![]() |
Citat:
Noapte buna ! |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Am mai scris aceasta povestioara pe forum si am fost criticata, dar imi asum de pe acum criticile:
Traiau intr-un sat, prin Evul Mediu, un catolic si un evreu, care se intelegeau bine, doar ca fiecare sustinea ca religia lui e cea adevarata si mereu se impungeau pe tema asta. Evreul a trebuit sa plece intr-o calatorie la Roma. Catolicul era necajit, se gandea ca atunci cand se va intoarce, evreul o sa ii dea cu tifla si mai tare. Stia si el ca se dusese vestea despre dezmaturile in care traia clerul din capitala. Numai ca, spre surpinderea lui, evreul, dupa ce vazuse coruptia si desfranarea care domnea printre clerici in capitala, recunoaste ca religia vecinului e, intr-adevar, mai buna: pentru ca, in ciuda tuturor grozaviilor pe care le fac pastorii lor, oamenii nu se smintesc, ci isi tin credinta. Insa tot cred ca ar trebui luata atitudine in asemenea cazuri. Este vorba despre PEDOFILIE! Mare greseala ca au acceptat celibatul... |
Citat:
Sau tu vrei să spui că cei care-l urmează pe Cristos greșesc că-și duc crucea? De ce le-o mai cere Cristos? Ce-o fi vrut El să zica aici: 48. Drept aceea, fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este! (MT 5:48) |
Citat:
A-ti duce crucea si a fi desavarsit inseamna oare a face orgii sexuale si pedofilie?! 1. Cât despre cele ce mi-ați scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. 2. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său. 8. Celor ce sunt necăsătoriți și văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca și mine. 9. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă. |
Negru pe alb
Citat:
" Daca va indrazni cineva sa desparta de legatura si impreunarea cu sotiile cele legitime pe careva dintre cei sfintiti, adica pe preoti, diaconi sau ipodiaconi, lucrand impotriva canoanelor apostolice, sa se cateriseasca. De asemenea, daca vreun preot sau diacon isi va lepada sotia sub motiv de evlavie sa se afuriseasca, iar daca staruie in greseala, sa se cateriseasca", -VI ec. 13. (Ap. 5, 26, 51; VI ec. 3,12). |
Citat:
2. Pai cum isi duc crucea? Abuzand copii? |
Citat:
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ica-68927.html ""Problema celibatului preotesc in traditia Bisericii Romano-Catolice Pana in secolul al IV-lea, Biserica crestina, urmand invatatura Sfintilor Apostoli, nu a considerat celibatul ca un lucru obligatoriu, ci ca pe un sfat. Cel ce voia sa intre in cler, atat in Biserica de Rasarit cat si in cea de Apus, trebuia sa fie bar*batul unei singure femei. Incepand din secolul al IV-lea, in Biserica Rasaritului cel ce candida la treapta de episcop trebuia sa fie necasatorit, considerandu-se o anu*mita varsta inaintata ce se cerea pentru aceasta treapta ierarhica. Canonul 12 dat de Sinodul trulan (692) opreste casatoria episcopilor in mod expres. In Apus, Sinodul din Elvira, prin canonul 33 precizeaza ca cei ce sunt chemati a fi propovaduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoti sau diaconi, trebuie sa se abtina de la orice legaturi cu sotiile lor si sa renunte a avea copii. Oricine calca acest canon era depus. "Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis postis in ministerio abstinere se a conjugibus suis et non generare filios; quicumcrue vero fecerit, ab honore clericatus exterminetur". Conciliul din 386 tinut de papa Siricius prezinta pozitia papilor in aceasta privinta. Papa invoca in favoarea decretului sau autoritatea Vechiului si Noului Testament. Aceasta regula a fost adresata episcopilor din Africa. Cativa ani mai tarziu papa Inocentiu I a reinnoit aceasta regula care avea sa fie urmata de Africa, Spania si Galia. Sinoadele din Cartagina din 390, canonul 1, si din 401 canonul 3 opreau - cu pedeapsa depunerii - pe preotii si diaconii casatoriti de a se folosi de drepturile lor conjugale dupa hirotonie. Secolul al VIII-lea incadreaza o perioada de criza pentru disciplina celibatului ecleziastic. Moralitatea clerului difera, in Galia, sub Carol Martel, ea e intr-o de*cadenta vizibila. In Spania regele Witiza abroga legea celibatului. Disciplina s-a imbunatatit simtitor in vremea Carolingienilor, sinoadele reamintind clerului ca trebuie sa se abtina de la orice legatura conjugala, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinata. Pentru a fi reabilitata a fost nevoie de actiunea papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea, Urban al II-lea si Calixt al II-lea. Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale Conciliului din Clermont, prezidat in 1095 de Urban al II-lea si la canonul 5 al Conciliului din Reims prezidat de Calixt al II-lea in 1119. Sinodul din Latran (1139) prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin cano*nul 1 si cel din Reims, prin canonul 7, scolastica prin Toma d'Aquino, Conciliul tridentin, prin canonul 9 n-au facut altceva decat sa repete decretul lui Calixt al II-lea. In secolele al XIV-lea si al XV-lea celibatul sufera o noua de*cadenta. Codex Juris Canonici din timpul lui Pius al X-lea a precizat hotararea romana de a nu renunta la celibat, pozitie pe care a ramas pana in zilele noastre. Prin aceasta s-a stirbit unul din darurile dumnezeiesti cu care a fost inzestrat omul - libertatea. "Clerici in maioribus ordinibus constituti a nuptiis arcentur et servandae castitaitis obligatione ita tenentur, ut contra eandem peocantes sacrilegii quoque rei sint". Acest canon, ca si celelalte, legifereaza un sfat, iar sfatul cuprinde in sine o rezerva. Sfatul indica un drum, dar in acelasi timp lasa pe sfatuit sa aleaga. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog intre cel ce il da si cel ce-l primeste, pentru ca daca am legifera toate sfaturile, daca le-am urma fara acest dialog n-am mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar stirbi din demnitatea lui. Orice sfat da posibilitatea de a fi urmat sau nu. Dictonul machiavelic nu are nimic comun din structura crestinismului. Scopul nu scuza mijloacele murdare. Nu se poate trece peste om, peste libertatea lui. "Iata, Eu stau la usa si bat" spune Mantuitorul, dar El nu forteaza aceasta usa. Aceasta bataie in usa e un sfat, iar Sfantul Apostol Pavel spune clar ca in privinta fecioriei nu are porunca de la Domnul. Singura porunca de la Domnul este "sa va iubiti unii pe altii" si nu iubim pe Dumnezeu printr-un trebuie juridic ci printr-un trebuie care striga in noi, care ne obliga din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frica, ci din dragoste. Canoanele apostolice, precum si cele date in sinoadele ecumenice permit clerului, in afara de episcop, sa fie casatorit. Canonul 5 apostolic arata ca despar*tirea de femeie nu-si are nici o justificare in vreun motiv de evlavie. Cel ce va face acest lucru sa se afuriseasca, iar daca staruie in greseala sa fie caterisit. Evenimentul Invierii a adus pe langa alte daruri si pe acela al infratirii cre*dinciosului cu natura. Sfanta Scriptura atesta acest lucru. Credinciosul se roaga impreuna cu toata natura sa si natura inconjuratoare. Glasul psalmistului invita muntii, apele, cerul si toate vietuitoarele sa laude pe Domnul. Natura nu este dis*pretuita, ca fiind ceva necurat. Aceasta invatatura isi are obarsie in religiile pagane - unde (ilogic) sunt doua principii: al binelui si al raului - si in sectele de mai tarziu ale gnosticilor, carpocratienilor, marcianitilor, maniheilor, encratitilor, dupa care materia este necurata. In Ortodoxie sunt rugaciuni speciale de binecu*vantare a naturii si nu gasim nici un blestem la adresa ei. In colindele de Craciun natura este umanizata, ridicata pe o treapta superioara. Muntii aduc bradul pentru leagan, campurile - cele mai curate flori, cerul - steaua, apele - glasul lor. E o dragoste divina care se pogoara prin intrupare, revarsandu-se si plinind toate. Intemeierea familiei nu este o pulverizare in materie a misiunii preotesti, nu este un compromis, ci o nota a comuniunii umanului cu divinul. Misionarii romano-catolici trimisi in secolul al IX-lea in Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de Biserica de Rasarit predicau ca preotii ortodocsi trebuie priviti cu scarba pentru ca sunt casatoriti. Slujirea lor e in afara legii si neplacuta lui Dumnezeu. Preotul in Ortodoxie e impreuna-rugator cu credinciosii si nu inlocuieste pe Hristos, ci cauta sa duca pe credinciosi la Dumnezeu. Sfintele Taine exprima aceasta stransa legatura cu poporul. La Botez, de exemplu, zice: "se boteaza robul lui Dumnezeu" (de catre Dumnezeu). Toata savarsirea tainei se face de Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit iconom al darurilor dumnezeiesti. Nu e nici o inter*punere. Nu zice: ego te baptizo. Nu eu, ci Dumnezeu. Eu nu inseamna decat un chivernisitor al tainelor."" |
Citat:
2- Bine este pentru om să nu se atingă de femeie(să nu-și urmeze instinctele), iar preoților cu atât mai mult. 3- Le recomandă mirenilor(celor necăsătoriți și văduvelor) să se abțină, dar nu le cere; aici nu e vorba de preoți, de ucenici, de cler; ce treabă au văduvele cu pedofilii? Te rog: fă diferența. |
Citat:
|
Demetrius, una e să-ți asumi o cruce pe măsura ta și alta să-ți pună cineva o cruce standardizată în spate obligatoriu, ca o condiție sine qua non pentru aprofundarea unei vocații. Rigiditățiile catolicismului în ceea ce privește castitatea forțată, îl va conduce fie la o regândire în duh patristic a problemei slujirii ecleziale, fie la schismă ”în rate” și o decredibilizare masivă a mesajului său pastoral.
Desăvârșirea creștină se măsoară în libertate ontologică a persoanei, asumată liber în comuniune cu Biserica, adică lepădare de sine într-un mod foarte realist. Cu alte cuvinte: spune-mi cât poți să renunți la pretențiile ego-ului tău (implicit a celor considerate ca necesare) ca să-ți spun cât de creștin ești. În vârful scării adevăratelor virtuți ne așteaptă libertatea cea mai apropiată de absolut, proba supremă a credinței: mucenicia, renunțarea la tot, din dragoste pentru Hristos. Mucenicii sunt cei care agonisesc fulgerător sfințenia printr-o alegere cu miză uriașă, între viața întru moarte și moartea dătătoare de Viață. Pentru păgânii din toate timpurile, asta e cea mare nebunie, să dai pasărea din mână pe aia de pe gard, dar pentru Dumnezeu înseamnă izbânda desăvârșită a învierii lui Hristos, libertatea față de consecința ultimă a păcatului, moartea. |
Citat:
|
Citat:
PS Un crestin romano-catolic care ar dori sa fie casatorit si preot are posibilitatea de a sluji in Biserica Greco-Catolica. Citat:
|
Citat:
Ca să nu mai vorbim de păcatele ascunse cu grijă de ochii lumii , ca să nu cădem în păcatul generalizării Cu privire la cazul prezentat de tine, ar fi bine să te documentezi dacă tot vrei să faci pe sfătoasa. În ortodoxie, în starea în care te hirotonești în aia rămâi, nu-ți impune nimeni nimic. Tânărul ortodox de care vorbești probabil că vrea să se însoare și nu și-a găsit încă perechea și apoi să primească hirotonia. Mai citește încă o dată despre ce vorbeam când am spus ”tot”, că tu ai reținut doar ce ți-a convenit. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Citat:
Citat:
|
Citat:
6. Și aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă.(1Cor7,6) Știu ce a vrut să spună, dar și ce a spus de fapt. Nici una nu reprezintă idealul, însă să afirmi că este o greșeală să încerci idealul nu mi se pare un punct de vedere ortodox. |
Citat:
|
Citat:
|
"[...]Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V s-a dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.[...] ""(extras din"Pagini din istoria bisericii romanesti", Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054)
Primul Sinod Ecumenic Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor. Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism). Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pâna atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, însa a fost respins imediat. În cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul: Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamântului, al tuturor vazutelor si nevazutelor. Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai înainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a facut om. Si s-a rastignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, dupa Scripturi. Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Împaratie nu va avea sfârsit. O alta hotarâre a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc. Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care îi poarta numele. Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutati si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect. Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita în Biserica Ortodoxa în a saptea duminica dupa Pasti. CELIBATUL 424. -”Celibatul religios este fagaduinta de a trai necasatorit toata viata, numai cu scopul de a sluji Domnului in toata deplinatatea si nu altfel. Casatoria, este legea obsteasca. Celibatul este o exceptie care isi are temeiul in darul lui Dumnezeu. Nu toti pot primi necasatoria, ci numai celor ce le este dat” (Matei. 19, 1). El este un sfat celor ce se simt in stare sa-l implineasca. “Cel ce nu este casatorit, se ingrijeste de slujba Domnului, cum sa placa mai bine lui Dumnezeu; cine este casatorit se ingrijeste mai mult de lucrurile lumii, cum sa placa sotiei” (I Cor.7,2,34; I Tim. 5,5). Orice preot este liber sa aleaga viata de casatorie sau feciorie celibatara. Astfel, celibatarul are datoria sa-si cerceteze sufletul sau daca poarta in sine acel foc al harului si a unei credinte mai tare decat moartea, daca are vointa de a duce greul singuratatii si al gospodariei personale prin sine insusi, daca are inclinari de a se ocupa cu rugaciunea, slujba si misiunea bisericeasca, care sa-i ocupe tot timpul, caci altfel se poate insela. Celibatul este foarte usor pentru cine il traieste cu vrednicie deplina pentru Dumnezeu, dupa exemplul proorocilor, apostolilor si a sfintilor parinti din toate timpurile si, se va bucura de roadele infranarii si ale faptelor bune. “Ei nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici si urmeaza Mielul oriunde el merge. Ei au fost rascumparati dintre oameni, ca cel dintai rod pentru Dumnezeu si pentru Miel”. -(Apoc. 14,4 ”Deoarece si dreptcredinciosul imparat (desi este mirean), a vorbit catre acest sfant si ecumenic sinod, ca cei ce se numara in cler si impart altora cele sfinte sa fie curati, si slujitori evlaviosi si vrednici de jertfa cea inteleapta a marelui Dumnezeu, care este El insusi si jertfa si arhiereu si sa curatim cele spurcate care s-au lipit de dansii prin casatoriile cele nelegiuite. Apoi, delegatiile bisericii romanilor, au propus ca sa se aplice canoanele cu prea multa strictete. Delegatii acestei cetati imparatesti (Bizantul), au cerut sa aplice canoanele mai umanitar si cu mai multa ingaduinta. Noi am impreunat amandoua propunerile, in chip parinteste si cu iubire de Dumnezeu, ca sa nu dam prilej ca ingaduinta sa duca la slabiciune si nici strictetea sa nu fie prea aspra, mai ales ca pacatele s-au intins asupra multor barbati din cauza nestiintei canoanelor”[...] Ancira 10 |
Citat:
|
Familia preotului - model de viata crestina
Familia preotului – comuniune de credință și de viață creștină în parohie
Preotul ortodox, spre deosebire de preoții Bisericii Romano-Catolice, are dreptul și privilegiul de a se căsători, de a forma o familie, acest drept și privilegiu fiind în același timp o obligație și o răspundere deosebită în viața socială și pastorală din parohie. Căsătoria preotului ortodox creează datorii mai mari decât pentru ceilalți credincioși, el trebuind să justifice familia sa, nu numai prin dreptul comun tuturor oamenilor, ci și din punct de vedere religios-moral, printr-o viață de familie exemplară și edificatoare. Căsătoria preotului este căsătoria celui ce este rânduit să slujească lui Dumnezeu, fiind, prin urmare, angajat în lucrarea sa sacerdotală din parohie împreună cu familia sa, aceasta nefiind pentru preot numai un cadru de viețuire cotidiană, ci și o comunitate de viață religioasă și de credință în care preotul își începe propria activitate pastorală, fiind „pepiniera morală a parohiei”. Dată fiind participarea familiei preotului la întreaga sa activitate de formare a credincioșilor și de mântuire a acestora, ea poate contribui pozitiv sau negativ la împlinirea scopului slujirii sacerdotale a preotului, în funcție de nivelul viețuirii duhovnicești în Hristos și de conștientizarea misiunii preoțești, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai secularizată. Activitatea preotului de conducere duhovnicească a credincioșilor trebuie să înceapă întotdeauna cu propria familie, cu soția, copiii, casnicii și rudele sale, aceștia, mai mult decât alți credincioși, trebuie să fie catehizați și moralizați pentru a fi cu adevărat un model de viață creștină. Începând apostolatul preotului cu familia sa, el nu trebuie s-o neglijeze în timp, întrucât de stadiul ei de creștere duhovnicească depinde în mare măsură reușita preotului în chemarea specială a slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor și conducerea acestora pe calea mântuirii. Familia preotului este un aluat care dospește întreaga frământătură, pentru că exemplul, mai mult decât cuvântul, convinge și transformă. Având în vedere complexitatea misiunii pastorale, preotul nu poate fi duplicitar, el trebuie să fie consecvent în comportament și în misiunea sa, neputând fi păstor în parohie, neglijând și fiind dezinteresat față de familia sa, care ar trebui să constituie piatra de temelie a propriei misiuni preoțești. A face abstracție de propria familie în activitatea de parohie, înseamnă imposibilitatea de a zidi, de a-i îndrepta pe alții, fără a fi susținut prin puterea exemplului propriei familii. Oare cum poți să-i îndrepți și să-i mântuiești pe alții, dacă propria familie este exclusă și neglijată în lucrarea de mântuire a credincioșilor ? Cum vor înțelege și accepta ceilalți credincioși mijloacele de dobândire a mântuirii, dacă însăși familia preotului, în care el viețuiește zilnic, nu le înțelege și nu le primește ? Însăși misiunea preotului este în pericol, cuvântul lui nu mai este cuvânt cu putere multă, convingător și ziditor, dacă toate acestea nu sunt însoțite de putea exemplului vieții personale și a propriei familii, aceasta din urmă fiind factor de păstrare și promovare a vieții religios-morale în parohie, precum și factor de coeziune socială și duhovnicească în comunitatea locală de viață în Hristos. Casa preotului trebuie să fie „pârga parohiei, pârga Bisericii, început și model de casă creștină, de comunitate creștină, de obște credincioasă, de viață religioasă-morală”, familia preotului fiind prima sa carte de vizită care contribuie decisiv în activitatea pastorală[10]. Apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, face o asemănare firească sub aspect moral între casa creștină și casa lui Dumnezeu, Biserica, toți creștinii trebuind să-și conducă cu moralitate casa: „Iar dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, și mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (I Tim. V, 8). Cu atât mai mult clericul care poartă de grijă comunității creștine de acasă, „având copii ascultători cu toată bunăcuviința” (I Tim. III, 4), trebuie să conducă cu toată responsabilitatea, înțelepciunea și puterea exemplului comunitatea locală pentru care a fost rânduit de episcopul său. Căci dacă preotul în calitatea sa de părinte al propriei familii, nu reușește să conducă bine și cu bunăcuviință pe membrii acesteia, care trebuie să fie pildă și îndemn pentru ceilalți, cum va putea unul ca acesta să-i conducă pe credincioșii săi pe calea mântuirii, cu credință și cu dragoste ? Cu privire la un astfel de cleric, Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Iar de nu știe cineva casa sa să și-o chivernisească, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ?” (I Tim. III, 12). Dar, nu numai preotul trebuie să aibă calitățile de părinte responsabil pentru casa lui Dumnezeu și a sa, ci și soția credincioasă trebuie să fie conștientă de sfințenia și de răspunderea preoției, fiind sprijin și mângâiere pentru preot, participând la necazurile și la bucuriile activității pastorale în parohie. Copiii preotului au datoria unui comportament demn în fața oamenilor, o purtare frumoasă prin care să se distingă de cei mai puțin inițiați în tainele credinței și ale slujirii lui Dumnezeu, participând astfel, în mod direct, alături de mama lor la misiunea preoțească a părintelui lor. O soție nepăsătoare, neserioasă, vanitoasă, nepotrivită cu chemarea preotului, precum și copiii neascultători, imorali și aroganți pot afecta lucrarea preotului ca părinte duhovnicesc pentru enoriașii săi, expunându-l pe acesta chiar unei situații scandaloase prin comportamentul imoral al membrilor familiei sale. Soția și copiii preotului trebuie să fie modele de urmat pentru ceilalți credincioși, ascultându-l obiectiv pe preot și învățând ca orice credincios, fiind în același timp cei dintâi care se pronunță asupra activității preotului, corectând ceea ce se poate corecta în cuvântul, atitudinea și poziția sa față de credincioși, având cea mai sinceră apreciere asupra lucrării sale. Preotul, în activitatea sa în parohie, nu trebuie să se limiteze numai la predică și la serviciile religioase, el trebuie să verifice roadele muncii sale pe terenul sufletesc al credincioșilor săi, în ce măsură aceștia ascultă cuvântul și îl fac să rodească în viața lor. Cel mai bun confident al preotului pentru cunoașterea stării sufletești a credincioșilor este soția sa, care trebuie să fie obiectivă și să nu-l descurajeze pe preot în misiunea sa. Însuși preotul ar trebui s-o facă pe soția sa conștientă de lucrarea lor comună, de greutățile, dar și de mulțumirile sufletești pe care o astfel de lucrare sfântă le poate aduce, slujirea pastorală a preotului neputând fi separată de familia sa, de colaborarea cu aceasta pentru împlinirea scopului ultim al slujirii preoțești, mântuirea credincioșilor. Locul în care soția preotului poate activa cu cele mai bune rezultate este comitetul parohial. În cadrul său lucrează femei evlavioase din parohie, pline de entuziasm și de inițiativă în a-l ajuta pe preot în lucrarea de întreținere și de înfrumusețare a locașului de cult. Aici, soția preotului se poate afirma prin delicatețea, sensibilitatea și simțul ei practic, fiind de real folos preotului în lucrarea sa pastorală, chiar un Ierarh al Bisericii noastre afirma: „preotesele sunt jumătatea misionară a preotului în parohie”. În plus, prestigiul de care se bucură în calitatea sa de soție a preotului, contribuie decisiv în asigurarea succesului în lucrarea comitetului parohial. Dar, pentru a se realiza toate acestea, preotul trebuie să facă o bună alegere a soției care asigură împlinirea prin împreună-lucrare a sarcinilor ce decurg din activitatea pastorală a preotului. Soția trebuie să fie potrivită sufletește cu misiunea preoțească, să conștientizeze responsabilitățile unei astfel de chemări. Dacă rămâne străină față de aspirațiile sacerdotale, nu numai că nu-l ajută pe preot, dar îl și împiedică și-l demoralizează în lucrarea lui sfântă. Astfel, soția preotului trebuie să fie formată în acest spirit de către preot pentru a corespunde împreună cu toată familia chemării sfinte de a-I sluji lui Dumnezeu și oamenilor. Atunci când preotul face o bună alegere privind soția sa, ea corespunzând sufletește misiunii sale de preot, se asigură nu numai o căsnicie fericită a preotului, dar și o bună colaborare și armonie în opera sa în parohie[13]. După cuvintele înțeleptului Solomon „cel ce găsește o femeie bună află un lucru de mare preț și dobândește bunăvoirea lui Dumnezeu” (Pilde XVIII, 22), iar „femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pilde XII, 4). Așadar și pentru preot, o femeie virtuoasă este ajutor și bucurie omenească și duhovnicească, lucrând împreună, în comuniune, la mântuirea proprie și a credincioșilor încredințați preotului. În cazul unei alegeri nepotrivite, preotul este nevoit, fie să trăiască o viață plină de neplăceri, fie dacă se desparte de soția sa să fie expus criticilor, diferitelor greutăți și piedici, slujind fără personalitate și cu o moralitate pusă la îndoială, putând fi chiar pedepsit cu depunerea. Astfel, o eventuală nepotrivire a soției cu slujirea preotului are numeroase repercursiuni asupra vieții de familie, dar și asupra familiei mai mari care este parohia. Având o soție leneșă, neglijentă, avară, nepricepută și ocupându-se numai de plăcerile vieții pământești, cu cochetăria și cu petrecerile, preotul va fi cu siguranță afectat pe cele două planuri ale vieții lui, cel al vieții de acasă și cel al vieții de slujire preoțească. |
Familia preotului, susținută printr-o atmosferă sacră în unitatea ei[14], este celula de bază a parohiei, ea trebuie să confirme prin faptă cuvântul, să întărească prin propriul exemplu ceea ce învață preotul, fiind nu numai factor de promovare a vieții religios-morale în parohie, dar și factor de coeziune socială, atrăgându-i în jurul ei pe ceilalți credincioși și determinându-i pe aceștia să lucreze pentru binele comun al comunității religioase în care trăiesc, dar și pentru împlinirea scopului existențial pentru fiecare, dobândirea mântuirii.
Pentru realizarea acestor deziderate, soția preotului trebuie să consimtă liber și să fie conștientă de toate greutățile preoției și de munca la care este chemată alături de preot, împărțind alături de acesta atât lipsurile și grijile, cât și mulțumirile sufletești pentru lucrarea lor. Ea trebuie să fie vrednică de chemarea sa alături de preot, putând în multe cazuri să fie îndreptar lui și nu sminteală sau să-l determine pe acesta să săvârșească fapte rele pentru unele capricii ale ei. Calitățile soției preotului sunt determinante pentru ținuta preotului, ea fiind în mare măsură responsabilă pentru neglijența în ținută a preotului, existând deseori o nepotrivire între starea lui ca om și chemarea preoției. Toate aceste defecte pot fi îndreptate de o soție motivată și responsabilă, mai ales atunci când preotul alunecă spre latura lumească a vieții, neglijând misiunea sa de slujitor al lui Dumnezeu. Astfel, atunci când preotul se implică în certuri cu credincioșii și cu ceilalți preoți sau urmărește numai interesele materiale proprii și înclină în privința slujirii spre formalism și superficialitate, soția poate să-l corecteze în comportament, dar aceasta se poate întâmpla numai atunci când ea are o adevărată viziune și concepție despre chemarea preoției, despre responsabilitățile slujitorului lui Dumnezeu și al oamenilor. Soția preotului este un adevărat înger păzitor, întărindu-l pe preot în fața potrivnicilor și susținându-l cu sfaturi alese în proiectele ambițioase din parohie, „arătându-i prin puterea ei de intuiție calea cea mai potrivită de urmat acolo unde el, ca bărbat, intuiește mai puțin” Așadar, preotul poate găsi în propria familie, fie un sprijin, fie o piedică în slujirea sa. Familia poate aduce bucurie sau poate aduce suferință pentru preot. Din fericire, în cele mai multe cazuri, soția și copiii preotului s-au ridicat sub aspect moral la nivelul statutului lor în societate. Preoții ortodocși, având de cele mai multe ori o familie numeroasă, au știut să-și crească îngrijit copiii, să-i educe religios-moral, fiind în această privință un exemplu social de viață familială sănătoasă. Adesea copiii de preot s-au distins prin învățarea de carte, prin ținută morală, afirmându-se în societate. Casnicii preotului sunt cei care prin formarea lor în duh creștin, în spiritul credinței și al dragostei, asigură succesul pastoral al preotului. Soția, copiii și rudele apropiate preotului vădesc în raporturile lor cu ceilalți credincioși atmosfera duhovnicească și nivelul moral al casei păstorului lor, contribuind decisiv la lucrarea de evanghelizare a preotului. Însuși preotul trebuie să nu se îndepărteze de familia sa, să aibă întotdeauna în vedere realizarea celor propovăduite mai întâi în familia sa și apoi în celelalte familii din parohie. În familia sa, preotul trebuie să imprime o prețuire deosebită față de vrednicia preoțească, educând copiii în acest spirit, implantându-le sentimentul religios și dându-le o educație religios-morală, încât aceștia să poată continua cu vrednicie chemarea preoțească a părintelui lor. Preotul este responsabil față de formarea viitorilor preoți în familia sa, el fiind un exemplu pentru descendenți, perpetuând, astfel, cu râvnă în formarea religioasă a copiilor săi, sacerdoțiul în linie continuă. În Ortodoxia românească s-a creat o tradiție din formarea viitorilor preoți în casa preotului actual, continuându-se vocația și slujirea preoțească din tată în fiu, preoția prelungită în urmași. Astfel, familia preotului este model de viață creștină, factor de păstrare și de promovare a dreptei credințe în parohie, trebuind să fie formată de către preot pentru a-l ajuta în activitatea și misiunea sa, fiind un exemplu în parohie prin casnicii săi. |
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Citat:
|
Citat:
Mai poate fi un aspect, celibatul poate incuraja pe cei ce au deja porniri spre pedofilie sau homosexualitate sa devina preoti catolici, ascunzandu-se in acest fel de cei ce se intreaba de ce nu au familie. |
Amantele secrete ale preoților catolici îi cer Papei să abolească celibatul
40 de italience i-au trimis Papei Benedict o scrisoare deschisa in care i-au cerut sa aboleasca legea celibatului. Femeile, care sustin ca sunt amantele secrete ale preotilor, ii cer Papei sa-i lase pe preoti sa se casatoreasca. Conform cotidianului britanic The Guardian, in aceasta scrisoare deschisa, italiencele au ca principal argument faptul ca si un preot "trebuie sa traiasca impreuna cu semenii sau, sa aiba sentimente, sa iubeasca si sa fie iubit". In plus, femeile ii cer Papei intelegere pentru "femeile care traiesc in secret putinele momente pe care le au impreuna cu preotii si trebuie sa se loveasca de indoieli, temeri si nesiguranta barbatilor", mai relateaza The Guardian. De altfel, aceasta problema a fost pusa pe agenda Papei si in luna martie, cand unul dintre consilierii sai, cardinalul Christoph Schonborn, arhiepiscop al Vienei, a spus ca abolirea practicii celibatului ar duce la o scadere a cazurilor de abuzuri sexuale in cadrul Bisericii Catolice. Autoarele acestei scrisori mai spun ca au decis sa iasa in public dupa ce au auzit un discurs al Papei Benedict, care ar fi spus ca celibatul este "sfintirea a ceva ce nu este sfant", a unei reguli facute de om. De altfel, au mai spus "amantele", in primele secole de la aparitia crestinismului existau preoti care se casatoreau. De asemenea, acum, in cadrul altor culte crestine nu se practica celibatul. (sursa: protv) Sf. Lavrentie de Cernigov CITAT Dacă ar ști monahul ce ispite îl așteaptă în mănăstire nici unul nu ar mai veni la călugărie, dar dacă ar ști mirenii în ce slavă se află monahul înaintea lui Dumnezeu, încă din lumea aceasta, toți ar fugi din lume și ar veni la călugărie. Condiția e să mori pentru păcate și să-ți înviezi sufletul pentru Hristos, adică: lepădarea de sine. Întrebat, odată, un Părinte călugăr bătrân, de o tânără, care este condiția de îndeplinit ca să poți face pasul intrării în monahism, el i-a răspuns: – „Să fii nebun!“. Trebuie să ai o mare doză de „nebunie“ pentru Hristos. Lumea aceasta e asemenea unui avion, care, sigur, se va prăbuși când i se va termina carburantul. Singura scăpare este să sari din el cu o parașută pe care nu știi să o folosești. Până jos trebuie să înveți să o deschizi, trebuie să-ți învii sufletul pentru Hristos, altfel, mori. Intrarea în monahism, ca începător, este asemenea unui „salt mortal“, fără plasă. Riscul este enorm. Și totuși biruitorii pentru Împărăția lui Dumnezeu, mai ales, acest risc, și-l asumă. |
Citat:
D-ta te-ai grăbit să-i faci mucenici pe toți preoții catolici, întrucât sunt obligați să renunțe la sexualitate (nu la viața de familie, întrucât demonizarea familiei este condamnată de toată tradiția creștină autentică). Ai folosit total nepotrivit cuvântul ”tot” și prin asta mi-ai dovedit că nu cunoști sensul adevărat al ascezei creștine. Cât privește documentarea, am experiența unor studii într-o facultate de teologie catolică și am avut ocazia să văd pe viu cum trăiesc preoții celibatari și chiar am purtat discuții deschise cu asemenea oameni, sinceri în intenții dar neputincioși în mijloace. Compensațiile există, chiar dacă nu sunt recunoscute oficial ca atare, iar acestea fac parte dintr-un sistem de organizare în care sunt incluse tacit, în umbra unor priorități de natură pastorală. Nu-i condamn, nici nu-i disprețuiesc, doar îi compătimesc creștinește, fiindcă târgul ăsta mi se pare de o ipocrizie greu de calificat cu un singur cuvânt. Ideea generală pe care am încercat să o scot în evidență este diferența dintre funcționalitatea organică și funcționalitatea mecanică, prima axată pe libertatea de a alege o formă de împlinire spirituală în parametrii căreia persoana să se dezvolte optim, și a doua bazată pe integrarea forțată într-un angrenaj reglat ideologic pentru o funcționare impersonală. Și vorbesc de viziunea ortodoxă, rezumată de sintagma evanghelică ”sabatul este pentru om”, adică principiul slujește persoana și viziunea catolică, exprimată concis în expresia ”omul este pentru sabat”, sau cu alte cuvinte persoana este sclava principiului. Citat:
Citat:
Citat:
Citat:
|
Citat:
Citat:
Chiar și episcopii, dacă vor să slujească în altă parte decât în episcopia lor, trebuie să aibă aprobarea episcopului de acolo. Singurii preoți care pot sluji oriunde pe pământ, în orice biserică catolică, fără a cere aprobarea nimănui, sunt cardinalii. Se numește "privilegiul cardinalilor". Citat:
|
Citat:
|
Citat:
|
Citat:
Am auzit pe mulți că își doresc să devină preoți, dar n-am auzit pe nimeni spunând că simte o chemare pentru episcopat. În Biserica Ortodoxă, avem numai taina preoției în aprofundarea căreia se află episcopatul, iar preoția poți să o primești după cum ai ales să viețuiești, căsătorit sau nu. |
Citat:
Citat:
Citat:
Citat:
|
Citat:
|
Ora este GMT +3. Ora este acum 20:29:36. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.