Corecta observatia ta , nu poate fi vazut , nu poate fi cunoscut , pentru ca nici nu exista . . .! :)

Dumnezeu poate fi cunoscut prin Fiul Sau si numai asa.

Asta si afirma Domnul : "Nimeni nu cunoaste pe Tatal decat Fiul,si Acela caruia vrea Fiul sa i-l descopere"

Restul culturii umane sunt simple constatari ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut caci ele pleaca de la om catre Dumnezeu ,sunt filozofii.

O singura data in istorie sensul a fost invers ,de la Dumnezeu catre om ,si de aceea s-a si numit revelatie. Aceasxta revelatie putea sa se manifeste si prin aparitia sensibila a unei imagini pe cer,care sa o vada toti oamenii si sa creada in Dumnezeu. Dar s-a manifestat mult mai sensibil decat atat,prin aceea ca Dumnezeu s-a facut om ,cu aspiratiile noastre cu simturile noastre,dar si cu fire dumnezeiasca in persoana Sa.

Dumnezeu om e cunoscut catafatic ,ca sa preiau ce am invatat din dialogul vostru , caci e vazut prin minuni si intelepciunea vorbelor sale, dar e cunoscut si apofatic ,caci noimeni nu poate spune vreun pacat al Sau,este un exemplu viu al cum trebuie sa fie firea umana unita cu Dumnezeu

Iar prin intermediul Sau este cunoscut si Dumnnezeu Tatal ,atat cat ne este necesar,prin aceea ca Fiul este de o fiinta cu Tatal ,si vazand cu ochii fiinta umana a lui Hristos,si perfectiunile Lui ,putem vedea cu credinta si Fiinta absoluta a lui Dumnezeu ,atat cat este posibil acum,in viata pamanteana
De exemplu ,daca vom ierta ,il vedem pe Dumnezeu ,care si El iarta. Daca vom darui pe ascuns,il vedem pe Dumnezeu,caci inseamna ca pentru El am daruit,pentru dragoste,iar nu pentru lauda oamenilor. Daca nu vom judeca pe ceilalti ,il vedem pe Dumnezeu ,care doar El are dreptul sa judece , si de la care speram la indurare ,si doar dovedind-o si noi fata de altii o vom obtine de la El.

Acesta e Dumnezeu ,viu drept, si traitor printre noi,si cei invatati si cei neinvatati, si cei abstracti si cei simpli ,si cei virtuosi si cei cazuti. Este un Dumnezeu care fundamental se descopera, se lasa vazut , nu cu ochii,ci cu inima indreptata : "Fericiti cei cu inima curata,caci aceia vor vedea pe Dumnezeu"

Restul culturii nu a generat decat dumnezei exclusivisti, ascunsi,prea abstracti, neintelesi , nedrepti ,caci erau imperfecti precum 'creatorul ' lor, omul, care a avut mereu tendinta nebuna de a isi face chip cioplit si a se inchina lui.

Flying are o altă opinie, pe blogul lui: http://flyingtoday.wordpress.com/201...tegia-iubirii/

Exceptionala postarea de pe acel blog,ma regasesc cu totul in ea. Dialogul fara violente de limbaj ,(care vin dintr-o ura interioara de fapt), este cheia armoniei si a progresului fiecaruia ,chiar daca ideile ar diferi radical.
Toleranta poate invinge orice diferente de credinta , fara ca vreuna din parti sa fie nevoita sa cedeze !

........:)
Mă bucur că ţi-a plăcut, pe mine m-a atras în special partea cu "simţul adevărului" existent în fiecare om (oricât ar fi el de necăjit, de căzut, de întunecat...), simţ reactivat cu fiecare val de iubire-adevăr care vine din persoana emiţătorului.

Uite, pentru că tocmai am citit acum câteva minute, îmi e drag să transcriu aici câteva rânduri dintr-o carte frumoasă. Avem o pildă vie de zile mari în mărturia pe care o voi posta deîndată!

Niciodată părintele nu arăta că este mai presus decât tine. Eu în faţa lui mă simţeam o simplă femeiuşcă, profesoară totuşi, dar îmi pierdeam ideea cea mare despre persoana mea. Când vorbeam cu el, în sinea mea ziceam: "vai, la ce nivel scăzut mă aflu". În vreme ce Părintele, cu tact şi delicateţe, îmi spunea: Ce deşteaptă eşti! Ce bine gândeşti! Şi astfel mă simţeam eliberată de complexe.

*
Ne atrăgea lângă el ca un magnet şi nu voiam să mai plecăm. În clipele acelea nu mai aveam nici probleme nici vreo grijă măruntă. Simţeam cu toţii o blândeţe care ne fascina inima şi mintea. Ne manifestam atunci toate sentimentele noastre, ne îmbrăţişam, ne sărutam unul pe altul.

*
Două ore întregi am tot mers, vorbind despre toate. Întrebările mele erau nenumărate.
Mă asculta cu multă atenţie iar eu eram foarte impresionată, deoarece nu eram obişnuită cu acest fel de comportament.
Răspunsurile lui erau prompte şi clare. Răspundea detaliat, simplu, sobru şi foarte pe înţeles.
Atmosferă plină de pace şi de dulceaţă. PĂtrundea în profunzimile inimii, ale sufletului.
Era un simţ al tandreţei ce o simţeai venind dinspre omul acela care păşea lângă tine, vorbea cu tine...

*
La un moment dat îşi făcu apariţia un câine, trecînd pe lângă noi. Părintele schiţă un fel de salut, mişcîndu-şi bastonul. Câinele întoarse capul scoţînd un sunet încet, nearticulat, ca şi cum ne-ar fi dat bineţe.
Tulburată, am am întins mâna şi am rupt o rămurică. Însă mişcarea aceasta, cu totul lipsită de sens, prin care am sfâşiat o plantă, această mişcare mi-am dat seama că l-a rănit.

*
Iubirea şi respectul faţă de cel ce cu emoţie îşi dezvelea sufletul înaintea sa, erau cu totul vizibile. Inima ta îi vorbea faţă către faţă lui Dumnezeu. De acum, sufletul îşi asuma în mod responsabil comuniunea cu Hristos, izbucnea într-un plâns cu suspine, din pricina nemăsuratei recunoştinţe datorate dragostei lui Hristos, şi cu frică: nu cumva ca el să repete iar greşelile şi să piardă această aură a harului şi a păcii.
Plânsul era de neoprit. Părintele, înlăcrimat, întreba cu nespusă delicateţe: "De ce plângi... Poate am spus ceva care te-a jignit? Poate te-am mustrat!..." Părintele insista cu lacrimi să afle dacă te-a rănit...

*
Când Părintele nu era de acord cu cineva spunea doar atât: "Acesta sau aceştia gândesc aşa, eu aşa..."

("Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex" - Dumitra Daviti)

Iustin, apofatic nu inseamna ca cineva nu poate spune despre altcineva ca are un pacat.

Apofatic nu inseamna nici macar ca cineva este fara pacat.

Apofatismul este o metoda de cunoastere, un anumit mod in care trebuie "privit" Dumnezeu atunci cand te gandesti la Dumnezeu.

Metoda catafatica este cea mai la indemana, o abordeaza toata lumea.
Ea se bazeaza pe intiparirile care sunt sedimentate din copilarie si pana in prezent prin ascultarea cuvintelor altora, prin citit, prin proprie contemplatie si analiza interioara.

Apofatismul se bazeaza, in mod esential, pe negarea asocierii oricarei reprezentari mentale cu ceea ce este Dumnezeu in Fiinta Sa.

Aceasta negare nu este o simpla negare doctrinara ci este efectiv o Cale de Cunoastere, care permite mintii sa se adanceasca in Abisul Necunoscut al Lui Dumnezeu.

Aceasta negare, in primul rand are o functie de curatare a mintii de toate constructiile mentale. O face "mai alba ca zapada", simpla, necompusa, fara intipariri, referinte si fixatii.

"Sfântul Maxim Mărturisitorul a întărit că alăturarea teologiei apofatice cu isihasmul—practica păstrării tăcerii—face posibilă îndumnezeirea sau unirea cu Dumnezeu."

Iata de ce apofatismul este atat de important de inteles in miezul sau.

-------------------------------

Budismul extinde apofatismul la tot ceea ce este vazut, perceput in experientele de zi cu zi. Nu se rezuma doar la "vederea" lui Buddha.

Negatia aplicata este ca un cutit. Apofatismul este cea mai fina chirurgie posibila. Obiectul negatiei trebuie identificat corect.

Negatia apofatica nu este pur si simplu o negatie, ci o negatie inteligenta.

Intelegerea psihologiei acesteia, in principiu necesita instruire de la cei care au experienta in utilizarea ei.

Okei, ma luasem dupa definitia lui Cezar care mi s-a parut sugestiva,dar inteleg nuanta care o introduci, a gandi despre ceva ,fara a asocia cu reprezentari mentale

A simti pur si simplu obiectul cunoasterii ,fara ca mintea sa il conceptualizeze ,a te integra cumva pe lungimea sa de unda.

Asta nu ma face decat sa ma luminez si mai tare in credinta mea .
Hristos e cunoscut catafatic ca Dumnezeu , caci e de ajuns sa retraim oricare din intamplarile Sale ,la masa cu vamesii luminindu-i , facad minuni intre pescari ca sa ne convingem ca Acela era Dumnezeu intrupat. De asemena mai este cunoscut catafatic prin impartasire cu trupul Sau,caci e ne3voie de simturi,de mancare,nu e suficienta credinta
Dar in acelasi timp ,Hrsitos este cunoscut si apofatic, si nu vorbesc aici doar de rugaciune ,isihasm si simtirea efectiva a Lui de catre sfinti .
Ci vorbesc ca Iisus intrupat ca om , care il vedem traind printre oameni si luminandu-i ,noi stim de undeva ca este Dumnezeu. Si nimeni nu poate explica acest mister,reducandu-l la reprezentarile faptelor Sale, sau la caracterul supranatural al minunilor. Au mai fost iuluzionisti sau yoghini care au facut minuni . Dar minunile Lui se integreaza intr-un mesaj general,care insa depaseste ratiunea, vorbirea,explicatia, si ne face sa stim ca Cel care vorbeste este chiar Dumnezeu . Plecand de la elementele vazute ale vietii Sale,doar unii il accepta ca Dumnezeu, si le este sufficient. Daca misterul revelatiei lui Dumnezeu,ajutat de fapte dar transcendent,ireductibil la acestea ,poate fi numit apofatie , adica un fluid magic care lumineaza constiinta , atunci putem spune ca prin ochii vazuti intelegem pe Hristos ca om,iar cu chemarea Sa nevazuta ,intelegem pe Hristos ca persoana a dumnezeirii, din eternitate.

De aceea crestinismul e superior orcarei alte plasmuiri umane, caci abunda de cunoastere catafatica ,ca nici o alta religie, dar in acelasi timp ne da un inteles apofatic,la lucruri altfel imposibil de inteles ,doar prin simpla meditatie. Daca meditam la Dumnezeu,e o ocupatie oarecum sterila ,caci nu cvom depasi un anumit prag . Dar daca il vedem mancand cu noi ,pe Cel ce nu poate fi vazut , atunci ni se deschid ochii mintii, si suntem ca niste copii bucurandu-se de lumina soarelui ,dupa ce s-au chinuit cu o lanterna sub plapuma

"-Doamne arata-ne pe Tatal,si ne este de ajuns.
-De atata vreme sunt cu voi Filipe,si nu M-ai cunoscut "

Iata ca nu intotdeauna ochii pot cunoaste ,chiar daca persoana este linga tine, pentru ca Adevarul vine si prin simturi,dar si prin revelatie

A gandi despre ceva fara sa asociezi o reprezentare mentala este o imposibilitate psihologica.

O reprezentare mentala, o imagine generica va fi acolo, in minte, atunci cand voluntar decizi sa te rogi sau sa meditezi.


Cunoasterea apofatica este un subiect delicat, de o mare subtilitate.

Este aspectul care m-a contrariat atunci cand am citit pentru prima data filocaliile.

Ideea de a refuza orice reprezentare mentala mi s-a parut contra naturii, pentru ca insasi efortul de a crede ca esti in prezenta Lui Dumnezeu este, de fapt, tot o reprezentare mentala voluntara. Daca vrei sa-ti imaginezi ca esti in prezenta Lui Dumnezeu, in urma catehizarii, pur si simplu "iti imaginezi ca esti in prezenta Lui ", daca nu, refuzi o astfel de perceptie autoimpusa.

Intradevar, trebuie sa recunosc ca exista o diferenta intre abordarea filocalica si cea budista in ceea ce priveste utilizarea instrumentului "negatie".

Abordarea filocalica refuza/"neaga" imaginatia grosiera (lasarea mintii sa zburde la felurite imagini in timpul rugaciunii), insa pastreaza totusi o imaginatie simplificata, sobra. Imagineaza prezenta Lui Dumnezeu fara insa sa-i atribuie vreo forma, culoare, consistenta sau miros. Astfel, apofatismul filocalic neaga forma - plasmuiri mentale ale Lui Dumnezeu

Prin cantitate si persistenta in rugaciune, mintea devine din ce in ce mai subtire, este atrasa in inima si curatata de toate imaginatiile. Dupa ce este replamadita in felurite focuri extatice, devine intreaga si limpede ca un lac de munte.

Apofatismul filocalic indubitabil este functional, fiind una din caile descoperite de Dumnezeu anumitor persoane, cu un nivel de intelegere mai elevat decat al persoanelor care pot intelege doar catafatic.

Conditiile necesare practicarii apofatismului filocalic pot fi intalnite cu greu in zilele noastre, poate in mediul monastic. O persoana activa social nu poate aplica in mod continuu acest tip de negatie, refuzarea imaginatiei, pentru ca in activitatile de zi cu zi trebuie sa apeleze la ea intens pentru a fi functionala.

Pentru persoanele cu viata sociala activa, apofatismul filocalic are urmatoarele dezavantaje:
1) necesita un ambient ferit de stresul cotidian, fara zgomote;
2) cantitate mare de rugaciune;
3) posibilitatea caderii in imaginatii grosiere - pentru ca fundamental opereaza cu o imaginatie mai subtila care poate fermenta in imaginatii mai ingrosate.


-----------------

Apofatismul budist este superior negatiei care interzice plasmurile, pentru ca obiectul negatiei nu este plasmuirea insasi, ci realitatea falsa a acesteia.

Este o deosebire de mare profunzime.

Pentru ca nu refuza in mod brut forma, ci doar perspectiva falsa in ceea ce o priveste, aceasta rugaciune poate avansa, poate fi adancita bazandu-se pe toate experientele curente, de zi cu zi. Este o metoda holistica.

Nu iroseste nicio experienta umana, indiferent de natura ei, oricat de triviala ar fi.


Negatia budista neaga existenta prin sine/ atunomia absoluta a oricarei forme, sistem sau entitate. Astfel, mintea descopera/gusta o anumita slobozenie in orice fenomen pe care-l cunoaste. O slobozenie care cu timpul devine un mare foc care mistuie totul. Mintea ajunge acolo unde nu se poate spune nimic despre acea experienta.

Nu necesita recluziune, izolare sociala. Aduna intelepciune cu fiecare strop de experienta zilnica.

Integreaza mundanul cu perceperea apofatica a Lui Dumnezeu. Uneste Pamantul cu Cerul.

Este o metoda lina, progresiva, prin care toate activitatile obisnuite, de zi cu zi, devin rugaciuni.

Si astfel, cu timpul, in toate se descopera Dumnezeu, viu, prezent pretutindeni.

Desi admir experienta filocalica a sfintiilor , nu sustin ca am si inteles-o .
Recunosc in cele spuse de tine ca am intalnit in filocalie refuzarea imaginatiei pe timpul rugaciunii,inclusiv a imaginatiei despre Dumnezeu. Banuiesc ca se doreste ca intreaga cunoastere sa vina dinspre Dumnezeu si nu dinspre cel ce se roaga.
Dar eu mai putin stiutor si capabil,ma refer la un Dumnezeu mai concret ,Iisus Hristos, cu nume uman ,cu corp fizic, cu cuvinte auzite ,rostite chiar de El, cu invataturi despre situatiile care le intalnim zilnic.
Acest Dumnezeu atat de aproape de noi , poate provoca si o cunoastere mai reala a Sa,nu neaparat una ideala si lipsita de orice nuante .
Tu afirmi ca budismul se poate cunoaste din toate ce ne incjoara . Hristos nu se poate cunpoaste chiar din toate,ci din lucrurile deosebite,desavarsite. E un Dumnezeu real,dar care nu poate fi accesat decat prin desavarsire.
Daca daruiesti 100 lei dintr-un salariu de 2000 nu il vei cunoaste pe Dumnezeu , caci acesta e un fapt banal .In acest caz,cel mult il vei cunoaste pe Buda ,caci ai facut un act de ajutorare. Daca insa daruiesti 100 lei dintr-un vwenit de 200 de lei,atunci il vei cunoaste pe Dumnezeu ,cel unic si singurul adevarat ,caci ai facut un act de desavarsire . Ai aratat ca intelegi si pe aproapele,si ca te si increzi in Dumnezeu ca nu te va lasa.
Aceasta e unicitatea lui Dumnezeu in cultura : este mai real decat oricare alt dumnezeu,dar este si mai desavarsit decat oricare altul.
Desavarsirea sa nu este una a negatiei sale absolute ,ci una a participarii absolute in credinta in El. Nu negam materia facuta de El : mancarea ,corpul,banii ci le folosim in sens absolut pentru a il descoperi pe Dumnezeul cel viu.

Daca in Budism gandirea se inalta de la pamant la cer, in crestinism cerul se coboara pe pamant. Este singurul moment din istorie in care cerurile se deschid si Dumnezeu se lasa vazut , pentru eternitate

Complet eronat.

In primul rand pacat ca nu spui si de ce e eronat
In al 2 lea rand nu imi apartine idea, este pilda batranei care a dat la templu ultimii sai banuti,care erau mai putini decat dadusera ceilalti,dar procentual erau ultimii sai bani,deci procentual,sacrificiul sau era ilogic de mare . Ea nu s-a gandit cu ce va trai maine. Si Mantuitorul ,care cunostea inima fiecaruia a spus ca sacrificiul ei a fost mai mare ca al celorlalti ,care au pus mult mai mult

Si as relua argumentul intr-o forma mai elaborata
Cultura universala a incurajat dintotdeauna actele de caritate ,morala a incurajat mila, dar in mod egal si autoconservarea.
A trebuit insa sa vina Iisus ,ca sa arate ca exista ceva mai presus de simpla cunostinta a ce e bine si ce e rau, si anume , desavarsirea unui anumit act ,pina la uitarea de sine .
Acesta a fost argumentul meu imptriva unei imagini budiste care aparent intrgreaza totul,morala ,natura ,armonie
Da,integreaza totul,dar nu e in stare sa arate care este desavarsirea, caci nu o cunoaste,caci nu este Cuvantul lui Dumnezeu

Cred ca ai sesizat singur,episodul cu vaduva la Templu este cel in raport de care am facut aprecierea si sustin ce am spus dar voi explica.Ce ai spus tu,sa dai jumatate din putinul tau nu este desavarsire,intrucat in acest caz gestul vaduvei ce ar mai fi? Pe scurt: dupa ce a rostit celebrele cuvinte din Curtea Neamurilor a Templului Iisus a intrat in partea numita generic curtea femeilor.In aceasta curte, langa zidul ei,se aflau 13 vase, cu o forma asemanatoare cu a trompetei,in care se strangeau darurile date de bunavoie de inchinatori si de femei.O regula rabinica din Mishnah apreciaza ca donatia minima era de 2 banuti ( lepton in greaca). Un lepton,arata studiile istorice,era cea mai mica moneda evreiasca care circula in Palestina (notea mea> Marcu,adresandu-se unei comunitati dintre neamuri din Roma transforma in moneda romana).Aceste donatii lua calea visteriei Templului,credinciosii evrei considerand ca in acest mod sprijina inchinarea adusa lui Dumnezeu in templu.Vaduva noastra,conform celor spuse de Iisus,doar atat avea,daca dona minimul admis ramanea fara nici un ban pentru traiul ei zilnic.Si totusi o face, da tot ce avea.Aici o sa parafrazez un comentariu pe aceasta tema:

Darul ei a exprimat convingerea profunda care salasuia in inima ei ca toate lucrarile apartin Domnului,ca EL este mai de pret decat toate celelalte si ca EL trebuie sa dispuna de toate lucrurile.Multi crestini din timpurile noastre ar fi criticat-o pe vaduva,pentru lipsa ei de prevedere cu privire la viitor,poate considerand-o nechibzuita.Ea exemplifica insa plida desavarsita a vieii de credinta,daruind tot ce avea,nu doar o parte,in folosul lucrarii lui Dumnezeu pentru ziua de azi,iar cu privire la viitor,lasandu-L pe Dumnezeu sa se ingrijeasca de aceasta.Oare nu fagaduise EL ca va avea grija de cei care cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui? (vezi Matei 6.30-33).

Exemplul dat de tine,in raport de gestul unei simple,anonime si sarmane vaduve evreice,de acum 2000 de ani,nu este desavarsire.Este un frumos gest de milostenie,izvorat din credinta,bineplacut lui Dumnezeu dar pana la desavarsire mai este calea lunga,de la jumatate din bani la ultimii doi banuti :)

Da, Iustin, a trăi Porunca/Legea lui Dumnezeu nu admite jumătăţi de măsură.

Voi ilustra aceasta pe altă cale, complementară.
Scrie undeva Sfântul Teofan Zăvorâtul, într-o scrisoare către cineva care voia să dăruiască mai mult Domnului. Adică era un nevoitor care căuta să îşi dedice energia, timpul, viaţa lui personală lui Dumnezeu. Uite ce îi scrie Sfântul, cu frumoasă ironie:

Sfinţii Părinţi aveau o lege: să se silească la rugăciune acasă/, în biserică/, în timpul trebilor/, în călătorii/ şi în timpul liber/. (şi mai adaugă "asta-i tot ce trebuie să ştii despre rugăciune")

Aşadar nu merge şi cu "altceva", nu merge cu "doi domni". Nu merge cu socoteli şi calculele, ci doar cu abandon total. Nebunie totală (precum pare, precum de fapt şi este, lumeşte şi omeneşte vorbind).
Şi acum vine momentul rânduit pentru smerenie: când dorinţa se poticneşte de nevoinţă şi când trebuie ca omul să aleagă. Întrucât Domnul nu zice "dă şi tu acolo ceva", nu doar atât. Dar omul trebuie să aleagă: dă tot sau nu. Şi nu dă. Şi, ajuns în acest punct tot se alege cu ceva: pricepe cât de mult Îl iubeşte pe Domnul. Mai exact, se lămureşte că de fapt nu Îl iubeşte.
Şi tot e bine, că a ajuns la o concluzie dureroasă, la căderea iluziei despre iubirea şi vrednicia proprie. Îşi vede măsura, îşi vede puţina credinţă. Îşi înţelege mediocritatea şi viclenia interioară. Îşi descoperă micul fariseu interior care trage sfori cu abilitate. Iar această descoperire, că de fapt vrea să Îl tragă pe sfoară pe Însuşi Dumnezeu, aduce lacrima adevărului, lacrima căinţei, lacrima şi suspinul izvorât din sila de sine. Lacrima priceperii mizeriei proprii, lacrima lui Petru care plângea amarnic pentru că se lepădase de Domnul...
Lacrima, suspinul, tânguirea mortului dinlăuntru - toate acestea smeresc şi, prin harul Domnului, înviază pe om.

Bine,in proportii da ,e o diferenta , ea a dat 100% eu am zis de 50% .
Dar acesta mi se pare un gest desavarsit , de incredere in Dumnezeu, in comparatie cu teoriile uzuale, ale normalitatii si echilibrului .
Tocmai din cauza proportilor matematice am dat acest exemplu . Caci orice teorie izvorita din mintea umana ,ar tine cont si de autoconservare,de echilibru, pentru ca ea nu e capabila sa ofere viata ,ci lasa in grija omului sa si-o asigure
Doar o invatatura venita de la Dumnezeu poate oferi si cele materiale necesare simturilor ,si cele spirituale in chip desavarsit . Nici nu ignora vreuna din laturi ,dar nici nu are vreo limita in a ne darui. Ne daruieste tot, in toate aspectele .
Teoriile venite de la om sunt rationale si limitate , au o aparenta armonie ,in termeni.
Invatatura de la Dumnezeu , e irational de generoasa : Ne da totul si nu ne cere decat sa primim. Invatatura aceasta arata putere venita de sus , iar nu o simpla economie de resurse,mutarea lor dintr-o parte in alta .

Imi spuneai,ultima data cand am vorbit,ca ne trebuie o dragoste nebuna, eroica in inima si fapte rationale. Vaduva noastra,in raport de gandirea noastra,numai rationala nu a fost,dupa standardele lumii,si avea si o dragoste profunda pentru Dumnezeu.Dupa Dumnezeu ea a fost cea cu adevarat rationala,inclusiv daca am face o trimitere,in extenso,la primul capat de invatatura a Sfantului Antonie cel Mare,primul volum al Filocaliei.Si cand te gandesti ca cei ce slujeau prin Templu erau,o mare parte,niste ticalosi ipocriti dar vaduva noastra nu s-a impiedicat de acest mic detaliu, ea lui Dumnezeu ii daruia,indiferent de circumstante si de grijile noastre cotidiene.De multe ori folosim cuvinte mari si ne dorim multe dar, din cand in cand, picam la proba practica,grauntele de mustar fiind,spre rusinea noastra,un pod prea indepartat.Eu as fi mai atent cu notiunea de desavarsire,nu este un repros la adresa ta,sa nu intelegi gresit.Hristos a fost desavarsit si cine vrea sa fie tot asa trebuie sa ramana-n EL adica,dupa cum spunea Apostolul Ioan in prima sa epistola, trebuie sa traiasca cum a trait Iisus.Tinand cont de acest standard eu sunt mai precaut in a folosi acest cuvant,pentru ca am multe oglinzi prin viata :) Oricum eu iti doresc numai bine si fie sa ajungi, prin voia lui Dumnezeu,in Imparatia Lui.Numai bine.

In sensul cel mai profund, gasirea Adevarului este o problema de a intelege natura esentiala a ceea ce este perceput clipa de clipa, simultan cu intelegerea naturii esentiale a celui ce percepe clipa de clipa.

"Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura " (Matei 5, 6).


Adevarul este limpede
Astfel ca, avem nevoie ca ochiul sa fie curat ca sa-L vada.

Adevarul este delicat
Astfel ca, avem nevoie de suplete interioara pentru a-L simti.

Adevarul este tacut
Astfel ca, avem nevoie ca auzul sa fie ascutit pentru a-L asculta.

Apofatismul identitatii

Esenta oricarei identitati este incomprehensibila, incognoscibila, intangibila.
Deci si Dumnezeu "Tatal" este incomprehensibil, incognoscibil, intangibil.

In afara de budism, presupun ca nicio alta religie nu ofera o explicatie psihologica a inocentei / puritatii.

Aceasta nu inseamna ca nu poate fi experimentata de credinciosii altor confesiuni. O pot trai, fara insa sa aiba capacitatea de a o conceptualiza facand apel la un vocabular "tehnic".

Explicatiile corecte, in orice domeniu, ne ajusteaza mai repede intelegerea, in consecinta modalitatea de actiune.

Omul are nevoie de instructiuni care sa-i modeleze armonios mintea.

---------

Ce este puritatea copilului si de ce este ea degradabila?

Budismul ofera explicatii psihologice, rationale, ce tin de psihicul uman - nu doar constructii dogmatice legate invariabil de pacatul ancestral.


Maturizarea omului depinde de realizarea unei puritati nedegenerative, ireversibile.

Cum daca nu si-o explica corect?

Puritatea copilului rezida in lipsa unor pareri preformatate, preconcepute.

Mintea copilului este larg deschisa spre orice forma de experienta.

Nu este influentata de preferinte sau procese de rationament adiacente.

Este transparenta, are o curatie aparte, pentru ca eul nu ascunde si nu se ascunde.

Aceasta puritate este insa de scurta durata, caci pe fondul instinctului nascut de apucare, preferintele si rationamentele in legatura cu fenomenele se dezvolta volens-nolens.

"Apucarea innascuta" este ingredientul intern care osifica puritatea copilului, o fragmenteaza si o face opaca cu timpul.

Din solul "apucarii innascute", cu timpul, cresc "apucarile grosiere" cu suport conceptual.

"Apucarea innascuta" este un pacat foarte fin. Dar aceasta miscare pacatoasa subtire sta la baza, este radacina din care se dezvolta arborele puternic al apucarilor conceptuale de tot soiul. Acestea nu doar ca leaga mintea de cele lumesti cu lanturi grele dar genereaza inclinatii puternice spre pacate din ce in ce mai mari.

"Iesirea din lume" este de fapt o dezbarare graduala de puternicele instincte de apucare.

Nu este o separare fizica de cei apropiati.

Este doar o dezpatimire de apucari, de la cele mai viscoase la cele mai fine, pana cand omul devine fara apucare.

Perfect curat, transparent fara nicio miscare launtrica pacatoasa, intr-o lume in care apucarea este un uragan care bate din toate directiile.

Aceasta stare de curatie nu este ceva utopic, ci este o stare realizabila.

Altfel, Dumnezeu nu ne-ar fi indemnat sa "biruim lumea - o lume a apucarilor".

Curcubeu

Cine vede pentru prima data un curcubeu in zare nu poate intui cu precizie consistenta, natura acestuia.

Mai multe persoane care l-ar privi, i-ar putea specula in mod diferit textura.

Pentru a realiza fara dubiu ca nu are soliditate, este suficient sa trecem o mana printr-un curcubeu proiectat de un jet de apa in lumina soarelui.

Adevarul stabilit nu depinde de ceea ce crede o persoana sau alta.

Esenta curcubeului este resimtita ca un vacuum, o esenta fara obstructii.

----

Daca in cazul curcubeului este suficient sa trecem mana prin acesta, cum am putea sonda natura ultima a fenomenelor pe care le percepem?

Singurul instrument pe care-l avem la indemana este ratiunea.


Daca unui curcubeu ii lipseste soliditatea, desi apare atat de viu colorat, fenomenelor le lipseste cu desavarsire 'existenta intrinseca' - o existenta cu de la sine putere, o existenta prin sine.

Desi putem stabili o analogie intre cele doua: soliditate si existenta intrinseca, diferenta de inteles dintre cele doua este destul de mare.

Existenta intrinseca - este modul in care percepem fenomenele din campul nostru cognitiv in timp real. Le percepem reflex ca avand o putere existentiala proprie, autonomie si independenta.

Daca pentru a stabili adevarul cu privire la natura curcubeului avem nevoie de initiativa si curaj (testare cu propria mana), pentru a stabili adevarul cu privire la natura ultima a fenomenelor, de asemenea, avem nevoie de curaj sa apelam la rationament.

Intelegerea naturii ultime a fenomenelor este importanta din perspectiva relationarii corecte cu acestea.

Daca un fenomen este perceput distorsionat interactiunea noastra cu acesta este defectuoasa (exagerata).

---------
Instrumentarul logic are o singura nervura care strabate toate rationamentele:

"orice fenomen, nu exista prin sine insusi, pentru ca productia acestuia depinde de alte fenomene".

Cu alte cuvinte orice fenomen este un fenomen relationat, nu este un fenomen cu o existenta proprie, in sine, independenta de orice alt fenomen.

Modul de existenta relationat al fenomenelor poate fi analizat pe mai multe paliere: ca efecte ale altor fenomene, ca structuri compuse din alte fenomene, ca fenomene imputate cognitiv - ultimul reveland analiza cea mai profunda cu putinta.

---------

Adevarul ne elibereaza... de reactii ne-naturale.

Moartea si invierea sunt fete ale unui singur proces - moartea si invierea sunt o simultaneitate.

Orice moarte fata de pacat, oricat de mica, este simultan o inviere in virtute.

Treptele urcusului spiritual sunt succesiuni de mini morti si invieri ale omului launtric.


Moartea si invierea Lui Dumnezeu este, esentialmente, didactica, pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de acest proces pentru EL Insusi, pentru ca El este transcendent oricarui proces.

Moartea si Invierea Lui Dumnezeu este lucrator-mantuitoare daca si numai daca initiaza un proces similar in duhul omului.

Alta putere nu are. Lucreaza intens doar atunci cand este replicata in straturi din ce in ce mai adanci ale sufletului.

Caci moartea necunostintei este invierea intelegerii.

Cu cat omul launtric se uneste mai mult cu Dumnezeu,
cu atat cele pamantesti ii apar ca fiind ceresti.

Caci daca duhul omului este patruns de Duhul Lui Dumnezeu,
toate se infatiseaza ochiului ca fiind curate.

Lumina Lui Dumnezeu preschimba lumea obisnuita reflectata in ochiul muritorului in Imparatie.

Pamantul se preface in chip minunat in Cer.

Raul, ordinarul, obisnuitul de zi cu zi lipsit de Dumnezeu se evapora in fiecare aspect al realitatii.

Un astfel de om traieste pe Pamant ca si cum ar fi in Cer.

Pana si suferintele proprii ii apar ca aspecte extatice, daruri ale Lui Dumnezeu.

Apa botezului preinchipuie aceasta slobozenie, o curatie pe care lumea nu o mai poate afecta, caci orice atingere a ei este sublimata in Adevar.
---

(Nu ca as fi ajuns la acest nivel. O traducere aproximativa din "unirea prin care realitatea este experimentata ca nectar" )

Ba crestinismul o explica foarte bine, problema ta este ca nu poti sa o pricepi/accepti si de asta recurgi spre pseudo-psiho-filosofii alternative care ti se par mai accesibile insa sunt strict la nivel de jonglerie mentala si parere de sine.

Am precizat...presupun. Deci pot gresi in acest sens.

Politicos este sa furnizezi mai intai un raspuns, asa cum intelegi tu insuti (fara stereotipii si generalizari).

Ca sa aperi argumentativ (nu declarativ) "Ortho" de "Pseudo".

Presupun ca totusi cunosti invatatura despre pacatul originar, cauza, urmari, mantuire, etc.?

Florin, am subliniat câteva afirmaţii din postarea ta cu scopul de a face referire mai uşor la ele. Nu ştiu cum să selectez altfel o parte dintr-o postare, ca să dau un răspuns separat; din acest motiv am subliniat cu bold, sper că nu te deranjează aceasta.
Aş voi să îţi spun din capul locului că, după opinia mea, ai folosit în mod inexact (sau amatorist, să mă ierţi de francheţe) o serie de cunoştinţe din psihologie. Mă supără întrucâtva acest lucru din două motive:
a) denaturezi, fie şi involuntar, sensul unor cunoştinţe clasice, uneori fundamentale, din psihologie; prin aceasta, cred că faci rău şi psihologiei şi tuturor celor care ar putea să se folosească de ea - inclusiv ţie, eventual chiar mie, de ce nu?;
b) foloseşti aceste cunoştinţe deviate ca sens, răstălmăcite, diluate, pentru a crea un cadru cu impact asupra lumii credinţei; or, învăţătura creştină nu doar că se articulează deja cu oarece dificultate în dialogul cu psihologia, dar poate fi deviată lesne dacă folosim lentilele psihologiei, cu atât mai mult cu cât aceste lentile pe care le propui cred că sunt speculaţii neprobate, cu totul incerte şi fără orizont. Dar mai bine să comentez pe text, în ordinea sublinierilor.

1) Nici o şcoală de psihologie acceptată ca serioasă (în sensul cel mai simplu al acestui termen) nu ştiu (nu am auzit, nu am citit) să fi acceptat ipoteza că un copil are o minte preformată prin care să filtreze şi să interpreteze experienţa. Dimpotrivă, este azi un adevăr incontestabil pentru orice curs, fie şi elementar, de psihologie - că mintea copilului se formează tocmai prin experienţă. Mintea omenească este un produs al experienţelor copilului în relaţia sa cu mediul de viaţă. Experienţe fizice, emoţionale, intelectuale etc. Tocmai din acest motiv, atât pedagogii laici cât şi pedagogii creştini (bănuiesc că la fel stau lucrurile şi cu pedagogii budişti şi orientali în general) au acordat întotdeauna o mare atenţie mediului educativ al unui copil, calităţii relaţiilor copilului cu lumea din care face parte. În orice cultură a lumii, din orice timp, ştim că educaţia timpurie a copiilor a fost o activitate foarte importantă, tocmai pentru că miza era dezvoltarea unei anume minţi, iar nu a alteia... Bătălia pentru tipul de minte pe care năzuim să îl aibă viitorul om, viitoarea persoană/personalitate a fost şi cred că va rămâne mereu o prioritate în viaţa oamenilor, a familiei, a comunităţii. Ce să mai spun despre bătălia pe care creştinii o duc pentru înnoirea minţii (metanoia; pocăinţă) lor şi a urmaşilor lor!...
Aşadar, nu putem afirma că "mintea copilului este larg deschisă spre orice fel de experienţă", deoarece pur şi simplu mintea nu există înainte de experienţă. Există doar predispoziţii sau potenţial de formare a unei minţi, tocmai prin mijlocirea experienţei.
P.S. Dacă sporim un pic precizia exprimării, mintea înseamnă intelect. Asta înţelegeau romanii, de pildă, prin mens (de unde moştenim noi termenul minte) - intelectul. Adică limbaj, gândire, imaginaţie şi varii forme ale memoriei. Or, în mod evident, aceste achiziţii psihice se formează abia după ani de dezvoltare psihică, urmînd legile şi nivelurile pe care psihologii le cunosc cel mai bine din descoperirile unor oameni ca Piaget, ca să dau un singur exemplu.

2) Scrii despre un aşa zis "instinct de apucare". Ei bine, corect este spus "reflex de apucare", iar nu instinct. Între instinct şi reflex (fie şi necondiţionat, adică înnăscut) este o diferenţă semnificativă, precum şi strânsă legătură. Distincţia e pregnantă, uşor de sesizat:
- instinctul are o natură pulsională, e o energie care împinge spre acţiune, făcînd parte din sfera motivaţiei bazale a omului;
- reflexul e un act, o mişcare (fizică sau interiorizată subiectiv, fără componente motorii), avînd ca suport fiziologic un lanţ neuronal care conţine receptori, căi senzitive, centri nervoşi, căi motorii şi efectori somatici.
Instinctul face parte din bagajul genetic, reflexul se petrece în cadrul relaţiei dintre bagajul genetic şi mediul de viaţă (încă din perioada prenatală, intrauterină).
Vezi aşadar că nu putem vorbi de un instinct al apucării, ci doar de reflexul apucării. Acesta se şi testează, de fapt, în cadrul celebrei probe a lui Babinski (http://dictionar.romedic.ro/reflexul-babinski). Funcţionarea neuromotorie a nou-născutului o testăm, iar nu instinctul său! Fiind posibil ca, în ciuda instinctului presupus a exista latent în organismul copilului, reflexul să nu se manifeste, din varii motive (de obicei de dezvoltare neurologică problematică).

3) Apucarea înnăscută e un păcat foarte fin... generează apucările conceptuale ... poartă pe om spre păcate tot mai mari.
Of... O sărbătoare a speculaţiilor grozave. Ce să spun, mi-e şi greu să comentez în vreun fel... Totuşi, încerc aşa:
a) În ce bază afirmi că apucarea înnăscută (acolo unde ea se manifestă!) este un păcat? Să înţelegem de aici, printre altele, că un copil bolnav neuromotor (la care acest reflex, aşadar, nu se manifestă) este în afara păcatului? Ce te face să afirmi că un act reflex considerat sănătos, normal pentru orice copil - este păcat, şi încă foarte fin? Cum ai selectat, dintre multele acte reflexe ale micuţului, tocmai pe acesta şi l-ai considerat păcătos? De ce nu e păcătos clipitul? Dar sughiţul? Suptul? Râgâitul? Pârţâitul etc.
Şi în ce constă păcatul?
b) Cum demonstrezi că actul reflex al apucării unui obiect generează apucări conceptuale? În ce constă modelul genetic al acestei dezvoltări? De ce consideri, apoi, că o conceptualizare este un soi de apucare? Care sunt argumentele, cadrul teoretic valid etc.
c) Poţi descrie calea genetică prin care, dintr-un copil care apucă un deget al medicului care îi testează sănătatea reflexelor necondiţionate, se dezvoltă un mare păcătos?

4) Afirmi că Dumnezeu ne-a îndemnat să biruim lumea, o lume a apucărilor. Cu asta sunt, într-un sens, de acord: Domnul ne porunceşte să fugim de lumea care încearcă să ne apuce mereu cu/în mrejele sale. Şi ne arată şi cum să facem noi asta: apucînd bine şi ţinînd foarte strâns de Poala Hainei Lui.

Doamne ajută!

Buna Cezar,

Nu sunt psiholog de meserie, ci formatia mea de baza este electronica.

Din punctul meu de vedere, precizia definitiilor, coerenta conceptuala este cea care ne ajuta sa intelegem mai bine fenomenele mai complexe, mai subtile.

Doar o terminologie asanata de ambiguitati poate fi cu adevarat folositoare in elucidarea unor cauzalitati mai profunde.

Altfel ne putem trezi adeseori ca rationamentele noastre se invart in cerc, tocmai datorita termenilor neclari, difuzi.

Tautologic, lipsa de claritate genereaza neclaritate.

1.“Puritatea copilului rezida in lipsa unor pareri preformatate, preconcepute.”

In aceasta propozitie am afirmat - lipsa unor preconceptii - nu faptul ca un copil ar avea o minte preformata.



"mintea copilului este larg deschisă spre orice fel de experienţă"

Ce este mintea?

Mintea este esentialmente un proces– un proces de cunoastere. Mintea este cognitie.

Unde este minte este si o anumita forma de cunoastere, de constientizare.

Definitia mintii = actul de a cunoaste, actul de a constientiza fenomene (non-conceptual/direct prin simturi si conceptual prin tipare substitutive fenomenelor).


Mintea, conform acestei definitii are doua parti: mintea non-conceptuala si mintea conceptuala.

Partea non-conceptuala alimenteaza partea conceptuala.

Mintea conceptuala permite experimentarea realitatii prin substitute - simbol, permite abstractizarea fenomenelor, a realitatii in ansamblul ei.

Deci copilul nu este fara-de-minte in baza acestei definitii, ci are o minte non-conceptuala activa pe baza careia cunoaste direct prin simturi ambientul imediat: temperatura, lumina etc.

Mintea non-conceptuala cunoaste fara elaborare, fara sa denumeasca experienta, fara sa o asocieze cu un alt proces cognitiv.

Mintea conceptuala stabileste relatii, conexiunii intre impresiile cognitive ale mintii non-conceptuale.

Un bebelus “cunoaste” frigul sau caldura chiar daca nu le asociaza cu anumite “chei”. Adultul spune “mi-e frig” – acest proces de exprimare verbala este unul conceptual desfasurat concomitent cu un proces cognitiv non-conceptual, simitire efectiva a frigului – amandoua sunt acte de cunoastere – amandoua sunt aspecte ale mintii.


Deci din acest punct de vedere mintea nu se rezuma doar la intelect, ci la intregul complex cognitiv – integrat - in fiecare moment existential (inclusiv constientizarea senzoriala).


Daca mintea este considerata doar intelect, atunci ne lipseste un termen pentru actul cognitiei in ansamblul sau la un moment dat.

Este mai convenabil sa denumim generic procesul cognitiei in ansamblul sau “minte” iar subprocesele cognitive diferite tipuri de minti (constientizari).

Mintea conceptuala a copilului incepe sa se dezvolte incipient, mai intai prin asocieri (reflexe Pavloviene), ulterior prin limbaj – care permite nivele profunde de abstractizare.

Dintre care, cel mai important, dpdv spiritual –“sinele”, “eu”.


2. Daca doresti, mai multa precizie: “instinct-de-apucare” exprimat invariabil prin “reflex-de-apucare” in cadrul oricarei forme de cognitie.

Orice minte este colorata de apucare.

Pentru ca, dupa cum am precizat ne nastem cu tendinta de “a apuca”.

Este o compulsiune cu fundament fiziologic.

“Apucarea” nu inseamna ca am trage spre noi ceva, ci inseamna ca mintea concepe ceea ce este cunoscut ca “existand-in-sine”, este “apucata” o existenta intrinseca a obiectului cognitiei.


Pentru ca fenomenul nu este cunoscut corect, vorbim de o cunoastere “poluata”, inca din pantecele mamei.

Poate ca doar Iisus s-a nascut “fara-de-apucare”. S-a nascut perfect limpede, perfect cunoscator.

Trupul stricacios este un efect al apucarii. De aceea, nasterea Lui Dumnezeu intr-un trup uman este minunat-paradoxala.

Este o nastere fara cauza ei imediata, proxima– “apucarea”.



3. Dupa cum am precizat, “apucarea cognitiva” este atotprezenta in fiecare moment al cunoasterii omului.

Deci pacatuim in fiecare clipa.

Suntem complet cufundati in pacat.

Pacatul este prezent acolo unde este orice forma de constientizare.

Daca suntem constienti ca am clipit, atunci am si pacatuit.
Daca nu, nu se pune.

Pentru ca percepem clipirea ca un proces “in sine”, intrinsec. Nu-i vedem “goliciunea”, transparenta.


4. Apucarea Lui Dumnezeu trebuie facuta fara apucare. Aceasta este frumusetea si profunzimea cunoasterii apofatice (zen).


Doamne ajuta Cezar! pe toata lumea.

Exista si un alt aspect dezbatut pe multe threaduri ,pierdut , uitat , nu stiu !
Pentru Ioan Cezar dau un link spre citire , si-l rog sa-mi spuna daca si psihologia merge pe aceasi linie cu Biserica noastra Ortodoxa , prin scrierile Sfintilor Parinti :http://www.crestinortodox.ro/editori...or-118907.html

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/...lile-copiilor/

Doamne ajuta !

După cunoştinţele mele, frate Cristian, problema moştenirii păcatelor părinţilor nu face parte din domeniul de studiu al psihologiei. Această problemă ţine, cred, strict de viaţa duhovnicească, aşa cum este ea îngrijită de Sfânta Biserică. Nu ţine de competenţa psihologului ci de a duhovnicului. Aşa cred.

În a doua chestiune, pot să spun doar că un copil poate suferi din varii motive (nenumărate lanţuri cauzale care se întretaie). Unele pot fi soluţionate de către părinţi, pur şi simplu prin învăţarea "meseriei" de părinte. Altele ţin de factori care sunt de competenţa medicului şi a psihologului, a pedagogului etc. Altele nu au nevoie de nici o intervenţie, fiind fireşti, naturale, trecătoare fără vreo urmare negativă. Iar altele sunt, desigur, din domeniul vieţii duhovniceşti. Problema e să ne dăm seama din ce categorie fac parte suferinţele copilului. Iar asta nu e deloc uşor uneori şi, din păcate, reducţionismul face ravagii şi astăzi, cum a făcut mereu. Curios lucru, într-o lume cu nenumărate stimulări şi influenţe care ne presează simultan (fără a le socoti pe cele interioare, care ţin de o dinamică psihogenă), oamenii au încă tendinţa rigidă de a căuta mereu o singură cauză şi, dacă se poate, un singur remediu. Ce să zic... ridic din umeri şi mă opresc aici. Lumea merge înainte şi cu opiniile mele şi fără ele.

Toate cele bune,
Doamne ajută!

Cusca fenomenala

Fara intelegerea si realizarea vacuitatii, transcenderea interactiunilor este imposibila.

Slobozirea completa a omului este imposibila.

Pentru ca distanta intre subiect si ceea ce este cunoscut va continua sa "existe" mereu. Astfel ca, unirea deplina cu ceea ce este cunoscut este imposibila.

Fara realizarea transparentei fundamentale a fenomenelor, omul va continua sa se manifeste fenomenal, temporal, secvential.

Va fi mereu captiv in poveste, in propriul sau vis despre ceea ce crede ca este el insusi si ceea ce crede ca este in afara lui.

Un vis din care nu se poate trezi.

Un vis in care trece perpetuu de la o forma la alta.

Obligat sa se miste fara incetare de propria lui ignoranta.

Nicio strategie nu-l poate ajuta sa gaseasca plenitudinea si odihna in Adevar, decat simplul adevar despre ceea este el insusi si ceea ce este tot ceea ce il inconjoara.

Vacuitatea este calitatea fundamentala a eului de a nu fi vizibil, scindabil, tangibil.

Desi este conceput in relatie cu trupul, "eul" nu mananca, nu doarme, nu merge, nu vorbeste, nu priveste...

Factorul "vacuitate" / factorul "ignoranta"

In orice proces de constientizare sunt implicati o multitudine de factori cognitivi - care variaza de la forma la forma.


Insa, fiecare cuanta de constientizare a fiintelor samsarice este colorata de factorul "ignoranta".


Acesta este atotprezent in mintea samsaridelor ("oitelor ratacite").


Factorul "ignoranta" este impresia (activa inca de la radacina sufletului) ca tot ceea ce este perceput are o existenta autonoma, prin sine, de la sine.

Factorul "ignoranta" opacizeaza si imparte mintea in miriade de forme.

Determina coliziuni cu formele -> efectele lor apropiate sau indepartate formand "karma" individuala.

----

Ce rezulta din albastru amestecat cu galben? - culoarea verde.

Ce rezulta in urma amestecului cognitiei unei forme cu factorul intelepciune (vacuitate)? O transparenta cognitiva a formei respective - indiferent de natura acesteia, fie ca este perceputa senzorial, fie ca este experimentata pur mental.

Perceptia lumii mixata cu factorul intelepciune este neobstructionata, pentru ca lumea apare perfect transparenta si limpede. O lume a carei esenta este imaculata.

Cerul lumii este propria ei esenta.

Caci cerul nu este separat de pamant si nici pamantul de cer.

"Precum in cer asa si pe pamant" este, in interpretarea cea mai profunda, stadiul realizarii uniunii cognitiei formelor cu cea a esentei lor.

Este ultima treapta evolutiva a cunoasterii.

----

"Impartasirea cu Dumnezeu" simbolizeaza unirea noastra cu natura ultima a Acestuia ("abisul apofatic") - care este in toate si in toti.

Caci Trupul Lui cuprinde toata Existenta.

Intregire

Perceptia vacuitatii formelor intoarce in chip delicat mintea in ea insasi.

Aduna toate paraiasele ei, toate extensiile ei in aratarile lumii.

O intregeste.

Il aduce pe om in el insusi. In inima gandirii.

Caci numai intreg se poate urca la Dumnezeu ca sa se mantuie.

Rebeliuni / razvratiri

In esenta, omul nu are pe cine sa dea vina sau impotriva cui sa se razvrateasca.

Miezul razvratirii este o eroare fundamentala de perceptie -
si anume, incapabilitatea de a sesiza vacuitatea persoanelor, a formelor in general.


Ceea ce patimeste omul nu este altceva decat efectul propriilor sale actiuni - reflexia in oglinda a propriei sale minti.


Nu exista niciun "vinovat exterior".

Ura nu poate fi alimentata decat de eroare - perceptia unor coliziuni inter-euri - ca si cand eurile ar avea soliditate interna.

Iubirea nu este altceva decat interpatrundere infinita, pentru ca eurile nu au o substantialitate intrinseca.

Descoperirea adevarului usureaza sufletul si deschide larg portile iubirii.

In adevar nu exista ciocniri - ci doar interpatrundere mangaietoare.

Ati insirat o serie de conceptii care nu au nicio noima
Vacuitatea, sau cum se numeste stiintific, nu este altceva decât punerea mintii proprii la dispozitie. Adica oferirea controlului total asupra mintii spre exterior.
De ce trebuie facut asta? Pai pentru ca de mintea omului sunt interesati foarte multi, dar pentru ca mintea omului e strict dotata cu ceea ce se numeste vointa, nu exista acces fortat din exterior. Trebuie ca omul sa-si reprime vointa pentru ai putea fi controlata mintea.
Evident ca dumneavoastră pretindeti ca starea asta e foarte placuta.
Si in cazul mintii e mai plăcut sa stai si sa nu faci nimic, sa facă altii pentru tine, decât sa te obosesti.
Problema e cine sunt aceia: Altii?
La drogati de exemplu sunt drogurile care induc starea de euforie.
La budisti cine sunt?
Pai diavolii, ei îl acaparează pe budist cu scopul ca la sfarsitul vietii sa- l predea mort

Vacuitatea este intelegerea ca orice fenomen depinde alte fenomene, ca din aceasta cauza, toate fenomenele nu au o existenta in sine insele.

Nu se ofera controlul nimanui, este o problema de intelegere si perceptie atunci cand ne uitam in jurul nostru, cand ne privim pe noi insine.

Pai bine da nu cred ca faceti diferenta intre niste definitii fara continut numite popular: vrajeli si realitate.

La definitia pe care ati dat-o: Vacuitatea este intelegerea ca orice fenomen depinde alte fenomene, ca din aceasta cauza, toate fenomenele nu au o existenta in sine insele.

Puneti: Matematica este intelegerea ca orice fenomen depinde alte fenomene, ca din aceasta cauza, toate fenomenele nu au o existenta in sine insele.

Si o sa vedeti ca nu se schimba absolut nimic, ambele formulari inseamna acelasi lucru: nimic.

Deci fenomenul practic care se intampla in capul budistului, este golirea de continut al personalitatii proprii.
Iar asta se face printr-o sfortare numita meditatie.
Iar meditatia cum arata? Pai un budist in stare de transa care sta intr-o pozitie rigida.
Adica ce reprezinta astea: pai nu sunt altceva decat incetarea oricarei activitati inclusiv la nivel de minte.
Si care e scopul acestei stari de transa? Pai nu poate fi decat unul singur: acapararea mintii de catre entitati exterioare. Asta in cazurile in care se produce ceva in astfel de meditatii.
Pentru ca intradevar exista si a doua grupa de budisti care in meditatie nu fac decat sa doarma, numita popular si lene.

Trosc-pleosc, ajuta la spiritualitatea autentica cat o frectie la picior de lemn.