Convocarea Sinoadelor ecumenice

Convocarea Sinoadelor ecumenice Mareste imaginea.


Convocarea Sinoadelor Ecumenice

In epoca primara a crestinismului purtarea de grija pentru lucrarea bisericeasca o aveau in chip solidar toti membrii Bisericii. Desi fiecare dintre apostoli avea autoritate suficienta pentru a hotara asupra unor neintelegeri ivite in Biserica, totusi "ei se adunau laolalta pentru toate chestiunile mai importante si le rezolvau in comun", astfel ca dupa aceasta practica, succesorii lor, episcopii, au rezolvat toate problemele mai importante adunati laolalta, inca inainte de sfarsitul secolului al II-lea.

Tertulian arata ca in Orient toate Bisericile se adunau in acelasi loc pentru a trata in comun problemele mai importante. Cand aceste probleme amenintau pacea intregii Biserici, la sinod era reprezentata intreaga crestinatate si pentru importanta lor, aceste sinoade au primit denumirea de Sinoade ecumenice.

Sinodul ecumenic "pe de o parte este rezultatul unui sir de acte pregatitoare si cauza altora, urmatoare: pe de alta parte, ca orice eveniment istoric important, este el insusi un fapt complex".

Sinoadele ecumenice sunt orientate universal si actioneaza universal. Biserica in sine este si ecumenica si universala, sinoadele fiind numai un capitol, un aspect sau un instrument al Bisericii.

I. Imprejurarile istorice in care au fost convocate Sinoadele ecumenice.

Se poate spune ca in secolul al IV-lea, cand a fost convocat primul Sinod ecumenic, imperiul forma cadrul geografic al Bisericii. "Misionarismul intindea sfera de influenta si de autoritate a imperiului, ducea prestigiul, ideea si cultura romana dincolo de granite. Inauntru, multimea de popoare cucerite de romani nu putea fi unificata, disciplinata si stapanita mai usor decat intr-o singura credinta religioasa, unica, aceeasi pentru toate, care era cea crestina".

Pentru unitatea si linistea imperiului si a Bisericii, apar din secolul al IV-lea doua mari pericole: barbarii si ereticii care constituiau un element dezident si periculos.

Se observa ca la convocarea Sinoadelor ecumenice au condus cauze religioase, in special, dar si cele nereligioase. Efortul pe care l-au facut imparatii romani de a aduna de pe tot cuprinsul ei episcopi, preoti si diaconi, invatati s. a., precum si hotararea lui Constantin cel Mare (305-337) de a nu astepta terminarea lucrarilor de construire a noii capitale, Constantinopolul, arata ca pe langa motive religioase au existat si interese presante ale imperiului, care au condus la convocarea Sinodului de la Niceea (325) "care nici nu s-a numit pe sine cu acest nume (ecumenic), desi el inaugureaza seria Sinoadelor ecumenice".

Granitele de nord ale Imperiului roman de Rasarit erau grav amenintate de popoarele migratoare, in special de gotii, impotriva carora imparatul Constantin cel Mare a organizat doua campanii, si care, voind sa consolideze o pace trainica in interiorul imperiului, nu precupetea nici un efort. "In vremea aceea, sprijinul cel mai insemnat si nefolosit pana atunci pentru consolidarea interna a imperiului si pentru intarirea apararii lui, il reprezenta Biserica, iar viziunea politica a lui Constantin cel Mare si a sfetnicilor sai in aceasta privinta, s-a dovedit mai mult decat realista".

Desi aveau ca obiectiv problemele religioase, toate Sinoadele ecumenice au fost convocate de catre imparati, care nu nesocoteau interesele imperiului. Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 38l), de pilda a fost convocat ca "ultima ratio", atat pentru a rezolva neintelegerile provocate de erezia lui Macedonie, cat si pentru a reuni fortele imperiului impotriva gotilor. Pentru a opri marsul lor, imparatul Teodosie cel Mare (379-395) a incercat sa convoace mai intai pentru anul 380 un sinod ecumenic la Constantinopol, dar din pricina luptelor, el nu a putut fi convocat decat la 381. Se pare ca "graba si staruinta cu care a fost convocat acest sinod, ca si imprejurarile in care a fost intrunit, arata ca principala cauza a convocarii lui nu a fost nevoia de a solutiona o chestiune religioasa, ci aceea de a mobiliza toate fortele capabile de lupta ale imperiului, spre a inlatura primejdia de moarte ce-l ameninta". Si rezultatele au fost sigure dupa ce sinodul s-a realizat in anul 381: gotii s-au oprit a mai inainta spre interiorul imperiului, si s-au indreptat spre Apus (Italia, Spania, Galia), ducand la slabirea, apoi la desfiintarea Imperiului roman de Apus (anul 476).

Dar Teodosie cel Mare, care tocmai renuntase la titlul de "Pontifex maximus", ce-i acorda demnitatea religioasa de arhiereu suprem al religiei romane, si care, a renuntat sa mai poarte mantie impodobita cu stele, simbol al pontificatului pagan, nu putea sa neglijeze tulburarile provocate in Biserica de invatatura gresita a lui Macedonie privind persoana Sfantului Duh, chestiune ce nu putea fi indreptata decat printr-un sinod. Episcopii adunati in sinod aveau un obiectiv bine definit: acela de a indrepta situatia din Biserica, prin formularea adevarului de credinta despre persoana Sfantului Duh, ca adevar dogmatic.

Incepand cu secolul al V-lea apar in Biserica puternice erezii hristologice care au fost combatute prin sinoadele III, IV, V si VI ecumenic.

Sinodul al III-lea ecumenic a fost convocat pentru a combate invatatura ereticului Nestorie, care sustinea ca in Iisus Hristos exista doua persoane, persoana divina a Fiului lui Dumnezeu si persoana umana sau istorica, cu care s-a nascut din Fecioara Maria. Aceasta invatatura a provocat scandaluri ce au luat proportii tot mai mari. Pentru imperiu exista aceeasi primejdie: atacurile repetate ale migratorilor.

Voind sa mobilizeze din nou toate fortele imperiului, Teodosie II (408-450) a convocat, pentru anul 431, al III-lea Sinod ecumenic, care s-a intrunit in cetatea Efes.

Dupa cum s-a putut constata problema hristologica nu s-a incheiat cu acest sinod, desi se parea ca dupa condamnarea ereziei nestoriene prin formularea definitiei dogmatice referitoare la persoana lui Iisus Hristos, lumea crestina va avea liniste si pace desavarsita. Jumatatea secolului al V-lea cunoaste o puternica erezie provocata de gelosul batran arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, care luptand energic impotriva nestorianismului, cade in cealalta extrema, unind cele doua firi (firea dumnezeiasca si cea omeneasca) in persoana lui Iisus Hristos, asa de mult, incat cea dumnezeiasca ar fi absorbit pe cea omeneasca la intrupare, iar consecinta acestei erezii era ca, daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu are pe langa firea dumnezeiasca si o fire omeneasca reala, atunci se nimiceste intreaga opera de rascumparare a omului.

In aceeasi vreme, Imperiul roman de Apus era amenintat cu prabusirea sub loviturile migratorilor, iar asupra celui de Rasarit se facea tot mai simtita presiunea hunilor. Ca situatia era disperata reiese si din faptul ca episcopul Romei, Leon I cel Mare, era nevoit sa angajeze tratative cu Atila, capetenia hunilor, care ajunsese pana prin partile Italiei.

Voind sa faca pace in Biserica si in imperiu, imparatul Marcian (450-457) convoaca in anul 451 al IV-lea Sinod ecumenic, ce si-a desfasurat lucrarile in localitatea Calcedon.

Nici Sinodul al V-lea ecumenic (Constantinopol, 553) nu a fost convocat numai din cauze religioase. Imparatul Justinian (527-565) intreprinsese pana la acea data o larga actiune pentru a redobindi teritoriile pierdute in Apus din miinile barbarilor, dar actiunea sa cu mari sanse de izbanda a fost oprita de expansiunea persilor in Rasarit. Sinodul al V-lea ecumenic a transat si conflictul cu persii, inlesnind in felul acesta continuarea cu succes a actiunii de consolidare a unei parti din imperiul de Apus (Africa de Nord, Italia, Spania).

Bizantul ramane totusi pentru secolele urmatoare, tinta atacurilor straine. Sub Chosroe II, persii cuceresc in secolul al VII-lea o buna parte din Asia Mica, apoi cetatile: Antiohia (511), Ierusalimul (614) si Alexandria (618-619). La sfarsitul campaniei impotriva persilor, imparatul Heraclie (610-64l) este nevoit sa se asigure din nou in Apus, de data aceasta, impotriva slavilor si avarilor, care pe la anul 696 ajung sa atace chiar Constantinopolul. Linistea e tulburata din nou si in Rasarit de arabi, care urmau calea persilor si care au cucerit pe rand Ierusalimul si ruinele Antiohiei (635), apoi Ierusalimul (637-638) si Alexandria (641-643).

Pe acest fond istoric si social au fost convocate Sinoadele VI si VII ecumenice, ele avand bineinteles ca motive principale conflictele religioase ca erezia monotelita si disputa iconoclasta care a declansat persecutii puternice initiate chiar de imparati bizantini.

Sinoadele ecumenice au intrat in istoria Bisericii crestine nu pentru cauzele nereligioase, ci pentru acelea ce interesau invatatura de credinta si disciplina bisericeasca, amenintate de puternice erezii ca cea a lui Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, de unele controverse in jurul unor persoane sau scrieri (Sin. V ec), sau probleme legate de cult (Sinod. VII ec). sau de ordin organizatoric si disciplinar.

Pentru a intelege necesitatea, opera si importanta sinodului el trebuie privit nu doar ca un instrument istoric, marginit la timpul si la locul tinerii lui, ci in evolutia lui seculara a doctrinei si a constitutiei Bisericii; privit nu doar ca o manifestare bisericeasca interesata sa dea o definitie teologica, valabila teoretic, ci sa rezolve problema mai complicata si mai grea. Initiativa si rolul autoritatii imperiale in tinerea Sinodului, este mai mult decat un indiciu despre importanta lui generala.

Se poate spune ca Sinoadele ecumenice, raportandu-le la imprejurarile si la cauzele ce au dus la convocarea lor, au fost "o opera de interes comun si de colaborare intre cele doua mari corpuri, cel bisericesc si cel politic".

II. Convocarea celor sapte Sinoade ecumenice.

Unii istorici si teolosi apuseni care s-au ocupat cu problema convocarii Sinoadelor ecumenice sustin ca, "convocarea unui Sinod ecumenic este de resortul sefului universal al Bisericii, papa", dar observa ca, totusi, "in locul primului pastor, protectorul laic al Bisericii, imparatul a convocat sinoade de aceasta natura". Ei mai arata ca "aprobarea si asentimentul papei au precedat sau urmat aceasta convocare.

Dreptul absolut al papei de a convoca Sinodul ecumenic nu a fost pus la indoiala de catre catolici, socotindu-l ca o consecinta riguroasa a primatului papal. Lor li se obiecteaza insa, prin convocarea celor sapte Sinoade ecumenice de catre imparati, asa cum ne arata si documentele. Subscriind la acestea, istoricul F.X. Funk afirma ca imparatii au convocat Sinoadele ecumenice in virtutea unui drept propriu si inerent propriei lor functii si ca ei nu au avut o delegatie in acest sens din partea papei. Autoritatea imperiala nu facea decat sa urmeze in aceasta privinta exemplul lui Constantin cel Mare, care afirma ca a convocat Sinodul de la Niceea (325), prin inspiratia divina, pentru binele Bisericii.

Incontestabil, scrisorile de convocare a primului Sinod ecumenic emanau de la imparatul Constantin cel Mare, dar cum nici una din ele nu a sosit pana la noi, nu putem sti daca aceste scrisori, au fost sau nu, prin urmare, publicate dupa un acord prealabil al papei. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune ca "imparatul Constantin a fost primul dintre toti care prin legatura pacii (adunarea episcopilor), a facut o astfel de cununa lui Hristos, asemanatoare cu adunarea apostolilor, ca recunostinta adusa Mantuitorului pentru victoria sa asupra dusmanilor si protivnicilor". Luand act de convocarea facuta de catre Constantin cel Mare, episcopii au venit cu mare bucurie la Niceea, dorind sa restabileasca pacea si intelegerea in Biserica, tulburata adanc de erezia lui Arie si de agitatia pe care o producea aceasta in lumea influenta.

Sedinta de deschidere a Sinodului I ecumenic s-a desfasurat cu mare solemnitate, "fiind inaugurata de insusi imparatul Constantin, printr-o cuvantare care a impresionat mult pe Parintii sinodali si intreaga asistenta". Printre altele el a spus: "Scopul dorintei mele a fost contrar oricarei asteptari de dezbinare a voastra, n-am neglijat aceasta, dorind sa aduc prin activitatea mea vindecarea acestui rau si v-am convocat (s. n.) indata pe toti. Dati-va asadar silinta sa realizati cele placute lui Dumnezeu, iar mie imi veti face o mare bucurie".

In scrisoarea trimisa dupa Sinod Bisericii Alexandriei, imparatul Constantin isi exprima bucuria ca neintelegerile au fost invinse, spunand ca "tocmai pentru aceasta am convocat (s.n.) mai mult de 300 de episcopi".

Asadar, din cele expuse mai sus reiese clar ca, Sinodul I ecumenic a fost convocat de catre imparatul Constantin cel Mare, dar "ex sacerdotum sententia", cu conlucrarea Bisericii, dupa cum ne informeaza istoricul Rufin. Daca el a luat sugestii in aceasta privinta de la mai multi episcopi, este adevarat ca s-ar fi putut adresa inaintea tuturora episcopului Romei, daca ar fi sa credem pe Supliciu Sever. S-ar putea ca Osiu de Cordoba, episcop originar din Spania, care se afla la curtea imparatului, sa-l fi influentat pozitiv pe acesta, lucru putin probabil, dealtfel, deoarece insusi Constantin cel Mare dorea sa cerceteze adevarul, ca unul ce se considera impreuna slujitor cu episcopii Bisericii.

Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) s-a convocat in problema persoanei Sfantului Duh si a stabilit, impotriva ereziei lui Macedonie, consubstantialitatea si egalitatea lui cu Tatal si cu Fiul.

La Constantinopol se afla pe scaunul imperial Teodosie cel Mare care inca de pe cand era la Tesalonic, unde isi mutase temporar sediul general, isi exprimase dorinta de a convoca un sinod general, dar care, din cauza navalirii gotilor in provinciile sud-dunarene, a trebuit sa fie amanat. Vazand ca imparatul Gratian, in Apus, la sugestia Sfantului Ambrozie al Milanului, pregatea un sinod restrans cu episcopii italo-ilirieni pentu toamna lui 381 la Aquileea, "Teodosie a hotarat sa convoace in mai 381 un sinod general al episcopilor din jumatatea orientala a Imperiului roman , voind "sa fie lamurita si situatia pnevmatomahilor sau macedonienilor". Cu toate ca la Sinodul convocat de imparatul Teodosie cel Mare la Constantinopol (mai-iulie 381), au participat numai cativa episcopi din Apus, in frunte cu Ascholius de Tesalonic, datorita importantei hotararilor sale dogmatice, acesta a fost recunoscut ca al II-lea Sinod ecumenic de intreaga Biserica. Istoricul Socrate si Sozomen ne relateaza ca imparatul Teodosie l-a convocat atat spre a confirma doctrina Parintilor de la Niceea din 325, cat si pentru a alege un episcop pentru Biserica din Constantinopol.

Unii istorici au tinut sa scoata in evidenta contributia papei Damasus (369-384), la convocarea Sinodului al II-lea ecumenic, spunand ca episcopii participanti ar fi declarat ei insisi ca s-au adunat la Constantinopol conform scrisorii papei Damasus, si a imparatului Teodosie cel Mare. Dar documentul pe care se sprijina nu se refera la Sinodul din 381, ci la cel din 382, care a fost intrunit intr-adevar din dorinta papei Damasus si a Consiliului latin de la Aquileea. Afirmatia lor e contrazisa si de faptul ca Sinodul din 381 devenit al II-lea ecumenic, a fost convocat ca sinod general al Bisericii grecesti si apoi a fost recunoscut si de occidentali.

Sinodul al III-lea ecumenic, tinut la Eies in anul 431, a condamnat dioprosopismul lui Nestorie, stabilind in principal adevarul despre persoana Fiului lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat. Documentele ne arata ca el a fost convocat de imparatul Teodosie II cu concursul lui Valentinian III din Occident (425-455), Papa Celestin I (422-432) primi de la episcopul Chiril al Alexandriei dosarul complet cu problemele ce framantau Biserica in acel timp si-l traduse cu grija in limba latina. Intr-un sinod roman (11 august 430), papa condamna pe Nestorie, amenintandu-l cu depunerea, daca nu se indreapta, iar lui Chiril ii revenea sarcina sa indeplineasca aceasta sentinta.

La 15 mai 431, papa Celestin I ii scria o scrisoare lui Teodosie II, in care-l anunta ca nu va putea participa personal la sinodul convocat de el pentru acel an, dar ca va trimite reprezentanti. Nu reiese de nicaieri ca papa ar fi avut vreo contributie la convocarea acestui sinod, al III-lea ecumenic. Ca nici macar n-a participat la vreuna din sedinte, se vede din scrisoarea sa adresata Sinodului in mai 431, in care face apel la episcopii reuniti la Efes sa pastreze credinta ortodoxa si sa se bazeze pe sentinta pe care el a dat-o deja contra lui Nestorie, sentinta in care-si insusise doctrina episcopului Chiril al Alexandriei. Membrii Sinodului intelesera ca aceasta scrisoare nu continea decat asentimentul reunirii Sinodului si ca-i indemna sa-l urmeze in ce priveste atitudinea fata de Nestorie. Astfel, ei proclama in sedinta solemna: "intemeiati pe noi insine si in acord cu scrisoarea confratelui nostru Celestin episcop roman, noi am pronuntat aceasta sentinta impotriva lui Nestorie".

Problema hristologica nu s-a incheiat insa cu acest sinod, din cauza exagerarilor ereziarhului Eutihie si a adeptilor lui privitoare la cele doua firi din persoana lui Iisus Hristos. Mai intai, se convoaca un sinod la Efes in anul 449 care a esuat, numit si sinodul talharesc. Situatia trebuia indreptata, asa incat in anul 451 s-a tinut al IV-lea Sinod ecumenic, la Calcedon. In multe scrisori ale papei Leon I si ale imparatilor Teodosie II si Marcian avem date privitoare la convocarea acestui sinod.

La rugamintea papei Leon I (440-46l), ingrijorat de situatia creata in Orient, imparatul de Apus, Valentinian III, impreuna cu sotia sa Eudoxia, fiica lui Teodosie II si cu mama sa Galla Placidia, matusa lui Teodosie II si augusta, veniti la Roma in februarie 450, scriu la Constantinopol, "staruind pentru convocarea unui sinod general care sa aduca pace in Biserica. Dupa sinodul talharesc, Teodosie II a refuzat sa mai convoace un alt sinod. El moare in anul 450.

Odata cu hotararea de a se opune hunilor, prin refuzul de a mai plati tributul pe care-l platea Teodosie II, imparatul Marcian a luat si pe aceea de a convoca un Sinod ecumenic, in care sens ia primele masuri necesare pentru indreptarea situatiei bisericesti, readucand la scaune pe episcopii depusi de sinodul lui Dioscor si aducand in capitala capul lui Flavian, mort in surghiun, curand dupa condamnarea sa la 449. Din cauza indreptarii hunilor spre Apus, papa Leon I ar fi dorit sa se amane convocarea sinodului, pentru ca in asemenea conditii era greu ca episcopii sa mearga la sinod, insa, "Marcian nu voia sa intarzie, nici sa renunte".

Sinodul a fost convocat pentru anul 451 de catre imparatul Marcian si au luat parte aproape toti episcopii participanti la sinodul talharesc, iar papa "desemna delegatii sai si scria catre Sinod, indicand sarcina sa si chestiunile de tratat".

Sinodul trebuia sa se deschida in prezenta imparatului la 1 septembrie 451, dar situatia creata impiedica pe Marcian sa faca acest lucru personal si la timp. Sinodul s-a deschis abia la 8 octombrie 451 in prezenta comisarilor imperiali, demnitari si senatori, din cei mai de seama. Totusi rolul lui Marcian a fost decisiv atat in convocarea materiala, cat si in desfasurarea lucrarilor Sinodului.

In timpul sedintelor sinodului s-a ajuns la neintelegeri. Imparatul Marcian atat de mult dorea sa se rezolve cu bine problemele in discutie, incat, "nemultumit de neintelegere si tergiversare, comunica Sinodului hotararea sa de a-l dizolva si a convoca altul in Apus, daca nu se intocmeste formula dogmatica ceruta". Astfel, "o comisie din care faceau parte si legatii papali a lucrat cu grija o formula hristoiogica noua si reusita in care au luat ca baza epistola dogmatica a lui Leon I si pe care Sinodul a aprobat-o cu aclamatii in sedinta a cincea (26 octombrie 451)".

Sinodul al IV-lea ecumenic avea sa fie instanta de judecata, for dogmatic si anume legislativa, desavarsind astfel opera celorlalte trei. Participarea la una din sedinte (a sasea) a imparatului Marcian si a sotiei sale Pulheria, facea ca adunarea sa se infatiseze ca "un spectacol grandios si miscator, unic in viata Bisericii". Se aclama in cele doua persoane imperiale "faclii" ale credintei ortodoxe. "Marcian noul Costantin, Pulheria noua Elena".

Cei care atribuie papei Leon I o parte insemnata in convocarea Sinodului al IV-lea ecumenic se bazeaza pe interventia sa la Constantinopol de a se tine un sinod greneral, cat si pe scrisoarea episcopilor din Moesia, care scriau dupa sinod imparatului Marcian ca numerosi episcopi s-au reunit la Calcedon, "per jussionem Leonis romani pontificis, qui vere est caput episcoporum" (din porunca lui Leon, pontificele roman, care este intr-adevar capul episcopilor). Papa Leon nu era naiv, ci constient si abil. In politica papalitatii incercarea era o metoda consacrata si adeziunea episcopilor orientali, chiar si numai la documentul papal, insemna un dublu succes: de stiinta teologica si autoritate episcopala. Situatia bisericeasca s-a indreptat abia prin sinod si nu prin epistola sau actiunea papei Leon I, caruia i s-a atribuit pe nedrept, meritul salvarii, aproape fara voia ei, a Bisericii grecesti. Mai mult, atitudinea ulterioara a papei fata de canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic, care ridica scaunul patriarhului de la Constantinopol la rangul celui de la Roma, s~a dovedit atat de ostila incat el "a uitat sa comunice in Rasarit chiar adeziunea sa la hotararea dogmatica a Sinodului".

Urmasii lui au staruit in aceeasi atitudine mult timp, confirmandu-l abia mai tarziu, in cadrul altor sinoade (Constantinopol 869-870; al IV-lea Lateran, 1215; Ferara-Florenta 1438-1439).

La un secol dupa Sinodul al IV-lea ecumenic s-a tinut al V-lea Sinod ecumenic la Constantinopol, in anul 553, sub imparatul Justinian. In politica sa bisericeasca, el a fost condus de un principiu esential: "Nimeni sa nu se atinga de hotararile de la Calcedon (45l)", nadajduind ca intr-o zi ii va readuce pe monofiziti la Ortodoxie. Pentru a ajunge aici, el era sfatuit de unele persoane, ca ar trebui condamnate "cele trei capitole": scrierile lui Teodoret de Cir contra lui Chiril al Alexandriei si contra Sinodului de la Efes, epistola lui Ibas de Edesa catre episcopul Maris (din Persia), fusese reabilitati de sinodul de la Calcedon si persoana si opera lui Teodor de Mopsuestia.

Daca patriarhul Mina al Constantinopolului s-a retinut la inceput sa semneze edictul de condamnare a "celor trei capitole", in schimb papa Vigiliu (537-553) a venit chiar la Constantinopol si la insistentele imparatului, prin "Judicatum-ul sau, accepta condamnarea "celor trei capitole". De fapt, papa Vigiliu isi exprimase intr-o scrisoare catre intreaga Biserica, dorinta de a vedea reunit un sinod, dezaproband intentia pe care o avea imparatul de a rezolva aceasta problema dogmatica printr-un decret de cabinet, din care cauza, la inceput, el a fost obligat sa bata in retragere. Dupa impacare, papa Vigiliu se pronunta din nou, reinnoind cererea sa pentru reunirea unui sinod decisiv.

In vara anului 550, Justinian si Vigiliu au cazut de acord sa fie convocat un Sinod ecumenic, sinod ce nu a avut loc din cauza neintelegerii dintre acestia, la care s-a adaugat si aceea dintre papa Vigiliu si patriarhul Mina. Cu toate acestea, dupa moartea patriarhului Mina (552), a fost convocat Sinodul al V-lea ecumenic pentru ziua de 5 mai 553, la Constantinopol, de catre imparatul Justinian, care a justificat convocarea acestui sinod.

Ca Sinodul al V-lea ecumenic a fost convocat de imparatul Justinian nu este nici un dubiu. De unde la inceput papa Vigiliu ar fi vrut sa se convoace un sinod decisiv in privinta "celor trei capitole", cand s-a ajuns la realizarea lui, el ar fi dorit sa se intarzie cat mai mult deschiderea sa pentru sosirea mai multor episcopi latini si in ciuda repetatelor invitatii ce i se facu, el nu lua parte la nici una dintre sedintele sale. Dupa mai multe neintelegeri, insa, printr-an al doilea "Constitutum" (23 februarie 554), papa Vigiliu accentua condamnarea "celor trei capitole", iar episcopii care luasera dinainte aceste masuri, ramaneau fratii si colegii sai de sacerdotiu.

Sinodul al VI-lea ecumenic a fost convocat de imparatul Constantin IV Pogonatul care a invitat pe episcopii Bisericii sa se prezinte la sinod. Faptul ca acest sinod s-a tinut in sala boltita a palatului imperial din Constantinopol (68l), precum si participarea imparatului la unele sedinte, ne dovedesc ca el s-a bucurat de un interes deosebit din partea autoritatii imperiale. Lucrarile Sinodului al VI-lea ecumenic s-au desfasurat aproape identic cu ale celui de la Calcedon. Imparatul il convoca, rugand pe papa sa trimita legati. Papa Agaton (678-681) nu se margini doar la aprobarea convocarii imperiale, ci adresa imparatului si prin el sinodului "o expunere scrisa detailata a credintei ortodoxe". Sinodul, asa cum facuse cel din Efes, a recunoscut acest drept al lui Agaton si ii raspunse: "Cu scrisoarea pe care ne-ati adresat-o noi am invins erezia si am pedepsit pe vinovati". In felul acesta, monotelismul, erezie, ce mai bine de un secol a facut spiritele sa se agite, a fost infrant.

Ultima criza bisericeasca, rasarita din monofizitism, se numeste iconoclasm sau lupta impotriva icoanelor, ai carui adepti respingeau cultul icoanelor, pornind de la icoana Mantuitorului, caruia ii negau firea umana.

Acest lucru a provocat in secolul al VIII-lea mare tulburare in Biserica si in timp ce pana acum imparatii din Rasarit, dupa cum am vazut, au intervenit in sprijinul episcopatului pentru a stabili adevarul de credinta, acum tocmai ei sunt aceia care au dezlantuit prigoane impotriva celor ce venerau icoanele. Linistea nu a putut fi restabilita decat tot printr-un Sinod, al VII-lea ecumenic, tinut la Niceea in anul 787.

Acest sinod a fost convocat de imparateasa Irina, la propunerea patriarhului Tarasie al Constantinopolului. Ocupata cu luptele cu arabii si slavii, la inceput Irina nu a pasit mai vehement impotriva iconoclastilor. Totusi ea "a cautat sa reintre in vechile legaturi cu celelalte Biserici ale lumii crestine, care toate rupsesera comunitatea cu imparatii iconoclasti".

Ea adera la proiectul patriarhului Tarasie al Constantinopolului si inainte de a adresa scrisoarea imperiala de convocare, trimise in august 785 papei Adrian I (772-795) o scrisoare prin care-l ruga sa asiste personal la Sinodul ecumenic ce urma sa aiba loc, sau cel putin sa trimita reprezentanti. Chiar si patriarhul Tarasie a trimis delegati cu o "synodica" si o marturisire de credinta la celelalte Biserici patriarhale si la Roma, invitandu-le la un mare sinod. Papa Adrian si-a dat adeziunea la convocarea sinodului, promitand ca va trimite legati la sinod. Sinodul a restabilit cultul icoanelor, luand si alte hotarari.

Am analizat mai sus convocarea Sinoadelor ecumenice prin prisma afirmatiei ca papa ar fi avut un rol important in aceasta privinta, afirmatie care s-a dovedit a fi neintemeiata. Faptul ca ei au dorit uneori sa se convoace un Sinod ecumenic, adresandu-se imparatului in acest sens, nu este un argument pentru teza lui Bellarmin, sau, daca ei erau anuntati mai intai de imparati asupra intentiei de a convoca un Sinod ecumenic, credem ca acest lucru se facea pentru a avea timp, ca eventual, sa se prezinte personal sau sa trimita delegati la sinod. Observam ca in toate cazurile, papii au fost reprezentati, trimitand si o scrisoare catre sinod, care putea constitui cel mult un ghid pentru sinodali.

Sa nu neglijam un lucru foarte esential in convocarea tuturor Sinoadelor ecumenice: sediul imperial era mai aproape de scaunele apostolice din Rasarit, unde au aparut si cele mai mari dispute in viata bisericeasca. Episcopii de aici erau cei dintai care luau contact cu ereziile aparute si tot ei erau aceia, primii, care incercau sa restabileasca pacea si ordinea in Biserica. Dintre ei s-au ridicat cei mai mari aparatori ai Ortodoxiei ca Alexandru al Alexandriei, Sfantul Grigore de Nazianz, Sfintul Chiril al Alexandriei, Tarasie al Constantinopolului s.a., si tot dintre episcopii rasariteni au fost alesi si presedintii Sinoadelor ecumenice.

Convocarea Sinoadelor ecumenice de catre imparati insemna un plus de autoritate, dar indiferent de cauze sau de cine altcineva ar fi fost convocate, ele "nu s-ar fi putut realiza daca n-ar fi fost o expresie reala a proniei divine, sau si mai obiectiv spus, daca n-ar fi fost o intruchipare a harismei ecumenice a Bisericii", intemeiata in materie de credinta pe formula apostolica a asistentei Duhului Sfant. Deci, adevarata solutie este ca, indiferent cine le-ar fi convocat, Sinoadele ecumenice in speta sunt o institutie apostolica sub inspiratia lui Hristos (Matei XVIII, 20), fara care Apostolii nu ar fi putut sa spuna la sfarsitul Sinodului "parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (Fapte XV, 28), realitate de care erau convinsi si urmasii lor intruniti in sinoade. In acest sens, Sfantul Ciprian scria in anul 252 papei Corneliu in numele membrilor sinodului tinut, "placuit nobis Sancto Spiritu suggeste" (ne-a placut noua si Duhului Sfant). Aceasta convingere era asa de generala incat imparatul Constantin cel Mare califica decretul sinodal de la Arelate (314) drept "caeleste judicium", adaugand "Sacerdotum judicium ita debet haberi, ac si ipse Dominus residens judicet" (Astfel trebuie sa fie judecata preotilor, ca si cum ar judeca Domnul insusi, fiind de fata).

Problema convocarii unui nou Sinod ecumenic s-a pus in discutie mai ales de teologii apuseni, dupa ce, in urma Conciliului I Vatican, timp indelungat, au tinut-o la index. Ei cauta sa formuleze o noua teorie, zisa "conciliara", care dupa modelul apostolic, hotararile sa fie luate de intregul episcopat dar in frunte cu "urmasul lui Petru". Chiar si unii teologi ortodocsi s-au lasat ispititi de formula colegialitatii "in frunte cu Petru", gasind ca "ar putea solutiona problema sinodalitatii printr-o enuntare popularizata pretinzandu-se ca intaietatea Sfantului Petru ar fi fost consacrata in chip juridic".

Precizam, de la inceput ca "Biserica are in ea insasi, in natura si fiinta ei, insusirea si puterea de a se pronunta in mod infailibil pe calea oricarei forme de consens realizabil al intregului sau corp social, de a solutiona orice probleme care i s-ar pune in legatura cu viata si lucrarea sa". Biserica si-a pastrat infailibilitatea si inainte de sinoade si in intervalul dintre ele si dupa ultimul Sinod ecumenic, si aceasta insusire nu este conditionata de intrunirea vreunui Sinod ecumenic.

Problema unui viitor Sinod ecumenic a devenit mai actuala in Ortodoxie de la intaia Conferinta Panortodoxa de la Rhodos (l901), cand s-a trasat si tema generala: "Notiunea si autoritatea Bisericii".

In gandirea teologica a Bisericii Ortodoxe Romane, preocupari de acest fel au existat inca la sfarsitul secolului trecut prin mitropolitul Silvestru Moraru (1880-1895). El popunea convocarea unui Sinod ecumenic, aratand ca Sinodul panortodox se identifica cu cel ecumenic. Patriarhia Ecumenica a luat initiativa de a adopta in locul numelui de "Sinod ecumenic" formula "Sfantul si Marele Sinod", care "acceptata, in sensul in care a folosit-o Sinodul I ecumenic, ea este binevenita".

Analizand motivele convocarii celor sapte Sinoade ecumenice si acelea ale unuia viitor, P. S. Episcop Antonie Ploiesteanul observa ca, de data aceasta, nu exista o situatie tragica in viata bisericeasca si ca "in mod paradoxal a aparut intai ideea de sinod (s.n.) si pe urma a inceput a i se cauta continutul". Unii considera chiar periculoasa, tinerea unui Sinod ecumenic, crezand ca "momentul actual este cel mai mare rau ales din toata istoria Bisericii noastre".

Referitor la actul convocarii unui viitor Sinod, care daca va fi sau nu ecumenic, va stabili in timp acel consensus eclesiae dispersae, tangential, Pr. Prof. Liviu Stan credea ca sarcina cade in seama Colegiului capeteniilor celor mai importante scaune din Biserica, cele apostolice in frunte cu cel din Constantinopol, dar din acest colegiu trebuie sa faca parte st capeteniile Bisericilor Ortodoxe autocefale, deoarece scaunele apostolice n-au nici un fel de primat.

Consideram ca daca ar exista probleme reale, stringente, pentru convocarea unui nou Sinod ecumenic, nu ar trebui sa se mai puna problema cine ar trebui sa-l convoace. S-ar putea gasi, pur si simplu, un mijloc in acest sens, mai mult un acord general decat un drept special al vreunui ierarh bisericesc.

Concluzii.

Inalta forma de manifestare a consensului intregului corp al Bisericii nu putea fi realizata mai bine decat prin calauzirea Duhului Sfant in lucrarea Sinoadelor ecumenice. Convocarea for a fost determinata de cauze religioase dar si nereligioase.

Toate Sinoadele ecumenice s-au tinut in Rasarit, unde au aparut problemele ce au format obiectul lor. Ele au fost convocate de imparatii romani, apoi bizantini iar hotararile lor au fost investite cu puterea legilor de stat. Ei nu au favorizat scaunul roman si in acest sens vedem ca imparatul Marcian "dupa ce va obtine, folosindu-se si de el (de scaunul roman, n.n.), o formula dogmatica de echilibru de la Sinod", va face "sa se decretele prin canonul 28 egalitatea in rang a scaunului de la Constantinopol cu cel al Romei, urmarind prin aceasta o politica de eliberare si deci de impacare intre tendintele si fortele din Biserica, nu una de favorizare unilaterala a Scaunului roman".

Drept criteriu pentru consacrarea caracterului lor in sens religios, a servit insusirea de catre intreaga Biserica a hotararilor lor dogmatice.

Stradaniile ierarhilor, teologilor si slujitorilor bisericesti de a realiza un nou Sinod ecumenic, vizeaza, in ultima analiza, refacerea unitatii dogmatice, canonice si cultice a intregii Biserici.

Virgil Valcu

20 Mai 2010

Vizualizari: 13961

Voteaza:

Convocarea Sinoadelor ecumenice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE