuvinte; poate fi doar asemănată cu ceva care ne este nouă cunoscut îndeaproape în lumea aceasta. Printre altele, se poate asemăna cu o nuntă. Nunta este prilej de bucurie între oameni; împărăţia cerurilor e bucurie, aşadar pe bună dreptate poate fi asemănată cu o nuntă. Acel împărat este Dumnezeu însuşi, iar fiul său este Hristos. Ioan Botezătorul a dezvăluit că El este Mirele iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9, 15). Toată istoria, de la izgonirea lui Adam din rai încoace, este pregătirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos în lume a fost adevăratul început al sărbătorii nunţii, iar mai departe răstimpul de la venirea Sa şi până la sfârşitul veacurilor este întreg sărbătorire a acestei nunţi. Venirea lui Hristos în lume este cea mai fericită clipă a omenirii în întregul ei şi a fiecărui suflet în parte.
Dintre toate neamurile pământului, cel mai fericit ar fi trebuit să fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregătit de Dumnezeu ca să-L primească pe Mesia. Naţiei acesteia i se hărăzise bucuria de a fi cea dintâi care să-L întâmpine pe Hristos, cea dintâi care să-L cunoască şi să-L primească, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie şi mântuire tuturor popoarelor pământului. De aceea se şi foloseşte, în originalul Evangheliei, o formă de plural: “a dat serbări de nuntă pentru fiul său”, pentru Mirele aşteptat care a venit la Templul Vechiului Legământ cu Iudeii, şi la fiecare suflet care caută mântuire, bucurie şi viaţă; pentru Mirele care a venit la întreg neamul omenesc, la toate popoarele şi seminţiile lumii. Dar pe cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atât şi orbirea şi răutatea păcătoşilor, pentru că scris este: Intru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1,11). Aşadar, Mirele a venit mai întâi la mireasa pe care şi-o pregătise atâta vreme, cu atâta grijă: la naţia evreie. Ea însă L-a nesocotit, L-a dispreţuit, L-a lepădat.
Mai departe ne spune pilda: Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Mai întâi, pregătind ospăţul de nuntă al Fiului Său, Dumnezeu a trimis secole de-a rândul profeţi care să vestească apropierea sărbătorii şi să pregătească pe iudei întru primirea Mirelui Hristos. Aceştia sunt primii slujitori trimişi să adune pe nuntaşi. Iar când a venit în lume Hristos, a fost trimis ca sol Inaintemergătorul Ioan ca să strige şi să cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decât o mână de aleşi, aşa şi acum, puţini au plecat urechea la heraldul din pustie. N-au voit să vină.
Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Alte slugi sunt apostolii şi cei împreună-lucrători cu dânşii. O vreme cei poftiţi au rămas încă iudeii. Domnul însuşi a spus mai întâi: Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Iar apostolilor, tot aşa le-a poruncit dintru început: Mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai înainte de patima şi slăvirea Sa. Dar când a fost lepădat de iudei, când a fost scos de lucrătorii cei răi înafara zidurilor Ierusalimului şi ucis, a dat, după Înviere, altă poruncă: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28,19). Dumnezeu a rămas credincios făgăduinţei Sale, evreii însă au călcat-o în picioare. Dumnezeu a rămas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legământ; mireasa însă a fost necredincioasă Mirelui, şi s-a legat nelegiuit cu idolii şi dumnezeii mincinoşi de care n-a vrut să se despartă ca să se întoarcă la logodnicul ei cel după lege.
Iată, am pregătit ospăţul meu. Ε gata tot ce trebuie pentru hrana şi întremarea sufletului. Adevărul hrăneşte sufletul; adevărul s-a arătat drept, cel mai bogaţ osgăţ regesc. Biruinţă asupra duhurilor rele, asupra bolii şi a grijilor, biruinţă asupra firii, toate victoriile care hrănesc şi întremează sufletul omenesc cel necăjit, iată-le! Veniţi! Odinioară cerul părea ferecat cu zăvoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zăceau închise în temniţa mucedă. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu însuşi a venit pe pământ, îngerii s-au pogorât, morţii s-au văzut vii, omul s-a înălţat în vrednicie până la Dumnezeu. O, dulce ospăţ! Masă îmbelşugată! Veniţi dar!
În loc să primească poftirea la nuntă, acele suflete întemniţate, orbite de întuneric, au săvârşit o crimă înfricoşată: L-au ucis pe Mire. Dar nici aceasta nu a istovit răbdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra făptuire în cel mai adânc izvor de dulceaţă şi bucurie.. . . .
( continuare )

Pilda celor poftiți la cină-Predici – Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sophia, 2003
 

( continuare )

Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei împătimite o cununie legiuita. Nu-i pasă ei de mirele logodit. Prea s-a obişnuit cu idolii ca s-o rupă acum cu aceştia. Idolul sufletului risipitor este: al unuia moşia, al altuia negoţul, al altuia oarece altceva. Ţarina înseamnă trupul cu patimile sale de ţărână, iar neguţătoria înseamnă lăcomia, averea, îmbogăţirea cu lucrurile stricăcioaşe ale lumii acesteia. S-a dus fiecare la idolul său, nici nu vor să audă de mire. Pe unii i-a supărat însăşi poftirea! Au prins pe slugile împărăteşti, le-au batjocorit şi le-au ucis. La fel, după Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru şi pe Ioan (4, 3), au ucis pe arhidiaconul Ştefan, pe Iacov şi pe mulţi alţii.
Şi auzind Împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. împăratul acesta nu-i altul decât Dumnezeu. Mânia Sa e cea mai de pe urmă; s-a sfârşit cu îndurarea şi acum e rândul dreptăţii. Oştile sale sunt armiile Romei, ucigaşii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul. Nemăsurată e răbdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai îngăduit pe ucigaşii Domnului, nu i-a lovit pe loc. După cum odinioară a luat Mântuitorul asupră-Şi un post de patruzeci de zile, aşa Ziditorul a luat asupră-Şi, după Golgota, un post al răbdării de patruzeci de ani. Nu S-a grăbit să pedepsească nelegiuirile oamenilor pe dată. Nimeni nu poate să spună: “Vezi, Dumnezeu e răzbunător, să ne răzbunăm dar şi noi!” Nu. Abia după patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului jidovesc pentru crimele făptuite de fruntaşii lui. Să învăţăm şi noi a nu ne răzbuna pentru nedreptatea săvârşită asupra noastră, ci să aşteptăm îndreptarea nedreptăţitorilor până la marginea cea mai de pe urmă a răbdării. De ce numeşte Dumnezeu armatele romane: oştile sale? Pentru că le-a folosit ca să pedepsească prin ele decăzutul Său popor ales. La fel cum altădată a folosit armatele păgâne ale Asiriei, Egiptului şi Babilonului ca să-i pedepsească şi să-i trezeas*că pe israeliţi, aşa acum a folosit armatele păgâne ale Romei ca să aducă asupra acestei nerecunoscătoare naţii pedeapsa cea de apoi. Împăraţii romani Vespasian şi Titus au cucerit, unul după altul, Ierusalimul şi i-au dat foc, au ucis mare mulţime de evrei iar pe cei rămaşi i-au spulberat în cele patru zări ale lumii. Astfel s-au împlinit cuvânt cu cuvânt cele profeţite de Domnul în pilda nunţii fiului de împărat. Dar să vedem mai departe ce a făcut împăratul după ce i-a pedepsit pe iudei.
Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Săi celor noi. Nunta este gata. Adică: Lucrul Meu l-am săvârşit, totul este gata. Dar primii chemaţi n-au fost vrednici, şi de aceea nu au să vină. Ei se uită şi nu văd, şi deci nici nu se pot bucura; ascultă dar nu aud, şi deci nici nu pot să răspundă. Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinoşi ai trupului şi pe mamona avuţiilor şi de aceea au dispreţuit chemarea Mea. Robii în lanţuri a celor de jos şi-au ridicat mâna asupra Celui din înălţime.
Acum dar mergeţi la răspântiile drumurilor şi chemaţi pe cine veţi găsi. Israel e ca o vie îngradita care s-a arătat stearpă. Ieşiţi deci din vie în câmpiile fără gard ale păgânelor şi chemaţi-i pe aceştia. Israel e ca un heleşteu împrejmuit în care s-au oploşit ouă de şarpe; deschideţi dar zăgazurile şi plasele voastre aruncaţi-le în marea întregii omeniri. Israel e ca un strat de răsaduri în câmpul lui Dumnezeu, din care s-au luat mlădiţele şi s-au răsădit în ogorul omenirii întregi, iar răsadniţa a rămas stearpă; mergeţi dar şi semănaţi sămânţa cea bună în brazda a toată omenirea.
Acesta este înţelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mergând, învăţaţi toate neamurile (Matei 28, 19). Răspântiile drumurilor înseamnă lumea păgâna, unde se întretaie cărările abrupte, potecile năpădite de spini şi bolovănişurile în care sămânţa lui Dumnezeu e primejduită în orice clipă. Dumnezeu a văzut de această lume largă cu aceeaşi părintească grijă cu care a văzut şi de Israel, doar că într-alt chip. Pe Israel Îl călăuzea prin revelaţii, prin prooroci şi prin semne, iar pe celelalte neamuri le călăuzea prin darurile Sale: prin conştiinţă şi raţiune. Mulţi s-au mântuit între israeliţi: cei credincioşi şi ascultători. Şi mulţi între păgâni s-au mântuit şi ei: cei care au trăit potrivit conştiinţei şi raţiunii. Iar acum, când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ si a fost lepădat de poporul Său, Dumnezeu a deschis larg tuturor una şi aceeaşi cale spre El.

Continuare
 

Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nuntii cu oaspeţi. Este Biserica lui Dumnezeu pe pământ! Este Legământul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii în numele Fiului Său Iisus Hristos, care adună sub aripile Sale pe toţi copiii lui Dumnezeu, toate neamurile şi seminţiile pământului, toate limbile şi stările, de la răsărit la apus şi de la miazănoapte la miazăzi. Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, seminţia dreptului Avraam cea nouă. Vechiul Israel a fost necredincios, a luat în deşert partea lui de popor ales în istorie, şi de aceea Dumnezeu a tăiat oamenilor o altă brazdă de mântuire: Noul Israel. Întorcându-se de către poporul evreiesc spre păgâni, apostolii Pavel şi Barnaba le-au spus celor dintâi: Vouă se cădea să vi se grăiască mai întâi cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri (Fapte 13, 46). Astfel, precum începuse şi se împlinise prin Moise şi prin profeţi vechea alegere, a început prin apostoli şi urmaşii lor o nouă alegere, o nouă istorie, o nouă mântuire.
Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni şi cu răi, pentru că şi unii şi alţii au fost chemaţi. Biserica Vechiului Testament împărţea lumea în iudei şi neiudei, Biserica Noului Testament o împarte în buni şi în răi. Şi unii şi alţii, aşadar, sunt chemaţi, dar nu toţi cei ce intră prin botez în Biserică se vor mântui. Milostivul Dumnezeu îşi dezvăluie îndelunga-I răbdare în Biserica Noului Testament, precum şi în cel Vechi Şi-o arătase. Stăpânul cel înţelept le spune lucrătorilor să nu smulgă îndată neghina din holdă, ci s-o lase să crească laolaltă cu grâul până la seceriş. Şi peştii buni şi cei răi se prind în năvodul cel mare al Bisericii, dar numai după ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei răi. La porunca împărătească Evanghelistul Luca mai adaugă un cuvânt: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o buna zugrăvire a tuturor neamurilor de pe pământ înafară de dânşii. De fapt, toate popoarele şi seminţiile pământului erau în acea stare până când au cunoscut pe Hristos şi au stat la masa Lui cea îmbelşugată cu toate darurile pe care le-a dat, şi încă le mai dă lumii. Toţi suntem săraci fără Hristos, toţi suntem orbi, ologi, nevolnici. Numai El, Domnul, poate să ne înavuţească cu bogăţiile Lui cele nemincinoase, să ne vindece de neputinţele noastre, să îndrepte mâinile noastre spre fapta cea bună şi picioarele noastre în calea cea dreaptă. Numai El poate să ne deschidă ochii inimii şi să ne dea vederea vieţii ce ne aşteaptă, darul de nuntă, zestrea de bucurie fără sfârşit.
Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Ce este aceasta haină de nuntă? Haina de nuntă a sufletului este, mai întâi de toate, neprihănirea. Scrie Apostolul Pavel credincioşilor: V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Curăţia, neprihănirea feciorelnică, e straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arată mai departe credincioşilor ce anume trebuie să poarte pe deasupra acestuia: Imbrăcaţi-vă dar… cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 12, 14). Iată veşmântul de nuntă al sufletului încununat cu Hristos Cel fără de moarte.
Între toate făpturile omeneşti, desăvârşirea neprihănirii a fost întruchipată de preasfânta, preacurata şi preanevinovata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul său Domnului şi Mântuitorului nostru. Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fără o mare curăţie a inimii, fără ca inima să-i fie neîmpărţită, dăruită întreagă lui Hristos. Precum o fecioară curată are o singura iubire: pentru alesul ei, aşa şi inima care înţelege calea mântuirii are o singură iubire: pentru Domnul. Aceasta este haina ei de nuntă, ţesută din aur curat. Neprihănirea şi dragostea rodesc întru toate celelalte virtuţi, pomenite sau nu de Apostol, şi mai cu seamă în fapte bune. Faptele bune sunt giuvaerurile care împodobesc haina purităţii, straiul de aur al dragostei.
[Sfântul Macarie, în scrierea sa Despre Dragoste, capitolul 15, spune: "Prin straiul de nuntă înţelegem harul Sfântului Duh. Cine nu-i vrednic să se înveşmânte într-acesta nu poate fi părtaş cereştii cununii, ospăţului duhovnicesc de nuntă."

Pilda celor poftiți la cină-Predici – Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sophia, 2003
 

( continuare )

Intrând să-şi vadă oaspeţii, împăratul a zărit pe unul care nu avea haină de nuntă. “Prietene”, i-a spus împăratul. De ce? Întâi, ca să arate cât preţ pune pe om; apoi, pentru că El, Dumnezeu, este cu adevărat Prietenul fiecărui om câtă vreme omul nu se leapădă prin nevrednicie de prietenia Lui. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc (Ioan 15, 14), a spus Domnul apostolilor Săi. O, negrăită îngăduinţă şi bunăvoinţă a lui Dumnezeu! Atotputernicul Ziditor, Domnul a toată lumea, îi numeşte pe oamenii cei slabi prieteni ai Săi! Dar numai dacă împlinesc poruncile Lui. Acest oaspete fără haină de nuntă călcase voia lui Dumnezeu, căci altminteri ar fi fost înveşmântat cum se cuvine. De ce atunci îl mai numeşte Dumnezeu “prietene”? Pentru că, fiind botezat, e ca unul dintre cei credincioşi, se numără în rândul acestora. Numindu-l: “prietene”, împăratul îl mustră că a fost necredincios prieteniei Sale. Pentru că nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu. El însă a tăcut. Ce să fi răspuns? Că n-a avut mijloace să-şi cumpere? Că nu cunoaşte croitoria? Ar fi fost în zadar. În Hristos, Dumnezeu a înzestrat fiecare oaspete cu haină de nuntă. Nu era nevoie decât ca omul să-şi scoata haina cea veche, murdară de păcate, şi să îmbrace haina mântuirii, haina ţesută cu aur, haina de nuntă. Dar, pentru că nu a făcut acest lucru, a rămas fără cuvânt.
Atunci împăratul a zis slugilor: legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Dar acela îşi legase singur mâinile prin păcat, piciorele prin umblarea în calea nedreptăţii şi, în viaţă încă fiind, alesese întunericul în locul luminii, plânsul şi scrâşnirea dinţilor în locul veşnicei bucurii. Singur se osândise, iar Dumnezeu n-a făcut altceva decât să rostească judecata cea dreaptă. Nelegiuitul este prins în laţurile fărădelegilor lui (Pilde 5, 22). Prins şi legat de păcatele sale, păcătosul nu va avea cum să scape în lumea cealaltă. Legarea mâinilor şi a picioarelor arată că acolo nu mai e loc de căinţă şi că omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui. Nu mai poate intra în împărăţie.
Şi Domnul termină marea pildă profetică spunând: Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. Cuvântul acesta e şi pentru iudei şi pentru creştini. Puţini au fost aleşi dintre iudei, şi puţini sunt dintre creştini. Noi toţi cei botezaţi suntem poftiţi la masa împărătească, dar numai Dumnezeu singur ştie cine sunt aleşii. Vai celor dintre noi cărora Dumnezeu le va spune în priveliştea a toţi îngerii şi sfinţii: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? O, ce ruşine, ce ruşine fără scăpare! Ce ruină, ce ruină fără îndreptare! Cu adevărat Dumnezeu ne spune nouă aceste cuvinte acum, de câte ori ne apropiem de sfântul altar ca să primim împărtăşania şi să ne unim în duh cu Hristos: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Să ascultăm cu inima şi cu conştiinţa când ne apropiem de sfântul potir şi vom auzi această întrebare, această mustrare. O, să nu aducă după ele aceste cuvinte plânsul şi scrâşnirea dinţilor cea din întunericul de pe urmă care se aşterne când Dum*nezeu ni le va fi spus pentru ultima oară! Cine poate să ştie dacă nu cumva Dumnezeu ne-a spus astăzi cuvintele acestea pentru ultima oară în viaţa pământească? Cine poate şti dacă sufletul său nu se va găsi chiar în noaptea aceasta în strălucita adunare cerească de la masa împăratului, îmbrăcat în haina murdară a păcatului? Cine dintre muritori poate cunoaşte dacă ziua de astăzi nu va fi pentru el hotărâtoare în veşnicie? Celor doi tâlhari de pe cruce le-au fost de-ajuns câteva clipe. Unul a irosit aceste clipe şi s-a dus în întunericul cel mai dinafară, iar celalalt le-a folosit; s-a căit, L-a mărturisit pe Fiul lui Dumnezeu şi s-a rugat pentru mântuire: Pomeneşte-mă când vei veni întru împărăţia Ta (Luca 23, 42). Atunci a căzut de pe sufletul lui veşmântul cel vechi şi s-a îmbrăcat în haină de nuntă. Tâlharul care s-a căit s-a înfăţişat la masa Împăratului cu vrednicie de ales.
Să nu amânăm dar nici o clipă pocăinţa, pentru că fiecare clipă care trece poate să fie ultima în care suntem printre locuitorii acestui pământ. Să ne spălăm şi să ne curăţim sufletele măcar tot atât pe cât ne spălăm şi ne curăţim trupurile, care vor fi mâine hrană viermilor. Să le curăţăm prin lacrimi şi căinţă, să le spălăm cu post şi rugăciune, să le îmbrăcăm în haine ţesute din dragoste şi neprihănire, împodobite cu toată fapta cea buna şi mai ales cu iertare şi milă. Să facem puţinul pe care îl cere Dumnezeu de la noi, iar El va face restul.
Când un copil plânge pentru că s-a murdărit, mama îl spală, îl curăţă şi-l schimbă. O, cu cât mai milostiv este Tatăl nostru cel din ceruri decât oricare mamă de pe pământ! Cu adevărat, fiecare om are sufletul atât de murdar că niciodată n-ar putea, prin a sa strădanie, să-l cureţe şi să-l facă vrednic de-a sta înaintea lui Dumnezeu. Dar fiecare să-şi dea seama cât este de întinat; să-i pară rău din toată inima; să facă puţinul ce i se cere; şi, ceea ce-i lucrul de căpetenie, să ceară plângând de la Dumnezeu să fie curăţit cu foc şi cu duh. Dumnezeu aşteaptă plânsul copiilor Lui cu haina de nuntă pregătita în mâinile Sale; aşteaptă să-i curăţească, să-i spele, să-i lumineze, să-i ungă cu miresme şi să-i înveşmânte pe toţi cei ce-L cheamă. Slavă Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slavă cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.