Parintii Bisericii - Invatatorii nostri

Parintii Bisericii - Invatatorii nostri Mareste imaginea.


Parintii Bisericii - Invatatorii nostri

Cine sunt Parintii Bisericii si scriitorii bisericesti ?

Parintii Bisericii (gr. patir, pateres = parinte, parinti) sunt persoane, care prin viata si activitatea lor au meritat si au primit de la Biserica titlul de Parinte al ei. Ei se numesc si Sfintii Parinti, Parinti ai Bisericii sau Parinti bisericesti.

Incepand din primele secole crestine, denumirile de Parinti bisericesti, Sfintii Parinti, Parintii Sfinti, Parintii Bisericii, Sfintii Parinti ai Bisericii sau Parintii dascali si invatatori exprima autoritatea suprema in materie de ortodoxie a credintei; ei, Parintii, mari dascali si invatatori, sunt considerati ca reprezentantii normativi ai traditiei doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizati ai credintei; dar ei au avut si o uriasa experienta duhovniceasca, iar ortodoxia credintei si vietuirea sfanta au constituit chintesenta in scrierile si in intreaga lor activitate. Pe langa viata sfanta, ei s-au distins si prin propovaduirea invataturii crestine primita de la Mantuitorul si de la Sfintii Apostoli.

Pentru ca sa poata fi numit cineva Parinte bisericesc, trebuie sa avem incredintarea ca Biserica i-a acordat in mod expres acest titlu. Organul prin care vorbeste Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Parintii bisericesti sunt numai acele persoane, pe care le-a decretat vreun Sinod Ecumenic de Parinti bisericesti. Prin deductie, se mai considera drept Parinti bisericesti si aceia de care intamplator nu s-a ocupat niciun Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Parinti bisericesti, ceilalti Parinti bisericesti, decretati de Sfintele Sinoade.

De aici urmeaza ca Parinti bisericesti sau Sfinti Parinti nu se mai numesc incepand cu secolul al VIII-lea, fiindca din acest secol nu s-au mai tinut Sinoade Ecumenice, care sa acorde acest titlu. Nu avem deci Sfinti Parinti sau Parinti bisericesti decat in primele opt secole.

Prin urmare, titlul de Parinte bisericesc sau de Parinte al Bisericii, numai Biserica il poate da cuiva, chiar daca numele de parinte il putem acorda fiecarui cleric, dar numai de parinte al nostru.

In antichitate, cei vechi dadeau acest titlu omagial invatatorilor lor, ca unii care au contribuit la nasterea personalitatii lor sufletesti, acesta fiind o forma a celor vechi de a-si manifesta gratitudinea fata de cei ce le predau invatatura.

Sfintii Apostoli au admis si ei folosirea titlului de parinte, cu toata interdictia Mantuitorului (Matei 23, 9-10), dar restrangandu-l numai la persoane care invata, propovaduiesc Evanghelia Domnului Hristos, traiesc conform preceptelor acesteia si invata si pe altii sa le pazeasca. Deci, invatatura ce o propaga in scrierile si cuvantarile lor, trebuie sa fie a lui Hristos, iar nu cea eretica. Numai pe acela il recunoaste Biserica de Parinte al ei, care propo-vaduieste invatatura ei curata, fara schimbari sau interpretari gresite.

Cuvantul Parinte are insa o evolutie interesanta potrivit mersului istoriei si spiritualitatii Bisericii. Acest cuvant era de origine sacra, cu radacini in Vechiul si Noul Testament, exprimand raportul dintre invatator si ucenic, ca un raport intre tata si fiu. Ucenicii profetilor se numeau fiii profetilor (III Regi XX, 35).

Invatatorul de intelepciune era socotit tatal scolarilor sai. In Noul Testament, legatura dintre invatatorul tata si ucenicul-fiu, pare a fi mai adanca si mai calda. Sfantul Pavel scrie corintenilor: "Caci de ati avea zece mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti, caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos" (I Cor. 4, 15). Ceva mai didactic si nu atat de afabil, Sfantul Irineu vorbeste aproximativ in acelasi sens: "Cine a primit invatatura de la cineva e numit "fiu" al celui care-1 invata, iar acesta din urma e numit "tatal sau"" (Adversus haeres., IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizeaza, la randu-i: "La fel numim noi "parinti" pe invatatorii nostri" (Stromate I, 1, 3).

In acest sens, calificativul de tata sau parinte era frecvent in primele secole, mai ales pentru episcop. Martiriul Sfantului Policarp, datand din perioada 155-158, pune in gura multimii paganilor, care cereau moartea episcopului Policarp al Smirnei, urmatoarele cuvinte: "Acesta este dascalul Asiei, parintele (scil. tatal) crestinilor" (XII, 2). Aceasta inseamna ca denumirea de parinte era obisnuita in cazul episcopilor, de vreme ce a fost pusa pana si in gura paganilor. In anul 177, martirii din Lion se adresau lui Eleu-terie, episcopul Romei, cu apelativul parate. La fel, printre epistolele lui Ciprian (258) gasim cateva (Epist. XXX, XXXI, XXXVI), iscalite Cypri-ano papae. Acest obicei s-a raspandit repede, astfel incat in secolul al IV-lea denumirea in cauza a devenit ceva obisnuit.

Daca la inceput cuvantul parinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul a dobandit o semnificatie aparte, in special atunci cand era folosit la plural. De acum parintii nu mai sunt doar episcopii obisnuiti, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii si detineau o autoritate deosebita in materie de invatatura a Bisericii. Cateodata se intampla ca printre cei numiti parinti sa fie persoane care n-au fost episcopi. Asa bunaoara Vasile, arhiepiscopul Cezareii (330-379), se va referi la episcopii intruniti la Sinodul din Niceea (325) in urmatorii termeni: "Ceea ce noi invatam nu este rezultatul propriei noastre cugetari, ci ceea ce am invatat de la Sfintii Parinti" (Epistola CXL, 2).

S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Parinti. Asadar, acest titlu era rezervat, la origine, conducatorilor Bisericii, episcopilor, depozitari ai autoritatii doctrinare si disciplinare. Mai tarziu, in tratatele teologice si lucrarile conciliilor din secolul al V-lea, acest cuvant ii desemna atunci pe aparatorii credintei impotriva ereticilor.

Denumirea de Parinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toti autorii crestini sunt numiti Parinti ai Bisericii si fac obiectul Patrologiei, ci doar aceia care au respectat regula stabilita de Sfantul Apostol Pavel, depositum custodi (I Tim. VI, 6), vor putea sa fie invocati ca o autoritate sigura de catre crestinii din alte epoci. Ereticii nu merita acest titlu de onoare; nu sunt mentionati in operele patristice si in manualele de patrologie decat in masura in care trebuie sa-i cunoastem pentru a intelege respingerea lor de catre autorii ramasi statornici in credinta. Acestia din urma, care sunt aprobati de Biserica, merita, prin scrierile lor, sa fie pentru toti crestinii ghizi, profesori, Parinti.

Deci, numele de Parinte bisericesc sau Parinte al Bisericii sau Sfant Parinte se cuvine totusi, in mod strict, doar scriitorilor care indeplinesc urmatoarele patru conditii: viata sfanta, invatatura de credinta ortodoxa, aprobarea Bisericii, vechime, ultima conditie referindu-se la incadrarea autorului intre limitele celor opt secole crestine, mai precis pana la anul 787, data la care a avut loc cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Niceea.

In general, teologii romano-catolici sustin ca, intr-adevar, aceste conditii sunt pertinente pentru ca un autor sa poata fi considerat Parinte, insa, acorda acelasi apelativ si unor autori care nu au indeplinit decat partial primele trei conditii. Astfel, autori precum Tertulian, Origen, Eusebiu al Ceza-reei etc. au fost trecuti si ei in lista Parintilor. S-a luat in calcul contributia importanta pe care acesti oameni au avut-o pentru Biserica si s-a considerat ca erorile lor sunt minore. Totusi, sustin teologii catolici, in orice caz, lor li se cuvine eminamente titlul de Scriitori bisericesti. Biserica Ro-mano-Catolica priveste cu ingaduinta si cea de-a patra conditie fundamentala, vechimea, atunci cand numeste Parinti ai Bisericii si autori din veacurile IX si X, desi limita fixata este secolul VIII.

Insa, dupa invatatura ortodoxa, cei ce au propovaduit si invataturi straine Bisericii sau contrare ei, oricat de mare le-a fost efortul propo-vaduirii, nu primesc numele de Parinti bisericesti, ci raman simpli scriitori bisericesti. De exemplu Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Acelasi lucru se petrece si cu cei care nu corespund in intregime in privinta sfinteniei vietii. De obicei cei ce au greseli in invatatura, au si in viata, asa dupa cum ne spune Mantuitorul, " ca nu poate pomul bun sa faca roade rele, nici pomul rau sa faca roade bune" (Matei 7, 16-18).

Titlu de Scriitor bisericesc se acorda chiar si ereticilor, daca ei au dezvoltat o activitate teologica insemnata, de exemplu Origen sau Tertulian sau Teodor de Mop-suestia. Este important de stiut faptul ca, atat probarea Bisericii, cat si vechimea sunt necesare, deoarece, au rol verificativ. Daca prima este consemnata in mod expres in documentele Sinoadelor Ecumenice si locale, in decizii bisericesti de maxima importanta, sau in chip tacit, prin folosirea invataturii anumitor autori pentru apararea credintei, cea de-a doua implica, pe de o parte, autoritatea timpului apropiat de Sfintii Apostoli si Parintii din primele doua veacuri, pe de alta parte, confirmarea apartenentei autorilor respectivi la epoca unitatii depline a Bisericii din primul mileniu.

Asadar, titlul de Sfant Parinte l-a acordat Biserica numai acelor scriitori bisericesti, care au demonstrat ca invatatura ce o propovaduiesc o au prin inspiratia Duhului Sfant, pe Care 1-a promis Domnul Apostolilor cand le-a fagaduit ca le va trimite pe Duhul Sfant (Ioan 15, 16), Care ii va povatui si-i va invata tot adevarul, impartasindu-le invatatura lui Hristos, a Cuvantului divin, Cel ce este cu ei pana la sfarsitul veacurilor. De trimiterea Duhului Sfant i-a asigurat Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli si pe urmasii acestora, episcopii si preotii. De aceea si Sfintii Parinti au fost alesi mai cu seama dintre episcopi, mai rar dintre preoti (Sfantul Ioan Da-maschin) si numai in mod exceptional dintre diaconi (Sfantul Efrem sirul). Dintre laici nu sunt Sfinti Parinti. Justin Martirul si Filozoful, de exemplu, un insemnat scriitor bisericesc, poarta titlul de Sfant, ca martir, nu ca Parinte bisericesc.

tinand seama de calitatile pe care trebuie sa le indeplineasca un Parinte bisericesc, Sfintii Apostoli pot fi considerati ca cei dintai Sfinti Parinti ai Bisericii, pentru ca ei intrunesc cu prisosinta aceste calitati. Totusi ei formeaza o categorie superioara celei a Parintilor bisericesti, de aceea nu li se da titlul acesta. Dar si ucenicii imediati ai Apostolilor au un titlu de superioritate intre Parintii bisericesti, anume de Parinti Apostolici.

Dintre ceilalti Sfinti Parinti, Biserica ii cinsteste cu titlul special de superioritate pe cei trei: Sfantul Vasile cel Mare (+ 379), Sfantul Grigorie de Nazianz (+390) si Sfantul Ioan Gura de Aur (+ 407), numindu-i mari invatatori ai Bisericii. Titlul de Parinte nu se identifica pe deplin cu cel de invatat (intelept) al Bisericii. Acesta din urma nu se aplica decat pentru un foarte mic numar de Scriitori bisericesti, folosit atat in antichitatea crestina (ei sunt Parinti si invatati totodata), cat si in secolele urmatoare. Presupune o aprobare speciala din partea Bisericii, si aceasta nu este data decat autorilor care adauga la o inalta intelepciune, adevaruri crestine, o ortodoxie stricta si o viata sfanta. Ei se bucura de o autoritate exceptionala.

Biserica bizantina are, in mod special, respect pentru Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Hrisostom, pe care ii numeste si invatati ecumenici. Biserica nu numai ca ii numara intre sfintii ei, ci ii numeste si mari dascali, adica ii asaza intre cei mai de seama, cei mai destoinici talcuitori ai dumnezeiestilor invataturi. Roma le asociaza in plus, dintre rasariteni, pe Sfantul Atanasie, si ii plaseaza in frunte pe inteleptii latini, Sfantul Ambrozie, Ieronim, Augustin si Grigorie cel Mare. Acestia patru sunt numiti de teologii catolici si Marii Parinti ai Bisericii.

Putini dintre credinciosii ortodocsi fac distinctie intre Sfintii Parinti si Scriitorii bisericesti, iar in Occident, uneori, asa cum am precizat mai sus, aceasta este lipsita de importanta. Ea exista insa si este bine sa fie cunoscuta.

Fara sa aiba autoritatea teologica si bisericeasca a Parintilor Bisericii, unii dintre Scriitorii bisericesti sunt autori de lucrari importante. Printre acesti autori putem cita in general pe apologetii greci si latini ai secolului al II-lea, pe Clement Alexandrinul, Lactantiu, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Operele acestor scriitori reprezinta "un urias material de istoria culturii si a spiritului crestin in primul mileniu, un material cu orientari si solutii variate pentru problemele vremii. Este o sinteza literar-filosofica si spirituala a produselor muncii si inteligentei umane din trei continente in jurul Mediteranei in primul mileniu de dupa Hristos".

Unii dintre acesti Scriitori bisericesti au fost dascali de seama, din intelepciunea si scrierile lor adapandu-se multi din cei ce au fost considerati Parinti ai Bisericii. Parintele Dumitru Staniloae, luand ca punct de plecare invatatura Sfantului Varsanufie, supranumit si Marele batran, a incercat sa explice insusirea de catre Sfintii Grigorie de Nazianz si de Nyssa a unora din teoriile gresite ale scriitorului bisericesc Origen: "Ei au respectat pe Origen ca pe un dascal de la care au invatat multe.

Datorita celor invatate de la el, ei au putut inainta in cugetarea lor si astfel au putut indrepta cele mai multe din acelea, fiind calauziti in aceasta mai ales de Duhul Sfant. Dar au ramas la ei unele mici farame din multimea gresita a invataturilor origeniste. Aceasta pentru ca nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu sa le spuna daca si acele mici farame sunt adevarate sau nu. In esenta, Varsanufie face o distinctie intre invataturile proprii ale Sfantului Grigorie de Nazianz si de Nyssa si intre unele cuvinte luate de la Origen, pe care le considera insusite de ei de la el. Caci cele drepte spuse de ei declara (Sfantul Varsanufie) ca sunt de la Duhul Sfant. Dar de cele gresite ramase de la Origen, nu spune aceasta".

Epoca patristica si rastimpul acesteia

Fiindca tot s-a vorbit in randurile de mai sus de epoca patristica, consideram necesar a face unele precizari in legatura cu aceasta epoca si rastimpul ei. Aceasta antichitate crestina are caracterul sau propriu: crestinatatea (considerata in cele doua mari fractiuni care o compun, poporul latin si poporul grec), care este una, in ciuda diviziunilor partiale ce o tul-

bura in diferite randuri, pentru un timp destul de indelungat, uneori. Scriitorii din aceasta epoca au, de atunci, acest privilegiu, foarte rar pentru cei care ii urmeaza, de a se bucura inca in aproape intreaga crestinatate de o veneratie profunda. Protestantii de diferite nuante si ortodocsii, cat si catolicii ii invoca cu placere si acest caracter ii claseaza intr-o pozitie aparte. Epoca patristica cuprinde, dupa conceptiile cercetatorilor, nu numai primele opt veacuri, ci si largirea pana in Evul Mediu, sau chiar pana la Reforma din secolul al XV-lea. Cu timpul insa, notiunea de epoca patristica a fost restransa numai la aceste prime opt secole, dar cu delimitari variate, in-cheindu-se fie cu Sinodul VI ecumenic (680), fie cu al VII-lea (787), fie cu Sfantul Ioan Damaschin (+ 749) sau cu Duminica Ortodoxiei (843); pentru Apus, incheierea epocii patristice s-a limitat de curand la Isidor de Sevilla (+ 636).

In trasaturi generale, epoca patristica clasica a fost impartita in trei perioade: Epoca I, de la anul 76 pana la inceputul secolului al IV-lea, cand prin Edictul de la Milan din anul 313, al imparatului Constantin cel Mare, s-a acordat crestinismului calitatea de religie tolerata, alaturi de religiile antice, oficializate in Imperiul roman. Epoca a II-a pornea de la aceasta data pana la anul 461, cand se incheia epoca de aur a scrisului patristic, si in fine epoca a IlI-a, pana la Isidor din Sevilla (+ 636) in Apus si Sfantul Ioan Damaschin (+ 749) in Rasarit.

Parintele Cicerone Iordachescu imparte Patrologia in 3 epoci: epoca I pana la anul 325; epoca a II-a, de aur, pana la 461, si epoca a III-a pana la Isidor de Sevilla si Sfantul Ioan Damaschin, precizand ca denumirea aceasta ca epoca de declin, sau de decadenta, cum o numesc apusenii, nu este intru totul justificata, pentru ca au fost in vremea aceea atatia Parinti bisericesti, care au tinut aprinsa flacara credintei si au compus scrieri cu rasunet puternic pana tarziu de tot.

Parintele Ioan G. Coman distinge, la fel, 3 perioade: perioada I a inceputurilor pana la 313; perioada a II-a a infloririi, ca epoca de aur, sau clasica, pana la 451 sau 461, si in fine perioada a III-a, pana la Isidor de Sevilla si Sfantul Ioan Damaschin, numita pe nedrept a decadentei, fiind de fapt bogata in oameni si opere mari, cu rasunet si consecinte decisive in literatura si gandirea crestina; ea este mai degraba o epoca de sistematizare a problemelor si ideilor literaturii perioadelor anterioare. Mai recomanda apoi si o epoca post patristica, al carei termen final ar fi secolul XV.

Cu toate acestea, a ne opri la Sfantul Ioan Damaschin in Rasarit, si la Isidor din Sevilla in Apus, ca incheietori ai epocii patristice, inseamna a neglija sau a trece cu indiferenta peste urmasii lor in scrisul teologic, pentru ca istoria nu sta pe loc, ci se desfasoara mai departe, purtand pe valurile ei vestigiile epocii clasice patristice. Sfantul Ioan Damaschin a incheiat o perioada indelungata de straduinte teologice, dar prin aceasta el s-a facut totodata si un inaugurator al unei perioade post-patristice, care, prin urmasi, a continuat din plin prin insufletirea patristica pentru cele ale teologiei, cum au fost de pilda Studitii, de la manastirea Studion din Constantinopol.

De fapt, intreaga straduinta a Parintilor bisericesti a concurat spre apararea si definirea Ortodoxiei fata de toate ereziile vremii, asa ca pe drept cuvant se poate spune ca epoca patristica se incheie tocmai prin biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, exprimate prin Duminica Ortodoxiei (prima Duminica a Postului Mare al Sfintelor Pasti), care strajuieste dreapta credinta si-i avertizeaza prin Sinodiconul Ortodoxiei pe toti sa nu mai cada in vreo erezie stricatoare. De fapt, cu Duminica Ortodoxiei se incheie logic si istoric perioada istoriei bisericesti universale a Sinoadelor Ecumenice si a Parintilor bisericesti.

Rolul inegalabil al Sfintilor Parinti in formularea dogmelor Bisericii

Parintii Bisericii sunt "nu numai reprezentantii traditiei doctrinare a Bisericii, ci si martorii si criteriile adevaratei credinte, judecatorii Ortodoxiei", atribut cu o valoare si pondere nu numai istorica, ci atemporala si general-spirituala. Autoritatea Sfintilor Parinti in sanul Bisericii nu se poate rezuma la importanta literar-istorica a scrierilor patristice, ci se refera mai ales la invatatura lor bisericeasca, bazata pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie, izvoare ale credintei.

Cunoscand importanta Sfintilor Parinti in formarea Traditiei si implicit in alcatuirea invataturii crestine, crestinii din acele vremuri, cu precadere participantii la Sinoadele Ecumenice care au formulat dogmele Bisericii, au pus mereu in evidenta rolul lor inegalabil. Asa spre pilda, Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes din 431 hotara: "Nimanui nu-i este ingaduit sa propovaduiasca alta credinta decat aceea definita de Sfintii Parinti".

La acelasi sinod, dupa citirea epistolei lui Leon cel Mare catre Flavian al Constantinopolului, cei prezenti au exclamat: "Aceasta este credinta Parintilor, aceasta este credinta Apostolilor. Noi toti asa credem, asa cred toti ortodocsii". Dintre nenumarate astfel de marturii sinodale, o mai redam pe aceea a episcopilor adunati la sinodul de la Rimini, care au alcatuit o scrisoare si au trimis-o imparatului Constantiu, in care, printre altele, precizau: "rugam staruitor bunatatea ta sa primesti cu auzul ascutit (atentie) si cu privirea linistita (bunavointa) pe delegatii nostri si sa nu lasi nicidecum sa se introduca ceva nou spre ocara celor ce au murit, ci sa ne ingadui sa ramanem cu cele stabilite si legiferate de catre stramosii nostri, care, am putea spune ca au facut toate cu chibzuinta, cu intelepciune si cu ajutorul Duhului Sfant". Tot in acest sens, Sfantul Chirii al Alexandriei noteaza ca in lupta sa contra nestorianismului, el urmeaza invatatura Sfintilor Parinti, indeosebi a Sfantului Atanasie.

Sinoadele Ecumenice si locale au creat pe marii Parinti ai acestei perioade si Parintii au dat substanta si prestigiu acestor sinoade. "stiinta si credinta Parintilor sunt acelea care au inchegat hotararile doctrinare si disciplinare ale sinoadelor. Documentatia acestor hotarari s-a facut din operele Parintilor, randuite in dosare anume". Daca e adevarat ca sinoadele, indeosebi cele ecumenice, statorniceau doctrina Bisericii, bazandu-se pe autoritatea Parintilor, e tot asa de adevarat ca, ulterior si intre sinoade, indeosebi participantii la aceste sinoade se bucurau de o autoritate si de un prestigiu deosebite. Episcopii erau la inceput invatatori si parinti ai comunitatilor, dar cu timpul a inceput sa li se atribuie valoarea de martori ai traditiei bisericesti, apreciatori ai Ortodoxiei.

Invatatura Sfintilor Parinti care se afla fie in operele lor teologice, fie in deciziile sinoadelor la care au luat parte, formeaza Sfanta Traditie, care impreuna cu Sfanta Scriptura dau adevarata marturie despre Izvorul Revelatiei: Iisus Hristos.

Sfintii Parinti sunt, deci, autoritati in materie de doctrina, iar opiniile si scrierile lor constituie temei al argumentelor teologice. Vincentiu de Lerin (mort inainte de anul 450) este insa acela care va da definitia clasica a Parintilor in scrierea sa Commonitorium din anul 434: "Daca apar unele intrebari in legatura cu teme privitoare la care nu s-a adus o hotarare anume, va trebui sa se recurga la parerea Sfintilor Parinti, a celor care in vremea si locul lor au ramas in unitatea comuniunii si credintei si care s-au dovedit ca atare.

Astfel tot ce au sustinut ei in unitate de gandire si simtire va trebui sa se considere ca invatatura adevarata si universala a Bisericii, fara nici o indoiala ori suspiciune". Asadar, acordul Parintilor este acela care arata adevarata invatatura de credinta. De acum inainte Sfintii Parinti vor ocupa un loc hotarator alaturi de Sfanta Scriptura si vor fi folositi in argumentarea teologica, caci invatatura lor reflecta fidel doctrina Bisericii. si in discutiile ecumenice s-a afirmat ca: sBiserica este in adevar apostolica, dar este si patristica. Aceste doua caractere nu pot fi separate niciodata. Numai pentru ca este patristica, Biserica continua sa fie si apostolica (.). Parintii sunt si martorii adevarului credintei, "testes veritatis"".

Recursul la Parinti in Biserica veche s-a manifestat insa si in alt fel. Dat fiind apelul permanent la Parinti, a fost necesar sa se alcatuiasca cataloage cu numele si scrierile lor in care sa fie pus in lumina rolul pe care l-au jucat in timpul cand au trait. Este de la sine inteles ca aceasta preocupare n-a fost doar de ordin istoric, ci si apologetic.

"Aceste cataloage trebuiau sa dovedeasca atat vechimea credintei crestine, cat si continuitatea ei de-a lungul vremii. Avem aici un mod destul de formal in ceea ce priveste alcatuirea teologiei patristice si se poate spune ca ea decurge din chiar modul cum a fost folosita. Este insa evident ca aceasta maniera mai mult istorica de a aborda pe Sfintii Parinti urmarea pastrarea amintirii lor caci, daca n-au fost uitati eroii, martirii si calugarii, la fel de natural era sa nu fie uitati nici marii dascali, aceia care au ilustrat opera de predare a invataturii crestine".

Autorii patristici nu voiau sa treaca drept literati sau simpli scriitori teologi. Ei se simteau reprezentanti ai adevarului divin, purtatori ai acestuia in folosul comunitatilor crestine, avand misiunea sa-l propovaduiasca intregii lumi.

Orgoliul retorilor si al savantilor nu ii atrage, ba chiar e respins cu hotarare. "Ei se considera invatatori legitimi ai Bisericii, filosofi crestini, comentatori competenti si luminati ai Bibliei, care cuprinde Revelatia mantuitoare a lui Dumnezeu. in acest sens trebuie sa-i intelegem, pe ei si seriozitatea intreprinderii lor. Altminteri le-am nesocoti in mod arbitrar intentia, lasand sa ne scape adevaratul scop al operei si al actiunii lor. Acelasi lucru se poate spune si despre judecata aplicata contributiei lor la istoria mondiala".

Parintii Bisericii "nu se mai simt martori directi ai Revelatiei lui Hristos, ca generatiile epocii apostolice si imediat postaposto-lice. Mai mult, ei pornesc in toate operele lor de la marturia ferma si desavarsita a apostolilor. Nu scriu Evanghelii, Apocalipse si Epistole apostolice, ci compun comentarii si disertatii, tratate polemice si apologetice cu caracter edificator, sistematic, uneori si istoric (.). Vor sa isi puna intregul talent personal si toate insusirile in slujba Bisericii".

Mai mult decat atat, "Parintii sunt autorii regulei de credinta, dezvoltata in simboale si in hotarari ale Sinoadelor Ecumenice, baza trinitara si hristologica a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (.). Parintii au creat teologia prin increderea intr-o coeziune interna intre har si ratiune, adica printr-o optiune aparuta din intalnirea dintre credinta crestina si spiritul grec, inaugurand un dialog caruia toti crestinii ii raman tributari. Parintii ne invata fidelitatea fata de Evanghelie, plenitudinea vietii duhovnicesti, care opereaza o transformare profunda a spiritului fata de toate aspiratiile si cercetarile de azi, schimbandu-le in credinta".

Acesti neobositi luptatori ai pietatii care au ales "viata linistita si lipsita de placeri (lumesti) ca un ajutor pentru pazirea dogmelor evanghelice", a caror lupta pentru apararea dreptei credinte intrece toata puterea de mirare, au propovaduit adevarul evanghelic dupa credinta apostolica, precum insisi marturisesc.

Pentru exemplificare, redam cuvintele Sfantului Atanasie cel Mare: "(invataturile - n.n.) le-am scris dupa credinta apostolica predata noua de Parinti, neadaugand nimic din afara, ci ceea ce am invatat, am pus in scris in acord cu Sfanta Scriptura (.) spre intarirea adevarului din Sfintele Scripturi". Sfintii si nemuritorii Parinti erau convinsi ca invataturile lor erau scrise sau rostite sub inraurirea inspiratiei divine.

Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur precizeaza: "nu sunt ale mele cuvintele ce le spun, nici nu rostesc de la mine cele ce graiesc, ci de la Duhul, povatuit fiind de iubirea de oameni a Stapanului pentru folosul vostru si pentru zidirea Bisericii lui Dumnezeu". Sfantul Grigorie de Nyssa, referindu-se la cuvintele de invatatura ale Sfantului Apostol Pavel, spune ca acesta nu graieste cuvinte ale intelepciunii omenesti, ci cuvinte inspirate de la Duhul Sfant: "in toate cate le graia nu mai era cel ce le graia, ci Capul lui le rostea, precum a aratat corintenilorpe Hristos graind si vorbind in sine" (II Cor. 13, 3). "Astfel traheea era bine glasuitoare si bine sunatoare, articuland prin Sfantul Duh cuvantul adevarului. Astfel laringele se indulcea totdeauna de cuvintele dumnezeiesti, hranind prin sine tot trupul cu acele invataturi de viata facatoare".

Acesti barbati inspirati, slujitori ai vointei dumnezeiesti, eroi ai virtutii, cu minti agere si patrunzatoare, cu inimile incarcate de darurile Duhului, au primit de la Dumnezeu cel mai mare dar si partea cea mai buna, anume pe acela de a intelege lucrurile lui Dumnezeu, ca si cand Dumnezeu le-ar vorbi, si de a fi interpretul lor, de a le explica oamenilor, ca acestia sa le auda si sa le inteleaga.

Sfintii Parinti - talcuitori autorizati ai Sfintei Scripturi si misionari destoinici ai Bisericii

Sfintii Parinti nu au oferit doar lucrari de teologie dogmatica, pline de exprimari filosofice crestine sau opere cu un continut moralizator si duhovnicesc, ci ne-au daruit, talmacit si transmis nealterata Sfanta Scriptura, invatatura Mantuitorului Hristos nu poate fi inteleasa corect fara ajutorul Parintilor, care "talmacesc si, pana la un punct, intregesc cele cuprinse in Cartea Cartilor sau in Biblie".

Din viata si scrierile lor, putem conchide ca Parintii au cunoscut admirabil Sfanta Scriptura pe care au manuit-o cu pricepere si arta. Ei cunosteau nu numai textul Scripturii, ci si adevaratul inteles al acesteia, pe care o explica intr-un mod inegalabil. Pastrau in inima atat de stransa aducerea aminte a textului Scripturii, incat nu aveau nevoie sa-1 mai citeasca, fiind in stare sa reproduca pe dinafara paragrafe intregi din orice carte biblica. Astfel, operele lor, tesute cu texte biblice, au luminat si lumineaza lumea cu adevarurile evanghelice traite si explicate cum nu se poate mai bine si mai corect.

Fara Parintii Bisericii care au stat in imediata apropiere a Sfintilor Apostoli, a ucenicilor Domnului si a urmasilor lor, ar fi imposibil de inteles existenta Evangheliilor, a epistolelor Sfintilor Apostoli, intr-un cuvant a cartilor Noului Testament. Ei le-au preluat si le-au transmis cu fidelitate din generatie in generatie. Din multele carti atribuite in vechime sub numele unuia sau altuia dintre Apostoli, fie ca era vorba de Evanghelii, Epistole sau Apocalipse, ei le-au aratat pe cele cu adevarat inspirate, deosebindu-le de celelalte numite apocrife, astfel ca ei "au pastrat credinta crestina genuina, explicand-o corect celor ce au imbratisat-o".

Unii din Sfintii Parinti si Scriitori bisericesti au fost martiri, ca Sfantul Policarp, Sfantul Ignatie Teoforul, Sfantul Justin Martirul si Filosoful, Sfantul Ciprian, Pamfil, Origen etc, pecetluind cu moartea lor viata si misiunea Bisericii, dupa pilda lui Iisus Hristos. Moartea lor martirica subliniaza sensul si valoarea operelor lor scrise. Alti autori patristici au fost si ierarhi sau membri ai clerului obisnuit si, in aceasta calitate, s-au manifestat ca organizatori de biserici, de institutii pentru asistenta sociala, de viata monahala, de manastiri, de educatie si cultura, ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Ambrozie, Sfantul Chirii al Alexandriei, Sfantul Niceta de Remesiana etc.

Altii au stralucit prin invatatura si eruditia lor sau au fost creatori de stiinta teologica, ori de ramuri ale acesteia, ca Origen, Eusebiu, Parintii capadocieni, Ieronim, Fericitul Augustin, Sfantul Maxim Marturisitorul etc, dand Bisericii temelie doctrinara si prestigiu intelectual. Altii au imbinat uriasa munca intelectuala cu cea organizatorica si administrativa, ca unii autori din scoala alexandrina, in frunte cu Origen, Parintii capadocieni, Sfantul Chiril, sau din scoala antiohiana ca Sfantul Efrem sirul, Sfantul Ioan Gura de Aur, Teodoret al Cyrului, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschin.

Majoritatea Scriitorilor patristici au fost misionari de inalta clasa, convertind la crestinism diferite neamuri sau parti din diferite neamuri, punandu-le in circuitul civilizatiei greco-romane si crestin-universale si lasand amintiri nesterse in istoria sau folclorul acestor popoare, ca, de exemplu, Sfantul Grigorie Taumaturgul in istoria popoarelor din Pont, Sfantul Vasile cel Mare in istoria capadocie-nilor, armenilor si romanilor urmasi ai geto-dacilor, Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Niceta de Remesiana, in istoria daco-romanilor, Ulfila in istoria gotilor, Sfantul Ilarie in aceea a Galiei, Sfantul Grigorie cel Mare in aceea a Angliei, Isidor de Sevilla in aceea a Spaniei etc.

Un numar insemnat de autori ierarhi sau de clerici de rand au participat la Sinoade Ecumenice si locale. Unii au castigat respectul si pretuirea imparatilor, a impa-rateselor si a unor mari dregatori, ca Origen, Eusebiu, Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Grigorie de Nyssa, Sfantul Ioan Gura de Aur etc, care au mijlocit cu folos pentru apararea, ajutorarea sau promovarea credinciosilor lor sau chiar crutarea unor cetati intregi ca Roma sau Antiohia in imprejurari grele sau chiar dramatice.

Altii au fost sfetnici ai imparatilor, ca Sfantul Ambrozie, Sfantul Grigorie de Tours etc, cu rezultate cel mai adesea pozitive. Toti, fara exceptie, au semanat dragostea si intelegerea intre oameni, au cultivat prietenia la toate nivelurile, au militat cu caldura pentru pace, mama tuturor bunurilor, impotriva razboiului. "Au luptat contra sclavagismului, pentru imbunatatirea conditiilor de munca, pentru dreptatea sociala, pentru ajutorarea sociala, pentru progresul moral si duhovnicesc al crestinilor si al tuturor oamenilor. Multi s-au mistuit de dorul desavarsirii in propriul lor mediu, in comunitati monahale sau in singuratatea pustiurilor".

Asemenea Sfintilor Apostoli, Parintii sunt forte in mers, pescari de oameni, calauziti de Duhul Sfant spre a cuceri mereu alte suflete, invatand toate neamurile. Prin cuvant, cateheza, cult, Sfinte Taine, agape, corespondenta, tratate variate si mai ales prin puterea irezistibila a dragostei, Parintii au castigat progresiv, prin staruinta, majoritatea populatiilor asa de variate ale Imperiului bizantin, inclusiv o buna parte din barbarii de la hotare: goti, huni, gepizi etc, pe care de fapt, credinta si viata crestina i-a civilizat. In interior, misiunea se indreapta asupra ereziilor si asupra vietii si culturii pagane sau iudaice. Era o misiune predicatoriala si scrisa de inalt nivel, care exercita si astazi o deosebita atractie.

Parintii deveneau mari luptatori in numele frumosului, adevarului, binelui si dreptatii prin misiunea lor care era aceea de a determina lumea la biruirea raului, la o opera de purificare si de armonie prin ratiune si inima, realizabila gratie vointei lucratoare a omului si a Logosului divin. Autorii patristici dispun de o "minte sfintita, de o ratiune dreapta, de o libertate nesfarsita de initiative si de actiuni si de o suveranitate blanda cu care pot schimba fata pamantului, instaurand aici imparatia cerurilor".

Literatura patristica elogiaza si pretuieste pe o intinsa gama munca, dreptatea, demnitatea, libertatea, egalitatea si progresul, carora, prin Ori-gen si Parintii capadocieni, Ioan Gura de Aur, Ambrozie si altii le-au dedicat pagini de o rara adancime si frumusete, patos misionar si actualitate; aceasta literatura "lupta aprig contra exploatarii, a sclavagismului sau a robiei si a injosirii omului sub toate formele, ea nu cunoaste odihna combatand discriminarile si ticalosiile practicate de bogatii sau de dregatorii timpului; unii Sfinti Parinti militeaza pentru viata de obste, dupa pilda crestinilor din Faptele Apostolilor si Didahie; toti scriitorii patristici infiereaza razboiul si elogiaza pacea ca pe "mama" sau "capul tuturor bunurilor"".

Sfintii Parinti - fauritori de cultura si literatura

Sfintii Parinti au pus inceputul unor culturi nationale ca cea armeana, cea georgiana, cea gota, cea copta, cea slava. Unii dintre ei au creat alfabete in limba tarii lor, au tradus Biblia si opere apartinand unor Scriitori patristici cu renume, compuse in diferite limbi. Uneori ei s-au constituit in echipe de traducatori care au transpus in limba lor mari bogatii de gandire, evlavie si literatura rituala elaborate de alte popoare crestine.

Cateodata ei scriau istoria propriei lor tari, cum e cazul cu atatia istorici armeni, ca Faust de Bizant, Lazar de Farpi, Moise din Corene etc, sau cu Grigorie de Tours, autorul primei istorii a francilor. "Un Origen, un Eusebiu, un Sfant Vasile, un Ieronim, un Augustin sau un Sfant Ioan Damaschin valoreaza ei singuri cat o intreaga cultura". Putine pagini ale literaturii mondiale sunt patrunse de patosul si zelul misionar greu egalabil pe care-l aflam in operele Sfantului Vasile cel Mare, Sfantului Ioan Gura de Aur, Sfantului Chirii al Ierusalimului, Sfantului Grigorie Teologul, Sfantului Ambrozie, Sfantului Niceta de Remesiana, Fericitului Ieronim, Fericitului Augustin etc.

Literatura patristica a influentat serios literatura Evului Mediu, care, in diferite privinte, nu e decat o sistematizare sau un comentariu al celei patristice, mai ales in Rasarit. Parintii au influentat substantial si unele literaturi moderne ca cea franceza, germana, rusa, italiana, engleza, scandinava. Literatura patristica se poate felicita ca lucrarea ei initiata acum 2000 de ani, perfectionata fara incetare, "continua sa se impuna si astazi intr-o cultura mereu crestina, dar si in culturi mai putin crestine, care deriva sau numai se inspira dintr-insa".

Cultura antica si cultura patristica

Un alt merit al Sfintilor Parinti este acela ca au pastrat si transmis lumii moderne literatura antica si cuceririle spirituale ale lumii vechi. E meritul Crestinismului, cu precadere al Parintilor, de a fi salvat astfel ceea ce era mai pretios si mai util din bunurile ei. Astfel, cultura patristica o continua pe cea antica, transmitand din ea idei, probleme, texte si chiar opere intregi in limbile greaca si latina.

Trei dintre profesorii timpului depasesc cu mult pe ceilalti si ii implica in mod fermecator pe crestini. Foarte diferiti unul de celalalt, ei reprezinta cele trei tendinte principale ale gustului contemporan, exercitand o influenta considerabila. Noi am intelege cu greu caracteristicile esentiale ale elocventei crestine daca nu am cunoaste maniera si spiritul invatamantului lor. Acestia au fost Himerios, Themistios si Libanius.

Nu se pot tagadui insa meritele reale ale anumitor capitole ale culturii pagane si am fi nedrepti daca am subestima unele personalitati de frumos relief. Dragostea pentru dialectica, pentru frumusetea limbajului, aceste doua caracteristici ale spiritului elen capata o vigoare si o forma noua. La Atena, la Constan-tinopol, Nicomidia, Antiohia si-n alte multe orase, profesori cu reputatie atrageau in jurul lor un numar impresionant de studenti.

Secolul al IV-lea reprezinta punctul culminant al contactului dintre literaturile elena si crestina. Performantele intelectuale ale Parintilor Bisericii si exceptionalul lor talent oratoric au starnit admiratia paganilor. Libanius bunaoara, il considera pe Sfantul Vasile cel Mare superior siesi, iar pe Sfantul Ioan Gura de Aur l-ar fi lasat urmas daca nu l-ar fi furat crestinii. Netulburati insa de ambitii profane, Parintii Bisericii si-au pus toata pregatirea in slujba credintei si a idealului crestin. "Daca nu ar fi fost Iisus Hristos, ei ar fi fost inchinatori ai unor zei ai lacomiei si ai urii si ai oricarui delict. Ar fi trait pentru "paine si circ", insa, ei au predicat contemporanilor lui Iuvenal din Decalog si din Predica de pe Munte.

Printre astfel de bestii cu chip de om, ei au construit caminul sacru; au creat familia crestina; au dat un inteles nou si sfant numelor de mama si sotie; au raspandit idei noi despre demnitatea omului ca om; au venit cu o atmosfera de bunavointa si iubire, au redat libertatile interzise prin lege; au sfintit societatea umana prin proclamarea fratiei universale, a omului rascumparat".

Cunoscatori desavarsiti ai culturii pagane, ei citeaza din literatura elena. Mai mult decat atat: gratie evolutiei de cateva secole a literaturii crestine, gratie imitatiei si emulatiei fata de cea profana, dar mai ales gratie propriului lor geniu, Sfintii Parinti ai secolului al IV-lea au creat o literatura clasica in stare sa infrunte mileniile si sa satisfaca spiritele cele mai alese. Din intalnirea celor doua literaturi a iesit cea mai framosa floare, aceea a umanismului crestin.

Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut in mediile intelectuale ale limbii grecesti, in Rasarit, in care au existat adesea aparatori hotarati ai paga-nismului pana spre sfarsitul secolului al Vl-lea, indeosebi prin neoplatonism, pe plan intelectual in Occident nu s-a produs in mod substantial nici o rezistenta la crestinism; in spatiul latin se produce o epuizare a fortelor intelectuale ale paganismului.

Literatii pagani nu s-au marginit decat sa citeasca, sa copieze si sa-si corecteze copiile din autorii favoriti. La drept vorbind, nu sunt cine stie ce marile editii ale clasicilor care ar fi fost realizate de aristocratii pagani ai veacului al IV-lea si care ar fi fost utile pentru cultura clasica. De altminteri a profesa idei pagane in epoca aceea, dupa infrangerea definitiva a paganilor in lupta de pe fluviul Frigidus, opera a lui Teodosie (394 d. Hr.), ar fi fost extrem de inoportun. Dupa o generatie de la Symachus, in Roma nu se mai aude vorbindu-se de pagani. Dimpotriva, clasicii pagani erau cititi de crestini. Crestinismul asimilase de acum cultura pagana garantandu-i in interiorul sau supravietuirea.

Cultura patristica, aparuta si dezvoltata la izvoarele culturii antice, nu este o cultura restrictiva, ci este una eminamente selectiva ("sunt folositi cu dozaj sobru Platon, Aristotel, Porfiriu, Cicero"), ghidandu-se dupa principiul: sa iei de la altii cum ia albina nectarul din flori, dupa cuvintele memorabile ale Sfintilor Vasile cel Mare si Grigorie Teologul.

Uneori se recomanda si se practica, spre exemplu in scoala catehetica de la Alexandria, principiul conform caruia, inainte de insusirea Sfintei Scripturi si primirea Botezului era necesara cunoasterea culturii profane, lucru implinit de aproape toti Parintii. Ramurile culturii patristice erau numeroase si complexe: teologie, antropologie, educatie, sociologie, cult, istorie, misiune variata, oratorie sacra, filocalie, arta literara in proza si versuri etc, dar operele de controversa si de dialog sunt printre cele mai interesante si atragatoare.

In ce priveste valorificarea culturii si a stiintei vremii ca instrument de formulare si exprimare a gandirii teologice, Sfantul Vasile cel Mare indeamna pe cei ce se ocupa cu teologhisire sa culeaga nectarul tuturor florilor. El insusi, ca si cei doi colegi ai sai de triada teologica, au folosit toate filosofiile vremii lor in care au gasit elemente ce se preteaza teologhisirii.

Prin aceasta ei ne invata ca trebuie sa fim deschisi fata de toate filosofiile, valorificand selectiv din fondul lor tot ceea ce poate folosi talmacirii Adevarului crestin in context viu cu epoca noastra. "Este adevarat ca Adevarul crestin este mai presus de concepte si - ca atare - el nu poate fi formulat si exprimat intru totul adevarat. Dar faptul acesta nu ne dispenseaza de efortul de a-l exprima cat mai corespunzator cu spiritul vremii noastre".

In mod inevitabil s-a ajuns la comparatii intre valorile Paganismului si cele ale Crestinismului. Realizate la inceput numai la nivel verbal, aceste comparatii au fost dezvoltate si asezate in lucrari scrise, ajungandu-se la un adevarat gen literar apologetic, care prin numarul si varietatea reprezentantilor sai, prin diversitatea chestiunilor pe care le ridica, prin metodele folosite, prin nivelul la care erau duse discutiile au pus bazele teologiei ca stiinta.

Desi s-au aratat adversari neindurati ai Paganismului, Parintii au incercat totusi unele apropieri intre doctrina crestina si cea elenica - intai pentru ca analogiile erau uneori izbitoare, in al doilea rand pentru motive de tactica misionara. Din intalnirea celor doua culturi, reiesea limpede viitorul Crestinismului. Daca, totusi, cultura crestina a triumfat, faptul se datoreaza mai ales originii ei divine.

Sfintii Parinti dau imaginea clara a culturii convertite. Ei sunt un model de legatura fireasca, recuperatorie, intre biblioteca si biserica. Fara a deforma si fara a ignora efortul cultural, marturisitorii patristici fac din acesta un adevarat efort de cunoastere, deoarece pun la capatul drumului cunoasterea lui Dumnezeu.

Parintii Sfinti au luptat pentru certitudine, forta morala si frumusete spirituala si n-au repudiat propriu-zis idealul grecesc precrestin al kaloka-gathiei, ci numai l-au corectat in perspectiva cea noua, inlocuindu-l treptat cu ceea ce s-a numit filocalia, in intelesul de iubire de frumusete netrecatoare, nevestejita si vesnica, deci facand trecerea de la kalokagathia, in etapa urmatoare, de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici in stadiul indumnezeirii (theosis), aceasta din urma constituind incununarea unui sinergism divino-uman sau continua colaborare dintre har si vointa omului. Se stie ca Sfantul Grigorie de Nazianz a alcatuit impreuna cu Sfantul Vasile cel Mare prima filocalie din texte culese din operele lui Origen.

Literatura patristica apreciaza insa si frumosul estetic, ori de cate ori acesta contribuie la intensificarea si amplificarea frumosului moral sau la marirea lui Dumnezeu. "Parintii descriu adesea in pagini clare de proza sau in versuri luminoase frumusetile naturii, armonia si farmecul infatisarii trupului omenesc, splendorile constructiilor si ale gradinilor, ordinea legilor si fenomenelor naturii. Distinctia tinutei conducatorilor, starea de mizerie cumplita a saracilor si bolnavilor vremii, bucuriile afectiunii vazute pe chipul prietenilor, al copiilor si al parintilor, desfatarile unei intalniri neasteptate, deliciile raiului inainte de cadere etc.

Frumusetea literara desi uneori criticata ca venind de la idolatri e in general apreciata si cultivata de scriitori ca Sfantul Ciprian, Lactantiu, Fericitii Ieronim si Augustin, Scrisoarea catre Diognet, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur etc.".

Lasand la o parte aspectele strict negative ale filosofiei, aceasta venea si cu lucruri pozitive: afirmarea existentei unui singur Dumnezeu, aparitia lumii si a omului sub egida unui Demiurg, dorinta de cunoastere a adevarului, binelui si frumosului etc. Apologetii au subliniat faptul ca ceea ce a obtinut filosofia nu sunt adevaruri absolute, ci deschideri si perspective pentru cunoasterea lui. Iata de ce filosofia are nevoie de superioritatea Crestinismului.

Ca urmare, apologetii au incercat sa realizeze o impletire a adevarurilor rationale cu Revelatia. si Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza uneori laudativ rezultatele filosofiei naturale: "evitarea celor de prisos, multumirea cu cele necesare, stapanirea de sine, rabdarea, linistea sufleteasca, rezolvarea tuturor situatiilor pe calea ratiunii; dar el critica pe filosofii naturali sau pagani, pentru patima slavei desarte si pentru lipsa generala de acord intre teoriile si viata lor. Filosoful crestin care imbina in el intelepciunea naturii, cu aceea a credintei si a harului, urmareste atingerea starii de puritate ingereasca, de redobandire integrala a chipului lui Dumnezeu".

Imbogatiti si impodobiti cu tot ce a avut cultura antica mai pretios si mai frumos, cu dragostea de stiinta, de filosofie, de arta literara, de spirit critic, ei au incercat s-o traiasca pe cat posibil la nivelul Revelatiei, adica al apostolilor, al martirilor, al celor ce aspira la desavarsire. Daca unele din elementele de fond proveneau din izvoare pagane ori iudaice, regruparea si reorganizarea acestor elemente se faceau pe baza noua si cu orientare noua. Noutatea principala in fondul apologiilor era credinta, invatatura si viata noua a crestinilor.

Preluand tot ceea ce era imbibat de bine si frumos din lumea antica, caci este bine cunoscut faptul ca acest cult al frumosului era prea inradacinat in acea lume, au augmentat acestea in mod fericit si asa le-au pus la indemana tuturor, neomitand insa a indrepta, a face unele corecturi si precizari atunci cand situatia reclama acest lucru. Gandirea acestor luceferi ai stiintei, instrumentata variat si cuvantul lor ca mijloc de comunicare, " urmaresc progresul, epectaza, in cunoasterea deplina a puterii divine si a primirii harului ".

Rasarita mai ales din Evanghelie, literatura patristica vrea sa modeleze crestinul dupa chipul si masura lui Hristos. Ea cultiva un frumos si larg umanism, bazat pe iubirea de oameni a Logosului, dar retinand si elemente substantiale ale umanismului greco-latin, ca: pretuirea ratiunii, armonia fiintei umane, valoarea virtutii. Umanismul patristic urmareste daltuirea crestinului ca fiind chip al lui Hristos.

In felul acesta, ei au valorificat pozitiv cultura si stiinta vremii lor in folosul teologiei, au izbutit sa faca o "sinteza vie" intre credinta crestina si cultura vremii lor. Efortul lor de elaborare ne edifica in sensul ca fondul teologiei autentice si vii este Revelatia divina transpusa in miezul vietii crestine, talmacita si formulata in haina culturii si stiintei din vremea respectiva".

Parintii Bisericii - apologeti ai credintei crestine si ferventi combativi ai imoralitatilor si invataturilor gresite

Citind operele patristice, indeosebi cele ale apologetilor, se poate lesne observa atitudinea critica a Parintilor fata de o parte a culturii profane, prin care combat si infiereaza unele idei, principii si manifestari care nu erau in concordanta cu textul evanghelic, ba chiar se opuneau acestuia. Acest spirit critic patristic era, in parte, preluat din insasi cultura greco-latina, dar el era mai ales expresia atitudinii severe a Bisericii fata de pacatele lumii antice si libertinajele acesteia, din perioada finala a culturii greco-romane profane.

In acest sens, Parintele Ioan G. Coman precizeaza: "Critica patristica combatea cu deosebire politeismul si imoralitatea umana, apoi pacatul sub orice forma, inegalitatile si nedreptatile sociale cu tot cortegiul de rele ale sclavagismului, in fine contradictiile sistemelor filozofice si morale etc, dar aceasta critica releva, nu o data, si ce era pozitiv in cultura greco-latina".

Critica indreptata asupra Paganismului era extrem de dura si de mari proportii, desi nu totdeauna inflexibila. Ea opera in toate domeniile vietii, incepand cu materia si istoria si sfarsind cu ideile si cu artele. "Prezenta in apologii, in tratate antielenice si antieretice, in replici la opere anticrestine, in comentarii, in cursuri de scoala si in tot felul de publicatii, de cuvantari si conferinte, aceasta critica nu avea numai o valoare formala, pur logica, ci si una ontologica, de perspectiva, de orizonturi noi care puneau in evidenta sau care ingaduiau aparitia de noi realitati spirituale si culturale (.). Lucrul s-a petrecut la fel cu critica aplicata ereziilor".

Autorii patristici au criticat pe larg si Iudaismul, pentru ca acesta a osandit si rastignit pe Iisus Hristos, pentru ca a respins Crestinismul si a interpretat stramt Legea. Mintea iudeilor era slaba precum ochii Liei si rapusa de poftele trupului, asa incat desi aveau Legea, ei au atins culmea stupiditatii renegandu-L pe Dumnezeu cel adevarat si judecand a fi cu mult mai avantajos sa slujeasca idolilor. Asadar, Israel numai la sfarsitul istoriei il va accepta pe Hristos si-I va cere binecuvantarea. Pana atunci, " va fi tare cu Dumnezeu", nelasandu-se biruit de Hristos.

Criticand moravurile veacului lor si slabiciunile omenesti de totdeauna, Sfintii Parinti au aratat drumul care duce spre dobandirea perfectiunii. Prin cuvant, dar mai ales cu exemplul imbunatatitei lor vieti, ei au devenit indrumatorii si dascalii intregii crestinatati. Sfintii Parinti "nu sunt oamenii unui timp si ai unui loc. Nu sunt ceva dus cu trecutul din urma noastra, ingropati cu stramosii. N-au generatie; sunt actuali si universali, chipul lor este prezent si viu, real si valabil azi ca si ieri si maine si cat va fi lumea.

Sfintii Parinti ai Bisericii s-au ridicat peste locul si peste timpul in care au trait, au depasit contingentele care ne constrang pe noi a fi ceva doar azi si aici, s-au eliberat de creativitatea momentului vietii pamantesti, supravietuiesc aievea, ca mari realizatori de viata superioara, care nu sta sub semnul unui timp si nu este roaba conditiilor lui (.). Asa fiind, ei ne cheama azi si totdeauna la menirea noastra dintru inceput, la ascultarea care fericeste, la cetatenia paradisului pierdut, la ceea ce am fost facuti sa fim si sa voim, la gandul firii noastre celei dintai, stricate de noi si refacute de Iisus Hristos, la faptele vietii celei noi "din apa si din duh", la cugetul curat al celui renascut si mantuit, la destinul nostru dumnezeiesc, la asemanarea cu Dumnezeu".

Atunci cand au fost chemati sa conduca Biserica, au parasit pustiul si au venit in lume, pricepand ca lumea se gasea in nestiinta. Vin in mijlocul ei si aprind lumina, desteapta mintile multora, lumineaza intunericul, alunga nestiinta si arata adevarul.

O alta problema capitala abordata de Parinti in operele lor a fost combaterea ereziilor. Apologetii erau nu numai aparatori calificati ai Crestinismului fata de Paganism, ci si ocrotitorii cei mai firesti ai Ortodoxiei in fata atacurilor ereziilor. Spre exemplu, pericolul ereziilor gnostice a fost sesizat de Parintii Apostolici, iar apologetii, realizand si ei marele pericol al acestor erezii, au scris tratate intregi impotriva acestora.

Parintii Bisericii, acesti "fii ai Adevarului si copii ai Luminii", au ana-tematizat opiniile eretice si au respins invataturile nelegiuite, insa fata de eretici au aratat intelegere si s-au rugat pentru mantuirea lor.

Sfintii Parinti au manifestat "un dor nestavilit pentru cunoasterea adevarului, zbucium neobosit pentru dobandirea lui; dispozitie nestramutata pentru propovaduirea lui". Instruiti "in tot adevarul", ei au iubit mai mult ca orice unitatea Bisericii si Ortodoxia invataturilor de credinta. Pentru ei, acestea erau bunurile cele mai de pret si tot ceea ce punea in pericol aceste bunuri trebuia combatut vehement. in acest sens, evreii, paganii, dar mai ales ereticii sunt tratati intr-un mod destul de caustic. Ei constituiau intr-adevar un pericol.

Intelectualii pagani incercau adesea sa puna Biserica intr-o lumina nefavorabila, iudeii erau dusmani declarati ai Mantuitorului Iisus Hristos, iar ereticii si schismaticii puteau ruina crestinatatea din interiorul ei. Dragostea fata de Biserica nu le ingaduia sa taca. Lupta era acerba si trebuia dusa pe toate planurile.

Parintii scriu febril tratate voluminoase pentru apararea Bisericii si pentru edificarea credinciosilor, ca sa nu se gaseasca in ei nici un fel de "iarba a diavolului", pentru ca acestia sa dobandeasca mostenirea cu care au fost miluiti. Ei au meritul de a fi sesizat si de a fi combatut orice ratacire.

Cand unii dintre ei au suferit exiluri, prigoniri sau orice fel de cazne din partea impotrivitorilor credintei crestine, au aratat ca nu se inconvoaie sub greutatea durerii, ci sunt mai presus de mahniri, rabdatori in suferinte, veseli in nadejdi. Au iesit puternici din slabiciune (Evr. 11,34); "nu asteptau momelile placerilor cei pe care-i ingrasa foamea. Nu-i ardea fierbinteala verii, fiindca-i racorea nadejdea harului vesnic. Nu-i dobora frigul si gerul pe cei ce iernau incalziti duhovniceste de credinta lor. Nu se temeau de catusele oamenilor, fiindca-i descatusa Iisus. Nu doreau sa fie rascumparati de la moarte, fiindca stiau ca vor fi inviati de Hristos".

Desfatarea acestei vieti le era in pacea sufleteasca, "rabdarea mortii se insotea in cugetul lor cu nadejdea nemuririi, ideea invierii cu harul lui Hristos, adevarul cu simplitatea, credinta cu increderea, infranarea cu sfintenia, harnicia cu cumpatarea, felul de trai cu viata masurata, invatatura fara infumurare, temeinicia in stiinta, credinta fara ameteala ereziei". Nu se gandeau la ostenelile virtutii, ci la rasplatile ei, nu se sfiau sa-si bata joc de cele pamantesti, fiindca nadajduiau premii ceresti.

Parintii Sfinti nu au dorit decat linistea Bisericii, pe care au aparat-o cu o insufletire aprinsa, aratandu-se mai presus de orice oboseala, incinsi fiind cu braul daruirii de sine. Hotararile lor au fost acceptate de intreaga crestinatate. Ei s-au impus ca mari autoritati ecleziastice, invataturile lor fiind considerate normative de catre Biserica, caci "au unit implinirea virtutilor cu intelegerea dogmelor dumnezeiesti, sustinuta de bogatia cunoasterii si de puterea dovedirii", si asa i-au hranit pe toti cu "cuvantul adevarului si cu intelegerea tainelor". Astfel, invataturii lor "si daca ii adaugi ceva e imprudent, si daca ii inlaturi ceva e primejdios".

Continutul scrierilor patristice si valoarea artistica a acestora

In scrierile lor, in care expun invataturi de credinta, formuleaza canoane, norme de conduita, reguli tipiconale etc, Sfintii Parinti, acesti oameni cu minti agere si patrunzatoare, au tratat si probleme morale dintre cele mai variate, despre care vorbesc si Sfintele Evanghelii si care fac referire la viata crestina in general si indeosebi la: prietenie, relatiile dintre crestini si necrestini, relatiile dintre Biserica si Stat, munca si bunuri materiale, razboi si pace, inegalitate sociala si economica, sclavie, casatorie, familie, atitudinea in fata vietii, a mortii, a naturii, a educatiei, a dragostei, a stiintei etc.

Aproape in fiecare pagina, Parintii elogiaza binele moral sau virtutea, recomandandu-le in mod prietenesc si fratesc, folosindu-se de forta argumentelor corecte si de iubire. Aceste valori se impun parca de la sine, nu numai datorita autoritatii Parintilor, ci a acelei autoritati divine care confera acestor valori tarie si perpetuitate. intrupate in crestinii dedicati asemanarii cu Hristos, aceste valori morale perene ca: dreptatea, adevarul, modestia, jertfirea pentru aproapele, prietenia, curajul, cumpatarea, cinstea, dragostea etc. pe care ni le imbie orice scriere patristica, nu sunt prezentate ca niste simple notiuni abstracte, ci ca forte vii ce isi au izvorul in Logosul divin si care impodobesc pe crestini cu frumusetea netrecatoare, in acest fel, crestinii dobandesc prin stralucirea faptelor lor slava nevestejita la Dumnezeu, iar in viata aceasta, frumusetea lor iradiaza prin toata infatisarea virtutilor, umplandu-i de lumina.

In epoca primara a Crestinismului, cartea a fost intotdeauna auxiliarul sau suplinitorul cuvantului. Parintii Sfinti au scris cand au fost impiedicati sa vorbeasca sau cand predicile lor orale nu puteau sa atinga mediile pe care zelul lor voia sa le converteasca. De asemenea, Parintii nu cultiva genurile literare in esenta; nu au epopee, nici tragedie; insa, ei au auzit chemarea poeziei, sufletul lor fiind atins de forta creatoare a Divinitatii; chiar si istoria apare la ei doar sub forma unui argument apologetic.

In schimb, scriu scrisori, multiplica discursuri, predici sau omilii, redacteaza apologii impotriva paganilor, evreilor, ereticilor; compun expuneri de credinta sau de morala; explica, mai mult sau mai putin pe larg, cartile sfinte pe care se fundamenteaza convingerile lor. Astfel se formeaza, incetul cu incetul, o literatura practica in principal. Toate cartile sunt acte si servesc la edificare.

Fara indoiala, pe masura ce Biserica se dezvolta si se extinde la clasele inalte ale societatii, ea invata sa vorbeasca si sa scrie cu mai multa eleganta, inca din secolul al III-lea, cel putin unii dintre credinciosii sai intele-sesera forta pe care o da uneori unui argument o redactare armonioasa.

In secolul al IV-lea, multi dintre cei mai mari episcopi ai sai sunt discipolii oratorilor si aduc cu ei preocuparile pe care le-au invatat la scoala. inca de atunci, Crestinismul are literatii sai, preocupati de un vocabular cizelat si de o sintaxa ireprosabila. Dar "acestia nu sacrifica niciodata fondul pentru forma. Nepreocupati de maiestria expunerii, nu scriu decat atunci cand au ceva de invatat; nu au timp de pierdut pentru simpla placere a urechilor sau a ochilor.

De asemenea, ei realizeaza perfectiunea artei literare: un vesmant minunat, o limba aleasa, imbelsugata, imbogatita prin experienta secolelor anterioare si devenita capabila sa exprime fara efort cele mai dificile idei ale metafizicii crestine, ii ajuta sa exprime exhaustiv sentimentele ce le umplu sufletele. Unii ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Hrisostom, nu sunt doar demni de mentionat printre cei mai admirabili crestini pe care i-a cunoscut istoria, ci sunt demni de a figura in fruntea unei liste a marilor scriitori din care omenirea isi face o onoare".

Fiecare dintre marile provincii crestine pastreaza totusi fizionomia sa proprie: scriitorii din Roma se disting intre toti prin spiritul lor practic, prin simtul responsabilitatilor, prin fermitatea preocuparilor morale. Egiptenii, mai idealisti, incearca sinteze vaste; vor sa explice lumea, sau cel putin sa dea imagini de ansamblu asupra invatamantului crestin. Asiaticii tin, inainte de toate, sa transmita traditia pe care au primit-o de la Sfintii Apostoli si lupta cu indarjire contra ereziilor. in sfarsit, sirienii si palestinienii se fac de bunavoie cronicari sau istorici, numai ca nu redacteaza coduri liturgice sau morale.

Cand se vorbeste despre literatura, este bine sa se tina cont si de geografie. Africanul Ciprian nu reactioneaza ca Ilariu de Poitiers; grecii au o sensibilitate aparte, o deosebita vigoare filosofica, care le permite sa-i intreaca pe majoritatea latinilor. Sa nu mai vorbim de emotia si lirismul sirienilor, cum ar fi, de exemplu, Sfantul Efrem.

Stilul apologetilor difera si el dupa ethosul si cultura fiecarui autor. Daca simplitatea si originalitatea stilului Parintilor Apostolici se explica prin cercul aproape ermetic in care se elaborau operele lor, apologetii au fost aproape toti instruiti in scolile pagane ale secolului lor, pe care, mai tarziu, dupa convertire, au pus-o in slujba noii lor credinte.

Efortul teologic al Parintilor Bisericii este dominat de grija de a teolo-ghisi in conformitate cu nevoile si aspiratiile vremii lor, de a elabora o teologie cat mai actuala, adica cat mai necesara si mai folositoare epocii lor. in ce priveste forma, ei s-au straduit sa-si imbrace - pe cat posibil -gandirea in categoriile filosofice si stiintifice ale epocii lor.

Cu alte cuvinte, i au fost teologi ai epocii lor, atat in ce priveste fondul problemelor abordate, cat si in ce priveste sistemul conceptual si verbal pe care l-au folosit. Prin ceea ce scriu, Parintii trimit nu la rodul gandirii proprii, ci la ceea ce li se descopera. Aceasta nu inseamna ca personalitatea lor e subordonata, anulata, ci ea primeste valenta de purtatoare a unui adevar care o depaseste. "Neincadrandu-se in categoria auctoriala, a operei, ci in cea a marturiei, textul patristic e cel mai putin susceptibil de falsitate; el nu vine sa alimenteze orgolii sau dorinte ascunse, ci se face oglinda a unor experiente crestine care, in cele din urma, sunt compatibile cu traiectoria oricarui crestin".

Parintii se straduiau mai putin sa placa si mai mult sa fie folositori. Ei nu urmareau fala numelui, nici adulatiile levantine ale celor ce parcurgeau textele lor. Popularitatea si laudele oamenilor, le erau total straine. Urmareau in toate doar un singur scop: mantuirea. in operele lor, nimic nu se conformeaza vanitatii stilului, cautarii limbajului elevat, armoniei frazelor cizelate. N-au de gand sa prezinte material de poliloghie. Nu cauta sa placa; vor sa instruiasca si sa educe, lucru pe care il si reusesc. Sfarsesc chiar prin a placea din momentul in care vrem sa acordam atentie operelor lor.

In loc de elocventa artificiala si savanta a scolilor, ei detin darul vorbirii din inima, cel care vine din credinta, zel si entuziasm. Niciunul din ei nu ar pierde timpul sa redacteze, precum Fronton, elogiul fumului, folosind cuvinte alese si cizelate cu arta". Insa, "Parintii scriau frumos cu tot protestul lor impotriva frumusetilor literare". Prin urmare, literatura patristica are si o valoare artistica de netagaduit.

Parintii Bisericii - modele de vietuire crestina

Dar teologia patristica "nu cuprinde numai cunostinte, ci si credinta calda, traire evanghelica si dorul imparatiei lui Dumnezeu". Starea spre care aspira Parintii nu este departe de viata ingerilor. si aceasta asemanare da un sens particular ascezei din ajunuri, din posturi, in castitate: in viata ingereasca nu dormi, nici nu mananci, esti neintinat. Spre aceasta vesnica si sublima contemplare tinde rugaciunea lor.

Insa un asemenea tel intalneste multe ispite: chiar in natura alterata de pacat si dezechilibrata de greutatea tiranica a trupului, Sfintii Parinti si-au mentinut sufletele in aceasta slujire in care Hristos i-a ales. Viata lor, ca osteni ai lui Hristos, este deci o lupta pe care nu au putut-o castiga fara strictetea si armele ascezei. Aceasta viata jertfelnica si de renuntare totala la tot ceea ce este lumesc este o moarte mai degraba, acceptata prin devotamentul fata de strictetea credintei crestine si avand, ca si cea a martirilor, valoare de marturie.

Fara indoiala, este cuprinsa de seninatate si bucurie: in apropierea de Dumnezeu, cugetarea este mai obisnuita si se ilumineaza de trairi sublime; dar aceasta tactica stricta cere o putere exceptionala, dobandita prin trezvie si intelepciune. Aceasta moarte inalta sufletul catre ceruri si duce la dobandirea adevaratei vieti vesnice.

Parintii Sfinti nu se temeau de moartea trupeasca, pentru ca ei nadaj-duiau in Bunul Mantuitor "cu trupul, cu sufletul, cu duhul, cu credinta, cu dragostea si cu unirea". Aceasta fiind nadejdea lor comuna, nutreau nadejdea ca mila Lui ii va acoperi la Judecata ce va sa fie. Nu au avut in vedere placerea de moment, ci desfatarea viitoare. impodobiti cu o vietuire virtuoasa si sfanta, insufletiti de o netarmurita dragoste, aveau intiparite pe lespedea inimii lor poruncile si indreptarile Domnului. in ochii lor, nimic nu pretuia asa de mult ca ascultarea de Hristos, spre Care si-au indreptat necontenit privirile mintii si pe Care L-au iubit fara masura.

In relatia cu aproapele se bucurau cu negraita bucurie de chipurile crestinilor luminate de raza Dumnezeirii, iar in momentele in care acestia asteptau sfaturi in materie de doctrina sau purtare, Parintii, care si-au intarit puterea sfatului prin autoritatea vietii lor proprii, pentru ca vorbele sa nu roseasca de lipsa faptelor, ei realizand astfel o simfonie intre vorbele si faptele lor, se rugau la Dumnezeu ca sa le dea putere de a grai, pentru ca cei ce le asculta sfaturile sa ajunga mai buni si sa primeasca de la Dumnezeu puterea de a asculta si de a le intrupa in fapta asa incat sa nu mahneasca pe cei care le graiesc. Ei stiau ca binele lor se afla in binele aproapelui si ca "daca lipseste lucrarea faptelor, nu ne poate fi de nici un folos numele de crestin".

Nu cereau nimic in schimb, decat numai un bob de rugaciune de care se bucurau nespus. si asa, se veseleau de fericita si slavita vietuire duhovniceasca a crestinilor, atenti "ca nici cu un gand necurat sa nu primejduiasca cineva impartasirea din viata de veci". Simpli in nevinovatie si nevinovati in simplitate, cu chipuri senine ce radiaza de bucurie crestina, respirand pe Dumnezeu si traind impreuna cu Dumnezeu, ii sprijineau pe cei ce se clatinau in credinta si purtare si-i ridicau pe ce neputinciosi, schimband totul in ceea ce Ii place Domnului, prin darul Duhului care petrecea in ei.

Considerau o datorie a iubirii de frate sa-i faca pel toti inaccesibili raului. Pentru aceasta erau hotarati a nu cruta nici o oboseala! Singurul lucru pe care l-au dorit era ca "dragostea sa conduca totul". Ei au curatit mai intai lumea-intreaga de ura fata de Dumnezeu, dovedindu-si iubirea fata de bine si fata de Dumnezeu. "O singura putere a Duhului trecea prin toate madularele, un singur suflet pentru toti, una si aceeasi credinta arzanda, un singur imn de preamarire a lui Dumnezeu".

Mari indragostiti de Hristos, pe care-L simt necontenit prezent in cugete, in inimi si in toata fiinta lor, morti fata de placerile lumii, bogati atat in cuvinte cat si in fapte, si-au infranat simturile si propria vointa pentru a ajunge pe culmile desavarsirii, bineinteles, nu fara ajutorul Lui, ajutor pe care nu au pregetat a-l cere necontenit.

Mari la suflet, fierbinti cu duhul, plini de Dumnezeu, desavarsiti in evlavie, indragostiti de sfintenie, studiosi, cu ochii mintii luminati, cu chipuri senine ce radiaza de neprihanita bucurie, hraniti cu dumnezeiestile cuvinte si convinsi de adevarul crestin, versati in studiul Sfintei Scripturi, impodobiti cu dogmele apostolice, luminatori a toata lumea, stalpi ai Bisericii, pastori adevarati ai turmei lui Hristos, pedagogi ilustri, povatuitori ai pocaintei, mari filantropi, aparatori ai celor necajiti, ageri, cu inalta cugetare si dexteritate de exprimare, talmacitori ai adevarului si ai Tainelor dumnezeiesti, mari cunoscatori ai sufletului omenesc, cu o inegalabila experienta a vietii ascetice, liturgice, pastorale si duhovnicesti, puternici in a-si spune stiinta, neinduplecati si vestiti prin apararea Ortodoxiei, uniti in sentimente, intelepti in deosebirea duhurilor, curati in fapte, bogati in bunatate, impodobiti in purtari, modesti in infatisare, sinceri si hotarati, cu pricepere in ale obstii, multi dintre ei cu o origine stralucita, cu o smerenie dumnezeiasca, cu inima voioasa, invesmantati cu vesmantul de aur al virtutilor, barbati minunati in toate privintele, intru tot stradalnicii nostri Parinti se prezinta ca personalitati de prim rang si de o energie inepuizabila in toata activitatea si tinuta lor lineara, fie in sinoade, fie in exiluri, fie in lucrarile scrise.

Avand Scriptura la baza si intiparind cuvintele ei in tainitele inimii lor, raman un model de constiinta mereu treaza si de lupta pentru convingerile de care erau purtati. Despre ei putem spune si noi impreuna cu Sfantul Ignatie Teoforul, urmatoarele: "Cine dintre cei care au trecut pe la voi n-au laudat virtutea si credinta voastra tare? Cine n-a admirat evlavia voastra in Hristos, inteleapta si plina de bunatate? Cine n-a propovaduit chipul de mare cuviinta al iubirii voastre de straini? Cine n-a fericit cunostinta voastra desavarsita si sigura?.

Vietuiau in locul in care le-a fost randuit, implinindu-si acolo posturile, rugaciunile si celelalte bune deprinderi cu care erau obisnuiti. Unii au ales pentru un timp ascunzisurile muntilor, campurile, desertul pustiurilor, unde au facut roditor pamantul cel nisipos si arid, oferind lui Dumnezeu rod foarte placut si foarte frumos, virtutea, pe care si-au impus-o ca lege.

Oriunde se aflau, Parintii socoteau locul placut, fiindca "nu le lipsea nimic celor ce le prisosea credinta". telul nadejdii lor era dragostea Lui. Nu-si tezaurizau fericirea in alta parte decat in Dumnezeu, caci El este "vesnicul datator de bunatati", "fantana sfanta a bucuriei". Astfel, s-au fkcut cunoscuti oriunde si prin toate ca sunt ucenicii lui Hristos: prin impodobirea cu aleasa cununa a iubirii fata de Dumnezeu, Caruia I se daruiau, si prin sarguinta de a oglindi iubirea de oameni a lui Dumnezeu in lume.

"Adevaratii Sfinti nu vor nimic altceva decat cea mai mare cinste a iubirii lui Dumnezeu, doar aceasta le si indruma faptele. Ar insemna sa-i contrazicem pe fata daca am vedea in aceasta o cautare a propriei lor faime. Sunt adanciti si ascunsi in dumnezeire. Viata lor nu se invarte in jurul propriului eu, ci doar in jurul lui Dumnezeu, a Carui bunavointa de neinchipuit, neasteptata, este de a-si lasa creatura cat mai mult libera fata de El (.). Sfintii sunt oameni care au incercat sa traiasca doar in functie de dragostea lui Hristos".

Parafrazandu-l pe Sfantul Ioan Gura de Aur, putem spune ca, de am vrea sa le vedem rabdarea, vom vedea ca se urca pe cea mai inalta culme a ei; de-am vrea sa le vedem smerenia, vom vedea iarasi ca si aici nu raman in urma nimanui, ci pe toti ii depasesc; de-am vrea sa le vedem credinta, vom vedea ca si aici au stralucit mai mult decat toti. Sufletele lor sunt ca niste icoane insufletite, care arata pe chipurile lor feluritele culori ale virtutii, "inflacarati de cuvantul chemarii Lui", Parintii primeau cu ravna in inimile lor cuvintele lui Hristos, iar patimile Lui erau inaintea ochilor lor.

Impletind studiul cu rugaciunea si cu meditatia, socoteau "fiecare zi cea din urma a vietii pamantesti si fiecare clipa cea mai scumpa pentru viata de veci". Cat de mare trebuie sa fi fost ardoarea iubirii lor, ne putem convinge din insesi cuvintele Sfantului Grigorie Taumaturgul: "Nu este nici o particica de placere care sa nu fie infranata de noi, dar mai ales alungam orice vedere rusinoasa de la ochii nostri si de la urechile noastre orice cuvant al ispitirilor, pentru ca inima noastra sa ramana curata". Si se purtau asa, raspandind prin toate miscarile sufletesti si trupesti stralucirea razelor dumnezeiesti. Au fost raniti de frumusetea divina si au purtat in ei dorinta vietii vesnice. si ca sa spunem simplu, s-au facut incapatori ai lui Dumnezeu intreg si cu totul intregi dumnezei dupa har, asa de mult, incat au fost socotiti ca sunt prin toate alt El.

Traind asa, pace adanca si minunata li se dadea tuturora si dor nesaturat pentru facerea de bine, iar revarsarea Duhului Sfant era deplina peste ei toti; totul pentru ei era credinta si dragostea, caci "mai ales dragostea ii arata pe oameni sfinti" si nimic nu-i mai mare decat ea. "Viata nemuririi ceresti a fost picurata in sufletul lor" si astfel au purtat prin toata vietuirea lor, in sinea proprie, viu si lucrator pe invatatorul.

Dar cine ar putea dupa vrednicie a-i lauda dupa merit? Cine ar putea macar cu gandul sa cuprinda multimea virtutilor ce le-a impodobit si le-a luminat sufletul? Cine ar putea numara multimea tuturor darurilor cu care i-a coplesit Dumnezeu? Daca ar trebui sa pretuim cu bani pe cei care se disting in viata virtuoasa, atunci, potrivit inteleptului Solomon (Pilde 17, 6), chiar daca am aduna la un loc toate comorile lumii, ele nu pretuiesc atat cat stradania virtutilor lor. Nu e cu putinta, asadar, sa se descopere prin puterea cuvantului ceea ce e de negrait. De aceea, amintirea lor s-a imortalizat in mod firesc in mintile si inimile credinciosilor Bisericii de pretutindeni.

Asist. drd. Liviu Petcu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 16383

Voteaza:

Parintii Bisericii - Invatatorii nostri 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE