Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

Atentie cu povestirile pe care le citati.
Ultima (cu batranul Antim) mi-a placut foarte mult.
In schimb cea de dinainte, fiind probabil rupta dintr-un context, m-a pus pe ganduri si nu mi-a placut.
Eu nu stiu lucrarea si povestirea rupta de acolo, fara explicatii, fara cunoasterea situatiei, nu este in regula.

1. Cine erau aceia care aveau datorii fata de manastiri? Manastiri ortodoxe aveau datornici?
2. Cum sa se duca un monah acolo sa execute silit si mai ales sa le ia icoana din casa? S-ar putea (nu e clar) sa fie modul in care aceasta familie a ajuns in posesia icoanei. Dar noi, de aici, nu stim.
Scrie insa ce mult tineau la ea si ca le facea bine. Pentru asta nu e bine sa iei icoana de la un om, ci dimpotriva. Si chiar o manastire face asa?
Nu-mi place. Nu, nu, nu se face asa.

Mie acum un an mi s-a furat un port-card. N-aveam lucruri de valoare in el, doar o mica suma de bani. Erau mai mult lucruri de suflet dupa care plang si azi: niste iconite dragi mie si poze fosrte personale si dragi.
Pana la urma insa m-am gandit ca poate acele iconite hotului i-or face bine, i-or ajuta cumva. Poate ca Dumnezeu special a facut asa. Nu stiu.
O vreme m-am rugat sa ia banii si sa arunce port-cardul sa-l gaseasca cineva care sa mi-l inapoieze mie. Cam asa se intampla adeseori.
Nu s-a intamplat, sau nu s-a gasit...
Dupa o vreme am incetat sa ma rog asa si am zis ca iconitele mele poate vor face bine dupa voia lui Dumnezeu. Poate il vor schimba pe hot.

Deci atentie ce postam.

Voi povesti acum o întâmplare adevărată ce s-a petrecut cu un monah de curând tuns în monahism care, mişcat de cele petrecute, mi-a destăinuit-o, spunându-mi:
– Pe Cinstitul Înaintemergător, care este pictat cu chipul aspru pe icoana din proschinitarul ce se afla lângă coloana din dreapta din biserică, cu siguranţă că îl ştii. Ori de câte ori îi vorbesc şi îl privesc în față mi se pare că este viu şi mă simt ca un copil care vorbeşte cu tatăl său.
Atunci când pentru prima oară am citit Acatistul Cinstitului Înaintemergător la Pavecerniţa Mare de luni seara– era Postul Mare şi, ca de obicei, Pavecerniţa cu Acatistul Sfântului se citeşte în biserică înaintea acestei icoane – şi, aşa cum stăteam, cu multă evlavie şi dragoste, căci se cuvine să avem multă recunoştinţă şi dragoste faţă de preaslăvitul nostru ocrotitor, când am ajuns, fratele meu, la: „Purtătorule de lumină şi dumnezeiescule Ioane Proorocule, cu înfricoşătoarele şi luminatele tale minuni, luminează şi străluceşte inima noastră...” – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule şi Ocrotitorul meu! – am simţit o bucurie mai presus de fire în inima mea şi mi s-a părut că am fost ridicat de pe pământ cu tot cu trup, umplându-mă totodată de o nespusă bucurie şi veselie.
Şi părintele, continuând, mi-a spus:
– De câţiva ani îl tot rugam pe Cinstitul Înaintemergător pentru o problemă de natură duhovnicească, dar nu primisem încă niciun răspuns. Într-o zi, în timp ce sărutam sfânta sa icoană, l-am rugat cu mai multă credinţă, mâhnit şi nemulţumit fiind de tăcerea sa. Pe când mă depărtam de această sfântă icoană, am auzit un glas în cugetul meu, care mi-a dat răspunsul pentru problema pentru care mă rugasem şi m-a mângâiat din belşug. Aşadar, am mulţumit cu căldură Ocrotitorului meu şi m-am liniştit în această privinţă. (După mărturia unui contemporan al monahului care a fost întrebat despre acest fapt, se pare că monahul despre care e vorba este însuşi părintele Lazăr. Problema care îl preocupa ţinea de dorinţa sa de a se linişti în pustie, aşa cum el însuşi mărturisise într-una din convorbirile lor. Iar glasul pe care l-a auzit i-a spus: „Mergi jos, în paraclisul Sfinţilor Fără de Arginţi şi linişteşte-te acolo!”. Acest paraclis se afla cu un nivel mai jos de biserica mare, în partea de vest, şi este destul de izolat de zgomote).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 150-151)

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.
Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.
- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.
Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?
Iar gruzinul nostru i-a zis:
- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.
Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.
Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»".
Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...
S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.
În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!".
Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.
Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.
Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.
Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!".
Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.
Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.
(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

diavolul de pe televizor
 

Mărturia lui Ioan Hrisopulos, arhitect din Alexandropolis : „Sunt căsătorit cu Evantia Siondopulos şi avem trei copii. În urmă cu câţiva ani, când fiul meu Hristu avea vârsta de trei ani, obişnuia, văzând o pe mama lui, că tămâiază casa, să o urmeze şi să tămâieze şi el, chipurile, cu jucăria lui de lemn care semăna cu o cădelniţă. Tămâia toată casa spunând „Doamne miluieşte”.
Într o zi, în timp ce tămâia după obiceiul său cu jucăria, a uitat să tămâieze şi colţul salonului unde se afla televizorul. Soţia mea a observat acest lucru şi l-a întrebat de ce nu tămâiază şi salonul. Hristu a răspuns cu o simplitate desăvârşită că acel străin care stă pe televizor nu-i îngăduie să tămâieze acolo.
− Dar care străin, Hristu? l a întrebat mama.
− Uite, acesta care stă pe televizor. Nu-l vezi?
Hristu, cu ochii curaţi ai sufletului său, îl vedea pe diavolul aşezat pe televizor şi pe care, desigur, îl deranja tămâia lui Hristos.
După discuţia cu duhovnicul meu despre întâmplarea de mai sus, am scos televizorul din casă”.

Fragment din cartea "Asceți în lume" – Editura Evanghelismos

Ingerul
 

O intamplare cu micutul Aliosa.

"El a fost botezat la 3 ani si jumatate si a fost foarte incantat la gandul ca are de acum un Inger-pazitor.De aceea,o presa mereu pe mama lui cu intrebari:
-Mama,cu Ingerul se poate vorbi?
-Se poate.
-Mama,dar te poti juca cu Ingerul?
-Nu stiu.
-Mama,unde este acum Ingerul meu,prieten?Hai te rog,arata-mi!
In acel moment mama scotea din cuptor placintele si,frigandu-se cu tava,a spus intr-un moment de suparare:
-Iata cum s-a legat scaiul de mine:"Arata-mi,arata-mi!"Cere de la Domnul,El poate orice!Eu ce pot sa-ti arat?
Aliosa a stat in tacere in fata icoanelor si a alergat in livada la joaca.Spre amiaza s-a intors cu o noutate:
-La mine a venit un nene cu aripi.
-Ce fel de nene cu aripi?s-a mirat tatal.
-Unul bun,ne-am jucat si am vorbit.
-Despre ce?
-Nenea,ii spun,esti atat de inalt,mai mare decat acoperisul.Da-mi,te rog,marul din copac,caci tatal meu nu poate sa ajunga.Si el mi l-a dat ,iata-l!
Aliosa a pus pe masa un mar rosu si mare care le era cunoscut tuturor.In livada nu mai erau de mult mere,dar toata toamna,in varful copacului batran,mai inalt decat casa,se vedea acest mar rumen si Aliosa ii ruga pe toti sa I-l dea.
Tata s-a urcat pe scara si n-a ajuns.Mama a incercat sa-l doboare cu un bat,dar n-a reusit.Iar nenea cel bun cu aripi a venit si I-a dat copilului marul.
La copii lucrurile decurg cu simplitate.Dupa curatia inimii ei pot vedea si Ingeri,caci sufletul inca nu este schilodit de rautate."

extras din romanul"Ziua Sfantului Arhanghel Mihail"de Nina Pavlova 2014
Editura Egumenita
traducere din limba rusa,Diana Gutu

Poveste adevarata :Pazitorul Icoanei Maicii Domnului
 

Batranul Haralmbie a trait ultimii ani ai vietii sale cu nostalgia patriei sale pierdute.Se gandea mereu la frumosul sau sat de langa Prusa, iar ochii sai lacrimau.Cu aceasta durere a plecat din aceasta viata.Il lua adeseori in brate pe nepotelul sau, Haralambie, si-i vorbea despre satul sau.Ii descria cum era biserica, scoala unde a invatat primele litere, piata satului unde se juca.Apoi, cu multe amanunte ii descria casa in care se nascuse, se casatorise si-si dobandise copiii.Micul Haralambie a crescut si apoi a studiat in Atena.Insa totdeauna isi aducea aminte de bunicul sau.Intr-o zi instiintandu-se ca o agentie de turism a organizat o excursie in partile Prusei,a considerat de datoria sa sa viziteze acel loc, in amintirea bunicului sau.O nespusa emotie a incercat Haralambie cand a ajuns in satul bunicului sau.Mai intai a vazut biserica, numai ca acum era ageamie.S-a apropiat de cafeneaua bunicului sau, dar era inchisa.Si piata era cu desavarsire lasata in parasire.A ajuns in fata casei.Cu o mana tremuranda a deschis poarta de la curte.Pe trepte statea un batranel.De indata ce l-a vazut pe tanar l-a intrebat in turceste:
- Fiule, ce vrei ?
Cu putinele cuvinte turcesti, pe care Haralambie le invatase de la bunicul sau, a incercat sa-i dea sa inteleaga ca venise din Grecia ca sa cunoasca satul bunicului sau.De indata ce batranul a auzit aceste cuvinte a sarit in sus, si-a intins mainile si l-a strans pe Haralambie la pieptul sau.
- Bine ai venit !, i-a raspuns batranul in greceste.Stiam ca vei veni si de aceea te asteptam.Haralambie il privea buimac.Apoi batranul l-a luat de mana pe tanar si l-a condus intr-o camera mica in interiorul casei.L-a pus sa se aseze pe singurul scaun ce era acolo, dupa care i-a spus:
- Eu m-am nascut intr-un satulet din Macedonia.Parintii mei au fost mahomedani si se ocupau cu agricultura.Eram cel mai mic copil al familiei.Cand ceilalti lipseau toata ziua fiind la camp, eu stateam la casa prietenului meu Nicolae.De multe ori chiar dormeam acolo.Parintii lui ma iubeau si nu ma deosebeau de copiii lor.Erau oameni buni si crestini credinciosi.Se aduna la rugaciune toata familia, mai ales noaptea, ingenuncheau si se rugau inaintea icoanei Maicii Diomnului, la care ardea permanent o candela, iar alaturi era o cadelnita, care imprastia o buna mireasma in toata casa.Toate acestea ma faceau sa simt teama.De multe ori ingenuncheam si eu impreuna cu ei si vorbeam cu Maica Domnului, ca si cum as vorbi cu mama mea.Sufletul se umplea atunci de pace.
Intr-o zi, familia lui Nicolae a mers la o bisericuta din afara satului care avea hramul.M-au luat si pe mine cu ei.Am urmarit Dumnezeiasca Liturghie si cand i-am vazut pe credinciosi ca merg spre Sfantul Altar sa se impartaseasca, am mers si eu, dar tatal prietenului meu m-a oprit, spunandu-mi in soapta:
- Tu nu, copilul meu !, nu te poti impartasi, pentru ca nu esti botezat.L-am privit cu repros si i-am spus :
- Atunci, sa ma botez si eu.
Mai tarziu kir Dimitrie, tatal lui Nicolae, mi-a explicat ca apartinem de religii diferite si ca parintii mei nu ar fi ingaduit sa ma botez.As putea-o face insa atunci cand avea sa devin major.Treceau anii si eu continuam sa am aceeasi dorinta.Asteptam cu multa nerabdare acea zi dorita si continuam sa ma rog Maicii Domnului.Din nefericire nu am apucat sa-mi infaptuiesc marea mea dorinta, caci, inainte de majorat, s-a facut schimbul de populatii.Parintii mei m-au luat si m-au dus in acest sat.Era noapte si nu am putut sa-mi iau ramas bun de la prietenul meu si de acea iubita familie.Si asta m-a costat mult.De vreo doua ori am voit sa fug de acasa si de aceea parintii mei au fost nevoiti sa ma incuie in aceasta camera, unde am ramas pana acum.
Intr-o noapte, cuprins de deznadejde, am ingenunchiat, asa cum facea familia lui Nicolae si cu lacrimi in ochi am rugat-o pe Maica Domnului sa ma ajute sa ma intorc inapoi.Deodata am simtit o nespusa mireasma, care mi-a umplut camera.Am considerat aceasta ca un raspuns al Maicii Domnului la rugaciunea mea.Aceasta mireasma o simt pana astazi, atunci cand ma rog noaptea.
Mai tarziu am inceput sa aud niste lovituri usoare sub patul in care dormeam.Vreme de un an intreg nu am putut intelege ce se intampla, dar nici nu indrazneam s-o spun cuiva.Intr-o zi, cand toata familia mea a plecat la o nunta in satul vecin, am avut ocazia sa caut cu multa atentie la locul acela.Am vazut ca o scandura nu se imbina bine si am ridicat-o cu un obiect ascutit.Sub scandura am vazut o cutie metalica."Cu siguranta aici era ascunsa o comoara", m-am gandit.M-au cuprins fiorii cand am deschis-o.Inlauntru era o icoana a Maicii Domnului, o candela si o cadelnita.M-am gandit ca oamenii care au plecat din aceasta casa au ascuns nepretuita lor comoara ca sa nu cada in maini profanatoare.La fel m-am gandit sa fac si eu.Sa pastrez icoana pana cand se afla cineva din acea familie, caruia sa i-o pot da.Si aceasta era cererea mea, atunci cand ma rugam in fiecare noapte Maicii Domnului.
Au trecut multi ani de atunci.Parintii mei au plecat din aceasta viata.Fratii mei s-au casatorit si si-au facut fiecare casa sa.Eu am ramas singur aici.Pazeam icoana Maicii Domnului.Nu am vrut sa ma casatoresc, pentru ca nu voiam sa intre femeie in casa mea.Rudele si consatenii ma considerau dezechilibrat mintal si nu se apropiau de mine.Asta imi convenea, pentru ca nu ma deranjau.Aveam totdeauna pe Maica Domnului care ma ocrotea.
In ultima vreme puterile au inceput sa ma paraseasca."Maica Domnului, nu ma lasa sa mor mai inainte de a da in maini sigure icoana ta", ma rugam continuu.Iar ieri seara am primit raspunsul ei.Mireasma se oprise.O adiere racoroasa mi-a cuprins sufletul.Am scos icoana din cutie si mi s-a parut ca Maica Domnului mi-a zambit."Va trimite pe cineva astazi s-o ia", m-am gandit, si de dimineata stau pe trepte si astept.Acum pot inchide ochii linistit.
Emotionat, Haralambie a luat in maini Sfanta Icoana.S-a plecat apoi si a sarutat mana batranului, ca si cum ar fi sarutat mana bunicului sau.I-a multumit din toata inima si si-au luat ramas bun cu ochii inlacrimati.Inainte de a pleca, batranul i-a dat lui Haralambie un saculet, spunandu-i:
- Ia-l, fiule !Este pamant din gradina bunicului tau.Pune-i-l pe mormant, ca sa i se odihneasca sufletul in pace.

A fost un om…
 

O bătrână își târa picioarele desculțe prin zăpadă. Era singură și părăsită. Toți cei care treceau pe trotuar își întorceau privirile, ca să nu-și amintească că durerile și necazurile nu se opresc nici atunci când sărbătorim Nașterea Domnului.
Doi soți tineri vorbeau și râdeau, având mâinile pline de cumpărături și daruri, și nu au luat aminte la bătrână. O mamă cu doi copii se grăbeau să meargă la casa bunicii lor și nici ei nu au băgat-o în seamă. Și un preot a trecut, dar avându-și mintea la cele cerești, nu a observat-o.
Dacă ar fi observat-o toți aceștia, ar fi văzut că bătrâna nu avea încălțăminte în picioare. Mergea desculță pe gheață și prin zăpadă, iar cu amândouă mâinile își strângea la gât paltonul fără nasturi. Pe cap avea un fular colorat. S-a oprit în stație și aștepta autobuzul. Un domn care ținea în mână o geantă de om serios aștepta și el în stație, însă păstra distanța. În stație mai aștepta și o tânără, care uitându-se de mai multe ori la picioarele bătrânei, nu a spus nimic.
A venit autobuzul și bătrâna a urcat încet și cu greutate. S-a așezat pe scaunul lateral, imediat în spatele șoferului. Domnul și tânăra au mers în grabă spre scaunele din partea din spate a autobuzului. Bărbatul care stătea alături de bătrână, s-a răsucit pe scaun și se juca cu degetele. „Alzheimer”, s-a gândit el. Șoferul a văzut picioarele goale ale bătrânei și a spus:
- Acest cartier se afundă din ce în ce mai mult în sărăcie. Mai bine ar fi dacă m-ar schimba pe cealaltă linie a bulevardului.
Un băiețel a arătat-o pe bătrână:
- Uite, mamă, această bătrână este desculță.
Mama s-a tulburat și l-a lovit peste mână.
- Nu arăta cu degetul pe oameni, Andrei! Nu este politicos să arăți cu degetul!
- Aceasta cred ca are copii mari, a spus o doamnă care era îmbrăcată cu o haină de blană. Copiii ei trebuie să se rușineze că o lasă așa.
Și s-a simțit superioară pentru că o îngrijise pe mama ei. O învățătoare din mijlocul autobuzului și-a adunat mai bine lucrurile pe care le avea la picioarele ei.
- Nu plătim destule impozite ca să poată fi rezolvate atâtea situații ca acestea? i-a spus unei prietene ce stătea alături.
- Sunt de vină cei de-a dreapta, a răspuns prietena ei. Iau de la săraci și dau la cei bogați.
- Ba nu, ceilalți sunt de vină, a intrat în discuție un domn cu părul alb. Cu programele Prevederilor Sociale îi fac pe cetățeni leneși și săraci.
- Oamenii trebuie să învețe să pună bani deoparte, a spus un altul care semăna a fi cult. Dacă această bătrână ar fi pus bani deoparte, atunci când era tânără, nu ar fi suferit astăzi.
Și toți aceștia erau satisfăcuți de agerimea minții lor, care a formulat o astfel de analiză profundă. Numai un negustor s-a simțit jignit de bombănitul de la distanță al concetățenilor săi. De aceea a scos portofelul și a scos o bancnotă de douăzeci, pe care, după ce străbătut lungimea autobuzului, i-a pus în mâna tremurândă a bătrânei, spunându-i:
- Ia, bătrâno, și cumpără-ți încălțăminte!
Bătrâna i-a mulțumit, iar acela s-a întors la locul său mulțumit că a făcut acea milostenie.
O femeie bine îmbrăcată a luat aminte la toate acestea și a început să se roage in sinea sa: „Doamne, nu am bani, însă mă adresez Ție, căci Tu ai rezolvare pentru toate. Așa cum altădată ai făcut să plouă cu mană din cer, poți și acum să-i dai acestei bătrâne tot ce are nevoie pentru praznicul Nașterii Tale”.
La următoarea stație, în autobuz s-a urcat un tânăr. Era îmbrăcat cu o canadiană groasă, avea un fular cafeniu și o căciulă de lână ce-i acoperea și urechile. Un cablu lega urechea lui de aparat cu muzică. Tânărul își mișca tot trupul în timp ce asculta muzica. A mers și s-a așezat vizavi de bătrână. Când a văzut picioarele ei goale, a încetat să-și mai miște trupul. A înghețat. Ochii lui se plimbau de la picioarele bunicii la ale lui. Purta niște ghete scumpe, nou-nouțe. De multă vreme adunase bani pentru a le cumpăra și a face impresie anturajului său. Atunci tânărul s-a plecat și a început să-și dezlege ghetele. Și-a scos frumoasele încălțăminte, apoi și ciorapii, a îngenuncheat înaintea bătrânei și i-a spus:
- Bunică, văd că nu ai încălțăminte. Eu am și altele.
Ușor și cu atenție a ridicat picioarele înghețate ale bătrânei, i-a pus ciorapii, apoi și ghetele. Bătrâna i-a mulțumit, fiind foarte emoționată.
În acel moment autobuzul s-a oprit iarăși în stație. Tânărul a coborât și mergea desculț prin zăpadă. Călătorii s-au adunat la ferestre și l-au văzut cum se îndrepta desculț spre casa sa.
- Cine este?, a întrebat unul.
- Trebuie să fie un Sfânt, a spus cineva.
- Cred că este un Înger, a spus altul.
- Uitați-vă, are aureolă în jurul capului! a strigat altul.
- Este Hristos, a spus doamna evlavioasă.
Dar copilașul, care arătase bătrânica cu degetul, a spus:
- Nu, mamă! Eu l-am văzut foarte bine.

......:)
Era "doar" un om. O persoană...)

Uite Ioan_Cezar, despre asta tot vorbesc eu. Asta este cu adevarat ceea ce ne cere Iisus.

Într-adevăr. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să devenim astfel de oameni, bineplăcuţi Lui!

Iar aceasta, Sophia, îngăduie să îţi reamintesc: nu stă în puterea noastră, ci este numai prin darul Lui.
Stă, însă, în puterea noastră să ne străduim la bunăvoinţa pentru despătimire. Iar când vom ajunge, prin bunăvoinţa noastră statornică ŞI prin har, la curăţia deplină a inimii noastre - atunci nu vom mai trăi durerea nevoinţei de a birui stricăciunea din noi, ci vom trăi firescul bucuriei fără de asemănare, peste durere sau silire de sine. Durerea o trăim doar acum, cât suntem pătimaşi, ataşaţi de ale noastre, cele atât de omeneşti-lumeşti... Ne doare să lăsăm pre idolii noştri dragi... Asemenea, tot din pricina lumescului din noi, trăim şi exaltarea - emoţionalitatea fără cuminţenie, fără "cutremur". (Pacea darului este însă lină, cuminte, veselă şi blândă...Ea pe toate le iartă, pe toate le ia asupră-şi, le poartă... Ea plânge pentru cei iubiţi, nu pentru sine. Ea este Putere şi Viaţă.)

Să ne silim deocamdată, cu nădejde. Spre dreapta învăţătură şi spre dreapta înfăptuire totodată.
Doamne ajută!

Socul studentului ateu
 

In urma cu cativa ani s-a apropiat de mine un tanar student.Cu multa sovaiala, dar si cu tensiune launtrica a unui cautator de pretentii, mi-a declarat ca este ateu, care insa si-ar dori sa creada, dar nu putea.De ani de zile se straduia si cauta, dar fara nici un rezultat.A discutat cu profesori si oameni eruditi, dar nu i-a fost satisfacuta setea lui dupa ceva serios.A auzit despre mine si a hotarat sa-si imparta cu mine nevoia lui existentiala.Mi-a cerut o dovada stiintifica a existentei lui Dumnezeu.

- Stii integrale sau ecuatii diferentiale? l-am intrebat.

- Din nefericire,nu.Sunt un adept al filosofiei.

- Pacat ! Deoarece stiam o astfel de dovada, i-am spus eu in gluma.

S-a simtit incurcat si a tacut.

- Asculta, ii spun.Iarta-ma ca te-am necajit putin, dar Dumnezeu nu este nici ecuatie, nici dovada matematica.Daca ar fi fost asa ceva, atunci toti cei eruditi ar fi crezut in El.Sa stii ca altfel Se cunoaste Dumnezeu.Ai mers vreodata la Sfantul Munte ? Ai intalnit vreodata vreun pustnic ?

- Nu, parinte.Dar ma gandesc sa merg...am auzit atat de multe.Daca imi spuneti, pot sa merg maine.Cunoasteti acolo vreun om erudit, pe care as putea sa-l intalnesc ?

- Ce preferi? Un erudit care sa te ameteasca sau un Sfant care te poata trezi ?

- Prefer un erudit, caci de Sfinti ma tem.

- Credinta este o chestiune a inimii.Ia incearca cu un Sfant.Cum te numesti ?

- Gavriil, imi raspunse el.

L-am trimis la un pustnic (este vorba de insusi Cuviosul Paisie Aghioritul).I-am descris cum sa ajunga acolo si i-am dat indicatiile necesare.Am facut si un plan.

- Vei merge si vei intreba acelasi lucru."Sunt ateu, ii vei spune, si vreau sa cred.Vreau o dovada a existentei lui Dumnezeu".

- Ma tem...mi-e rusine.

- De ce te rusinezi si te temi de un Sfant si nu te rusinezi si nu te temi de mine ? l-am intrebat.Mergi pur si simplu si ceri acelasi lucru.

Peste cateva zile a mers si l-a gasit pe pustnic discutand cu un tanar in curtea sa.De partea cealalta asteptau alti patru, asezati pe niste buturugi.Printre ei si-a gasit si Gavriil un loc.Nu au trecut mai mult de zece minute si convorbirea cu acel Staret a luat sfarsit.

- Ce faceti, mai copii ? a intrebat Staretul.Ati luat un lukum ? Ati baut apa ?

- Multumim, Gheronda, au raspuns aceia cu o politete lumeasca.

- Hai, vino aici ! i-a spus adresandu-se lui Gavriil.Voi aduce eu apa, ia tu cutia cu lukumi si vino mai aproape sa-ti spun o taina: Este bine sa fie cineva ateu, dar sa aiba nume de inger si sa fie ateu ?! Aceasta este prima data cand aud asa ceva...

Putin a lipsit ca prietenul meu sa faca o comotie cerebrala din pricina socului pe care l-a avut.De unde stia numele lui ?Cine ii descoperise problema lui? Si in sfarsit, ce voia sa spuna Staretul ?

"La intrebarea aceasta am simtit imediat o rasuflare, ca o adiere...Iar inima mi s-a umplut de credinta.Lumea mea launtrica incepea sa invieze.Nedumeririle se dezlegau fara vreun efort intelectual, fara vreo discutie, fara vreun raspuns limpede.S-au surpat in launtrul meu toate intrebarile : daca...de ce?, nu cumva ? si a ramas doar cum? si ce? de atunci in colo.

Tot ce mi-a dat cugetarea eruditilor mi-a daruit aluzia politicoasa a unui Sfant, care facuse doar patru clase.Sfintii au mult discernamant.Iti fac operatia fara anestezie si totusi nu te doare.Iti fac transplant fara sa te taie.Te urca pe culmi inaccesibile, fara criteriile logicii lumesti.Iti sadesc credinta in inima, fara sa-ti oboseasca mintea.

(Mitropolitul Nicolae de Mesogheia si Lavreotikis)

Istorisire adevărată
Elena trăia în Karpenisi și se căsătorise cu un bărbat foarte dur. Acesta o lovea pentru cel mai mic lucru, așa cum copiii lovesc mingea pe teren. Chinurile vieții au silit-o să slujească în Mănăstirea Maicii Domnului Prusiotissa, în fiecare Post al Adormirii Maicii Domnului.
„Într-un timp, povestește ea însăși, lucram ca și femeie de servici la un ginecolog, care era foarte bun platnic, dar și foarte dur, precum soțul meu. Într-o zi am luat coșul de gunoi ca să merg să-l golesc și deodată am auzit un scâncet. Ajungând la locul unde trebuia să golesc coșul, am deschis capacul și am văzut un prunc plin de sânge. „Maica Domnului, ce să fac?”. Să mă întorc la medic nu se poate, căci el l-a aruncat. Dacă însă îl iau acasă, soțul meu mă va junghia ca pe un miel de Paști”.
L-am luat totuși, l-am sărutat, l-am șters de sânge și l-am strâns la piept, căci era o iarnă foarte geroasă. Când am ajuns acasă, nu era nimeni. „Dumnezeu este cu mine” am spus în sinea mea. Și după ce l-am spălat, l-am înfășurat într-o cămașă de-a mea mai veche. Apoi l-am însemnat cu semnul Crucii, rugându-mă astfel: „Maica Domnului, Prusiotissa, te rog, ajută-l ca să nu plângă!”. Și minunea s-a săvârșit. Pruncul timp de doi ani nu a plâns!!! Îl hrăneam în ascuns și-l culcam sub patul nostru. Când venea soțul meu, inima îmi bătea cu putere.
Timpul a trecut și copilul a început să meargă de-a bușilea. Astfel, într-o zi la amiază, în timp ce mâncam, pruncul a ieșit la iveală și a venit sub masa unde mâncam. De îndată ce l-a văzut bărbatul meu, ochii i-au lucit ca cei ai unui leu. „Ce este acesta?” m-a întrebat. Atunci mi-am făcut cruce și i-am spus taina. El s-a emoționat când a auzit și l-a primit ca pe copilul său. Acest copil acum s-a căsătorit și lucrează în Karpenisi. El este singurul care îmi aduce un pahar de apă, pe când copiii mei nu-mi aduc nimic”.
Sursa: marturieathonita.ro/doi-ani-nu-a-plans

La un călugăr bătrân și mult sporit duhovnicește, a poposit o pereche creștină care de mulți ani se străduia să dobândească prunci și nu reușea cu niciun chip. De ani de zile băteau drumurile mânăstirilor, se rugau, se spovedeau, dădeau pomelnice la toate mânăstirile și la toți duhovnicii renumiți și, totuși, timpul trecea iar rugăciunea nu li se împlinea.
Povestind cu lacrimi în ochi bătrânului călugăr povestea vieții lor, acesta cu duhul blândeții le spuse, mișcat fiind de Duhul Sfânt și de darul înainte-vederii:

- „Iubiților creștini! Dumnezeu în marea-I milostivire și blânda-I purtare de grijă, dă bineplăcuților Lui toate cele de folos duhovnicesc spre mântuirea sufletelor lor cât și a celor de lângă ei.
Dacă El întârzie să vă împlinească cererea înseamnă că ceva este la mijloc. Știe Bunul de El când să dea, cât să dea, cui să dea și în ce împrejurări.
Noi însă în neștiința noastră căutăm cele plăcute nouă fără să avem habar de viitorul nostru și de cum ni-l rânduie Dumnezeu spre bine.
Eu deslușesc în problema voastră o învârtoșare spre împlinirea unei voințe proprii fără a vă lăsa în Blândele Sale Mâini cu dragoste și încredere desăvârșită!
Mergeți la casa voastră cu inima liniștită și rugați-vă mai departe ca în toate să se facă voia Bunului și Milostivului Dumnezeu, care știe mai bine ce vă trebuie. Nu mergeți potrivnic voii Sale căci până la urmă va plini voia voastră dacă insistați, dar s-ar putea să nu vă fie de folos și mântuire!”
Creștinii noștri au plecat în drumul lor, dar fără a pune la inimă îndemnul plin de înțelepciune al părintelui bătrân și plin de Duhul Sfânt.
Iată că la scurtă vreme cei doi au reușit să dobândească un prunc de parte bărbătească și mare le-a fost bucuria pentru aceasta, crezând în inima lor că aceasta era rezultatul rugăciunilor lor.
Copilul a crescut vertiginos, iar când pruncul a împlinit cinci ani soția creștinului muri din cauza unei boli fulgerătoare. Tatăl copilului s-a străduit pe mai departe să poarte grijă de fiul său, dar iată că după zece ani s-a recăsătorit cu o femeie, în speranța unui ajutor în viață. Numai că femeia acesta nu era credincioasă, ci doar foarte frumoasă.
Întâmplare face că la trecerea unui an de la căsătorie, întorcându-se acasă tatăl, dintr-o delegație, mai devreme de cât trebuia și intrând în apartament a surprins pe mama vitregă cu fiul său în pat curvind cu nerușinare.
Șocat de eveniment și cuprins de o mânie nestăvilită, tatăl puse mâna pe un cuțit și îi omorâ pe loc pe amândoi asupra faptului.
Cuprins apoi de spaimă și toropit de eveniment, căzu într-un fotoliu, plin de sânge și de lacrimile disperării. Dar iată că în agonia acestui eveniment i-a apărut un înger care-i spuse :
- „Omule! Ați cerut cu obsesie de la Dumnezeu să aveți un prunc și pentru acesta v-ați rugat, ați mers la duhovnici și toți v-au învățat să cereți cu înțelepciune ceea ce vă este de folos. N-ați ascultat glasul lui Dumnezeu prin gura lor și ați făcut mai departe după mintea voastră. Dumnezeu în preștiința Sa cunoștea ceea ce se va întâmpla cu acest copil, pe care voi îl cereați cu obsesie. În tinerețe ați făcut un avort, măcelărind un prunc în pântece și n-ați făcut pocăința pe măsura păcatului săvârșit. Dacă v-ați fi rugat să se împlinească Voia Domnului în toate ale voastre, acum n-ai fi șezut în fotoliul acesta, iar eu n-aș fi grăit către tine aceste cuvinte înfricoșătoare.
Mergi de te predă autorităților, mărturisește-ți păcatul și pocăiește-te până la sfârșitul vieții tale, în așa fel încât să-ți poți salva sufletul tău și pe al celorlalți ai tăi, care au murit în păcatele lor!
De acum să spui la toată lumea să se roage Bunului Dumnezeu așa: Doamne, eu îmi doresc aceasta… dar în nemernicia mea nu cunosc ceea ce este bine pentru mine și cei dragi ai mei. Facă-se Voia Ta Cea Sfântă cu mine și cu toți ai mei și le împlinește după înțelepciunea Ta toate câte ne sunt de folos aici și pentru viața veșnică! Amin!”
Așa se încheie acestă poveste adevărată (care cu mulți ani în urmă a fost publicată și în presă), care ne învață cum să ne rugăm Bunului Dumnezeu în toate clipele vieții nostre, luând aminte la faptul că El este Atotștiutor și toate ni le dă spre mântuire și spre folos.
Dumnezeu respectându-ne libertatea uneori ne lasă la voia nostră ca să înțelegem că greșim și să fim pildă și pentru cei din jur.
Un bătrân părinte duhovnicesc, spunea că cea mai mare pedeapsă, este să ne lase Dumnezeu la voia noastră, pentru că noi nu vrem să-L ascultăm, cerem rău și greșit iar El pentru insistența noastră se retrage trist și îndurerat de faptul că-I respingem purtarea de grijă. Alteori pentru egoismul, iubirea de sine si multele noastre orgolii nu ne împlinește rugăciunile, mai ales că nici nu încercăm să ne schimbăm și să devenim bineplăcuți Lui.

Frumoasa istorioara.

De pe pagina Parintelui Calistrat-O poveste adevarata!
 

O intamplare adevarata in care se arata cat de mare este ascultarea de duhovnic

Am avut aici in sat o batrana, Ruxanda, care era bolnava de ciroza si de acum isi vomita ficatul. Eram in saptamana branzei, vinerea, mai erau doua zile si trebuia sa inceapa postul. Ca sa vezi cum cei aflati pe patul de moarte asculta de duhovnic, ca sa vezi cat e de mare taina aceasta a duhovniciei.
Ma cheama nora ei si-mi spune: "Parinte, soacra mea e slaba, te rog daca vrei sa vii s-o impartasesti ca se duce". Eu mi-am luat Sfintele Taine la mine, epitrahilul si tot ce mi-a trebuit, ajung la ea acasa, intru in casa si vad asa, ca un schelet, cu o burta mare in fata. Zic: "Ce faci, bunica?" "Bate moartea la usa. E gata." "Nu-i gata, ai mancat azi?" "Am mancat." "Nu te pot impartasi. Maine e sambata, mananci carne, ca-i Lasata Secului, duminica bei tuica si vin, ca-i Lasata Secului, faci acolo o frigare mare de gaina cu smantana si de luni incepi sa postesti. Vineri vin sa te impartasesc. N-ai voie sa mori pana vineri. Daca vine ingerul sau Dumnezeu si-ti spune ca trebuie sa te ia, ii spui asa, ca parintele Calistrat a spus sa traiesc pana vineri." "Parinte, mai prind eu vinerea?" "Taci din gura ca nu mori, fa ascultare!" Si-mi iau epitra hi lul si vin acasa.
Vineri, termin eu slujba la biserica, Liturghia inainte-sfintita, cum se face in acea saptamana, si-mi aduc aminte in jur de ora unu: "Baba mea, saraca, trebuia de dimineata sa ma duc s-o impartasesc". M-am luat cu Liturghia inainte-sfintita, cu slujbe mai lungi, cum sunt in prima saptamana, cu cuvinte de folos, cu acatiste si s-a facut vreo unu si ceva. Si vine in ograda un om pe care il stiam eu, cu Aro. Zic: "Avem o treaba urgenta. Hai, ca moare cineva si ramane neimpartasit, hai cu mine ca n-avem timp, discutam dupa aia". Zis si facut. M-am suit in Aro si direct la ea, in celalalt capat de sat, ca-s vreo trei kilometri.
Cand ajung la usa casei ei, nora imi zice: "Hai, parinte, ca are deja halucinatii". "Ce halucinatii are? Ce face, ia s-aud." "De azi dimineata tot spune asa: Nu ma puteti lua, ca nu a ajuns inca parintele, aveti oleaca de rabdare, inchideti poarta, deschideti fereastra, hai, stati pe laita si asteptati. Intreb: Mama, dar ce vezi?. Dar tu n-ai minte? Nu-i vezi cat sunt de frumosi? Uite cum asteapta saracii, sa ma ia, dar daca parintele intarzie?" Vai, parinte, numai aiurea vorbeste." "Ei, vorbeste aiurea! Aiurea esti tu care nu stii ce inseamna moartea, ea stie ce spune." Intru in casa si zic: "Ei, bunica, vezi ca n-ai murit?" "Vai, parinte, de azi de dimineata ma asteapta, saracii; iaca-s truditi si ei de atata asteptare, le-am zis sa mai sada oleaca pe laita." "Dar cine-s, bunica, cum is, ce vezi? Ca eu nu vad nimic." "Ei, uite cat sunt de frumosi! Ia ca, ma asteapta! Cat is de bucurosi ca ai venit!" "Las sa fie bucurosi."
Ii fac dezlegarea, ii dau Sfintele Taine in gura si-mi zice: "Parinte, ma ajuti sa ma intorc cu fata la perete?" "Da, bunica, numaidecat te intind cu fata la perete." Zice: "Ce dorinta vrei mata sa-ti indeplinesc eu inainte de a muri?" "Sa-mi indeplinesti una singura: daca ai sa te intalnesti cu mama mea, sa-i spui de la mine c-o rog sa se roage pentru mine." Si zic: "Mori sanatoasa". "Iaca, acuma mor, ca nu mai au nici ei rabdare sa ma astepte." Si se intoarce cu fata la perete si se intinde asa, cu zece centimetri mai lunga decat era, si ramane nemiscata.
Si-i zic nora-si: "Pune mana pe ea, vezi ce-i cu ea, e vie, e moarta?" Eu eram deja la usa, imi luasem epitrahilul. Spune: "Cand ajungeti la manastire sa i se traga clopotul, ca a murit".
Din " Ne vorbeste Parintele Calistrat" - Danion Vasile

Iată că minunile dumnezeieşti nu încetează nici în zilele noastre, când păcatul s-a înmulţit în lume…Deşi nu suntem vrednici de asemenea minuni Dumnezeu îşi arată ca de fiecare dată dragostea pentru zidirea sa de mare preţ, omul. Numai ochi să avem pentru a vedea cât de Multmilostiv este Domnul şi să Îi mulţumim pentru toate binefacerile şi minunile pe care le lucrează cu noi chiar dacă de cele mai multe ori nu le merităm!
Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne spune:„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (Ioan 6:35) şi tot El întăreşte cele de mai sus spunând: „Fără Mine, nu puteţi face nimic !” (Ioan 15,5)

În continuare urmează minunea povestită de Monahul Pimen Vlad:
Într-o zi, aşteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie, şi după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puţin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis:
„Părinte, eu am fost atee şi membră de partid. Lucram la un birou şi nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viaţa. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit şi am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică şi nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat şi m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minţii spre cer şi am zis: «Doamne, dacă într-adevăr exişti, Tu poţi să mă scapi, altfel îmi voi curma viaţa, aşezându-mă pe linia ferată şi aşteptând primul tren. Aşa nu mai vreau să trăiesc!».
S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iaşi-Timişoara.
Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanţă oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni şi m-am aşezat pe linia ferată, întinsă pe şine, cu faţa în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza, şi când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea şi a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine şi m-am cutremurat. Am rămas vie şi nevătămată. Am început să plâng în hohote, şi, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă şi m-am apropiat de Dumnezeu”.

Unul din cei mai iubiţi prieteni ai părintelui Tihon a fost şi evlaviosul Părinte Sava, care avea rugăciunea neîncetată şi ajunsese la o mare înălţime duhovnicească.
Părintele Sava a venit de mic copil (de la paisprezece ani) în Grădina Maicii Domnului, lăsându-şi părinţii şi patria sa, Filipiada şi s-a închis aici, nu ca să se joace, ci ca să se lupte.
Şi într-adevăr, s-a nevoit cu bărbăţie, a devenit atlet al lui Hristos şi s-a încununat.
Pricina plecării lui din lume a fost, precum mi-a spus, viata Sfântului Ioan Colibaşul, care a aprins în inima sa flacăra cea dulce a dragostei lui Hristos şi aşa a venit în Sfântul Munte la Sfânta Mănăstire Esfigmenu.
Aici s-a nevoit cu multă mărime de suflet până la bătrâneţile sale, fără să se socotească pe sine. De aceea se şi gândea mereu la ceilalţi şi încerca să odihnească pe fiecare.
După o asceză aspră de mulţi ani era firesc să sufere şi unele vătămări trupeşti, adică să aibă probleme de sănătate.
Atletul lui Hristos, însă, răbda cu bucurie durerile, aducându-şi aminte de sfinţii mucenici şi slavoslovea pe Dumnezeu.
Când îl întrebam: “Cum o duci cu sănătatea?”, acela îmi răspundea: “Slavă lui Dumnezeu, foarte bine! Suferinţa mea este nimic pe lângă cea a sfinţilor mucenici, iar nevointa mea nici nu se poate compara cu cea a Cuvioşilor Părinţi”.
Acestea le spunea deşi niciodată nu-şi neglijase îndatoririle sale duhovniceşti, nici chiar la bătrâneţe, când îl părăsiseră puterile trupeşti şi când durerile i se măriseră.
Părintele Sava era totdeauna bucuros în dureri şi mereu spunea: “Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Părinţi mănăstirii, din dragoste, l-au dus la Atena pentru consultaţii, iar el, ca un bun ascultător ce era, s-a supus, însă Părintele Sava cel iubitor de linişte a fost chinuit mai mult de zgomotul lumesc decât de durerile bolii sale şi de aceea i-a rugat pe părinţi să-l aducă la metania sa, în Grădina Maicii Domnului.
Părinţii au fost de acord, dar l-au dus provizoriu în Mănăstirea Hrisovalantu, ca să-şi revină puţin şi abia după aceea să plece spre Sfântul Munte.
Intr-o noapte însă, toată mănăstirea a fost inundată de o mireasmă nespusă.
Stareţa nu ştia de unde provine, însă după puţin timp au depistat că mireasma ieşea din chilia unde stătea Părintele Sava.
Când au deschis uşa, s-a umplut totul de bună mireasmă şi au văzut că Părintele Sava adormise în Domnul, numai atunci au înţeles că mireasma aceea ieşea din sufletul înmiresmat al Părintelui Sava.
După aceea au venit şi părinţii şi l-au dus la metania sa.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

Sfantul Nectarie ofera un sfat bun
 

Pe timpul in care era inca in viata, Sfantul Nectarie avea obiceiul sa se plimbe câteodata prin diverse locuri ale insulei, sa vorbeasca cu oamenii, sa Ie ofere un sfat bun si sa ii cunoasca mai bine. Intr-una din zile, cam cu doi ani inainte de a trece la cele vesnice, s-a intalnit cu un jandarm care pazea in insula un depozit de munitie. Au stat de vorba pe mai multe teme, jandarmul fiind curios sa afle cat mai multe lucruri legate de credinta, dar avand in sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decat argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic pâna când nu vedea cu ochii sai si pipaia cu mâinile sale. De aceea, discutiile se prelungeau adeseori si se terminau fara rezultate prea impresionante. Influentat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta sa creada in cele spirituale.
Dupa o buna bucata de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat Ia o alta unitate, care se afla departe, pe o alta insula din Marea Egee. A stat acolo câtiva ani buni, fara sa mai auda nimic despre Sfantul Nectarie. La un moment dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, in insula Eghina. Coborand de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militara si mare i-a fost mirarea si bucuria când s-a intalnit din nou cu Sfantul Nectarie, pe drumul prafuit si incins de caldura. S-au asezat pe o banca la umbra si au inceput sa reia anumite discutii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare insa, nu se vedea in punctele de vedere ale celor doi. Dupa ce s-au odihnit si au discutat vreme de aproape jumatate de ora, si-a vazut fiecare de drumul sau.
Indata ce a predat actele pentru care venise Ia unitatea respectiva, jandarmul a coborât jos in oras, Ia cafenea, ca sa se intâlneasca cu vechii sai prieteni, pe care de atâta timp nu ii mai vazuse. Din vorba in vorba Ie spuse:
- Imi place la staretul Nectarie ca nu isi schimba convingerile cu usurinta. M-am intalnit astazi cu el si mi-a dat aceleasi sfaturi pe care mi le dadea si in urma cu cinci ani.
- Care staret Nectarie, l-au intrebat prietenii, poate l-ai confundat, staretul Nectarie a murit acum trei ani.
- Cum asa, doar il cunosc atat de bine, si apoi mi-a spus exact aceleasi lucruri pe care mi le spunea si atunci.
- Frate, asculta-ne ce spunem, staretul Nectarie a murit acum trei ani. Daca nu ne crezi, du-te sus Ia manastire si iti vor arata maicile mormantul lui.
Tulburat, dându-si seama de minunea care se intâmplase, jandarmul a inceput sa plânga si a pornit cu pasi repezi sus spre manastire. Pe drum ii intreba pe oameni daca este adevarat ca a murit staretul Nectarie si toti ii spuneau acelasi lucru. Sfantul s-a mutat Ia Domnul in urma cu trei ani.
A ajuns sus Ia manastire si a cerut sa vada cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul ca il vedeau plangand, maicile I-au condus Ia mormânt. A ramas acolo multa vreme nemiscat, cazut intr-o adanca meditatie. Incepea sa inteleaga in sfarsit ca credinta in Dumnezeu nu se bazeaza numai pe argumente vazute, asa cum ceruse el tot timpul in discutiile cu Sfântul Nectarie. Ii era din ce in ce mai clar ca, in marea Sa iubire fata de oameni, Dumnezeu respecta libertatea fiecaruia si asteapta o participare Iibera si voita din partea noastra la acest dialog al dragostei care se manifesta prin credinta. Sfântul Nectarie il ajutase si il luminase prin aceasta minunata aratare a sa dupa moarte, dar in acelasi timp ii explicase ca noi trebuie sa credem nu doar datorita unei minuni, care eventual ni se intâmpla sau la care suntem martori oculari. Pentru ca astfel am fi oarecum privati de libertate si am cere tot mereu alte si alte minuni care sa ne incredinteze. Mai mult, am putea ajunge sa ne indoim inca si de simturile noastre, sa negam minunea si sa ramânem necredinciosi. Dumnezeu vrea asadar o participare libera la acest dialog al iubirii, pe care necontenit il poarta cu intreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existentei noastre si a intregii fapturi. Ajunge doar ca ochii nostri duhovnicesti sa se deschida prin credinta si rugaciune si sa vada si sa recunoasca aceasta minune, preaslavind pe Creatorul tuturor.
A plecat intr-un târziu de Ia manastire, cu hotarârea ca viata sa sa ia un alt drum de acum inainte.

Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui „nebun dupa Hristos”, din regiunea Voronejului (Rusia). Au venit la el două femei. Prima se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Sunt păcătoasă ca şi toţi; ştiţi, părinte, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti". Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele.
Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul - urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir câmpul, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poţi dezbăra. Trebuie să cugetăm la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obişnuindu-ne să fim nepăsători faţă de cele mărunte, ne obişnuim să fim nepăsători în genere şi începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.
(Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuriile pocăinţei, Editura Marineasa, 2005, p. 33)

Marea minune a Sfântului Panteleimon, mărturisită de un medic
 

Vasilios Karoghianis, cardiolog, Atena
În rândurile de mai jos vă istorisim o altă dovadă cutremurătoare a credinței noastre vii și a prezenței intense a Sfinților în viața noastră.
Cardiologul Vasilios Karoghiannis ne mărturisește o experiență cutremurătoare și o mare minune a marelui Doctor sfânt al nostru, Sfântul Panteleimon.
Vă menționez cu exactitate una din multele minuni săvârșite în spațiul nostru medical, pe care mulți dintre colegii noștri le-au trăit în cariera lor medicală, fără ca totdeauna să le facă cunoscute public.
Era vara anului 2000 sau 2001 – nu-mi aduc aminte exact anul – și eram de gardă, ca medic cardiolog, la Spitalul Sotiria. Totdeauna luam orarul supranumit german, 3-6 dimineața. Cu toate serviciile de gardă erau istovitoare, chiar dacă era vară, după ora 5 dimineața nici un bolnav nu venea la urgență. Se lumina de ziua de 27 Iulie și de la ora șase începea concediul meu de vară. La ora 5:55 am început, supra-obosit, dar și bucuros că aveam să încep concediul, să-mi pregătesc lucrurile și să închid registrul de gardă și să plec.
Atunci a apărut un caz cu ambulanța. Era o femeie, așa cum mi-a spus șoferul ambulanței, femeie de serviciu de la Spitalul Ghenimata din vecinătate, care avea o durere în piept și care a cerut să fie mutată la spitalul nostru care era de gardă pentru a fi consultată de un cardiolog. A spus șoferului să o ducă direct la gardă. Îmi aduc aminte că șoferul m-a liniștit, spunându-mi:
– Doctore, nu te neliniști, nu are nimic. Are 45 ani și cred că are ceva neurovegetativ.
După ce a adus-o în birou, infirmiera m-a strigat:
– Doctore, repede! A suferit un atac de cord.
Am alergat și am început reanimarea, masajul etc. Am încercat destulă vreme, însă electrocardiograma bolnavei era o linie izoelectrică, adică o linie dreaptă, fără nici o funcționare a inimii, plămânilor și creierului femeii. Femeia era moartă și infirmierele se pregăteau s-o ducă la morgă.
Profund mâhnit de moartea femeii și gândindu-mă fulgerător la sărbătoarea Sfântului Panteleimon, care avea să se prăznuiască în acea zi, am apucat defibrilatorul și l-am rugat în taină pe Sfântul Panteleimon, spunându-i: „Sfinte Panteleimoane, ești medic, ajută-o de ziua ta pe această tânără femeie!”. Îndată am făcut, din punct de vedere medical fără sens, defibrilarea, în timp ce femeia era conectată la monitor fără nici un semn de viață. Și totuși, dintr-odată, a început să se arate pe monitor electrocardiograma și mai ales cu imaginea infarctului anterior.
Îndată ambulanța a luat-o și a dus-o la unitatea infarcturilor. Menționez că femeia, pe toată durata întâlnirii noastre, niciodată nu m-a văzut, deoarece fie era în întrerupere cardio-pulmonară, fie în comă.
După aceasta am plecat acasă extrem de obosit și cazul mi s-a șters din memorie pe toată perioada concediului de vară. M-am întors la 14 August la serviciu la orele 8:00 dimineața. Numai când le-am salutat pe infirmierele primei ture, dintr-odată mi-am adus aminte de acel caz. Am întrebat dacă bolnava acelei gărzi, al cărei nume nici astăzi nu-l cunosc, mai trăiește, mai este internată sau a ieșit din spital. Atunci ele mi-au spus:
– Astăzi pleacă. Se află în salonul cutare.
Fără să-mi pun bluza, am alergat la salonul pe care mi l-au indicat. Fără să spun ceva, am văzut o femeie care mânca micul dejun stând pe pat. De îndată ce m-a văzut, îndată s-a luminat la față și mi-a spus:
– Vă mulțumesc că mi-ați salvat viața!
– Nu eu, ci altcineva te-a salvat, i-am spus eu.
Atunci ea, cu lacrimi în ochi, mi-a arătat o icoană pe noptiera ei. Era icoana Sfântului Panteleimon.
Emoționat și tulburat de cele petrecute, am ieșit din salon fără să mai spun vreun cuvânt. Nici astăzi nu știu numele acelei femei.
Aceasta este încă o dovadă a prezenței vii a lui Dumnezeu și a Sfinților Săi în viața noastră.

Leontie – sfântul care a așezat la masă pe soldații care l-au martirizat( N.Pintilie)
 

Dragostea a fost sentimentul prin care, în toiul persecuțiilor, creștinii și-au trăit taina vieții și a morții. Pentru celelalte religii politeiste, încă prezente în secolele al II-lea și al III-lea, era nebunie ceea ce făceau creștinii – renunțau la tot pentru „un Răstignit”. Ajungeau în fața călăilor cu zâmbetul pe buze și cu o lumină ce nu era din lumea aceasta. Au existat cazuri în care creștinii au ospătat și odihnit pe soldații trimiși să-i aresteze, mai apoi predându-se de bunăvoie. Despre o astfel de „nebunie” ne vorbește și sinaxarul zilei de 18 iunie.
În timpul domniei împăratului Vespasian, mai mulți generali au fost trimiși în provinciile orientale, pentru a pedepsi pe cei care cred în Iisus Hristos. Unul dintre aceștia a ajuns în Fenicia – actualul Liban, întrebând de soarta creștinilor. Ajungând în cetatea Tripol, generalul a aflat despre un bărbat vestit pentru înțelepciunea, dar și pentru bogăția sa – creștinul Leontie. De aceea, au fost trimiși mai mulți soldați, ca să îl aducă legat în fața generalului roman pe acest creștin. Pe când erau pe drum spre casa lui Leontie, soldații au fost întâmpinați de însuși sfântul: „Bucuraţi-vă întru Domnul, fraţilor. Pe cine aţi venit să căutaţi aici? Iar ei au răspuns: Împăratul Vespasian a aflat că un oarecare bărbat cinstit, înţelept, desăvârşit în fapte bune şi viteaz în oaste, cu numele Leontie, vieţuieşte în cetatea aceasta. La el suntem trimişi.
Iar fericitul Leontie, auzind acestea, le-a zis: Văd că sunteţi străini şi nu ştiţi cele ce se fac în cetatea aceasta. Deci, veniţi în casa mea şi vă odihniţi puţin, iar eu vă voi arăta pe Leontie, dar să ştiţi că acela este creştin şi crede în Domnul Iisus Hristos. Ostașii au mers cu dânsul în casă. Iar Sfântul Leontie le-a pus masa şi i-a ospătat. Şi mâncând ei din cele puse înainte, au zis: O, bunule bărbat, suntem îndestulaţi de ospăţul tău, ne-am săturat de facerile tale de bine, acum rămâne să ne spui de Leontie pe care-l căutăm. Iar dacă va veni judecătorul, îi vom spune de tine, făcătorul nostru de bine, că ne-ai arătat atâta dragoste, şi el te va cinsti cu multă cinste pentru aceasta şi vei avea împărtăşire cu prietenii împărăteşti. Sfântul a zis către dânşii: Eu sunt Leontie, pe care voi îl căutaţi! Eu sunt ostaşul lui Iisus Hristos! Eu sunt acela pe care v-a trimis să-l prindeţi!”
Arestat fiind și apoi martirizat, Sfântul Leontie ne-a lăsat pildă peste veacuri că dragostea este o trăsătură definitorie a creștinului. Dragostea trece de toate barierele culturale, sociale, economice și, de multe ori, inclusiv de barierele confesionale.

Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit de minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit să păzească cazarma. I-am spus că nu am auzit-o și i-am cerut să mi-o spună, ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie. Un soldat era staționat să păzească o baracă și la miezul nopții a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. Soldatul a strigat: „Stai!” dar din nou, a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară a strigat: „Stai! Cine-i acolo?” Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi, forțat să spună: „Stai sau trag!”
De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut, dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. Când a văzut acest lucru, s-a înfricoșat foarte tare.
Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”
Simțind remușcări, a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele. Iartă-mă!”
Sfântul i-a spus: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte (în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte). Să comunici acest lucru și în metropolă și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”
Soldatul a răspuns: „Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești?”
„Eu sunt profetul Ilie. Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat spre zonă), vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.
El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș și întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și ș-au schimbat viața. Asociația de brutari, care îl cinstesc pe profetul Ilie, ca și patron lor, a săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche, construind una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.
Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit restul vieții sale ca un model de un bun creștin.

(Călugărul Lazăr, de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

Povestea lui Kemal Agi Amet, tătarul care le-a câştigat creştinilor o biserică
 

Ne întoarcem în timp cu mai bine de 115 ani, pentru a povesti o întâmplare frumoasă, care arată de ce Dobrogea noastră este un pământ deosebit, un loc în care oamenii de etnii sau religii diferite pot trăi în pace şi armonie. După ce România a câştigat Războiul de Independenţă, în tărâmul dintre Dunăre şi Mare, statul a început să investească în construirea de biserici pentru românii creştini. Erau însă vremuri tulburi şi ca şi astăzi, adesea, nu se găseau bani destui pentru finalizarea proiectelor importante.

Unul dintre lăcaşurile de cult începute de stat era Catedrala Ortodoxă (aşa se numea în proiect) din Medgidia /Carasu, unul din marile oraşe dobrogene şi care era clădită pe ruinele unui fost castru roman. Lucrările fuseseră începute în 1890, dar s-au oprit la un moment dat, pentru că banii de la Bucureşti nu mai veneau. La acea vreme, primarul urbei era un tătar, Kemal Agi Amet. Fără să stea prea mult pe gânduri şi supărat că ai săi concetăţeni creştini nu îşi au biserica promisă, musulmanul a plecat la Bucureşti. A intrat în audienţă la ministrul culturii, Take Ionescu şi a început să îl certe într-o română aproximativă şi plină de culoare, cuvintele sale rămânând consemnate în documentele vremii: “Domn menistră, la mine primar Medgidia este. Acolo ai ceput biserica pentru creştini, ai făcut temelia, ama para pusin (n.r.dar bani puţini) şi nu putem merge mai departe. Treba dau ajutor ispraim a la Biserica”.

Take Ionescu îi răspunde tătarului că nu există destule fonduri, dar acesta nu renunţă, continuând în acelaşi stil: “La mine tatar musulman este, la tine urman (român) şi cristian este. La mine vrei facem biserică Medgidia, la tine nu vrei? Ruşine bre, aman, aman!” Ministrul nu poate face faţă acestui argument şi în doar câteva zile ale acelui an 1898 se găsesc bani, (aprox 10.000 de lei – o avere la acea vreme) pentru terminarea bisericii de la Medgidia. Astăzi, ştim acest lăcaş de cult sub numele de “Biserica Sfinţii Apostol Petru şi Pavel”, una dintre cele mai frumoase din Dobrogea.

Primarul Kemal Agi Amet a rămas în memoria urbei ca un edil harnic şi inimos, a cărui primă grijă a fost aceea de a-şi ajuta cetăţenii, fie ei români, turci sau tătari, fie ei creştini sau musulmani. În anul 2006, Kemal Agi Amet a fost declarat post-mortem cetăţean de onoare al oraşului, iar o stradă din localitate îi poartă numele…

Cristian Cealera

Surse bibliografie – Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – „Monografia Medgidia Carasu” – Ed. Muntenia 1996; Mehmet Ali Ecrem – “ Opere alese”

Sfântul Nectarie a vindecat printr-o minune fibromul uterin
 

Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001 a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”. Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi de la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi. Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuia să-i asigure securitate şi asistenţă medicală. Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare, pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul, eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe Pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3.00 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Sfântul Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine”. Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi nu mai există acel fibrom. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă mi se pare incredibil - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!
(Gheorghiţa Ozunu, Bucureşti)
(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 140-142)

La chilia „Sfântul Hrisostom” ce ţine de Schitul „Sfântul Pantelimon” (Mănăstirea Cutlumuş) din Muntele Athos a trăit în urmă cu mai mulţi ani părintele Daniel. Acesta, timp de 20 de ani, a fost bolnav şi a avut dureri de cap şi de spate, probleme cu rinichii şi inima, probleme la picioare şi, uneori, dureri în tot trupul. Deşi a mers de multe ori la medici şi a făcut numeroase radiografii, rezultatul a fost mereu acelaşi. Doctorii nu au putut găsi nici o explicaţie fizică pentru boala lui. Părintele Daniel a continuat să-şi poarte suferinţele bolilor, negăsind nici un medic sau om de ştiinţă care să-l poată ajuta.
Într-un an, pe 27 iulie, în timpul privegherii de Sfântul Pantelimon, părintele Daniel s-a rugat Sfântului Pantelimon cu lacrimi în ochi şi s-a închinat zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorul Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ţi-ai vărsat sângele, arată dragostea ta şi mijloceşte către Domnul Hristos să-mi dea tămăduire, ca astfel cu sănătate să pot slăvi şi să cânt numele Său la priveghere”.
Acestea zicându-le, părintele Daniel a aţipit din pricina oboselii. Atunci l-a văzut într-o vedenie pe Sfântul Pantelimon îngenunchind în faţa tronului lui Dumnezeu şi mijlocind pentru sănătatea lui Daniel. Părintele Daniel a auzit pe Domnul Hristos spunând Sfântului Pantelimon: „Frate al meu, Mare-Mucenice Pantelimon, crezi că eşti mai milostiv decât Mine? Crezi ca iubeşti omenirea mai mult decât Mine? Din dragoste pentru Mine Ţi-ai vărsat sângele, dar Eu nu Mi-am vărsat sângele şi încă Îmi vărs sângele în fiecare zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Să ştii că este voia Mea atunci când se întâmplă de multe ori ca trupul să sufere, pentru ca sufletul să fie mântuit. Acesta este calea prin care voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.”
Când fratele Daniel a auzit acest lucru, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru mijlocirea sa, şi îndată a simţit cum o povară mare a fost ridicată de la el şi a înţeles că trebuie să îndurăm crucea şi situaţia bolilor noastre cu răbdare, bucurie şi mulţumire.

Editat . . .

Colegii noştri forumişti care luptă pentru menţinerea neîntinată a adevărului, oare nu mult se vor bucura că au găsit, în sfârşit, pe bază de documente, urmele primului ecumenist?
Aflăm deci că mişcarea ecumenistă (posibil şi mişcarea americană New-Age) îşi are originile la Medgidia, iniţiatorul fiind un tătar. Acest cetăţean de origine incertă, mongolo-turco-turanică, trebuie văzut ca începătorul tuturor neregulilor care s-au abătut începînd cu Medgidia încoace, asupra noastră, a bieţilor creştini şi nu numai. După cum aflăm, a fost, evident, vorba despre bani!
Iartă-i, Doamne, păcatele acestui tătar!

P.S. Să ierte Domnul şi păcatele celui de-al doilea ecumenist (vedem cum un rău nu vine niciodată singur), ale lui Take Ionescu, Amin!

Odată, povesteşte un fiu duhovnicesc al său, l-am dus pe un oarecare cunoscut de-al meu să se spovedească. Când a ieşit de la spovedanie, era deznădăjduit. – Nu voi mai veni aici, îmi spune.
– De ce? l-am întrebat.
– lată, îmi răspunde, când i-am spus că merg cu femei, m-a întrebat câţi ani am. I-am spus că am 25. Şi a continuat: „Ai înţeles cum au trecut aceşti 25 de ani?”. Nu, i-am răspuns. „Ei, vor trece alţi 25, şi poate încă 25, fără să pricepi cum, şi apoi vei muri. Şi când te vei afla înaintea lui Hristos, te va întreba: Eu am venit şi M-am răstignit pentru tine. Tu ce-ai făcut pentru Mine? Ai făcut trupul tău, care este Biserică a Sfântului Duh, mădulare ale desfrânării.
Cunoscutul meu mi-a spus şi altele din discuţia lui cu Stareţul şi eu m-am mâhnit; desigur, nu pentru că nu a fost de acord cu poziţiile Părintelui Epifanie, ci pentru că, după gândul meu, de ce Stareţul n-a tras cârligul undiței mai discret, ca să nu fugă deznădăjduit cunoscutul meu.
A doua zi am mers şi l-am aflat pe Părintele Epifanie şi i-am făcut cunoscută problema:
– Ascultă, fiule, mi-a spus, Sfânta Mărturisire este Taina pocăinţei. Asta înseamnă că omul care vine la ea se consideră pe sine vrednic „de moarte” şi că este gata să primească cu uşurinţă şi asprimea, şi mustrările duhovnicului său. Dacă cineva n-a conştientizat ce este Taina aceasta, ci crede că mărturisirea este să discute cu duhovnicul nedumeririle lui, sau să-şi spună durerea ca să fie mângâiat sau că este un fel de întâlnire cu un oarecare psiholog, atunci lucrul nu e clar, deoarece n-a înţeles adevăratul scop şi sensul Tainei. În orice caz, spune-i să vină să discutăm.
L-am aflat în cele din urmă pe acest cunoscut al meu şi când i-am făcut cunoscută discuţia pe care am avut-o cu Stareţul şi i-am spus că mergem într-o zi să-l vedem, mi-a dat următorul răspuns, care a demonstrat înţelepciunea şi poziţia dreaptă a Stareţului privitoare la tema sus-zisă:
– Dar ce să mergem să spunem? Omul are dreptate. Dacă nu am drept scop să mă opresc de a merge cu femei, nu are sens o astfel de întâlnire.
(Arhimandrit Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viață, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 121-122)

Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine!, m-a chemat gheronda.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru „atletul lui Hristos”. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.
‒ Ai venit din lume?
‒ Da.
‒ Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani, şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
‒ Lumea, gheronda, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele (serviciile) lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor...
‒ O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de necurăția lor lăuntrică. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea mă rog ca Dumnezeu să-Și arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim mucenici.

(Mitropolitul Ierothei Vlahos, O noapte în pustia Sfântului Munte ‒ Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, traducere de Călin Cosma, Maxim Monahul și Radu Hagiu, Editura Predania, București, 2011, pp. 44-45)

Cum se nevoia Sfântul Paisie Aghioritul la Coliba „Cinstita Cruce”
 

Pe drumul ce duce de la Stavranikita la Karyes, la o mică distanță de locul de închinare din partea stângă a drumului, porneşte o cărare care străbate o pădure de arbuşti, urcă şi coboară pe un teren neregulat şi ajunge la o Colibă împrejmuită cu un gard de sârmă împletită. Lângă poartă se aflau o cutie cu o tăietură la fel cu cea poştală şi o bucată de carton pe care scria: „Însemnaţi pe hârtie ce vreţi să discutăm şi băgaţi-o în cutie. Vă veţi folosi mai mult de rugăciune decât de discuţie.” În partea de sus a porţii era prins capătul unei sârme lungi care ajungea până la uşa Colibei şi de care era legat un clopoţel ce îl înştiinţa pe Stareţ de sosirea unor închinători. În curtea spaţioasă se aflau câţiva măslini şi puțină viţă-de-vie. În partea stângă a cărării era depozitată o stivă de lemne. Le aşezase acolo ca să nu fie văzut când mergea de la chilie la atelier. Înainte de a ajunge la Colibă, pe partea dreaptă, sub un măslin se aflau o măsuţă şi două-trei scaune improvizate, arhondaricul lui de vară. În stânga era mormântul Părintelui Tihon, pe care Stareţul sădise rozmarin ca să nu se calce peste el.
Trei-patru trepte conduceau pe un hol care se afla înaintea intrării, între casă şi zidul unei terase. Holul era închis cu uşi la ambele capete ca să oprească curentul. În stânga era o bucătărie primitivă: o scobitură în zidul terasei atât cât să încapă o cratiţă, iar dedesubt un loc ca să aprindă focul. Exista un mic şopron înainte de intrarea în colibă. Închinătorul, trecând prin uşa de la intrare, ajungea într-un hol lat de un pas şi lung de trei, care era luminat de o fereastră mică. Drept înainte se afla chilia Stareţului, iar în stânga, bisericuţa Cinstitei Cruci cu trei-patru icoane în catapeteasmă, o strană, un analog şi nimic altceva. O simplitate impresionantă.
Câţiva metri mai la vest de intrare era o altă uşă exterioară care ducea la atelierul lui şi la arhondaric. Acesta era o chilie mică şi săracă, având tavanul nu prea înalt, făcut din trestie şi pământ, cu două paturi foarte înguste, foarte puţin despărţite între ele, încât abia putea să încapă un om.
Micuţa Colibă a Cinstitei Cruci nu avea posibilitatea de a găzdui mulţi închinători. Pe lângă aceasta Stareţul, vrând să-şi respecte programul său isihast, găzduia cu discernământ, numai atunci când socotea că este nevoie.
În epistola sa din 21 decembrie 1971, scria: „...Am toată bunăvoinţa să vă găzduiesc la săraca mea Colibă şi să fiu al vostru nu jumătate, ci în întregime. Oricând voiţi să veniţi, să nu pregetaţi (căci de voi afla că pregetaţi, mă voi mâhni), numai că acum, iarna, la colibă pot găzdui numai unul. Din nefericire coliba mea nu este de acord cu inima mea.”
În partea de răsărit a colibei era un bazin cu apă de ploaie, care venea de pe acoperiş pe uluce. Din aceasta bea şi oferea şi la închinători. Mai încolo se afla un alt bazin mai mare şi descoperit, cu apă pentru irigat pe care nu o folosea niciodată, pentru că nu cultiva nimic în gradină.
Viaţa Stareţului la Coliba Cinstitei Cruci se desfăşura în felul următor: Spre seară se odihnea două-trei ore și se deştepta aproape de miezul nopţii. Tăcea, priveghea şi se odihnea puţin dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă. Ziua, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. În timpul ce îi mai rămânea citea, se ruga şi răspundea la multele scrisori pe care le primea de la creştini, în care rugau să facă rugăciune pentru ei sau îi cereau sfatul în diferite probleme grele. Scria multe ore în timpul zilei, iar atunci când înnopta, continua să scrie la lumânare. Dar scrisorile se înmulţeau tot mai mult. Pentru aceasta, prin anul 1977 s-a hotărât să nu mai răspundă în afară de cazuri urgente şi grele. A făcut cunoscut lucrul acesta unora, dar au aflat şi alţii. Despre aceasta Stareţul explica: „Cum am pornit să fac cele ale călugăriei. Văd însă că aceasta mă depărtează de la scopul meu”. Dar cu toate acestea nu a încetat să se roage pentru cei care trimiteau scrisori. Stareţul a redus corespondenţa ca să-i rămână mai mult timp pentru rugăciune, pe care o considera a fi cel mai mare prinos al monahului pentru lume.
De altfel, viaţa lui simplificată neînchipuit de mult îi dădea posibilitatea să-şi afierosească aproape tot timpul pentru cele duhovniceşti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor duhovnicesc. Dar, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau tot mai mult închinătorii, care îi răpeau foarte mult timp cu problemele lor. Într-o epistolă scria: „Odată eram răcit şi aveam febră. Pe de o parte închinătorii îmi ridicau temperatura, dar pe de altă parte nu mă lăsau să mor, pentru că nu-mi lăsau timp”.
Din această pricină Stareţul se afla în dilemă: Să rămână acolo sau să meargă din nou la Sinai sau în altă parte pentru linişte? Dar nu s-a grăbit, ci a făcut rugăciune, ca să nu facă „de capul lui”, şi a văzut că voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. „După cum se vede, aici voi înfrunta greutăţile... Pentru aceasta voi împrejmui tot locul din jurul Colibei cu plasă de sârmă.” (fragment din epistola din 9 mai 1975).
Pentru o vreme, două zile pe săptămână (miercurea şi vinerea) se zăvora. Nu deschidea la nimeni, ci postea, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească fină în sine însuşi. În partea de jos a Colibei, în pădure, lângă un izvoraş, îşi improvizase o colibă mică, acoperită cu tablă, în care se retrăgea uneori pentru mai multă linişte. Când se întorcea, lua însemnările închinătorilor şi făcea pentru ei rugăciune din inimă.
De obicei mergea la mănăstire (Stavronikita) la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Însă uneori făcea şi la bisericuţa lui Sfânta Liturghie sau mergea la alte chilii pentru a se împărtăşi.
Aduna măsline şi uneori, cu o presă primitivă şi originală, inventată şi făcută de el însuşi, scotea puţin ulei pentru candelele bisericuţei lui. Dădea măsline la pustnicii săraci şi la călugării bătrâni din Kapsala. Îi vizita pentru a se folosi duhovniceşte şi îi ajuta cu tot ce putea.
Nu făcea mâncare gătită decât foarte rar, atunci când găzduia pe cineva. Odată a găzduit un tânăr cunoscut lui şi de aceea s-a hotărât să facă puțină mâncare gătită. A pisat puțină linte, a adăugat puţin orez, le-a pus într-o cratiţă cu apă şi a aprins focul cu câteva vreascuri uscate. Apoi s-au aşezat puţin mai departe şi au început să vorbească. Tânărul a crezut că Stareţul a fost captivat de discuţie şi a uitat de mâncare, însă peste puţin timp ea a fost gata. Nu a fost nevoie nici măcar să amestece in ea, atât de simplă era mâncarea lui.
Au făcut Vecernia cu Rugăciunea lui lisus, tânărul in bisericuţă, iar Stareţul în chilia lui, unde a citit şi Canonul Maicii Domnului din Bogorodicină (Theotokarion). După aceea Stareţul i-a dat tânărului să mănânce şi a început să-l sfătuiască cu dragoste părintească. Deşi mâncarea era fără ulei, era foarte gustoasă. O impresie deosebită a pricinuit tânărului umilinţa cu care Stareţul a rostit rugăciunea mesei. S-a adunat în sine însuşi ca şi cum s-ar fi desprins de cele de pe pământ şi s-ar fi înfăţişat înaintea lui Hristos. După cină Stareţul a ieşit să hrănească animalele sălbatice chemându-le pe fiecare pe nume.
Pe la apusul soarelui au rostit timp de o oră în curtea chiliei Rugăciunea lui Iisus, iar după ce Stareţul l-a dus pe tânăr la arhondaric, s-a retras în chilia lui.
În această Colibă săracă din Kapsala se nevoia Stareţul „în groapa cea mai de jos” (Psalmi 87, 6), dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său. Cu totul lipsit de cele materiale şi de comodităţi, dar bogat în virtuţi şi în harul dumnezeiesc. Se topea pe sine în nevoinţă şi odihnea duhovniceşte pe fiecare om. Suferea pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar în acelaşi timp le dăruia bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu Sfinţii, avea familiaritate cu animalele sălbatice şi ajuta duhovniceşte pe oameni.
Stareţul, după ce a petrecut unsprezece ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba „Cinstitei Cruci”, s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie. La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, Coliba "Panaguda", care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu via Sfintei Manastiri Kutlumus.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 192-197, p. 261)

Minunea reînnoirii aluatului la Praznicul Înălţării Cinstitei Cruci la Mănăstirea Dionisiu



Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.

În timpul sărbătoririi Înălţării Cinstitei Cruci, după doxologie, preotul ţine în mâini Cinstita Cruce şi iese prin uşa diaconească de miază-noapte, în urma paracliserilor care poartă lumânări aprinse.
În anul 1959, la Mănăstirea Dionisiu din Sfantul Munte, după ce s-a rostit prima ectenie a slujbei tradiţionale a Înălţării Cinstitei Cruci, care se săvârşeşte în mijlocul bisericii, când preotul se îndrepta spre partea cealaltă a analogului ca să rostească ectenia a doua, s-a apropiat de el brutarul mănăstirii, părintele Arsenie, ţinând în mână un vas cu puţin aluat făcut din făină şi apă, pe care l-a pus sub discul cu Cinstita Cruce.
Văzând aceasta, unul din bătrânii cu care stăteam la strana dreaptă, s-a supărat şi mi-a spus cu glas şoptit:
– Părinte Lazăre, ce face nerodul acela? De ce încurcă slujba?
– A uitat să pună aluatul la vremea potrivită şi de aceea se sileşte acum să-l pună sub Cinstita Cruce. Trebuia să-l pună din timp, fără să deranjeze, dar şi acum harul Cinstitei Cruci va lucra ca aluatul să devină maia (drojdie) nouă.
Aceasta este o minune care se săvârşeşte în fiecare an, de veacuri, dar pe care puţini o cunosc.
Aflând acestea, bătrânul care îl dispreţuise pe părintele Arsenie, a rămas uimit şi se minuna de lucrarea Cinstitei Cruci. Apoi i-au mai povestit despre această minune şi alţi monahi şi mai ales prescurarul mănăstirii, monahul Sofronie, care i-a mărturisit că, atunci, când pentru prima dată a pus aluatul sub Cinstita Cruce, a fost cuprins de multă neîncredere si s-a îndoit că va crește și se va face maia nouă.
„Însă, – o, străină minune! – părintele meu, i-a spus acela, spre deplina mea încredinţare, în aceeaşi zi, după ce s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, am mers la prescurărie, unde pusesem aluatul, şi descoperind cu multă neîncredere şi îndoială vasul, am văzut că este plin şi se revărsa şi în afară. Atunci m-am minunat, mi-am făcut semnul crucii şi am slăvit pe Domnul, Căruia I-am cerut iertare pentru necredinţa mea de mai înainte.
Iar aceasta s-a făcut în mod deosebit pentru necredinţa mea, deoarece, aşa cum mi-au spus monahii care ştiau ce se întâmplă de obicei, în prima zi creşte numai foarte puţin. Apoi o frământă cu altă făină, iar a doua zi creşte atât de mult, încât se revarsă din vas.”
Am amintit această minune, deşi multora le este cunoscută, pentru că dintotdeauna au existat oameni ca Toma necredinciosul, dar şi pentru a afla despre ea şi generaţiile viitoare, a căror credinţă numai Dumnezeu ştie cât de fierbinte va fi.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri Dionisiate, traducere de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 168-169)

Sfânta Maria Magdalena stinge incendiul în pădurile de la Sfânta Mănăstire Iviron
 

În 1945, sfintele moaște ale Sfintei au făcut minuni când a izbucnit incendiul în pădurile de la Sfânta Mănăstire Iviron. Vântul a suflat cu putere și focul în câteva ore a ajuns la granița care separă mănăstirile Ivirilor de Filotheou, Xiropotamu și Simonos Petras. Toți credeau că pădurile se vor distruge. Părinții simonopetriți au alergat repede la locul incendiului luând cu ei și sfintele moaște ale Sfintei Maria Magdalena. Nimeni nu putea să se apropie de incendiu deoarece exista frica de a fi înconjurat de focul năvalnic. În ciuda acestui fapt, minunea s‐a făcut. De cum s‐au apropiat frații cu sfintele moaște în fața focului, îndată s‐a tăiat drumul focului și până la locul în care preoții au săvârșit sfințirea și canonul paraclis al Sfintei Maria Magdalena, incendiul s‐a stins complet spre marea uimire a părinților care se adunaseră acolo și de la alte patru mănăstiri ca să ajute.

Superb!
Dar nu pot să mă întreb cum s-a descurcat el mai apoi cu nevasta ţinînd cont că, nu-i aşa, ceea ce îşi doresc cel mai mult femeile este să facă ce vor ele cu viaţa lor... (parcă aşa era morala feministă şi răzvrătită a unei poveşti de pe alt topic)
Deşi din povestea de faţă s-ar părea că fata a făcut exact contrariul a ceea ce voia. Sau poate asta visa? Un cocoşat ca soţ? Mira-m-aş....

Fata visa la dragoste adevărată. A se vedea si titlul povestii. Destul de simplu de înteles, dacă vrei.

Şi crezi că în dragostea adevărată faci ce vrei cu viaţa ta?
O, Mirela........

Eu ti-am raspuns la intrebarea vizavi de cocosat. Dar desigur, trebuia s-o sucesti tu, cu aparenta intelepciune. Concluzia : n-ai inteles nimic din ambele povesti.

........:)
Dacă zici tu. O.K.!

P.S. În timpul tău liber, dacă voieşti, ai putea să acorzi câteva minute următoarelor întrebări?
a) în ce constă voluntarismul, spre deosebire de voinţă;
b) care e calea cea mai simplă şi mai sigură pentru o femeie, în raport cu bărbatul ei, să se simtă liberă şi fericită în căsnicie;
c) de ce femeile foarte voluntare şi "înţepate" au, de obicei, doar un copil sau niciunul.
Sunt întrebări desprinse din experienţele vieţii, de la noi şi aiurea. Viaţa ni le ridică sub ochi, istoria lumii le dezvăluie, iar nu eu.
În ce mă priveşte, doar le-am cules din grădina lumii şi le dau mai departe. Atenţie!, când pui mâna pe ele: au ţepi.

Vai, si eu care credeam ca o sa vrei sa afli care ar fi talcul povestilor (te-am supraestimat :)) Dealtfel, pentru ca esti cam susceptibil in ultima vreme, am sa te las sa-l afli de la un alt barbat (intelept, care iubeste si respecta femeile, si nu sta toata ziua sa le caute nod in papura).

Ref. la ultima intrebare. A se revedea pilda aceea in care Sfantul Antonie cel Mare se tot intreba de ce sunt unii bogati si altii saraci. Si raspunsul pe care l-a aflat de la Dumnezeu.