Am ajuns sa cred, in inima mea, ca singurul motiv al intrarii in manastire este dragostea nebuna de Dumnezeu si de aproapele. Fara aceasta nimeni nu poate sta in manastire. Iar acela care nu se straduieste sa iubeasca nebuneste pe Dumnezeu si pe oameni, nici macar in lume nu va cunoaste pacea inimii.

„Ascultarea de Evanghelie se va cere si de la monahi, si de la cei casatoriti“
 

Constient de responsabilitatea sa de pastor peste intreaga turma a lui Hristos, Sfantul Vasile cel Mare va pune fata in fata cele doua moduri de vietuire, pentru a arata ca nici unul nu este superior fata de celalalt. Cu siguranta, Sfantul auzise de superioritatea pe care si-o derogau multi monahi, dar si de laxismul unor membri ai societatii, care socoteau ca poruncile evanghelice mai greu de indeplinit vizeaza doar fetele monahale. „Ascultarea de Evanghelie se va cere de la toti oamenii, si de la monahi, si de la cei casatoriti. Caci nu este de ajuns pentru cel casatorit indreptatirea cumpatarii si a dorintei catre sotie si chiar a indatoririi conjugale, ci toate celelalte porunci“.
Dupa marele ierarh, vietuirea monahiceasca nu este un criteriu pentru sfintenie, sfintenia fiind ceruta si de la cei ce intemeiaza familii. „Caci pentru aceasta Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care poarta grija de mantuirea noastra, a impartit viata oamenilor in doua feluri de vietuire, adica in viata de casatorie si in cea de feciorie, asa incat cel care nu poate sa duca lupta fecioriei sa-si ia femeie (sotie) legiuita, cunoscand ca i se va cere fagaduinta de infranare, sfintenie si asemanare cu sfintii care au avut sotie si au crescut fii“. Cu alte cuvinte, cei casatoriti trebuie sa urmeze o viata asemanatoare celei a lui Avraam, Iov, David, Samuel, Petru si a celorlalti apostoli.

Oare care o fi mai mare, [COLOR=darkred]un sfant casatorit[/COLOR] ori [COLOR=darkred]un sfant calugar[/COLOR] ?!

[COLOR=darkred]Egalitatea celor doua cai spre Imparatia lui Dumnezeu[/COLOR] tine de cele mai profunde invataturi crestine.

Slava Domnului ca, crestinismul percepe casatoria ca pe o taina sfanta, chiar si asa, mai cu piedici , altfel
ar fi horbocait prin lume numai eunuci .

Nu, ory, ar fi numai desfranati. (vezi I Corinteni7,14)

Eunuci, desfranati, depinde din ce parte privim. Pentru calugari, noi cei casatoriti suntem niste pacatosi si desfranati. Ei sunt pentru noi eunuci (adica lipsiti de trup).

Calugarie sau casatorie?
Fiecare cum poate, cum gandeste, cum simte. Nimic nu este obligatoriu, nimci nu este rau.

100% casatorie!

In primul rand, as vrea sa spun ca daca isi dorea calugaria era deja in Manastire si nu mai statea sa se gandeasca ce alege. Calugaria este ceva mult prea diferit ca sa nu-ti dai seama cat de mult ti-l doresti. Este un foc continuu pe care-l simti in inima ta. Sfatul meu este sa astepte sa se gandeasca f bine pt ca aceasta viata este minunata dar este si foarte, foarte grea si plina, plina de incercari. Acolo este adevarata lupta. Si recomandat ar fi ca daca o incepe sa nu dea nicidecum inapoi pt ca voturile acelea facute inaintea Altarului nu sunt deloc de ignorat. Sunt un juramant etern, facut exact in fata lui Dumnezeu. Cred ca ar trebui sa stea intr-o manastire unde este foarte greu si atunci va sti ce sa aleaga desi a sta in manastire nu este la fel cu a face parte din acea manastire, sa faca si 40 de zile Paraclisul Maicii Domnului si sa-i arate care este calea care i se potriveste, in mod sigur va primi raspunsul.

Buna ziua!
Calugaria sau casatoria sunt doua cai in viata care le alege omul doar cu Voia lui Dumnezeu.
Am citit odata intr-o carte crestin ortodoxa cum o fata nu stia sigur ce cale sa urmeze in viata, cea a caugarii sau casatoriei. S-a dus intr-o zi la un mare sfant crestin ortodox si i-a cerut sfat. Calugarul a intrebat-o ce vrea mai mult? ea a raspuns ca calugaria, dar si casatoria. Dumnezeu te v-a ajuta si-ti v-a arata calea-a raspuns calugarul. Peste un timp revine fata la Manastire trista, si ii spune calugarului ca s-a casatorit, si ca sotul e marinar, si ca jumatate de an e cu ea acasa ,iar jumatate e pe mare. Calugarul i-a raspuns caci Dumnezeu i-a auzit dorinta,si ar fi trebuit sa se bucure, caci prin jumatatea de an in care sotul nu e acasa isi petrece viata muceniceasca.
Slava lui Dumnezeu pentru toate. Amin.

Eu ma bucur nu doar de purtarea de grija a unui calugar asupra ucenicului sau, ci si de purtarea de grija a unui parinte fata de copilul sau. Ambele chipuri descoperind iubirea sunt placute lui Dumnezeu.

tristete
 

Esti sigura de ceea ce afirmi ?
da, inteleg poate nu te-ai exprimat corect dar .... dar ma conving ca nu e bine sa discut la tema Calugaria, orice ideea nu ar fi pusa in fata, pina nu voi fi eu insusi calugar, pina nu voi trai acea stare a inaltarii si cea a caderii, cea a bogatiei si cea a saraciei pe care o traiesc bietii oameni-calugari.
Si ca sa fiu mai explicit : un monah, fie si raspindit cu mintea, fie si ... , fie si ..., cum o fi, nu considera pe cei casatoriti pacatosi si desfrinati si nu vede in cei casatoriti doar pacat si desfriu, si daca vede ceva ceea ce este in majoritatea din noi pamintenii nu se vede decat cum ar fi evaporarea apei, stim cunoastem dar materia nu se vede.
Si inca una , cred ca ar fi foarte dureros pentru un monah sa auda asa cuvinte, sa citeasca aceasta propozitie.
Iertare!

Nu a fost o exprimare fericită, şi nu cred că Sofia a vrut să se exprime astfel. Poate păcătoşi, dar nici astfel nu este corect, căci nimeni nu-i fără de păcat , dar chiar desfrânaţi, e deja mult prea mult.

A stiut sophia ce-a stiut ! Chiar astfel se intampla, dar nu in mod concret in conversatii sau pareri exprimate de catre calugari fata de casatorie, insa, in constiinta lor departajata de subiectul sexualitatii...chiar astfel sunt perceputi oamenii casatoriti, insa, intr-o forma de tip " tabu "...care, nici macar nu merita comentata...
Adeodatus, chiar nu ar fi atat de dureros pentru un calugar sa citeasca ceea ce a exprimat sofhia, pentru ca ei stiu mai bine ce au in cuget, mirenii nu prea, si nici nu inteleg...Este vorba de frustrare, multa frustrare si repulsie fata de ceea ce nu pot atinge sau intelege.

Ca sa lamurim lucrurile.
Adeodatus- Este dur ceea ce am spus, dar crede-ma ca am un motiv intemeiat.
Respect pe monahii obisnuiti si chiar daca nu sunt de acord cu monahismul ca mod de viata, ii respect pentru alegerea facuta. Ca mod de vaiata nu-mi place izolarea de oameni. Rosrul oamenilor este sa fie preintre oameni si sa-i iubeasca pe cei din jur si sa-i ajute. Izolarea,indepartarea de oameni nu mi se pare corecta, nici chiar in numele rugaciunii.
In fond se spune ca rugaciunea in comun este mai buna si de aceea s-au facut bisericile. Altfel poate multi dintre noi prefera sa se roage acasa, singuri si netulburati in loc sa mearga la biserica si sa fie distrasi si ispititi.
Totusi nu-i judec pe monahi. Am facut vizite si concedii la manastiri si am cunoscut maici cu care m-am inteles bine, care m-au invatat si au vorbit cu mine si mi-au fost dragi. Marturisesc, cu calugari nu am avut ocazia sa vorbesc.
Din pacate cautand intr-o zi raspunsuri la niste probleme/intrebari ale mele, prima resursa iesita in cale pe internet a fost o pagina care cuprindea si invataturile parintelui Cleopa.
Ceva am inteles eu acolo, legat de intrebarile mele, dar modul in care pune problemele si tonul folosit si mai ales faptul ca nu explica ci doar preia niste citate din V.T, pe subiectele: femeia si oamenii casatoriti, m-a socat, dar atat de rau, incat nu ma mai regasesc.
Am frica a mai avea relatii cu sotul meu si chiar a fi femeie in unele zile si situatii, pentru ca ma gandesc cum ma pot judeca altii.
Si asa, aveam eu anumite dileme in credinta si ma simteam/simt vinovata in unele privinte, dar sa mai citesc si acele lucruri.
Te-as ruga mult Adeodatus si altii care ma judeca si nu ma inteleg: cititi predicile parintelui Cleopa, sa vedeti cum face ordine si indeparteaza femeia si oamenii casatoriti de la credinta. In ziua aia si aia n-ai voie, nu carecumva femeia sa faca aia sau aia, sau nu stiu cate zile si ce canoane si altele. Exact asa ne priveste: pacatosi si murdari si desfranati, care n-avem voie sa atingem aia, sau sa facem aia. Si avem voie numai in ziua aia si aia si atat.
Eu ma mir ca mai reusesc preotii de mir sa mai faca copii, in conditiile astea severe.
Acum cand vorbesti cu un om si vrei sa-l inveti, trebuie sa ai putin discernamant, pentru ca poti face mai mult rau. Sunt oameni f.sensibili care si asa se afla intr-o suferinta/extrema si panica si daca ii mai zgaltai si tu i-ai terminat. Altii sunt mai tari si chiar trebuie zgaltaiti ca sa priceapa.
Si in plus trebuie sa si explici, sa vii cu argumente cand faci niste afirmatii, sau legi sau prescriptii. Nu numai ca asa scrie acolo, sau a spus unul.
Ia problema in mintea ta si intelege mai intai tu si gaseste explicatia si pe urma invata-l si pe altul.
Eu asta problema am mereu, mai ales in credinta: toata lumea spune de colo si de colo si da lectii. Dar daca el insusi a gandit si a inteles ce scrie acolo si de ce este asa, nu stiu.
Poate ca daca in loc de parintele Cleopa as fi dat mai intai peste lucrari scrise in alt mod si explicate mai bine, altfel as fi preluat si nu ramaneam cu trauma in suflet.
Si ma intreb atunci cum sunt atatia care il iubesc si il venereaza. Eu am vazut si alti preoti si monahi mai blanzi si smeriti, care nu lovesc in om ci isi gasesc vorbe mai potrivite pentru a explica ceva (chiar aici pe site sunt unele articole frumoase).

Nu trebuie să generalizăm. Stau de vorbă cu mulţi călugări şi chiar călugăriţe, dar nu am simţit până acum , o astfel de atititudine, repulsie sau mai ştiu eu ce. Iertare, dar judecăm mult prea repede şi la grămadă ! . . .

Cristi, nu mai comentez.
Nici n-o sa auzi ...!

Dragă Ory, poţi comenta, nu mă deranjează , personal, cu nimic. Nu mă fac apărătorul cuiva, şi pe deasupra , nu pot "ghici" cu certitudine ce se află în mintea cuiva în momentul când vorbeşti cu el. Frustrări sunt şi vor fi, în ambele "tabere", dar ei sunt cei ce se roagă pentru noi zi şi noapte , se roagă pentru lumea asta, şi poate şi cu siguranţă, Bunul Dumnezeu se-ndură de noi şi nu ne răsplăteşte pe măsura păcatelor noastre . Lumea asta există încă şi datorită rugăciunilor lor !

Vad ca supara rau atat Sf. Ioan Gura de Aur, cat si Pr. Cleopa cu afirmatiile lor despre femeie. Sophia, tu ai deja idei preconcepute, precum si o mandrie f mare, care nu tolereaza critica. Dar tot invatul are si dezvat, se spune. Incearca sa intelegi ce iti spun un Sfant si un mare duhovnic al romanilor.
Ma intreb daca pana acum ai invatat ceva despre ortodoxie , sau te rezumi doar la a pune intrebari si a fi nemultumita de tot ce nu e feminist?!?

[COLOR=darkred]Fratilor, sa nu fim lipsiti de dragoste.[/COLOR] Oare tot asa ne'am comporta daca L'am vedea pe Hristos langa noi? Din pacate, chiar daca nu Il vedem, uitam adesea de El. Sa avem dragoste unul fata de celalalt.

[COLOR=darkred]Nu conteaza de esti calugar, ori mirean[/COLOR], ambele cai sunt egale inaintea lui Dumnezeu, atata timp cat traiesti in curatie si rugaciune. Inima sa'ti fie curata si gandul numai spre cele bune. Chiar daca sunt multi calugari ce cred despre ei ca L'au prins pe Dumnezeu de picior, fata de cei casatoriti, nu trebuie sa generalizam. Inca sunt multime de calugari cu viata sfanta, cu dragoste mare fata de casatoriti si de copii. Tot asa, nu se cade nici a generaliza dezinteresul si caderile preotilor. Cunosc preoti cu viata sfanta.

Sa avem dragoste si sa cautam mereu sa mangaiem pe cel din fata noastra, fie pe strada, in casa ori pe forum.

Biserica priveşte cu multă atenţie familia, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a numit familia "Biserica de acasă", el , un sfânt care nu a fost căsătorit, dar care a primit de la mama sa, Antuza, darul credinţei şi verticalitatea din numele bun al tatălui său , Secundus.

Cristi, Dumnezeu ne tine pentru rugaciunile tuturor oamenilor, fie ei in manastire sau nu, dar mai ales, Dumnezeu ne tine pentru faptele acestora, caci rugaciunea nu are nici un rost fara sa fie inarmata de faptele care o incununeaza . Nu exista diferente intre oameni, fie in manastire sau in lume, putem face in aceiasi masura fapte bune si fapte rele, cugete bune si cugete rela, rugaciuni si lipsa de rugaciuni, nevointe sau lene, jertfe sau nepasare....Suntem doar oameni, iar Dumnezeu ii iubeste pe oameni...nu pe calugari sau pe mireni, doar pe OAMENI !

@ Anca si Cristi - azi am citit pe acest site un articol superb scris de Sf. Ioan Gura de Aur legat de mire si mireasa. Mie imi place stilului lui. Acolo insa, in cartea despre preotie m-a deranjat putin. Am inteles la ce se refera si are dreptate, dar exagereaza putin.
Tot azi am mai citit un articol scris despre casatorie si daca relatia dintre barbat si femeie este pacat. Nu stiu cine este acest preot Gleb Kaleda, dar articolul lui imi place. Si la este un pic de contradictie la un moment dat, dar pe ansamblu este placut si nu loveste.
Poate ca punandu-le alaturi de cele ale parintelui Cleopa veti vedea si voi diferenta.
Nu inteleg de ce tot imi spuneti mie de mandrie. Pentru ca ma deranjeaza niste duritati sau nedreptati? Pentru ca gandesc si analizez niste texte prin sufletul meu?
Eu una n-as putea vreodata sa fac diferente, sau sa lovesc in barbat. Iubesc omul de langa mine si il respect, fie el barbat sau femeie. Atat.
Amandoi pot fi buni sau rai, amandoi pot gresi.
Nu sufar etichetele puse pe oameni si nici amestecul in viata privata a omului.
Poate ca aici este o greseala a bisericii in general, oricare religie/confesiune - de a face canoane/legi asupra persoanei si vietii private a oamenilor, fie ei preoti sau laici.
Credinta este in suflet si nu in organele sau in viata privata si intima a omului.
Dumnezeu este cu noi si in casa. Dar numai EL singur, nu si sinoadele, sau cei ce fac reguli si canoane.

Sincer, sincer, sincer ! Îţi doresc din tot sufletul să fi iubită, înţeleasă şi cu sufleţelul împăcat, dar te rog mult, cerne-ţi întrebările şi potoleşte-ţi frământările inutile şi fără rost. Ai ales partea cea mai tulbure şi nesigură a credinţei, a transformat credinţa , din balsam , într un vulcan în continuă erupţie . Cu drag şi cu toată sinceritatea : Cristian

de ce spui asta,ce poate fi asa de rau sa nu poti ramane pana la final?

Florina, ce inocent te-ai exprimat si sincer...ce bine ar fi ca si credinta sa se manifeste astfel, in viata oamenilor si-n inima lor.
Asa este, ce rau este daca nu se poate pana la sfarsit ? !
NICI UN RAU !....caci adevaratele rele au o fata foarte hidoasa, nu atat de oameneasca, cum este renuntarea la ceva ce nu poti duce pana la sfarsit si nu vrei sa persisti in minciuna fata de tine insuti si fata de Dumnezeu .

Sfântul Ioan Scararul spunea ca sunt fericiti aceia care ramân în manastire pâna la sfârsit dar sunt si mai fericiti aceia care schimba manastirea pentru Dumnezeu. Pe vremea aceea manastirile erau interzise vizitatorilor sexului opus si calcarea acestei rânduieli era un motiv ce îndreptatea plecarea din manastire:
http://www.crestinortodox.ro/drept-b...rea-manastirii



Putem sa spunem ca sunt fericiti cei ce parasesc manastirea, dar doar daca o fac pentru Dumnezeu, adica daca pastreaza si în lume lepadarea de cele ale lumii si schimba doar peisajul. Caci daca se întorc la distractiile lumesti se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 45).


Cred ca ce spune Ori se refera mai mult la viata trecatoare si aceasta nu e bine, nu acesta trebuie sa fie obiectivul nostru. Viata de acum trebuie s-o vedem ca pe ceva de sacrificat si numai asa vom putea pune temelie pentru viata noastra vesnica. Rau nu e suferinta trecatoare ci pierzarea vesnica.


Iar faptul ca ramânerea în manastire ar însemna o minciuna fata de tine si Dumnezeu suna gresit. Fiindca e vorba despre ce îi este bine acelui om si binele poate fi si într-un mediu viciat moral.

Impartirea oamenilor in monahi si mireni este, in esenta sa, una formala. Asa ne place noua sa ne deosebim. Dar Dumnezeu ne imparte altfel, in cei care traim intru El si cei care traim in afara Lui, in oameni duhovnicesti si oameni trupesti.

Vom intalni mireni, oameni casatoriti, care formal traiesc precum monahii, si monahi care traiesc precum mirenii, dar ceea ce conteaza este numai partasia reala cu Dumnezeu. Daca o avem sau nu.

Orice legare exclusiva de forma caii pe care ne alegem sa urmam in viata, casatorie sau monahism, duce la esec. Casatoria si monahismul in ele insele nu inseamna nimic, daca nu le primim constienti si responsabili - pentru tot restul vietii - ca "ajutoare" si "binecuvantari" lasate de Dumnezeu spre mantuirea nostra.

Adevarat ai grait. Si eu simt tot asa.
cei care au ales calea casatoriei trebuie sa faca in asa fel incat sa aduca manastirea in sufletul lor si asa toti vom trai ca intr-o manastire. Aceasta ar trebui sa fie punctul nostru comun: manastirea din suflet indiferent daca traim in lume casatoriti sau in manastire .

Pai de ce ori calugar ori casatorit?
 

Ma intreb oare de ce ori calugar, ori casatorit?
Ce se intampla cu cei care decid sa ramana singuri?
Nu poate fi oare o viata binecuvantata de Dumnezeu?
De ce le este greu la toti sa-i respecte si sa pretuiasca pe cei care au ales sa traiasca singuri?
Eu cred ca este timpul sa pretuim si alegerea asta, chiar daca cei mai multi nu-s obisnuiti cu ea.
Multi traiesc intr-o simplitate ca si calugarii,dar in lume, ce-i asa de greu de inteles, de acceptat?
Daca traiesti in smerenie, in rugaciune, in curatie, si incerci sa-ti dezvolti toate calitatile si darurile ca sa poti fi de folos semenilor tai, oare nu-i o binecuvantare?
De ce-i uitam mereu pe oamenii (femei si barbati) care au ales sa nu se casatoreasca dar nici sa nu se calugareasca?
Mai bine ar trebui sa meditam si la faptul ca multe din casatori se fac bazate doar pe atractia trupeasca sau materiala ceea ce-i o mare sminteala, ce sa mai vorbim de voia Lui Dumnezeu ca asta chiar ii mare lucru.
Si cand ne gandim ca nici preotii nu-s ajutati in "drumul"... alegerii unei bune soti ce sa mai zicem de ceilalti? Doamne ajuta la toti sa-si gaseasca locul lor in lume pe voia Domnului.

Hristos Se ofera pe Sine atat celor casatoriti, cat si monahilor. Asa ca nu din cauza lui Hristos nu se mantuiesc unii, ci din nelucrarea lor cu El.

Daca e sa ne intrebam, atunci intrebarea este: am eu chemare pentru casatorie? Am eu chemare pentru calugarie? Si nu sa spunem mantuirea e doar in casatorie sau doar in calugarie.

Familia sau obstea ne sunt date ca ajutor spre mantuire.
De aceea nu e bine sa fim singuri.
Cine sa ne scoata din deznadejde daca suntem singuri? Cine ne inveseleste daca suntem tristi? Cine ne mai taie din aere cand ne credem sfinti daca nu e nimeni alaturi?
Plus ca e mare mincinos cel care zice ca nu are nevoie de dragostea nimanui, ca e mai bine singur. Acela ori nu a simtit iubire din partea nimanui, ori e foarte mandru.

Nu e nici o tragedie daca Dumnezeu pentru o vreme ne lasa singuri, caci e cu rost. Dar nu putem face polologia vietii singuratice.
Intradevar sunt multe casatorii si calugarii ratate, dar si mai multe singuratati ratate.
In vest e o moda acum sa nu te atasezi sentimental de nimeni. Work non stop, burta plina, comoditate, relatii superficiale... si uite asa se umplu spitalele de nebuni, depresivi etc...

Intr-o casatorie imperfecta, lumea se mai cearta, dar apoi care ocazia sa invete ce e iertarea, sa-si mai taie din mandrie.
La fel si in calugarie, asculatarea e cu mare folos spre mantuire.

Nu zice nimeni ca e musai sa te casatoresti sau sa te calugaresti ca sa fie ok, dar toti avem nevoie de o familie, nu putem sta singuri.

Unii zic ca le ajunge parintele duhovnic si vecinii, ca sa fie fericiti, dar si aceia au casele lor, nu pot fi mereu disponibili. Si atunci?
Singuratatea nu e ok, caci pana si sfintii pustiei, mergeau la manastirea lor cand le cerea ascultarea si se impartaseau cu fratii. Si vorba aceea: la ce masura erau ei, si unde suntem noi?

Sa avem o familie,chiar daca nu ni dat sa ne gasim jumatatea(si nici chemare la calugarie nu avem) sa nu ne complexam in aceasta si sa apelam la singuratate, ci sa cladim o familie cu ce ne tin puterile, sa adoptam daca nu avem copilasi, bunici, sunt atatia necajiti care s-ar bucura sa fie iubiti si sa ofere iubire.

Iar cat suntem tineri sa cautam cu curaj si nadejde locul care ni se potriveste.

in casatorie e greu...la calugarie e greu....ramanem singuri si ne ajutam aproapele....Domnul nu se supara...my opinion..

Fara Hristos, nu numai ca avem parte de lucruri greu de rezolvat, ci chiar imposibil, atat in casatorie cat si in calugarie. Tare mult imi place acest verset "Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu".

Dar nu spune nimeni "ori călugăr, ori căsătorit". Dacă alegerea celibatului ca stare permanentă este făcută de dragul lui Isus, atunci e OK. În lumea catolică sunt mulţi oameni care trăiesc în lume, fiind precum călugării. Se numesc "terţiari" sau, după caz, "fecioare consacrate". Se bucură de multă stimă în Biserică. Cei mai mulţi profesori din miile de şcoli confesionale catolice, cele mai multe educatoare din grădiniţe, cei mai mulţi cercetători de la institutele iezuite sunt din această categorie. Ei pot fi, spre deosebire de călugări sau preoţi, activi politic, deoarece fac parte din laicat, chiar dacă o categorie specială. Un mare politician român, Iuliu Maniu, a fost terţiar după ce soţia sa, pe care o iubea ca pe ochii din cap şi care era fiică de preot, a murit.

Şi totuşi, această stare, deşi e binecuvântată, nu e recomandabilă pentru toţi. Aşa cum şi dintre călugări, puţinora li se recomandă să meargă în pustie spre a fi anahoreţi. Greu e omului să trăiască şi să se mântuiască singur. Ne-a făcut Dumnezeu fiinţe sociale, de aceea pentru cei mai mulţi dintre noi este bine să fim în colectivitate, între fraţi şi surori: ori familia, ori obştea monahală.

Un articol interesant despre calugarie si casatorie (par. Papacioc)

Redau un fragment:


Sunteti în lume. Până te decizi care îti este calea mântuirii, problema se pune: cum stai în lume? Te căsătoresti, sau nu te căsătoresti, adică te duci la mânăstire? Sunt două pozitii, căci n-ai cum altfel. Este si a treia, dar e falsă: "Nu mă căsătoresc, dar nici la mânăstire nu mă duc!" Trăiesti amestecat si trăiesti bălos, adică esti ispitit din toate părtile, nici nu stii ce vrei si nu ai râvnă pentru viata duhovnicească. Dar cei mai multi se căsătoresc, după cum a lăsat Dumnezeu, si cei mai putini se duc la mânăstire.


In ce priveste dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotintă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Asa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de nebunie pentru Hristos. Si cu un nebun nu te poti întelege. El una si bună stie: "Mă duc pentru Hristos".

Căci se spune, spun Evangheliile în tot felul: Cine nu ia crucea si nu-Mi urmează si nu lasă tată si mamă si sot ori sotie, acela nu Mă iubeste. Chiar în Evanghelia de astăzi, spunea că unii se fac pe sine fameni pentru împărătia cerurilor. Adică, înfrânarea de la plăceri.

Asa că intrarea în mânăstire este intrare în cer. E o lume mai putin ca lumea. Din contră: desi călugării sunt oameni si ei, au, însă, rânduieli unde trebuie să-si taie voia. Si nu e usor, bineînteles. Vezi, eu v-am spus de atâtea ori: dacă te duci la mânăstire nu te duci ca să găsesti neapărat mânăstirea. Sâ faci tu mânăstire! Să duci o viată asa cum trebuie. Si asta înseamnă că tu faci mânăstire. Sunt voturile călugăresti, tăierea voii. Mai ales, asta trebuie să o faci cu dragoste, si neapărat trebuie facută. Ăsta ar putea să fie punctul care ar caracteriza viata unui călugăr bun - tăierea voii.


Scopul nuntii este ajutorul spre mântuirea reciprocă, stimularea celuilalt spre mântuire. Pentru că există o fortă ascunsă, care de multe ori nu se vede: nu stii ce te cheamă spre ea, spre casa ta sau spre el. Asta e iubirea, care joacă un rol mântuitor si creator, întotdeauna.

Faptul că există un punct de atractie în căsătorie, că te înveseleste, că prinzi puteri, nu te descurajezi, nu esti adormit, vorbeste de la sine. Este însăsi Taina Nuntii. Plus copiii, care joacă un rol determinativ. Până la urmă sunt niste îngerasi, de îti stă mintea în loc când îi vezi miscând si când încep să-ti pună întrebări. Te miri: "Cine, Doamne, le dă lor în minte?"

Va să zică, această unitate de iubire, de dragoste, de inimă, care este în familie, asta pune în om puterea de a crea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Deci, căsătoria înseamnă o dorintă si o educatie spre mântuire, având element sigur iubirea. Dar dacă te gândesti numai la plăceri, astea se consumă si iubirea încetează, pentru că se vestejeste, pentru omul care nu e crestin.

Căsătoria este un prilej de întărire crestină a unuia cu celălalt si, cum spun, cu adevărat, chiar dacă vine si ca figură de stil, să umplem Raiul de copii crestini! Căsătoria face adânc Raiul de crestini. Călugăria e o altă viată, e o nebunie pentru Hristos, e o ducere cu totul în altă lume, prin renuntare la personalitate, la voia proprie, voia pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Vointa liberă, ratiunea si afectele, toate aceste lucruri le avem ca puncte formate, de om întreg, asemenea lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, la călugărie trebuie să le dobori, să-ti tai voia, să faci ce îti zice celălalt, chiar dacă nu-ti convine, si sâ iei crucea si sâ-Mi urmezi Mie! Cruce înseamnă să duci ceea ce nu-ti convine.

asa e cel mai greu si mai puti folositor.
vorbesc de practica nu de teorie.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul
 

Oamenii cred că, atunci când cineva pleacă la mănăstire, se îndepărtează de societate şi se "sălbăticeşte". Ei spun aceasta, dar uită că monahii sunt oamenii cei mai sociabili. Să ştiţi că nimeni nu poate să devină monah dacă nu este şi amabil, binevoitor, adică dacă nu poate să socializeze cu oamenii şi să înfrunte toate problemele care se ivesc în societate.

Dacă nu s-a căsătorit şi nu a dorit să aibă familie fiindcă i s-a părut o jertfă prea mare, de asemenea, nici călugăr nu va putea să se facă. Trebuie să simtă siguranţă în viaţa lui. Mănăstirea nu este refugiu pentru cei care nu au putut sau nu au ştiut să-şi rezolve anumite probleme. Prin urmare, monahul renunţă la toate cele lumeşti înainte de a merge la mănăstire, dar nu le neagă, nu le condamnă, nu le dispreţuieşte, ci doreşte ceva mai înalt pentru el. (sursa: pemptousia.ro)

Un sondaj, un «Poll» aici ar atrage pe unii...
Eu sunt pentru călugărie.

Deși e greu să te căsătorești (mai ales în ultimii 20 de ani) totuși e de sute de ori mai greu să te călugărești.
(Asta cred eu, dar multe detalii nu le cunosc).
Sunt vreo 3500 de monahi și 5000 de monahii în cele 631 de mănăstiri din România. E un argument destul de «solid» la ce am spus, că e mult mai greu să REUȘEȘTI să devii călugăr.

Pe vremea lui Creangă (povestea G. Călinescu) se făceau călugărițe multe fete cu destul de mulți bani, dar nu suficienți pentru a fi "date" după oameni de vază... (Acestea, eventual, părăseau lăcașul, prin căsătorie, dacă se iveau pretendenți mai serioși).
Pe vremea lui Andrei Rubliov se plătea chiar și cu bani grei călugăria ("pacea sufletului").. sau cu moșii întinse.
Așa o fi și azi? (Nu mă refer la toți... ci la «regula nr. 1» - dacă o fi vreuna, evident nescrisă).

Or fi având internet vreunii ca să intre pe Forum, să ne povestească??
Că ce văd eu prin cărți, revista «Familia ortodoxă», ziarul «Lumina», dar mai ales pe Net, este insuficient pentru a-mi face o idee aproape completă. (Parcă "s-au baricadat pe dinăuntru"... ca să preiau un fragment de frază aparținând cuiva care se referea la «cei care au inventat religiile» - să-i dau și numele: Cioran... Dar știu că mulți nu agreează persoana genialului filozof... sau opera sa)

Lăsând gluma la o parte (scuze pentru glume) eu mi-am dat seama de înclinația mea spre ascetism la vârsta de doar 17 ani. Dar abia acum aflu că nu este de mine călugăria (Și îmi pare rău de asta, dar n-am ce face... Totuși nu sunt disperat deloc. Mai ales că nu mi-am dorit niciodată căsătoria - am vrut libertate mai mare, ăsta e adevărul - și deci am avut timp mai mult pentru a citi Biblia, cărți de rugăciuni, etc)

Cine nu-i de casatorie nu-i nici de calugarie.

Corect ! :)
Dar «cine e de căsătorie nu înseamnă că poate fi și de călugărie»...

(Și toată postarea mea se putea reduce la o frază, renunțând la «polologhia» cu Creangă, Călinescu sau Andrei Rubliov)