Scrisoare pentru cei luptati de desfranare
 

Iubite frate in Hristos, mare si grea este patima aceasta care te tine robit, legat in lanturi, la cheremul vrajmasului diavol, caci asemenea porcului ce se tavaleste in noroi asa ai ajuns si tu prabusit si ingenuncheat.
Aceasta este patima care face ravagii astazi si multi sunt aceia ce pierd Imparatia lui Dumnezeu pentru pacatul acesta, caci in aparenta lui dulceata se ascunde numai otrava. Poate imi vei zice ca din cele mai vechi timpuri au fost desfranati si ai dreptate, caci asa este, dar ceea ce ar trebui sa te tulbure si sa te puna in garda este faptul ca astazi desfranarea este socotita de multi ca virtute si cei mai multi ajung sa se laude cu faptele lor rusinoase, concubinajul e o normalitate pentru ei, homosexualitatea la fel, familia e inlocuita cu notiunea de cuplu si copiii nu mai sunt doriti si astfel, de multe ori se ajunge la avort, la uciderea copiilor nevinovati. Mai demult, daca unul traia cu altul, sau daca un sot isi insela sotia, o facea pe ascuns, pentru ca ii era rusine ; astazi aceasta rusine si bun simt au disparut, azi toate sunt la moda si ingaduite, ca doar toti fac asa. De cate ori am auzit de la unul si altul: Doar nu este barbat care sa nu-si fi inselat macar odata sotia ! Sau daca moare sotia sau sotul vreunui crestin, mai tanar: Sigur se va recasatorii, ca doar inca e tanar ! Atunci, fratele meu de ce te-ai casatorit, sau ce vezi in casatorie : implinirea tuturor poftelor trupesti, intr-un cadru "legal" ? Daca e asa, frate draga nu ai cunoscut ce inseamna iubirea. Doamne, ce am mai ajuns ? Cate nenoriciri aduce patima aceasta peste bietii oameni, care sunt numai trup! (Facere 6, 3)
Si uite asa frate, omul ajunge cu adevarat numai un animal rational. Dar uneori animalele se arata mai presus decat unii oameni, ca desi nu sunt inzestrate cu ratiune si suflet, dupa Legea lui Dumnezeu, se impereceaza spre a aduce pe lume pui, numai in sezonul lor. Dar omul,... sarmanul om... daca-i spui sa lase pentru Dumnezeu si pentru suflet ziua de Duminica si zilele de sarbatoare, miercurea si vinerea se schimba la fata, vadit nemultumit, gandindu-se cat de greu e acest lucru de implinit, dar daca-i mai spui ca si vremea posturilor e oprita de la apropierea trupeasca intre soti, te va considera nebun.
Am spovedit multi oameni pe patul de moarte, unii au fost desfranati in viata si au lasat trupul sa-i coduca, crede-ma frate ca as fi vrut sa fi fost acolo, sa vezi omul inaintea sfarsitului, sa vezi lacrimile cum curg suvoi: "Daca ar fi sa traiesc din nou nu as mai face ce am facut..." Si atunci de ce sa ajungi acolo, de ce nu te intorci de la faptele tale pana mai este timp si nu e totul pierdut ? Fratele meu, daca ajungi stapanul intregii lumi si al tuturor bogatiilor din ea, daca iti perzi sufletul, ai pierdut totul (Marcu 8, 36). Cei de care vorbeam, mai sus, au avut marea sansa de a se spovedi inaintea sfarsitului, dar cati nu pierd sansa aceasa, caci moartea vine cand nu esti pregatit si nu te astepti, de aceea, frate sa te spovedesti cat mai des, ostenindu-te sa ramai pe calea lui Dumnezeu.
Ca sa ne dam seama de gravitatea acestui pacat, uita-te frate la Decalog si vei vedea ca porunca: Sa nu fi desfranat! (Deuteronom 5,18) a fost asezata imediat dupa porunca: Sa nu ucizi ! (Deuteronom 5,17). Pacatul acesta trezeste mania lui Dumnezeu, aminteste-ti de Sodoma si Gomora, cele doua cetati ale Vechiului Testament ce au fost distruse cu foc din cer(Facere 19, 28). Uita-te astazi, homosexualii organizeaza parade dezmatate, rusinoase, imi pare rau ca trebuie sa spun � scarboase, dezgustatoare. Sunt atatea state in care se oficiaza deja, casatorii intre oameni de acelasi sex, se fac operatii de schimbare a sexului... of Doamne! Fratele meu drag, oare nu vezi directia in care mergem ? Sun sigur ca vezi, atunci nu ramane indiferent, schimbati viata, pana nu e prea tarziu.
Pacatul acesta izvoreste din mandrie si ascunde de multe ori in sanul sau, uciderea. Cati barbati nu si-au trimis sotiile la spital sa-si injunghie pruncul din pantece, pentru ca el nu a vrut un copil ci numai implinirea poftelor trupesti. Uita-te frate la necuvantatoare, caci desi sunt fara de minte, poarta grija de puii lor. Zice Hristos: Lasati copii sa vina la Mine si nu-i opriti (Luca 18, 16), cum indraznesti sa opresti copilul sa vina in lume? Si iata cum ai ajuns si ucigas.
Orice om care savarseste acest pacat este mustrat de propria lui constiinta, cel putin la inceput, caci pe masura ce timpul trece si pacatul se invecheste cu atat vei aluneca mai adanc in nesimtirea duhovniceasca si cu timpul vei crede si tu ca ceea ce faci e normal pentru ca aproape toti fac aceste lucruri.
Cati tineri astazi, nu savarsesc pacatul malahiei, care ajunge pentru ei ca un drog. Prin televizor si internet patima trupului este permanent alimentata, totul are tenta sexuala, si sti de ce? Pentru ca asta se vinde bine si unii castiga multi bani, iar altii - suflete pentru imparatia intunericului. Ai discernamant, ai minte, ai inteligenta, foloseste-le frate ca sa nu cazi in ispita.
Multi cred ca daca esti casatorit si esti fidel sotiei sau sotului tau esti ferit de acest pacat. Prietene, sa fi cu luare aminte caci daca legatura ta cu sotia ta nu este curata, izvorata din dragoste, plina de respect ci este murdarita de pacate peste fire, sau malahie, sau de netinerea posturilor si a zilelor de sarbatoare atunci sa sti ca si tu suferi de patima aceasta si sabia maniei lui Dumnezeu se invarte infricosator si asupra ta, gata oricand sa cada napraznic.
Si atunci ce este de facut ?
Inceputul bun se pune la Taina Spovedaniei, caci numai aici vei primi puterea de la Dumnezeu sa lupti, caci lupta aceasta este grea. Sa citesti din Vietile Sfintilor sa vezi cum multi desfranati au biruit patima aceasta grozava si nu numai atata, ci mai mult decat atata, au lasat pacatele trupului si au pasit pe drumul sfinteniei. Aminteste-ti numai de Maria Egipteanca.
Dupa ce te vei spovedi se vei primi canon, sa te ostenesti sa-l implinesti, iar spovedania sa o faci cat mai des si asa vei scapa de patimi, sa ostenesti trupul facand metanii si tinand post cat mai aspru. Fugi de tot ce iti poate atata simturile, fugi de ispitele ce-ti ies inainte ca nu esti la masura la care sa le infrunti.
Mult rau iti face frate, televizorul si internetul atunci cand il foloseste cum nu trebuie, sa iti dau un exemplu : un cutit poate fi folosit pentru a taia painea dar poate fi folosit si pentru a ucide pe cineva. Cam asa se intampla cu toate lucrurile ce ne inconjoara. Trebuie sa ai discernamant. Ti-a dat Dumnezeu minte, inteligenta, foloseste-o frate. Nu mai privi la nebuniile mincinoase de la televizor si de pe internet si mult te vei folosi.

Un ucenic merge la duhovnicul lui si-i spune cu lacrimi :
- Parinte nu pot sa scap de patimi, nu mai rezist, rugati-va pentru mine !
Se roaga parintele, dar dupa o vreme fratele revine, cu aceasi problema, se roaga din nou parintele, dar se intampla la fel. Atunci parintele, se roaga :
- Doamne, te rog sa imi descoperi ce se intmpla cu fratele acesta, de ce nu poate scapa de patimile care il chinuie ! In acea noapte parintele are un vis : il vede pe fratele in mijlocul unei cetati, tinandu-se cu putere de un lant, pe care il tragea un diavol dupa el. Si striga bietul frate, cat putea : Scapati-ma ca m-a robit diavolul !
Si a inteles duhovnicul ce se intampla, fratele acela nu vroia sa renunte la patima sa. Daca dorea cu adevarat sa scape era suficient sa dea drumul lantului, caci nu era legat.
Frate intru Hristos, lasa-te de lant, ca te va duce vrajmasul pana in iad, nu te mai fa batjocura si ras dracilor, cauta libertatea la Hristos si vei gusta bucuria si pacea sufleteasca pe care o da Dumnezeu.

(II ) Lupta cu desfranarea
 

In mod firesc, somnul este dat omului pentru odihna trupului, a mintii dar si pentru odihna sufletului de ispitele ce-l hartuiesc si-l ostenesc in timpul zilei. Asa se face ca, dupa o noapte de somn, omul ar trebui sa se trezeasca ca dintr-o imparatie a linistii, menita sa-i potoleasca oboseala trupului, neatentia mintii, mania, gandurile obsesive si toate celelalte cugetari care il irita si ii alunga pacea. Firesc ar fi ca omul sa se trezeasca dimineata plin de pace, nadejde si voie buna, adica plin de viata.Din pacate, pentru omul patimas al zilelor noastre, somnul din timpul noptii nu mai este demult o binecuvantare, ci mai degraba un blestem al ispitelor incuviintate din timpul zilei, si un adevarat calvar de ganduri si vise urate. Acest calvar poarta, mai ales pentru tineri, numele de „lupta cu desfranarea din timpul noptii”. Iar necuratia somnului din timpul noptii, tradeaza (arata) de foarte multe ori calitatea vietii duhovnicesti din timpul zilei.
Asa se face ca, dupa o zi de imbuibare, de osandire a aproapelui, de stat la calculator pana la ore tarzii, de indulcire cu formele trupului propriu sau ale celor din jur, si de nepaza a mintii, tanarul ajunge la culcare luptat de o avalansa de ganduri spurcate. Pofta de rugaciune nu mai are, iar rugaciunea pe care reuseste sa o faca nu ii mai este curata, ci presarta cu neghina hulelor si a inchipuirilor murdare, ducandu-l pe tanar intr-o si mai mare cadere.
De la lipsa rugaciunii curate si a inimii infrante, nici trupul nu se stinge de pofta desfranarii, urmand apoi sa se declanseze desfranarea, precum o bomba cu ceas. Astfel, sufletul tanarului rapus de somn, se aseamana cu o banca moderna plina cu valori, dar nesupravegheata, si pe care profesionistii furtului (diavolii) abia asteapta sa o prade, fara insa a lasa vreo urma a prezentei lor, ci numai paguba. Si nu dureaza mult pana cand tanarul se trezeste noapte pradat de linistea si bucuria somnului, din pricina viselor spurcate ce au izvorat din patimile cuibarite in el, si care lucreaza neobosite precum caria cuibarita in masea.
Patima nu oboseste niciodata si de aceea ea isi cere „drepturile” daca este incuviintata sau netratata. De aceea tinerii patimesc cu vise spurcate in timpul noptii, primind pe drept palmele desfranarii care a fost lasata sa recidiveze din nepasare, sau cu care cocheteaza in timpul zilei.
O forma si mai grea a desfranarii o reprezinta scurgerile din timpul noptii, cauzate de imaginatii tulburatoare. Asta arata cat de grea este patima de care sufera cel ce patimeste acestea.
Si o alta manifestarea dobitoceasca, in care a cazut firea umana de la atata desfranare, o reprezinta masturbarea involuntara din timpul noptii. Sunt destui tineri intorsi la Hristos care au pornit lupta cea buna dupa ce au fost robiti ani de-a randul de patima masturbarii, dar in inconstienta somnului savarsesc pacatul acesta.

Cam acesta este tabloul "odihnei" din timpul somnului pentru multi tineri de astazi, puternic robiti de patima desfranarii: vopsit in culorile mortii.
Iata cum somnul, binecuvantarea lui Dumnezeu peste firea umana cazuta in pacat, a devenit blestem odata cu gustarea desfranarii, precum a devenit pamantul blestemat dupa ce Adam a gustat din fructul oprit. Si nu ne vom ridica din acest blestem al somnului patimas, pana ce nu ne vom impotrivi la sange patimilor ce il pricinuiesc.
Fratilor, toata ziua sa ne pazim mintea si inima cu rugaciunea, ca sa nu culegem noaptea rusinea gandurilor necuviincioase.

Un cuvant de intarire pentru noi al Parintelui Paisie Olaru . . . !
 

“Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că “eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu! Tu să spui asa: “De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc.” Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar “pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu“.
Poate că scrie undeva: “Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată“… D’apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face – îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: “Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor…” Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi în disperare.
Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: “Rugăciunea mintii o am, milostenie fac...” Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. “Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste.” Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti – măcar la o lună… Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu “Doamne Iisuse” si să n-o uiti pe Maica Domnului. (…) Si fă tot ce depinde de tine…
Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo…”

Despre credinta noastra cea dreapta in Hristos ! - Parintele Cleopa
 

Cuvant la inceput de an ! ( Parintele Cleopa )
 

Începând de la Anul Nou, grija creştinului trebuie să fie alta decât petrecerile şi chefurile. Cel mai mare lucru este să ne înnoim viaţa, să luăm aminte, cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneşte cine ştie de când şi să punem în locul lui o virtute. Să iertăm greşelile celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toţi, să începem Anul Nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu. Să nu începem la crâşmă cu beţie, cu fluiere, cu câte şi mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua întâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul!

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta. Este iadul pe faţa pământului! Iată cum ştiu oamenii să mulţumească lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viaţă. Dar vine moartea la om şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas. Dar nu-i mai dă! Este rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: “Doamne, mai dă-mi un minut!” Dar nu-ţi mai dă! Ai avut destule! Dumnezeu este prea drept! Ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi! Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.
Deci, să ne gândim că, trecând un an de zile, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu, că n-am făcut nimic bun şi să-I mulţumim că ne-a ajutat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.
Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremurile sunt în mâna lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi!
Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-ar să mai fie timp, căci vine moartea pentru fiecare! Vine dreptatea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni! Nu pot scăpa nici împăraţii. Unde sunt împărăţiile? Unde sunt faraonii Egiptului? Unde sunt sultanii turcilor? Unde sunt craii Germaniei? Unde sunt împăraţii de care se cutremura lumea? Unde sunt cetăţile? Unde sunt oraşele? Unde-i oraşul Pompei si unde este Cartagina şi oraşele vechi care s-au dărâmat de cutremur?
Unde sunt cetăţile lumii? Unde sunt puternicii? Unde sunt cei învăţaţi? Unde sunt filosofii? Unde sunt cei care au purtat sceptru şi ale căror capete străluceau ca soarele? Unde sunt? Praf, pământ şi pulbere s-au făcut. Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi şi de noi dacă cheltuim vremea în zadar. Marele Apostol Pavel spune: “Răscumpăraţi vremea, că zilele rele sunt” (Efeseni 5, 16).
Vom cere să mai trăim un minut şi n-ar să ne mai dea Dumnezeu! Pentru că trecem fără griji viaţa aceasta şi ne încurcăm cu grijile veacului, de parcă am fi nemuritori. Fum suntem! În toată ziua Biserica ne spune: “Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori” (Psalm 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toţi: “Tot trupul este iarbă şi slava omului ca floarea ierbii; uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut. Şi iarăşi zice Duhul Sfânt în psalmi: “Zilele lui ca umbra trec; că s-au stins ca fumul zilele mele. Şi iarăşi: Anii lor ca pânza unui păianjen s-au socotit; şi iarăşi: “Zilele mele ca umbra s-au plecat si eu ca iarba m-am uscat”.
Pentru cine vorbeşte aici Duhul Sfânt? Pentru noi! Să avem urechi, să nu fim surzi. Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf şi pulbere este! Nimic nu rămâne veşnic pe pământ. Unde sunt puternicii de care se cutremura lumea până ieri? Du-te şi vezi-i în gheenă, cum îi muncesc dracii. Du-te şi întreabă-i acolo: “Cu ce v-aţi ales din viaţa aceasta?” Unde a rămas stăpânirea, unde ştiinţa, unde puterea popoarelor? I-a luat moartea, după dreptate, şi-i tine în legături până în ziua Judecăţii de Apoi.
Să veghem cum petrecem timpul înaintea Domnului. Căci negreşit vom muri şi ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă si ce-am gândit şi ce-am lucrat.
Aceasta v-o spun pentru Anul Nou! Să mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să mai trecem un an. Să ne hotărâm în inima noastră să punem început bun şi să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creştineşte. Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

Patima FUMATULUI (I )
 

Problema fumatului a fost dezbatuta de nenumarate ori pe acest forum , si de curand la GENERALITATI a fost deschis un nou thread cu aceasta grea patima . Am gasit un material publicat de cei de la Parohia Macin , pe care il redau in cele ce urmeaza , si sper sa fie cat decat de folos !


Din totdeauna fumatul a fost considerat un pacat, deoarece este o sinucidere lenta, un rau facut trupului, o calcare a cuvintelor Sfantului Apostol Pavel:„Ca nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste”(Efeseni 5;29). Fumatul a trecut cu usurinta de la usuraticii idolatri la majoritatea crestinilor. Deosebirea intre tamaiatul cu tamaie sau smirna sfintita si fumatul cu luleaua sau cu tigara se vede clar de catre oricine, incat de prea multe explicatii nu e nevoie. Bine-credinciosii crestini au vazut totdeauna ceva diavolesc in aceasta patima. Din cauza aceasta, in multe case au fost certuri si batai de pe urma fumatului. Cum mai pot spune cei care fumeaza, scotand fum pe gura ca odinioara idolul Moloh, ca mai au chipul lui Dumnezeu?
Omul gaseste o multime de scuze pentru orice deprindere rea in viata. Asa se petrec lucrurile si cu obiceiul fumatului. La suparare omul spune ca fumeaza ca sa-si mai risipeasca gandurile negre ce-i napadesc sufletul. La bucurie spune ca cea mai nevinovata distractie este o tigara…! Un lucrator incepu intr-una din zile sa faca socoteala tuturor cheltuielilor, pe care le facea saptamanal cu tutunul, dar temandu-se ca nu cumva, ingrozit de risipa pe care o facea, sa se hotarasca a da uitarii acest obicei, inceta imediat socoteala. In clipa aceea sosi unul dintre cei mai buni prieteni ai lui, care parasise de multa vreme obiceiul fumatului si imediat il intreba: ”Ce faci acolo, bunul meu amic?” Saracul lucrator, desi la inceput cauta sa ocoleasca lucrurile, trebui insa, in cele din urma, sa spuna adevarul. Atunci colegul sau ii zise: ”Prietene, lasa-te odata de tutun, ca orice tigara este un cui batut in cosciugul in care vei fi inmormantat. De tine atarna sa-ti gatesti, mai curand sau mai tarziu, acest cosciug si odata terminat va trebui neaparat sa-ti iei ramas bun de la cei vii si sa pleci degraba in mormant!” Imediat ce-i pleca musafirul, sarmanul om se puse din nou pe ganduri si-si zise: ”E foarte adevarat ca paguba cea mai mare pe care o cauzeaza tutunul nu este numai risipa banilor, ci si zdruncinarea sanatatii, caci cata otrava nu introduce el in organismul nostru si cata necuratie produce el pe unde trece, fara sa putem sterge cu ceva urmele lui vatamatoare ! Bine s-a zis ca fumatul de tutun e drumul cel mai scurt catre tuberculoza. Toate bune - zise bietul om - dar cum sa fac, sa ma scap de acest obicei vatamator?! De cate ori nu mi-am luat frumoasa hotarare de a o rupe odata pentru totdeauna cu ţigarile si toate hotararile mele pentru viitor au ramas fara nici un folos!…” Omule! Nu uita ca nu e de ajuns sa iei hotarari frumoase, care sa dureze numai o clipa, caci drumul spre iad e pardosit numai cu hotarari bune si frumoase si nu e nevoie decat de o singura hotarare, care sa traiasca si sa ne croiasca drumul greu al ducerii ei la indeplinire in orice clipa a vietii noastre. Pune-ti mai inainte viata si moartea si hotaraste-te odata, ori pentru una ori pentru alta, fara sa uiti ca tutunul se gaseste totdeauna, pentru un om cuminte si prevazator, alaturi si in fata mortii. Hotararea odata luata, cauta de o du la bun sfarsit si numai atunci vei vedea ca in privinta ruperii cu obiceiurile trecutului, nu aduce anul ce aduce ceasul. Incearca si fii sigur ca vei izbuti. ”Si Ma cheama pe Mine in ziua necazului si Eu te voi izbavi si Ma vei preaslavi”(Psalmul 49;16). Fumatul afecteaza sanatatea si Sfanta Scriptura ne invata ca „trupul nostru este templu al Duhului Sfant „(1 Corinteni 6;19), deci ii trebuie o deosebita ingrijire pentru acest dar pe care il are de la Cel Preainalt. Astazi cu totii ne vaitam de saracie, dar nimeni nu s-a lasat de fumat ca sa faca economie!
Oare ne putem lasa de fumat? Da! Cum? Printr-o hotarare tare de a nu mai fuma. Trebuie stiut ca in fiecare crestin salasluieste o putere uriasa, cu ajutorul careia biruinta este sigura in lupta cu patimile, dupa cuvantul Mantuitorului: ”Iata, v-am dat putere sa calcati peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va vatama”(Luca 10;19). Vointa este una din cele trei facultati ale sufletului omenesc, alaturi de ratiune si sentiment, acestea facandu-l pe om sa se deosebeasca de animale. Vointa noastra insa trebuie sa fie inclinata spre bine si nu sa fie subjugata de patimi. De aceea spune Mantuitorul: ”Daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?” (Matei 6;23).
Si femeile fumeaza ! Ce poate fi mai urat decat o femeie cu ţigară in gura si, poate, beata si care injura?! Acestea cand de fapt rolul si rostul femeii este acela de a creste copii. Ce fel de educatie vor primii copiii de la o astfel de mama depravata si care poate cand sunt mici le mai pune si cate-o tigara in gura ca sa faca haz de ei?

Patima FUMATULUI ( II )
 

Multi care sunt stapaniti de aceasta patima, neavand o vointa tare si un suflet intarit duhovniceste, desi vad ca se prabusesc in iadul vremelnic si vesnic totusi continua sa tamaie pe satana, prefacand in fum si scrum insemnate sume de bani. Crestinii sunt datori sa tamaie inaintea lui Dumnezeu cu tamaie si cu smirna iar nu inaintea duhurilor necurate, cu duhoarea fumului de tutun. Toti crestinii sunt datori sa se lupte sa paraseasca aceasta uracioasa patima pentru a castiga mult: dezrobirea de sub tiranica robie a pacatului, bani economisiti care se pot intrebuinta pentru fapte folositoare sufletului, sanatatea imbunatatita, multumirea sufleteasca pentru eliberarea din tirania acestui obicei pagubitor sufleteste si trupeste, redobandirea memoriei, puterii, poftei de mancare. Orice pacat este daunator pentru om si de aceia Sfantul Evanghelist Ioan a zis: ”Cine savarseste pacatul este de la diavolul pentru ca de la inceput diavolul pacatuieste. Oricine este nascut din Dumnezeu nu savarseste păcat, pentru ca samanta lui Dumnezeu ramane in acesta si nu poate sa pacatuiasca”(1 Ioan3;8-9).
Multi oameni, simpli sau invatati, sustin ca fumatul nu este pacat. Vai ce vremuri si ce oameni am ajuns sa vedem! Vai cum ne robim noi oamenii unei puturoase de buruieni otravitoare, apoi mai sustinem ca e bine asa. Dumnezeu a randuit ca din ceea ce castigam sa folosim si pentru ajutorul bisericilor, al saracilor. A arunca banii pe ceea ce ne dauneaza noua si nu foloseste nici altora este un pacat greu. Pentru milostenie nu avem niciodata bani dar pentru tigari avem mereu! Daca e vorba sa cumparam icoane, carti sfinte, totdeauna stam la indoiala: ca n-avem bani, ca-s prea scumpe. Insa cand trebuie sa cumparam pachetul ucigas, mereu gasim bani. Chiar si ultimul leut il dam pe mahorca!
Dintre toate vietuitoarele pamantului numai omul scoate fum pe gura si pe nas. Numai omul slujeste idolului fumatului dimineata, seara, inainte si dupa masa si peste zi in loc de a se ruga lui Dumnezeu dupa datorie. Ce nu am vazut niciodata la dobitoacele cele fara de minte ale pamantului vedem la oameni! Omul patimas chiar purtator de nume crestinesc jertfeste idolului fumatului de mii de ori mai mult decat a tamaia lui Dumnezeu celui viu, Care ne-a creat, ne tine si se ingrijeste de noi. Dimineata in loc de rugaciune, aprindem tigara. Seara, intocmai. Duminica in timp ce in biserica se aduce Mantuitorului Hristos tamaie intru miros de buna mireasma duhovniceasca, noi aducem lui Satan tamaie… Idolul acesta care se numeste patima ne batjocoreste si ne face sa fim plini de mirosuri grele pentru oamenii cei nefumatori iar noi ii slujim mai mult decat Sfintei Biserici si-l iubim mai mult decat pe saraci, pe orfani si pe vaduve. De aici se poate vedea clar ce idol iubit ne-am facut noi oamenii pana chiar si din buruiana tutunului careia multi ii jertfesc si ii slujesc, chiar mai mult decat Lui Dumnezeu caruia ii datoram toate, pana si viata noastra.
Intrucat vatama sanatatea, scurteaza viata si alunga pe Duhul Sfant, fumatul este pacat.

Astfel fumatorii savarsesc trei mari si infricosate pacate din care se nasc apoi si altele:

1. Pacatul sinuciderii, pentru ca asa cum vom vedea mai departe fumatorii, treptat, isi distrug sanatatea lor pogorandu-se in iad de vii daca mor in acest pacat, fara sa se pocaiasca si sa se opreasca de la acest pacat.

2. Pacatul risipei banilor dati de Dumnezeu pe ceva nefolositor nici pentru trup, nici pentru suflet: ”Pentru ce folositi argintii vostri pentru un lucru care nu va hraneste si castigul muncii voastre pentru ceva ce nu va satura?" (Isaia 55;2).

3. Pacatul profanarii trupului, in care locuieste Duhul lui Dumnezeu si care devine prin aceasta patima salas al diavolului: ”Nu stiti oare ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templu lui Dumnezeu care sunteti voi" (1 Corinteni 3;15-17). In fiecare dintre noi exista un loc care nu poate sta niciodata gol: ori este plin de Duhul Sfant impreuna cu ingerul cel bun, ori este plin de pacate impreuna cu diavolii lor, pacatele alungand pe Duhul Sfant.
Asa trebuie sa le raspundem celor care spun: „Ei, ce pacat e sa fumezi? Nu dau in cap la nimeni, nu fur banii de tigari, sunt munca mea” sau „Nu si tutunul este buruiana lasata de Dumnezeu?” si cate si mai cate. O, bietii de ei! Se imbata cu apa chioara! Ca nu numai ce cred ei este pacat, ci cele care sunt randuite de Dumnezeu sa nu le facem si nici macar sa nu le gandim, acelea sunt pacate. Un crestin adevarat trebuie sa lupte hotarat contra tuturor patimilor, fie ele mari sau mici. De aceea Sf. Apostol Iacov a spus: „Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacov 2;10). Numai crestin nu se poate numi cel cu tigara in gura!

Multi sfinti carora li s-a descoperit iadul au simtit acolo un miros foarte urat. La alti sfinti vrasmasul cel ucigator de suflete le-a adus ispite sub forma unor mirosuri foarte grele, incat n-au mai putut sta in locul acela de atata putoare. Asa putoare draceasca este si in casa si in hainele si in gura si in toate ale fumatorului. Cand sfintii insa au vazut ingeri de lumina, ei nu s-au aratat scotand fum si foc pe nari si plini de putoare.
Vai de bietii copilasi care trebuie sa respire duhoarea de tutun cu care parintii umplu casa! Vai de viitorul lor, caci sunt cu dracii in casa si nu cu parintii! Caci numai ei scot fum pe nari si pe gura. Acest aspect ni-l descrie cel mai bine Sf. Antonie cel Mare cand zice cum se arata uneori diavolul: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafar, din gura lui ies faclii aprinse si se arunca precum niste scantei de foc; din narile lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de carbuni si din gura lui iese vapaie”. (Vietile sfintilor pe Ianuarie, pg.315). Si tot el spune ca diavolii „poarta cu ei asemanarea focului ce are sa-i primeasca” dupa Infricosata Judecata, la un loc cu pacatosii. Asemenea sunteti voi, fumatorilor! Veti da seama si voi alaturi de demoni, in fata Judecatorului, pentru supararile pe care le-ati facut aproapelui vostru cu mirosul vostru cel urat! Veti da seama pentru cei pe care i-ati imbolnavit cu fumul duhanit de voi! Infricosati-va ca nu cumva de la un capat de tigara aprins uitat pe undeva, sa va aprinda Domnul casa si sa va pedepseasca cu asa o moarte, cum am auzit pe la televizor multe cazuri!
Fumatorule! Cand vine dracul si-ti zice: „Mai ia o tigara”, sa te gandesti cat de frumoasa e viata si ca tigara-i moartea. Si sa mai te gandesti ca poate chiar si peste un ceas, sufletul tau poate fi inaintea lui Hristos Judecatorul Care-ti va cere socoteala de acest pacat? Ce vei raspunde? Pune capat pacatului si roaga-te si iar roaga-te si roaga-te!
Nefumatorule! Cand vezi pe un rob al acestui pacat, nu pacatui si tu! Nu-l judeca si nicidecum nu-l condamna; nici chiar in gand sa nu indraznesti sa faci acestea. Daca-ti este mai apropiat sfatuieste-l, dar cu cuvinte potrivite. Nu fi insistent, nu fi cicalitor ca nu cumva fumatorul sa mai faca alt pacat, adica sa te urasca. Stii cum il poti ajuta cel mai bine? Roaga-te pentru el si iar roaga-te si roaga-te!

"Se intreaba oamenii de multe ori: oare cum este mai bine, sa fie in instristare sau in bucurie? Pai, cand este cazul de intristare, sa fie in intristare, cand este cazul de bucurie, sa fie in bucurie, dar in orice caz, zice Sf. Ap. Pavel, sa nu ne intristam ca cei care nu au nadejde (I Tes., 4, 13). Noi oricum avem o nadejde si nadejdea in mila lui Dumnezeu, in ajutorul lui Dumnezeu, in puterea lui Dumnezeu, in interventia lui Dumnezeu. Este o nadejde care ne scoate din intristare si ne duce la bucurie.
Numai ca trebuie sa avem si niste conditii ale bucuriei, ca nu merge asa, ca oricum trebuie sa fii in bucurie. nu se poate! Daca implinesti conditiile bucuriei, esti in bucurie! Eu spun de multe ori si imi place sa o spun si as vrea sa se stie lucrul acesta, ca intai este datoria si apoi bucuria. Adica ai bucurie atunci cand iti implinesti datoria. Daca nu-ti implinesti datoria, nu ai cum sa te bucuri, oricat ai sti despre bcuurie ca este bine sa te bucuri.Si apoi, viata noastra trebuie sa fie in asa fel incat sa avem prilejuri de bucurie si sa ne bucuram unii de altii. E mare lucru sa te poti bucura de omul de langa tine. Sa fii bucuros ca ti-a randuit Dumnezeu sa te intalnesti cu omul acela care iti prilejuieste bucurie. Aceasta inseamna ca trebuie sa eviti toate situatiile acelea care duc la nemultumire, intristare, jignire, care sunt impiedicatoare, cumva, in calea bucuriei. M-as gandi la ceea ce s-a intamplat cand o femeie cinstitoare a Mantuitorului nostru Hristos a turnat mir peste El in semn de cinstire, un fel de parfum,si unii erau nemultumiti spunand ca era mai bine ca mirul acela sa fie vandut cu trei sute de dinari [...] Nu faceti suparare femeii, a zis Domnul Hristos. Noi am putea zice simplu: Nu faceti suparare.


Poate ca unii stiti - iar daca nu stiti, o sa stiti de acum incolo de la mine - ca Sf. Serafim de Sarov, un sfant din veacul al XIX-lea, cand se intalnea cu cineva, spunea: "Hristos a inviat, bucuria mea!" Orice om care ii venea in fata era un prilej de bucurie pentru el. SI pentru ca gandul la Invierea Domnului e un gand care ne da incredintare, ne da bucurie, el il saluta pe oricare cu salutul acesta: "Hristos a inviat!"si mai adauga "bucuria mea", adica bucuria mea esti tu, cel caruia iti spun "Hristos a inviat!" [...]

Aceasta inseamna ca ar fi foarte bine daca pe omul de langa noi sa il putem consideraun om aducator de bucurie, fiecare om sa fie "bucuria mea". Si ar putea sa fie, daca noi am intelege cat mai bine ca fiecare om este chipul lui Dumnezeu, asa slutit cum este, asa patat cum este, oricum fondul acesta este, chipul lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca omul care iti vine in fata, intr-un fel, este de fapt un reprezentant al lui Dumnezeu si atunci ai avea motiv sa te simti bine cand iti apare cineva in fata, ca este bun, ca este rau, ca tieste prieten, ca iti este dusman, oricum ar fi el, de fapt, are chipul lui Dumnezeu. Undeva in Pateric se spune ca cel care a vazut pe fratele sau a vazut pe Domnul Dumnezeul sau. Nu in intelesul ca acesta e mai presus de tine si iti este Dumnezeu, ci in intelesul ca poarta chipul lui Dumnezeu in el, este o icoana a lui Dumnezeu in fata noastra. Si atunci am putea zice ca fiecare om este pentru mine, pentru noi, "bucuria mea", un om care imi aduce bucurie. Si daca se intampla sa nu ne aduca bucurie, atunci inseamna ca nu suntem noi pe calea cea buna. Nu suntem pe calea cea buna a mantuirii, nu suntem pe calea cea buna a cugetarii cu gandurile lui Dumnezeu, nu suntem pe calea cea buna a constiintei ca omul acesta ar putea sa fie bucuria mea. [...]

Eu va pun in atentie aceasta Epistola a Sf. Ap. Pavel catre Filimon tuturor celor care sunteti de fata. Cititi-o, recititi-o, mai cititi-o o data, patrundeti in continutul ei, edificati-va, ziditi-va prin aceasta lucrare! Noi de obicei, multi dintre noi, citim vietile sfintilor si ne minunam cum au stat ei in pustie, cat de putin au mancat, pe ce s-au culcat samd. Acestea sunt lucruri neesentiale. Ceea ce ne intereseaza pe noi este sa ne formam sufleteste dupa oameni de felul acesta, cum afost Filimon, cum a fost Sf. Ap. Pavel. Noi nu o sa ajungem sasuferim martiriul pentru credinta, cum a suferit Sf. Ap. Pavel, dar delicati ca Sf. Ap. Pavel putem fi. Adica am putea sa ne gandim si noi ce bine ar fi sa fim binevoitori fata de omul de langa noi.

Iubiti credinciosi, noi asteptam de multe ori binele de la altii. Ar trebui sa-l asteptam in primul rand de la noi. Sa fim ca femeile mironosite, ca femeia care i-a adus cinstire Mantuitorului nostru. Sa-L auzim pe Domnul Hristos spunandu-ne: Nu faceti suparare! Sa nu ne facem suparare unii altora! Sa fim lucratori de bucurie, cum scrie Sf. Ap. Pavel in Epistola a doua catre Corinteni: "Noi suntem lucratori ai bucuriei voastre". Cei de langa noi sa vada ca se pot sprijini pe iubirea noastra, pe cinstirea noastra. Sa se vada ca suntem oameni care inmultim bucuria, care raspandim bucuria, care facem ca cei din jurul nostru sa se simta indemnati spre mai bine, spre mai multa bucurie. Sanu asteptam niciodatasa vina cineva sa faca binele pe care ar trebui sa-l facem noi. [...]

Iubiti credinciosi, ganditi-va ca fiecare dintre noi putem fi lucratori de bucurie, dar nu putem sa fim lucratori de bucurie daca nu avem bucuria in noi insine si daca nu se revarsa cumva din viata noastra bucuria noastra spre binele altora."

Par. Teofil Paraian, din "Despre ce se opune bucuriei - intristare si bucurie", in vol. "Bucuriile credintei", Craiova, 2006.

Parintele Paisie Olaru
 

12 metode nerecomandate , care iti pot distruge copilul !
 

” 1- De mic, să nu-i refuzaţi nimic. Daţi-i tot ce doreşte, tot ce cere, mai cu seamă atunci când stăruie cu încăpăţânare şi plânge. Astfel va creşte şi va crede că ceilalţi îi sunt datori mereu şi întru toate, că are doar drepturi.
2- Când începe să înjure şi să spună nerozii, dumneavoastră să râdeţi. Astfel îi veţi da de înţeles că este foarte deştept.
3 - Să nu-i spuneţi niciodată: „Asta-i rău!” Aşa spun doar cei de modă veche, cu mentalităţi depăşite şi înguşti la minte. Când, mai târziu, va întâmpina greutăţi în viaţa sa şi va suferi, atunci va fi convins cu desăvârşire că societatea îl nedreptăţeşte.
4 - Strângeţi dumneavoastră în urma lui tot ce lasă aruncat ici şi colo: cărţi, haine, încălţăminte… Nu care cumva să-i spuneţi vreodată: „Strânge-ţi lucrurile. Pune-le la locul lor”. Astfel va avea certitudinea că mama este sclava lui şi că pentru toate sunt ceilalţi întotdeauna răspunzători.
5 - Lăsaţi-l să vadă orice (mai ales la televizor) şi să citească orice, fără să-l îndrumaţi niciodată. Copilul dumneavoastră este supradotat şi ştie să discearnă! În acest fel, instruirea şi educaţia lui va avea o gamă mai largă şi mai variată.
6 - Nu-i daţi vreo îndrumare duhovnicească. Luaţi în zeflemea şi în batjocură înaintea lui credinţa, Biserica, preoţii şi pe cei ce îi urmează. Când copilul va creşte, „va alege singur”.
7 - Daţi-i bani de buzunar cu nemiluita, ca să nu se simtă inferior celorlalţi şi „să fie în lipsă, aşa cum aţi fost dumneavoastră”. Când va creşte, va fi convins că valoarea omului o dă banul, indiferent de cum a fost obţinut.
8 - Nu-i spuneţi niciodată: „Fă asta!” sau „Nu face asta!”, căci aşa îl constrângeţi, nu-i respectaţi libertatea şi personalitatea. Ba chiar se poate să-i cauzaţi şi traume sufleteşti! Când va creşte, va crede că viaţa înseamnă doar să porunceşti, niciodată să asculţi.
9 - Certaţi-vă, vorbiţi-vă urât unul cu celălalt, în faţa lui, fără pic de ruşine (nu vă neliniştiţi, astfel nu-i veţi provoca… traume sufleteşti!). Mai târziu, când se va căsători, îi va părea firesc să facă la fel.
10 - Când începe să se încurce în mrejele plăcerilor trupeşti, dumneavoastră să închideţi ochii. Nu-i spuneţi nimic. Nu-l povăţuiţi. Nu-l sâcâiţi cu sfaturile dumneavoastră. Lăsaţi-l să se tăvălească în mocirla curviei, de vreme ce „asta-i ceva normal”.
11 - Să-i ţineţi întotdeauna partea înaintea profesorilor şi vecinilor. Să nu credeţi niciodată că „îngeraşul” dumneavoastră poate să facă lucruri de ruşine şi probleme. Ocărâţi-i pe aceia care, prieteneşte şi bine-intenţionaţi, vă aduc la cunoştinţă ceva în legătură cu asta. Sunt… clevetitori şi invidioşi.
***
12 - Când veţi merge la secţia de poliţie, unde l-au dus pentru că a furat sau a luat droguri, să strigaţi tare, de faţă cu toţi, că este un nemernic şi o lichea, un golan; că v-aţi jertfit pentru binele lui, dar n-aţi reuşit niciodată să-l cuminţiţi. Astfel veţi ieşi cu obrazul curat.
****
PREGĂTIŢI-VĂ PENTRU O VIAŢĂ PLINĂ DE SUFERINŢĂ ŞI DE REMUŞCĂRI. O VEŢI AVEA…”
Episcopul Irineu al Ekaterinburgului – Mamă, ai grijă! (Editura Sfintei Mănăstiri Paraklitu, 2007

Fragment din Vietile Sfintilor
 

"Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afară ale duhurilor, precum şi de necurăţiile cele dinlăuntru ale gîndurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gîndul. Pentru că vrăjmaşul ca pe o casă vrînd a ne surpa, ori de la temelii aduce căderea, ori de la acoperămînt începînd, o strică toată, ori prin ferestre intrînd, întîi pe stăpînul casei îl leagă şi astfel robeşte toate. Deci ca o temelie sînt faptele cele bune, iar acoperămînt este credinţa, ferestrele sînt simţurile, prin care ne dă război vrăjmaşul.

Drept aceea, se cade a fi cu mulţi ochi acela ce voieşte a se mîntui. Pentru că nu este loc aici de neîngrijire; căci Sfînta Scriptură zice: Să se păzească cel ce stă, să nu cadă. Viaţa noastră s-a numit "mare" de către sfinţitul cîntător David. Căci părţile mării, unele sînt pietroase şi pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi în partea cea alinată a mării părem a înota, iar cei din lume în cea primejdioasă. Adică noi înotăm ziua, povăţuindu-ne de soarele dreptăţii, iar aceia noaptea, duşi de necunoştinţă.

De multe ori omul este în furtună şi în întuneric, dar priveghind, poate a-şi mîntui caiacul său; iar noi întru alinare prin nepăsare ne cufundăm, lăsînd cîrma dreptăţii. Deci, vadă cel ce stă ca să nu cadă, căci cel ce a căzut, o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă, păzească-se ca să nu cadă.

De multe feluri sînt căderile. Căci cei ce au căzut, s-au lipsit de şedere; iar căzînd, nu s-au vătămat. Cel ce stă bine, să nu defaime pe cel căzut, ci să se înfricoşeze, ca nu, căzînd, să se pogoare în prăpastia cea mai de jos. Căci nu se poate cere ajutor din adîncul puţului, fiindcă strigarea nu se aude. Pentru că zice dreptul: Să nu mă înghită pe mine adîncul, nici să-şi închidă peste mine puţul gura sa.

Vezi ca şi tu, căzînd jos, să nu te faci mîncarea fiarelor. Cel ce a căzut, nu mai închide uşa, iar tu nicidecum să nu adormi, ci de-a pururi să zici cîntarea: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: m-am întărit spre el. Priveghează necurmat din cauza leului care răcneşte. Aceste graiuri folosesc nu spre a se înălţa cineva, ci a se întoarce şi a suspina, spre a se mîntui.

Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru că îndoită frică este asupra ta; ori ca să nu te întorci spre cele de demult, căzînd asupra ta vrăjmaşul, ori ca să nu te împiedici, alergînd. Pentru că vrăjmaşul nostru, diavolul, de multe ori ne trage înapoi, cînd va vedea pe suflet zăbovind şi fiind pregetător. Ori părîndu-i-se sîrguitor şi ostenitor către pustnicie, intră pe furiş, adică prin mîndrie şi astfel pierde sufletul." Cuvioasa Sinclitichia - pomenita in data de 5 ianuarie Ajunul Bobotezei

Cuvant bun. . .
 

”Cine vrea sa-L primesca pe Hristos in inima sa, acela trebuie sa se curete printr-o pocainta adevarata! Sa cunoasca din legea lui Dumnezeu pacatele sale si sa le curete prin pocainta, dar mai ales sa ceara iertarea lor de la Dumnezeu si atunci va veni la el Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu Evanghelia Sa si-i va da nu o mangaiere a lumii acesteia, ci una pe care lumea nu o poate primi. Sa ne pocaim si noi si sa ne socotim vrednici de orice: si Hristos Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, ne va invrednici de mila Sa; caci El priveste spre cei smeriti si le da lor harul Sau.
Omul are numai o inima: cand ea cauta pe cele vremelnice, atunci uita de cele vesnice; iar cand se intoarce spre cele vesnice si se adanceste in ele, atunci uita de cele vremelnice si nu-i pasa de ele.
Doua feluri de griji: fata de cele vremelnice si fata de cele vesnice, doua feluri de iubire, fata de cele vremelnice si fata de cele vesnice, nu pot fi in inima. Neaparat va precumpani una din cele doua: sau cele vremelnice, sau cele vesnice.
Moartea pe nevazute umbla dupa om. Ea il ajunge pe el acolo unde el nu a asteptat-o niciodata; il ajunge cand el nici nu s-a asteptat; il ajunge astfel cum nu s-a gandit niciodata.
Deci fii intotdeauna asa cum ai dori sa fii in clipa sfarsitului tau. Cugeta la acest lucru, ia aminte la tine insuti si nu vei vrea nici cinste, nici slava, nici bogatie, nici alte privilegii si desfatari ale lumii. Gandeste-te ca vei muri astazi sau maine; atunci toata desertaciunea va pieri din inima ta.
Ce folos are din cinste, slava, bogatie si privilegii aceia ce a ajuns la sfarsitul vietii ? Da-i imparatie, da-i munti de aur, el nu le va da nici un fel de atentie. Un singur gand, o singura grija are el: cum sa plece de aici cu o nadejde de mantuire si de fericire.
Deci agoniseste-ti o astfel de intocmire si tu; fiecare zi sa o socoti ca este cea de urma zi a vietii tale si asteapta, ca Domnul te va chema. Cu o astfel de intocmire nimic in lumea aceasta nu iti va parea atragator si daca vei sta mereu la aceasta straja si vei veghea, apoi vei avea un sfarsit bun.
Deci acum, in timpul vietii pamantesti, coboara-te des cu mintea in iad, ca sa nu te cobori acolo cu trupul si cu sufletul pentru vesnicie.”

Minciuna - Pacatul Minciunii ( Parintele Marius Ungurianu )
 

Minţim pentru că ne e frică de consecinţele adevărului, minţim pentru a ne ascunde păcatele noastre. Minţim pentru că suntem egoişti şi păcătoşi. Minţim pentru că n-avem credinţă că Dumnezeu poate să aşeze lucrurile mai bine prin Adevăr decât putem noi prin minciună.
Minţim pentru că e mai comod, iar a spune Adevărul e mai dificil, pentru că spunând Adevărul Îl mărturisim pe Dumnezeu, şi unii l-au mărturisit pe Dumnezeu cu preţul sângelui, dându-şi chiar viaţa. Ne gândim că dacă vom minţi vom scăpa de consecinţele păcatului pe care-l ascundem sau ne gândim că protejăm pe ceilalţi prin minciună.
Dar minciuna în sine nu există, ci există cel care izvorăşte minciuna, adică diavolul, şi care nu ne protejează deloc ci dimpotrivă ne vrea răul sub faţa ascunsă a minciunii.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: “Nimic nu este mai slab decât minciuna
cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Aşa cum urcă, la fel de repede şi coboară.” A minţi înseamnă aţi pune încrederea în minciună, înseamnă a crede că minciuna te poate ajuta. A minţi înseamnă a crede că diavolul ne poate face mai mult bine decât Dumnezeu. Pe când dacă spunem adevărul, mărturisim chiar pe Dumnezeu, adică ne punem nădejdea că El care este Adevărul va aşeza lucrurile cel mai bine pentru toţi cei implicaţi în mrejele minciunii.
Comoditatea minciunii este una de moment căci apoi urmează consecinţele grave şi răsplata.
Pe când a spune adevărul te face liber. Când spui adevărul Îl laşi pe Dumnezeu să facă dreptate, să aşeze lucurile.
Când spui adevărul te smereşti, îţi recunoşti nimicnicia şi neputinţa şi recunoşti şi greşeala făcută, iar când minţi te mândreşti crezând că singur vei putea face lucrurile mai bine.
Ceea ce noi oamenii uităm câteodată este că Adevărul este întreg, iar poruncile lui Dumnezeu sunt un tot unitar, nu o listă în care pe unele le bifăm şi pe altele nu.
Primim gând mincinos atunci când credem că împlinim în mare parte poruncile lui Dumnezeu şi ne e îngăduit să călcăm alte porunci mai mici şi mai neînsemnate. Adevărul este Hristos Domnul, este Dumnezeu în Persoană, care este neîmpărţit şi nedespărţit.
Precum în linguriţă la Euharistie îl primim pe Hristos întreg tot aşa Adevărul este întreg, nu împărţit în porunci, precum nici Trupul Domnului nu este împărţit pe bucăţele în toate bisericile ci este întreg în fiecare biserică locală.
Nu putem mărturisi o parte din adevăr iar cealaltă parte să o ascundem sau să minţim. Nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona aşa cum ne zice Domnul Hristos.
Adevărul nu poate fi mărturisit parţial asta însemnând că nu ne e îngăduit să spunem minciuni, nici cât se poate de mici. Orice minciună este un pact cu diavolul, este o slujire orientată către cel necurat.
Domnul Hristos ne spune că: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. În cuvintele pe care le rostim zi de zi se află toată experienţa noastră de viaţă, toate acumulările noastre, toate trăirile noastre, toate bucuriile şi suferinţele noastre, mai simplu spus în cuvintele noastre ne exprimăm starea interioară sufletească. Ne putem da seama de starea sufletească a unui om din cuvintele pe care rosteşte.
Cel ce vorbeşte blând şi calm cuvinte alese şi frumoase fără a jigni şi fără a judeca pe cineva acela este un om plin de harul lui Dumnezeu, un om care se roagă des lui Dumnezeu, un om care-l are în suflet pe Iisus Hristos. Iar dimpotrivă, un om care vorbeşte repede, răspicat, ţipând şi vorbind urât celor din jur este un om departe de Dumnezeu, un om necuviincios.
Acum, putem să ne gândim cum este oare ? un om care minte, pentru a ascunde păcatul sau, sau pentru motive egoiste sau pentru alte motive.
Omul mincinos nu este un apropiat a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu are nimic de ascuns, nu este unul care-l are pe Hristos în inimă căci daca l-ar avea, precum Sfântul Apostol Pavel, ar grăi tainele lui Dumnezeu, ar lumina pe cei din jur cu cuvântul său, iar bucura pe toţi, ar transmite bucuria harului lui Dumnezeu prin cuvântul său în inimile celor care aud.

Omul mincinos nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu-l iubeşte pe aproapele ca pe sine însuşi, n-a ajuns încă la desăvârşire ci încă este egoist, încă este plin de patimi, încă-şi mai doreşte bogăţiile şi slava acestei lumi; omul mincinos nu s-a smerit pe sine însuşi încă.
Aşa să ne gândim tot timpul, că dacă există vreo urmă de neadevăr în vorbele noastre înseamnă că încă nu-L avem pe Dumnezeu în inimă, pentru că harul lui Dumnezeu fuge de la cei ce păcătuiesc.
Asemenea să ne gândim că orice învoire la păcat este o minciună, este o slujire adusă diavolului, este o răutate îndreptată către toţi oameni, este o nedreptate.
În final pentru a concluziona trebuie să reţinem că minciuna este lipsa adevărului, este lipsa lui Dumnezeu din inima noastră.Dumnezeu e Tatal adevarului si satana tatal minciunii. Sa il alegem pe Dumnezeu ca Domn si Stapan al vietii noastre pacatoase .AMIN

"Vom vedea pe Dumnezeu precum este" - Arhimandritul Sofronie Zaharov
POCĂINŢA ŞI LUPTA DUHOVNICEASCĂ


Toată viaţa noastră pământească, de la naştere până la ultimul suspin, va apărea în încheierea sa de pe urmă ca un singur act fără de întindere. Cuprinsul şi calitatea ei va fi cu putinţă a le vedea într-o singură clipită.
Închipuiţi-vă un vas din cristalul cel mai curat, plin cu apă; dintr-o singură privire se poate spune dacă apa este curată sau nu şi in ce masură. Aşa va fi cu noi după trecerea în cealaltă lume. Fiecare mişcare a inimii sau a gândului, chiar de o clipită, lasă o oarecare urmă în suma totală a vieţii noastre. Să presupunem că în întregul soroc al fiinţării mele pământeşti doar o singură dată prin inima mea a străpuns un gând rău, să zicem omorul (cf. Mt. 15:19). Şi acest singur gând rămâne ca o pată întunecată pe trupul vieţii mele, dacă nu va fi lepădat prin pocăinţa osîndirii de sine. Nimic nu este cu putinţă a ascunde: „Nimic este acoperit care să nu se descopere şi ascuns care să nu se cunoască” (Lc. 12:2-3) Noi adesea ne împăciuim cu gândul că nimenea nu ne-a văzut sau că nimenea nu ştie ceea ce gândim şi facem. Dar când suntem plini de grija pregătirii pentru vecinicie, atunci totul se schimbă şi noi năzuim a ne slobozi de tot întunerecul din lăuntrul nostru. „De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine înşelăm şi adevăr nu este întru noi. De vom mărturisi păcatele noastre, credincios este şi drept, ca să ierte nouă păcatele şi să ne curăţească de toată nedreptatea.” (1 Ioan 1:8-9)
Prin sinceră căinţă cu hotărâtă osîndire de sine înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, omul lăuntric se curăţă, iar apa din vas, trecută prin filtrul cel duhovnicesc al pocăinţei, îşi recapătă curăţia.

Cugetări duhovniceşti

"Cititul cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se facă în singurătate, pentru ca întreaga minte să se afunde în adevărurile din Sfânta Scriptură şi să se înfierbânte până la lacrimi; de la acestea omul se încălzeşte tot şi se umple de daruri duhovniceşti care bucură mintea şi inima mai tare decât orice alt cuvânt."
"Dumnezeu e foc care încălzeşte şi aprinde inima şi străfundurile trupului nostru. De aceea, când simţim răceala în inimi, aceea este de la diavol pentru că diavolul este rece. Atunci trebuie să chemăm numele Domnului, Care va veni şi va încălzi inimile noastre cu o dragoste pură nu numai faţă de El ci şi faţă de aproapele, iar răceala urâtorului de bine va dispărea din faţa căldurii Lui."
"Trupul este un sclav iar sufletul este stăpânul, deci din mila lui Dumnezeu trupul este nevoit de boli, pentru că numai aşa slăbesc patimile şi ne întoarcem la omul dinlăuntru. Da, uneori bolile trupului sunt cauzate de patimile sale." -- Sfaturi duhovniceşti.
"Cei care au hotărât să-I slujească Domnului Dumnezeu, trebuie să exerseze rugăciunea minţii închinată Mântuitorului şi să o rostească neîncetat: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul"!
"Când ne cuprinde deznădejdea, să nu ne lăsăm robiţi. Mai degrabă întăriţi şi ocrotiţi de lumina credinţei, să spunem vrăjmaşului cu curaj: "Ce eşti tu nouă, tu care ai fost alungat de la faţa lui Dumnezeu, un fugar din rai, un rob al răului? Tu nu ne poţi atinge pentru că Hristos, Fiul lui Dumnezeu ne este stăpân nouă şi tuturor. Piei, blestematule. Noi credem în dreaptă Crucea sa. Şarpe, te călcăm pe cap."

( Sfantul Serafim de Sarov)

Sfantul Antonie cel Mare - Invataturi despre viata morala a oamenilor si buna pu
 

Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase si foarte mari: infranarea, suferirea raului, neprihanirea, staruinta, rabdarea si cele asemenea, care ne ajuta sa ne impotrivim si sa luptam impotriva celor rele. Avand la indemana puterile acestea si punandu-le la lucru, socotim ca nimic nu ni se mai intampla neplacut, dureros sau nesuferit.

Cand vei socoti castigarea banilor si multul lor folos, ca pe-o amagire vremelnica, vei cunoaste ca petrecerea cea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, e altceva decat bogatia. Gandindu-te la aceasta cu incredintare si cu tinere de minte, nu vei suspina, nu vei plange, nu vei invinui pe nimeni, ci pentru toate vei multumi lui Dumnezeu. Nu te vei clati vazand pe cei mai rai ca tine rezemandu-se pe bani si pe socoteli, caci foarte rea patima a sufletului este pofta, parerea si nestiinta.

Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire.

Cu cat cineva are viata mai masurata, cu atat e mai fericit, ca nu se grijeste de multe: de slujitori, de lucratori, de pamanturi si de avutia dobitoacelor. Caci tintuindu-ne de acestea ne vom inneca in greutatile legate de ele si vom invinui pe Dumnezeu. Iata cum din pofta noastra cea de voie se adapa moartea si cum ratacim in intunericul unei vieti cu pacate, necunoscan-du-ne pe noi insine.

Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor, cu toate ca nici cei ce au dobandit-o nu sunt pe deplin lamuriti asupra acestui lucru. De viata virtuoasa se impartasesc toti oamenii cuviosi precum si cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Caci mintea cea de rand este lumeasca si schimbatoare, rasarind si ganduri bune si rele, ba si firea si-o schimba, aplecandu-se spre cele trupesti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu insa, pedepseste pacatul care se naste in oameni cu voia lor, in urma trandaviei.

Urmare:
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...are-80262.html

Staretul Dionisie de la Athos : cuvant de folos !
 

Sa avem nadejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. Dupa cum spun Sfintii Parinti, Sfintii Prooroci, noi am intrat in veacul al VIII-lea, si ei asa scriu ca, intrand in al VIII-lea veac, multe necazuri o sa vina peste omenire, mari schimbari o sa fie in lume. Dupa scrierile Sfintilor Parinti, omenirea asteapta doua pericole infricosate: un razboi infricosat de mare si imparatia lui Antihrist. Acuma numai Dumnezeu stie care va apuca inainte, razboiul acela care se asteapta sau imparatia lui Antihrist. Noua nu ne-a ramas altceva decat sa ne pregatim. Sa ne pregatim prin pocainta, spre marturisire curata, ca nimenea nu se poate mantui decat numai prin pocainta, adica prin marturisirea pacatelor inaintea parintelui duhovnic.
O sa fie un razboi infricosat, poate nu acum, dar in cativa ani. Asa va fi ca nu vor mai cunoaste ca au fost oameni cei omorati. Suntem in vremurile de pe urma. Sunt semne vadite.
Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul, atat duhovniceste cat si fireste; adica nu se mai pune problema de a fi un bun crestin, asta e departe, dar nu mai poti fi om firesc. Vor sa schimonoseasca firea omului. Conducatorii europeni se vede bine treaba ca au luat locul lui Satan insusi, ca de acum ei, cu ideile lor, introduc rautatea in omenire. Dar pentru ce? Ca sa distruga cu desavarsire tot ce-i duhovnicesc in om, dar nu numai atat, ci si tot ce-i omenesc.
Ăstia vor sa faca lumea ca pe niste dobitoace, sa nu stie ca este Viata Vesnica. Chiar daca zic ca este Dumnezeu, ei spun ca totul este aici, viata asta sa fie bine.
Uniunea Europeana este Casa Faradelegilor, este distrugerea omului, nu numai a crestinului sau a monahului. Lasam asta la o parte [monahismul sau crestinismul], dar vedem ca legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindca dau drepturi lui Satan. Ei legifereaza ca pacatul impotriva firii este ceva bun.
Vezi, astia de la Comunitatea Europeana o tin (considera) pe Romania ca cea mai inapoiata. De ce? Pentru ca crede in Biserica, fiindca are multi preoti si monahi. Adica crede in Viata Vesnica si nu crede in ideile lor. Vor sa bage ideile lor si Biserica le sta in cale.
O sa fie schimbari mari. Ce, crezi ca Comunitatea Europeana este dupa Dumnezeu? O sa-i schimbe pe toti, o sa le schimbe mintea. Aceasta schimbare este spre daramare iar nu spre zidire.
Pentru pacatele noastre, ale omenirii, pentru faradelegile care se petrec, bag seama ca s-a luat harul Sfantului Duh si de la alimente, fructe si legume. Le bagi in gura, dar nu vor sa se pogoare in stomac, ca nu au gust. Si gustul alimentelor este un dar de la Dumnezeu, dar acum toate sunt serbede.
Sa te scoli de la masa cu o mica pofta de mancare, asa povatuiesc Sfintii Parinti, si asta este folositor si trupeste si sufleteste.
Multi nici nu stiu, nici nu socotesc ca Cununia este o Taina a lui Dumnezeu si ca nu se poate desface asa cum vrea fiecare. Doar in caz de preacurvie a unuia din soti Biserica blagosloveste despartirea; dar si atunci, daca exista iertare intre soti, si Dumnezeu iarta. Adica Dumnezeu se bucura mult mai mult de pastrarea cununiei decat de despartire, chiar pentru motive binecuvantate, sa zicem, de Biserica. Trebuie multa rabdare si smerita cugetare si sfatuire intre soti ca sa poata trece uniti peste ispitele vietii in doi. Ca nu e usor. Este o cru*ce. Asta e o Cruce, si cum poate fi crucea?! Nu usoara.
Preotul este apostolul Bisericii, apostolul neamului, apostolul natiunii. Astazi unii spun: „Ce? Haina ma mantuieste?!” Sigur ca haina te mantuieste, fiindca este blagoslovita. Haina preoteasca te fereste de multe.
Nu este nevoie sa iscodim si sa ispitim lucrurile peste fire, ca atunci diavolul ne aduce la necredinta.

Staretul Dionisie - Athos
 

Convorbire cu trei studenţi romani



Ca să poţi învinge o patimă, nu ai voie să te pretinzi că eşti cineva, că eşti ceva. Dacă pretinzi că eşti ceva, înseamnă că a intrat în sufletul şi în cugetul tău egoismul, patima cea mai blestemată şi cea mai înfricoşată pentru orişicare dintre noi.

Întotdeauna patimile dacă se întăresc în om, de-acuma omul zice că-i cu neputinţă să mai scapi de ele. Dar nu e cu neputinţă. Nu-i voinţa adevărată.
Toate-s cu putinţă la Dumnezeu, nu?
Toate-s cu putinţă la Dumnezeu, toate-s cu putinţă. Aici la noi, era un meşter care a zidit o casă pe malul mării, la un chiliot. În timpurile vechi pescuiam pe malul mării. Fiecare casă avea barcă la mare, ne duceam, pescuiam, şi dacă prisosea ceva, vindeam, căci era greu, n-aveai cu ce trăi, nu era ca acum, când s-au adus toate bunătăţile în Sfântul Munte. Şi a zidit un părinte o casă lângă mare şi meşterul care lucra acolo fuma foarte mult, două pachete mari pe zi.
I-am spus într-o zi: “Măi, Elefterie, măi, nu mai fuma atâta!”. “Nu pot, părinte, nu pot să mă las”. Veşnic aprindea şi stingea câte o ţigară. Într-o zi m-am dus la Salonic, la doctor, că eu am suferit mult cu ochii. Pe atunci era primejdie mare să ajungi până la Salonic, că nu sunt mulţi ani de când au început cursele cu maşini pe aici, nu era nici drumul, nici nimic. M-am dus la Ierisso şi am luat o maşină spre Salonic. Toată lumea care era în maşină fuma, aprindea ţigară după ţigară… ce mai vorbă, te îmbolnăveai, s-a terminat! Printre cei care s-au urcat era şi Elefterie meşterul, cel care fuma două pachete pe zi, dar el era singurul care nu avea ţigara în gură. Tare m-am mirat şi l-am întrebat:
“- Elefterie, dar tu nu fumezi?
- Nu.
- Nu fumezi? Cui îi spui asta?
- Nu, părinte. Am socotit că mă vatăm şi am pus hotar şi nu mai fumez.
- Păi bine, da’ cum ai făcut?
- Da’ nu-s bărbat? Am spus că nu fumez. E greu la început, să crăpi, nu alta. Dar fiindcă am spus, sunt bărbat şi nu mi-am călcat cuvântul. Şi acum am trei luni de zile de când nu mai fumez, Slavă Domnului! Las’ să fumeze toţi ce şi cât or vrea, eu nu mai am nevoie.”
Vezi ce vasăzică hotărârea omului? A zis: “Sunt bărbat!”. Vezi, nu-i cu neputinţă să tai patima când omul are hotărâre. (7 mai 2002)
Astăzi, în tot pământul, Satana biruieşte cu onania. Cu asta biruieşte.Aproape toată lumea e căzută în patima malahiei. De mici, copiii învaţă asta, şi dacă învaţă de mici copiii de-acuma ei nu se pot stăpâni până la adânci bătrâneţi. Cu asta biruieşte Satana, ca omul să nu fie curat niciodată.

Spun şi Sfinţii Părinţi, spun şi doctorii că făcând malahie nu poţi să fii sănătos. Te strici la creier. Altceva e când faci păcatul curviei cu femeia, pentru că împreunarea e lăsată de Dumnezeu, şi altceva când arunci sperma în aerul liber şi te satisfaci singur, aşa. E primejdie mare, şi dacă băieţii învaţă onania de mici, de-acuma cu anevoie mai găseşti oameni curaţi ca să intre în cler. Cu mare greutate. Mare nevoie. (14 iulie 2003)
Dacă continuu faci păcatul malahiei, înseamnă că faci voia Satanei făţiş, vrând. Nu mai poţi spune că ai căzut; ai vrut! Căderea e fără să-ţi dai seama. Dar dacă spui: “Dacă am căzut o dată, de ce să nu mai cad şi a doua oară, şi a treia oară şi a patra oară?”, vasăzică te-ai alăturat făţiş Satanei. Păi mai poţi scăpa de el? Sub nici un motiv nu mai poţi scăpa de el.

Cum e păcatul acesta al malahiei, al masturbării?

E cel mai blestemat păcat. Chiar şi doctorii din lume spun că-i vătămător, şi trupeşte.
Ştiţi că e răspândit prin seminarii? Se învaţă copiii unul de la altul.
Unul de la altul, da. Şi duhovnicii nu-i învaţă că e un păcat?
Îi învaţă, dar n-au putere. Copiii n-ascultă, n-au duhovnici buni în seminarii.
Oricât de buni să fie duhovnicii, dacă tu eşti răzvrătit şi te-ai îndulcit cu patima, zici: “Nu-i nimic, nu contează, nu-i nimic”, până când patima ia proporţii titanice, până când se înrădăcinează în cugetul tău. De-acuma, după ce a prins rădăcini adânci, mai poţi să o dezrădăcinezi? Cu mare greutate, dacă se va putea. Altfel nu.
Orice patimă, scrie şi în Sfânta Scriptură, dacă prinde rădăcini, cum mai poţi să dezrădăcinezi rădăcinile acelea adânci? Un copac, când e mic, are câteva luni, un an, îl dezrădăcinezi cum-necum, dar după ce se întăreşte trebuie să-i tai rădăcinile. Ei, dar cum să le tai? Trebuie să se usuce copacul.
Dacă nu lupţi contra ei, patima îşi va cere tributul. Dar de ce să nu lupţi, că doar patima e în stăpânirea ta. Zi aşa: “M-am stăpânit şi am hotărât, hotărârea mea este cu Dumnezeu şi n-o să mai fac ceea ce am făcut.” Dar vezi că nu-ţi este dezrădăcinată patima. Asculţi de patimă, asculţi de ispititorul. Ispititorul este cel care ne şopteşte în ideile noastre tot ce-i rău.
Mulţi zic că nu au puterea să se opună patimii malahiei.
Ei, n-au putere!? De ce, cum să n-ai putere? Cum se poate lucrul ăsta? “Eu sunt bărbat. Am hotărât, măcar orice s-ar întâmpla.” Dar aşa sunt toate patimile. Patima e în Stăpânirea ta, dar îţi trebuie o osteneală titanică s-o tai după ce a prins rădăcină în simţurile tale. Dar nu-i cu neputinţă să o smulgi, nu-i cu neputinţă. Dacă ceri ajutorul lui Dumnezeu e cu neputinţă să nu-ţi ajute Dumnezeu. Ţi-ajută Dumnezeu, dar trebuie hotărârea ta. (7 ianuarie 2004)
Bărbatul se irită, se tulbură adică, se luptă cu patima asta a trupului, a curviei, dar femeia are înzecit patima asta. Asta scrie în Sfintele Scripturi:“bărbatul se aprinde, arde” iar femeia “arde şi mai mult”. De aceea, toate judecăţile legii o pedepsesc mai puţin pe femeie, pentru că ea are mai multă patimă, mai multă înclinare către fărădelege. Dar bărbatul e bărbat şi poate spune: “Dacă vreau, cad cu femeia asta, dacă nu vreau, nu! Nu-mi trebuieşte!”Are bărbăţia aceea, are stăpânire. Dar aşa au devenit timpurile că fetele şi femeile, care înainte erau smerite, acum te irită, te ispitesc, ca vrând-nevrând să cazi, oricât de nepăsător ai fi tu.(19 ianuarie 2004)
Trebuie să ne osârduim, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm în omul cel nou. Omul cel vechi – grecii spun paleanthropo – este omul plin de toate patimile, aşa cum e omul, omenirea de azi. Toate patimile omuluiduc la pierzare veşnică şi toate învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale Bisericii ne povăţuiesc să ne lepădăm de omul cel vechi, de patimile care zac în trupurile noastre, fiindcă numai atunci putem să căpătăm Împărăţia Cerurilor.
Vezi?! “Nimic necurat sau spurcat va intra întru împărăţia Cerurilor”, spune Sfânta Scriptură. Omul cel vechi e plin de toate patimile şi e mai mare părerea de rău şi mirarea că, uite, conducătorii omenirii de astăzi te obligă să faci toate fărădelegile, chipurile pentru “că ai dreptul”.
Drepturile Omului nu sunt altceva decât pierzarea sufletului şi nu te ajută în nici un fel la câştigarea mângâierii Împărăţiei Cerurilor, deoarece cei care conduc omenirea spun că fiecare are dreptul să facă orice doreşte, orice păcat, orice fărădelege, pentru că “e dreptul omului”. Dar Adevărul nu-i aşa. Toate patimile în care s-a înglodat omenirea sunt contra lui Dumnezeu, contra creştinătăţii, contra omenirii. Şi fiindcă duşmanul nostru, diavolul, a căzut din ceruri pentru o singură patimă, mândria, el ştie foarte bine că orice om care are mândrie în sufletul lui nu poate să fie om la locul lui şi, în al doilea rând, este contra lui Dumnezeu. De aceea, Satana seamănă egoismul în fiecare din noi, de mici copii, pentru ca astfel să ne asemănăm lui. Egoismul e cea mai mare primejdie pentru fiecare om, fiindcă Satana a avut egoism, înălţarea minţii, mândrie, şi aşa a căzut jos.
Darul lui Dumnezeu, bunătatea Părintelui Ceresc vrea să completeze locurile din care a căzut Satana şi tagma lui cea înfricoşată cu bunii creştinii şi cu adevăraţii călugări. Acest lucru îl cunoaşte vrăjmaşul şi de aceea se osârduieşte ca de mici copii să instaleze în fiecare din noi egoismul, pentru că el ştie că dacă în inima şi în sufletul omului se instalează egoismul, părerea minţii, mândria, el nu poate să treacă de vămile văzduhului sub nici un motiv. De aceea se osârduieşte el ca să instaleze în sufletele şi în inimile noastre egoismul, fiindcă de-acuma celelalte răutăţi vin de la sine.

Parintele Paisie
 

Despre rugăciune
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul - neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi... Mai mult, canonul e benevol: "Tatăl nostru" fără număr, "Doamne Iisuse" fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă - că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui - poate au gresit ceva cu gândul.
Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului - cel putin 12 metanii - si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: "Maica Domnului, nu mă lăsa... nu mă lăsa, Măicuta Domnului". Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea... Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un "Doamne Iisuse"... Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete...
Si dacă spui de 100 de ori "Doamne Iisuse", măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul... D'apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu': "Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie"...
Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui "Doamne Iisuse". Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii - măcar atât... Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune "Împărate ceresc", "Tatăl nostru" si ce mai stii tu, fă 24 de metanii - si ai stat la toată privegherea...
Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. "Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi."
Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: "Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii" - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: "De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie". Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: "Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac - eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus". Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.
Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post... Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala ta...

Parintele Paisie
 

Despre patimi
Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului. Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă... D'apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: "Vrednică esti...", că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi - asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati - spui: "Lasă, mai lasă anul ăsta"... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată... Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: "Fugiti de-aici!" Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: "cum să fac, cum să apuc..."
Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii... sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.
Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte..." sau "Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate..." Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată... Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.
Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă - lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: "Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?" Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d'apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul...
A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: "Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu..." Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - "N-am să fac asta până oi muri" -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde - în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea...
Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul... Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: "Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare..." Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule... Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da... Ai jurat... ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii...
În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii... Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.

Parintele Paisie
 

Despre necredintă si îndoială Cum nu crezi? Taci din gură! Cine te-a adus atunci la mânăstire? Astea sunt gânduri de la diavolul. Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Că diavolul, ăsta e scopul lui, să-i facă pe oameni să se îndoiască, să creadă că nu este Dumnezeu. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, nu este nici păcat, si oamenii pot face orice. Îndoiala e jumătate de lepădare, de-asta ne ispiteste diavolul. Că Mântuitorul spune că au să vină zilele astea - si uite, au si venit. Nu spun ei că omul a fost făcut din maimută? A fost un nebun cel care a spus asa; omul e chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Si Iisus a fost ispitit. I-a spus satana întâi asa: "Spune pietrelor acestora să se facă pâini". Asa spune Scriptura: "pâini", si nu "pâine", ca să arate că prima ispită a diavolului este ispita pântecelui - luxul, hainele. Apoi i-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu, că scris este: "Îngerilor Săi va porunci si Te vor lua pe mâini". Asta e mândria sectară. Că ei spun mereu: "Scris este..." Si a treia ispitire a fost: "Să Te închini mie" - asta e ispita în care au căzut ateii... asta e ceea ce zic ei, ateismul. Dar Hristos a biruit toate ispitirile acestea, ca să ne arate că si noi putem birui.
Nu primi asta, tătucă, fiindcă e de la diavolul. Ce dacă nu simti tu mireasma de la Sf. Moaste? Tu gândeste-te la faptele sfântului, gândeste-te la viata lui... Si eu am primit Sf. Mir, si câteodată nu miroase. Ai credintă, tată.
Erau odată doi mosnegi, si voiau să meargă la Ierusalim. Si unul s-a îmbolnăvit pe drum si s-a întors înapoi. Iar celălalt a mers mai departe, si s-a sfărâmat corabia cu el si a pierdut totul, si a trebuit să se întoarcă si acela. Dar si-a amintit că celălalt îl rugase tare să-i aducă o bucătică din lemnul Sfintei Cruci. Si atunci, din dragoste pentru cel bolnav, a rupt o bucătică din lemnul corăbiei si s-a întors acasă cu ea. Si s-a dus acasă la cel bolnav si nu i-a spus ce-a pătit si că n-a ajuns la Ierusalim. Si l-a întrebat acela: "Mi-ai adus o bucătică din lemnul Sf. Cruci?" "Da" - si i-a dat bucătica de lemn ruptă din corabie. Si cu atâta credintă i s-a închinat si a sărutat-o cel bolnav, că s-a făcut bine. Si multe minuni s-au făcut cu acea bucătică de lemn din corabie, despre care toti stiau că e din lemnul Sf. Cruci. Iacătă ce face credinta... Acela s-a mântuit, se mântuieste si se va mântui, care va avea credintă neîndoielnică.

Despre deznădejde
Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că "eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog", nu. Tu să spui asa: "De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc." Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar "pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu".
Poate că scrie undeva: "Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată"... D'apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face - îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor..." Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici... Nu te lasi în disperare.
Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul... Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă... lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: "Rugăciunea mintii o am, milostenie fac..." Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. "Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste." Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti - măcar la o lună... Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu "Doamne Iisuse" si să n-o uiti pe Maica Domnului. Ia si caietul ăsta, "Urmarea lui Hristos" - îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învată ce să faci si cum să faci. Si fă tot ce depinde de tine...
Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuta îmi spunea: "Postim, dragu' mamii, si după ce se termină postul, să vezi ouă rosii si pască si sarmale..." Si asa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vietii? Tu nu ai nici un drept asupra vietii. Doamne fereste...

De pe blogul lui Cristiboss
 

Parintele Gh. Calciu despre ecumenism

- Încotro mergem?

- De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii icoanelor?”…

Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine – poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara noastră şi în lume.
Chipul este blând, dar intenţia perfidă

Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh proteic care-şi schimbă înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate bisericile, un fel de sincretism religios, dar dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.

Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor, desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale, politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taize… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi se legănau în ritmul unor melodii…

Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare absolută.

Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip absolut. (…) Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.
Adevărata faţă a ecumenismului

- Părinte, pot convieţui în pace şi armonie un creştin, un musulman şi un evreu? Care ar fi secretul?

- Respectul reciproc e singura manifestare de bună armonie. în nici un caz rugăciunea împreună sau slujirea împreună. Acestea sunt lucruri care depăşesc acordul dintre religii diferite.

- Se închină toţi oamenii la acelaşi Dumnezeu?

- Nu totdeauna… Noi ştim un singur Dumnezeu care ni se revelează nouă (ni S-a revelat – n.n.) şi numai Lui ne închinăm. Celelalte sunt forme deformate sau greşite.

- Care credeţi că sunt ispitele cele mai mari cu care se confruntă un ortodox astăzi?

- Ecumenismul.

- …Următoarea întrebare era dacă sunteţi de acord cu existenţa dialogului ecumenic, însă...

- Nu. Absolut de loc. Pentru că ecumenismul este o formă mai subtilă a masoneriei. Masoneria încearcă să distrugă credinţa ortodoxă, credinţa creştină în general. Ecumenismul încearcă să subjuge prin câteva idei care par foarte generoase: de ce să ne certăm între noi, hai să trăim ca fraţii, să ne iubim unii pe alţii, putem trăi împreună, putem să ne rugăm împreună… ceea ce nu e permis în cazul Ortodoxiei. Toate Sinoadele ecumenice interzic această co-rugăciune cu toţi care sunt aparte de Ortodoxie. Dacă nu respectăm aceste canoane, sub imperiul ecumenismului, al presiunilor şi promisiunilor din Occident, care toate sunt deşarte, înseamnă că noi încălcăm toate canoanele Bisericii cu adevărat ecumenice.

- În condiţiile actuale în care este mediatizată aşa de mult masoneria, vă rog să punctaţi câteva elemente puternice a ceea ce înseamnă aceasta ca acţiune anti-hristică!

- Masoneria e o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. Fiecare Lojă Masonică se ocupă de unitarism, de o ordine, dar dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare. Aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu tot cel ce vorbeşte prompt în numele lui Dumnezeu, îl şi are în inimă, iar ei cel mai puţin. Pericolul cel mai mare e această globalizare şi ungerea unor persoane care au dreptul să conducă omenirea. Cine i-a uns? Ei sunt unşii Satanei şi nu fiii lui Dumnezeu.

Dar noi, aşa mici şi fără puterea de a învăţa, să ne păstrăm credinţa şi să nu uităm că reprezentăm o linie de adevărată credinţă mântuitoare şi pe cât ne e cu putinţă, să ne împlinim datoriile faţă de neam şi de Biserică.
Despre un congres ecumenist

Am să vă spun o întâmplare chiar cu mine. Când eram arestat a fost un congres ecumenist în România. Şi la congresul acesta, care a durat vreo săptămână, cu plimbări prin diverse locuri, cu cheltuieli enorme, a fost un banchet final la Patriarhie. Ştiu aceasta chiar de la protestanţii din Elveţia, pentru că în momentul acela Lukas era preşedintele Consiliului Ecumenic. Şi elveţienii, care îl cunoşteau pe Lukas, i-au cerut: „Domnule Lukas, când te duci acolo în România şi ajungi la Patriarh [Iustin Moisescu, n.n.], întreabă-l ce este cu părintele Calciu, ce s-a întâmplat cu el? E vinovat, nu e vinovat? Că la noi, în Elveţia, nimeni nu este închis pentru credinţa lui sau pentru propovăduirea lui. De ce e în închisoare? A făcut crime, a omorât pe cineva, a dat foc clădirilor?”... Lukas, când s-a făcut banchetul, s-a gândit să-l întrebe pe Patriarh. Dar n-a avut curajul să-l întrebe de la început, pentru că… era mâncare bună care trebuia mâncată, era vin bun care trebuia băut. Abia la desert s-a gândit să întrebe pe patriarhul Iustin ce se întâmplă cu părintele Calciu.

continuare
 

Probabil Securitatea era de gardă şi atunci reprezentantul Departamentului Cultelor a intrat în vorbă şi a spus: „Vă explic eu, pentru că nu-l puteţi băga pe Prea Fericitul în aşa ceva. Vă explic eu… Părintele Calciu este un neofascist, i-a învăţat pe elevii lui doctrine neofasciste, i-a îndemnat la rebeliune, pentru că în Biserica noastră, ştiţi, este o ordine şi o ascultare. Părintele Calciu a rupt toate aceste îndatoriri ortodoxe, a fost împotriva ierarhiei, a vorbit împotriva Bisericii, a răspândit învăţături neonaziste!”. Cei care aţi citit cuvintele mele, ştiţi cât de neonaziste au fost… Dar asta i-a plăcut foarte mult lui Lukas, care n-a mai întrebat nimic. Şi s-a întors în ţară şi a spus celor din Elveţia: „Părintele Calciu este într-adevăr un răzvrătit. El a stricat relaţia dintre guvern şi Biserică, sau a vrut s-o strice, nu a ascultat de episcopii săi, de legile ţării, a călcat totul în picioare, aşa că dacă stă la închisoare, stă pe drept!”.

Mai târziu, după eliberare, am ajuns în Elveţia. Şi am vorbit acolo, la Zurich, iar între întrebările ce s-au primit era un bilet în care se spunea: „Noi, când a fost Lukas în România, i-am spus să întrebe pe ierarhi de dumneavoastră şi iată care a fost răspunsul lui…”. Le-am răspuns: „Domnilor, eu nu am ştiut de lucrul acesta, dar dacă dumneavoastră vreţi să citiţi cărţile mele, veţi vedea că nu este adevărat. N-am făcut nici un fel de propagandă nazistă pentru că nu mă interesa, n-am făcut nici un fel de răscoală împotriva ierarhiei, pentru că nu acesta era scopul meu. Am cerut ca Biserica să fie respectată, am cerut ca Biserica să nu mai fie subordonată puterii laice, am cerut ca Biserica să aibă dreptul la cuvânt!”. Şi s-a sculat în picioare un cetăţean şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt în legătură cu domnul Lukas. Vreţi să vă întâlniţi public cu el, ca să discutaţi problema aceasta?” Şi am răspuns că sigur că da, chiar mi-ar face o mare bucurie să mă întâlnesc cu el. Şi Lukas nu a venit! A refuzat să vină, pentru că ştia că este vinovat. Ziceau că a fost anunţat prea târziu, că ei au fixat întâlnirea fără să-l consulte pe Lukas… Realitatea era că el ştia foarte bine ce făcuse şi că era un eretic. Nu-l interesa nimic, nu-l interesa nici măcar Hristos! Când mergeai într-o adunare de asta ecumenică nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos. Nu aveai voie să aduci ştirea, de pildă, că există creştini persecutaţi, în special ortodocşi. Dacă cineva a luptat pentru mine, acestea au fost nişte organizaţii catolice sau protestante care nu erau ecumeniste! De aceea tot ce spun aceşti oameni este o minciună. Ei sunt fiii diavolului şi de la început au fost mincinoşi şi ucigaşi şi fac faptele tatălui lor. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă. Ei erau în petreceri şi plimbări. Vreau să spun că ereticii înşişi, când îi iei direct, cu fapte concrete, se ruşinează sau se sperie. La noi, dacă te atingi de un eretic sau de un corupt, e prăpăd! Toată lumea sare să-l apere”.

(in: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

- Daca este scris ca trebuie sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, atunci este de presupus ca pacatele pe care i le tolerezi aproapelui trebuie sa ti le tolerezi si tie. Totusi, omul este dator sa se considere mai pacatos decat ceilalti, sa se crute mai putin pe sine. Cum se vede atunci relatia sinelui cu aproapele, in privinta pacatului si a iertarii?
- Draga, pacatele sunt pacate si nu trebuie tolerate. E o slabiciune sa tolerezi pacatele, nu asta inseamna ca iubesti pe cineva, daca il lasi sa faca ce vrea. Iubirea fata de aproapele, in conceptia crestina, este totdeauna in raport cu iubirea fata de Dumnezeu. Nu poti admite ceea ce nu admite Dumnezeu. "Cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine, zice Domnul Hristos. Deci intai e Domnul Hristos, apoi celelalte. Iar in cazul acesta, nu poti sa tolerezi pacatele altora, intrucat contravin iubirii fata de Dumnezeu.
Trebuie sa fim impotriva pacatului, numai ca, daca noi cunoastem pacatele cuiva, nu trebuie sa le punem in evidenta, ci sa le acoperim, asa cum a facut cuviosul Macarie, despre care se spunea ca a fost "dumnezeu pamantesc", pentru ca acoperea pacatele pe cele pe care le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut, iar pe cele despre care auzea, ca si cand nu ar fi auzit. Deci cuviosul Macarie s-a facut "dumnezeu pamantesc", pentru ca asa cum Dumnezeu acopera lumea, asa acoperea si el pacatele oamenilor, nu le scotea in evidenta, nu ii defaima pe oameni.
Dar si in privinta aceasta trebuie sa fim cu luare aminte, pentru ca sunt si pacate care trebuie starpite, si mai ales daca suntem in situatia omului care are o responsabilitate: in situatia de a judeca, in situatia de a conduce o institutie sau de a-i ajuta pe oameni in anumite imprejurari, atunci trebuie sa fim hotarati si pentru inlaturarea pacatelor. Ganditi-va, de exemplu, la Psalmul 100:
"Canta-voi mila si dreptatea, pe Tine, Doamne, Te voi canta,
Cale neprihanita voi urmari. Cad oare vei veni la mine?
In casa mea, cu inima curata ma voi purta,
Inaintea ochilor mei nu voi suferi nicio fapta faradelege."
Si mai departe, la sfarsitul psalmului, se zice:
"In dimineti voi ucide pe toti pacatosii pamantului.
Ca sa-i starpesc din cetatea lui Dumnezeu pe cei care fac faradelege".

Daca iubesti pe cineva, nu trebuie sa fii tolerant cu pacatele lui si sa lasi lucrurile sa mearga asa. Cand poti sa intervii si daca ai curajul si puterea s-o faci, trebuie sa intervii.

(Parintele Teofil Paraian, Ospatul credintei, 2006)

Despre Slava Desarta - Sfantul Ioan Casian
 

A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte. Patima aceasta este foarte felurită şi foarte subţire şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de dânsa. Atacurile celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta cu dânsele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin împotrivire cu cuvântul şi prin rugăciune.Dar păcatul slavei deşarte având multe înfăţişări, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga-răbdare. Pe cel ce nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă, şi pe cel ce nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea.Dacă n-a putut moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe care îl ţine de dragul laudelor.Scurt vorbind, tot lucrul, toată îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean. Pe lângă acestea, el îl face pe monah să se gândească şi la preoţie, îmi aduc aminte de un bătrân, pe când petreceam în pustia sketică. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de uşă l-a auzit grăind. Şi socotind bătrânul că citeşte din Scriptură, a stat să asculte, până ce a simţit că fratele îşi ieşise din minte din pricina slavei deşarte şi se hirotonisise pe sine diacon, făcând tocmai otpustul celor chemaţi. Deci cum a auzit bătrânul acestea, împingând uşa a intrat; şi întâmpinându-l fratele i s-a închinat după obicei şi ceru să afle de la el dacă de multă vreme aşteaptă la uşă. Iar bătrânul i-a răspuns în glumă, zicând: “Acum venii, când făceai tu otpustul celor chemaţi”. Auzind fratele acestea, a căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru dânsul ca să se izbăvească de rătăcirea aceasta.

... numai răsplata lui Dumnezeu să o caute
Am amintit aceasta vrând să arăt la câtă lipsă de simţire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea să se lupte desăvârşit şi să ia cununa dreptăţii desăvârşite să se străduiască în toate chipurile să biruie această fiară cu multe capete. Să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: “Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor” (Ps 52, 7).
Deci nimic să nu facă uitându-se după lauda oamenilor, ci numai răsplata lui Dumnezeu să o caute. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă, şi să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte.



Sf. Ioan Casian, “Despre cele opt gânduri ale răutăţii”

Îţi mulţumesc, frate! Slavă lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să citesc aceste cuvinte şi.. să văd!

Un cuvant de folos despre rugaciune !
 

Şiragul de metanii este făcător de minuni.
Cea mai bună rugăciune este cea pe care o descoperi tu însuţi în acea clipă. Nu ajunge numai să citeşti rugăciunile Sfintei Împărtăşanii pentru a te împărtăşi a doua zi. Citim: "Din buze necurate, din inimă pâmgărită...", dar nici măcar nu înţelegem ce zicem. Tu însă să te sileşti să te afli la rugăciune într-o stare de umilinţă şi atunci vei înţelege cuvintele rugăciunii pe care o rosteşti către Dumnezeu. Aceasta are mare putere! Da, mare putere!
Să presupunem că mâine ne vom împărtăşi. Va veni însuşi Mângâietorul să sfinţească Sfintele Daruri! Cum Îl vei întâmpina? "Alerg la mila şi milostivirea Ta. Iarta-ma! Om sunt şi eu, iartă-mă!"
Această rugăciune pe care o spui din adâncul sufletului tău are mare putere, pentru că o înţelegi. Căci de multe ori citim, dar mintea fuge în altă parte, pe când cea care iese dinlăuntrul tău o înţelegi.
Rugăciunea este oglinda monahului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că omul care, silit de o anumită nevoie, nu poate merge la biserică se poate face pe sine însuşi Jertfelnic dacă se roagă acolo unde se află.
În lume sunt şi oameni de ştiinţă care sâmbăta nu pot merge la biserică, iar duminica au serviciu. Unii ca aceştia pot să facă din ei înşişi un Jertfelnic, rostind rugăciunea lui Iisus.
Odată i-am spus bătrânului Iosif: "Părinte, chiar şi în iad de voi merge, nu mă voi teme, căci voi avea drept mângâiere Rugăciunea lui Iisus." Atâta dulceaţă, atâta bucurie îţi aduce în suflet această rugăciune - este scurtă, dar câtă putere are! - încât poţi să spui: "Chiar şi în iad de voi merge, nu mă voi teme, căci şi acolo voi spune rugăciunea".
La acestea să luaţi aminte, pentru că noi am trecut prin ele şi vi le lăsăm ca moştenire.Când vei face rucodelie sau vreo altă ascultare să nu laşi rugăciunea, pentru că ea te îndumnezeieşte. Primul lucru pe care îl veţi simţi, părinţilor, este bucuria. Primul stadiu prin care veţi trece, spunând rugăciunea, este bucuria. Iar ea nu este nimic altceva decât o pietricică în întinderea mării , este semnul că înlăuntrul tău începi să te luminezi. De aceea rosteşte rugăciunea, rosteşte mereu rugăciunea, iar aceasta te va aduce la o stare mult mai înaltă, pe care nici măcar nu ţi-o poţi închipui.
Elevul şcolii primare nu poate înţelege cele ce se învaţă la liceu şi nici cel de la liceu nu poate îneţelege cele ce se învaţă la universitate. Dar când harul vine înlăuntrul tău, vei înţelege că eşti elev de liceu sau student la universitate.
...
Ceea ce ne-a învăţat stareţul nostru, părinţii niptici în Filocalie, precum şi mica noastră experienţă este că cea mai bună rugăciune se face noaptea.
...În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la Sfânta Liturghie. De multe ori omul este răpit în extaz şi trăieşte mai profund cuvintele: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi". Şi atunci îşi spune sieşi: "Unde merg? Să-l primesc pe Dumnezeu". Când conştientizezi aceasta, atunci te bucuri. Dacă ai avut înainte de aceasta bucurie, atunci nu poţi să te apropii de Sfânta împărtăşanie decât cu lacrimi, cu lacrimi de bucurie. Iar dacă ai avut lacrimi de tristeţe, atunci spui: "Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele. În mila Ta, în milostivirea Ta, în dragostea Ta nădăjduiesc. Ne-ai spus că eşti "Dumnezeu iubitor de oameni, îndelung-răbdător şi mult-milostiv" (Ieş. 34, 6). Tu ne-ai spus aceste cuvinte. Pe ele mă sprijin şi mă înfăţişez înaintea Ta cu nevrednicie".Mulţi dintre părinţii de la Katunakia, atunci când veneau la Sfânta Liturghie să se împărtăşească, nu vorbeau nimic, ci doar vedeai lacrimile curgând pe obrajii lor. Un astfel de bătrân toată Liturghia nu vorbea nimic, ci stătea cu capul plecat, iar când venea să se împărtăşească, fie cădea în extaz, fie ajungea la o mai adâncă înţelegere a milostivirii lui Dumnezeu. Pentru că în dar ne-a dat Botezul, în dar ne-a dat Trupul şi Sângele Său, în dar ne dă şi Raiul. Dumnezeu vrea de la noi numai inimă curată, vrea să-L căutăm numai pe El. Dumnezeu nu vrea ca în inima noastră să existe împătimiri faţă de cele pământeşti, ci vrea ca numai El să împărăţească. Iar dacă vom putea împlini acest lucru, atunci uşor vom reuşi să facem şi rugăciunea inimii.
...
Rugăciunea, metania, milostenia atrag mila lui Dumnezeu. Nici un păcat nu poate birui mila lui Dumnezeu.

Probabil ca pe acest forum exista si oameni care intr-adevar doresc sa discute serios si cu folos despre credinta . Probabil ca inafara celor ce mustesc de iubirea aproapelui si care , asa cum am mai spus, sunt cocosati de semrenie dar mai ales de confraterism pagubos (asociindu-se 3-4 impotriva unuia care pune in discutie lucruri absolut serioase), deci inafara de acestia probabil ca mai sunt si altii . Eu cel putin mai cunosc inca 2-3 si in asementiment cu interesul si marturisirea acestora mai postez si eu .
Asadar, pe postul despre ,,Cum va rugati in familie" (sau ma rog, ceva asemanator) am vorbit in mod special despre cuvintele Mintutitorului care nu ne porunceste degeaba cum sa ne rugam , cum sa ne retragem in chilia noastra si a inimii noastre tocmai pt. a putea atinge profunzimea (prin exercitiu progresiv) rugaciunii, a comunicarii cu Dumnezeu , a nu balmaji cuvinte doar din gura , exact cum insusi Mintuitorul spune . Pe dumnezeu nu il ,,atingem" , nu il intilnim cu orice vorbaraie desi noua ni se poate parea ca ce mai rugaciuni facem noi , vai, ne zdrobim cu totul . Exemplul monahilor despre pravila individuala este coplesitor .
Da, putem compensa/completa pravila zilnica atunci cind nu este cu putinta sa o implinim cu rugaciunea interioara , cu rugaciunea continua , cu rugaciunea din minastirea interioara , dar asta nu insemneaza ca inlocuim pravila zilnica cu compensatii culcindu-ne pe urechea ca zic eu 2000 de vorbe in interior si este bine . Exceptie facind de la acest nivel mirenesc al rugaciunii cei care cu adevarat sunt mai inaintati in credinta , chiar daca sunt tot mireni, si se pot concentra la rugaciune si in timpul altor activitati . Acolo este altceva .
Atunci a aparut un om bun si care pe stilul mieros a inceput sa ridice la rang de eruditie rugaciunile din familie , a mai gasit si 2-3 disponibili si a iesit o aiureala tocmai dintr-un subiect simplu . Ba lucrurile s-au mai si complicat ca din toata povestea aceasta m-am ales cu injuraturi despre care renumitul om bun nici prin cap nu i-a trecut ce face defapt : nu ca jigneste , dar ca este cu totul pe liga subiect, el raminind robit de rugaciunea colectiva ca practica deosebita . In casa , desi exista si scrieri despre cum sa faci din casa ta minastire , rugaciunea colectiva este didactica , are rol didactic , sau cel mul se face limitat in ajunul praznicelor imparatesti dupa care fiecare se separa si isi continua defapt adevarata discutie cu Dumnezeu .
Ba , claie peste gramada, au aparut si userite care inmuiate excesiv de ,,tandretea " cuplului exact acolo unde nu prea este nevoie au facut apologia rugaciunii sotilor impreuna spre mintuirea lor cica !
Se vede clar ca acea userita nu citeste zilnic macar la proloage deoarece avea marea sansa sa auda macar la ziua Sf. Vasile cel Mare despre familia vizitata de sfint , despre adevaratul mod in care se nevoiau si traiau si nu despre impresii emotional delicate familiale. Necitirea aceasta zilnica , lipsa acestui obicei, ne pagubeste cu totul . Duhovnicul nu poate fi cu noi in fiecare minut dar duhovnicii din carti , da ! Daca nu ne folosim astfel de ei saracim cu totul in timp ce noi strigam in gura mare cit de bogati suntem ! Si daca mai gasim si 2-3 care fac aceleasi pacate cu noi dar ne tin isonul , atunci ,,placinta" este gata !

Scriu toate acestea ca un raspuns pt. acel frate om bun , deasemenea, nu ca voiesc sa tulbur eu iarasi apele arhilinistite ale ,,fericitilor" si sa se inviforeze iarasi fara discernamint si sa tabareasca cu de-a totii la o intreaga atitudine de ,,pus la punct".
Nu, fac aceasta deoarece acum s-a ivit ocazia oportuna, corecta si defapt arhipropovaduita de sfintii bisericii in ceea ce priveste rugaciunea .
Si ca sa ma exprim si eu ca userul Cristiboss, ca nu sunt deloc fan al lui , postarea afisata aici pt. toti cei care infara de birfa si neostoire in discutii cauta in mod real mintuirea , este exceptionala si aduce o desvoltare a invataturii Mintutorului despre rugaciune .
Ba postarea din sfintul Ioan Cassian este atit de ampla, de bogata in semnificatii , incit ne arata si ce se intimpla cind nu putem cadea in rugaciune cum trebuie , unde ajungem defapt , si cita imprastiere si irosire de timp si duh facem fara a prinde chiar de veste . Fara a sti ce este cu noi desi asa cum a arata majoritatea exemplelor de pe threadul incriminat traiesc cu impresia ca ce mai treaba fac ei si ce rugaciuni duioase si puternice inalta ei si ca si mai mult de atit , cit de mult a incuviintat duhovnicii asemenea practici .
Duhovnicii judeca adevarul dupa cum il relatezi tu , el neputind cunoaste altceva.

Buna pilda acest post , bun acest thread ... dar 'om vedea cine si cu ce foloase ne alegem !

Parintele Sofian
 

DESPRE POST

Important pentru dumneavoastra este si pomenirea mortilor, pentru ca si mortii au nevoie de rugaciunile noastre. Cei morti de doua lucruri sufera acolo : nu se pot ruga pentni ei insisi si nu pot sa faca nici un fel de milostenie, doar cei mantuiti se roaga pentru noi. Insa majoritatea nu pot sa se roage pentru noi, trebuie sa se roage rudele, prietenii. Si de aceea pentru ei, in primul rand, rugaciunea Bisericii este foarte puternica deoarece este unita cu jertfa Mantuitorului Hristos.

Ori de cate ori facem Sfanta Liturghie, retraim jertfa Mantuitorului Hristos pe Golgota, toata viata Lui si sfarsitul de pe Golgota. Ae incat se asociaza la rugaciunile noastre ale tuturor si sangele jertfei Mantuitorului Hristos. De aceea este foarte mare si foarte preiioasa Sfanta Liturghie. Insa dumneavoastra, si noi preotii, - suntem datori sa traim Postul Mare si orice post cu infranare indoita : post de mancare si post sufletesc, adica infranare de ganduri rele, de ura, necredinta, desfranare, rautate, lacomie. Nu avem voie sa fim rai, mincinosi, egoisti.

Trebuie sa fim cu adevarat oameni plini de dragoste, cum am spus in cuvantul de mai inainte. Si de aceea zic ca postul trebuie sa fie indoit : post trupesc si post sufletesc. Iar cu banii de pe alimentele mai scumpe sa facem milostenie; costul lor sa-l impartim la saraci. Paralel cu acest post de alimente, adica mancare mai putina, daca se poate sa ne sculam de la masa putin flamanzi; sa putem sa mai mancam, dar sa nu mancam. Aceasta insemneaza infranare.

Cand se infraneaza cineva, are dupa aceea o liniste mare in suflet; iar cand se umfla de mancare, mananca peste masura, se misca foarte greu, ii vine somnul si alte patimi, asa incat postul in sine inseamna infranare, cumpatare mai bine zis, si trebuie unit totdeauna cu milostenie si cu paza simturilor noastre, ca nu cumva in timpul postului sa intre sau sa iasa din noi vreun semn al pacatului. Sa ne putem stapani cu toata fiinta noastra.

Toate cele cinci simturi ale noastre sa fie pazite cu strasnicie, ca sa nu intre pacatul in noi si sa nu iasa vorbe proaste, vorbe de rusine, vorbe de manie, de blestem si alte lucruri rele, ca sa fie postul bineprimit de Dumnezeu, cum spune in Sfanta Evanghelie. Postul bineprimit de Dumnezeu este ferirea de rautati in primul rand, si dupa aceea si celelalte.

Deci, tineti seama, frati crestini, de aceste lucruri, pentru folosul personal al fiecaruia dintre noi.

Ganduri despre milostenie

Milostenia este o virtute foarte scumpa pentru viata crestina si pentru fiecare dintre noi. Pentru ca la judecata din urma Mantuitoral nu aminteste de toate faptele bune, ci mai ales despre milostenie, care este fiica cea mai mare a iubirii crestine.

Mantuitorului ne spune ca, in ziua judecatii de apoi, la trambitele ingerilor, se vor aduna toate neamurile pamantului, de la intemeiere pana la sfarsitul lumii si va alege, prin ingerii Sai, pe cei buni dintre cei rai, si fiecare om va da seama inaintea lui Dumnezeu de toate faptele bune sau rele savarsite in viata, din copilarie pana la moarte. Caci din anii copilariei noastre si pana la batranete, cate cuvinte desarte nu spunem noi ? Toate acestea sunt scrise de ingeri si diavoli si vor fi date pe fata la judecata inaintea tribunalului dumnezeiesc.

Asa incat toate pacatele facute de noi in viata, daca nu sunt marturisite, vor fi date pe fata la judecata inaintea tronului lui Hristos, Care va judeca toata lumea.

La infricosatoarea judecata, Mantuitorul ne subliniaza in chip deosebit darul sau fapta buna a milosteniei crestine, care va avea un mare rol la mantuirea sufletelor noastre. Caci milostenia singura acopera multime de pacate. De aceea suntem datori ca in toata viata noastra sa miluim dupa putere pe aproapele nostru, atat prin milostenie materiala, cat si prin milostenie sufleteasca. Adica, sfatuire, mangaiere, carti sfinte, rugaciune pentru cei neputinciosi etc.

Sunt sase fapte bune ale milosteniei pe care le citeaza Mantuitorul in Sfanta Evanghelie, si anume :

Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui : Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc, insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii vor raspunde, zicand : Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit ? Sau insetat si Ti-am dat sa bei ? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit ? Sau gol si Te-am imbracat ? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine ? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei : Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Amin.

1 Cel ce se împotriveste necazurilor, se rãzboieste fãrã sã stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste, acela rabdã pe Domnul, cum zice Scriptura (Sf. Marcu Ascetul).
2 Cel ce socoteste necazurile venite din afarã ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela, cãutând pe Domnul, a aflat deodatã cu dreptatea Lui si cunostinta adevarului (Sf. Marcu Ascetul).
3 Cele care ni se par noua ca nu s-au savarsit bine, s-au savarsit dintr-o iconomie dumnezeiasca, mai presus de intelegerea noastra.
4 Celui ce ti-a facut nedreptate, sa-i multumesti ca unui doctor trimis de Hristos.
5 Crucea este vointa care e gata sa primeasca orice necaz.
6 Cu mana ascunsa bate Dumnezeu.
7 De nu vei cunoaste ce este necazul, nu vei afla nici ce-i odihna.
8 De vrei sa te izbavesti de necazuri si sa nu fii doborat de ele, asteapta-te la altele mai rele si astfel te vei odihni.
9 Dumnezeu nu cere de la cel bolnav decat multumire si rabdare.
10 In toate necazurile tale se arata mantuirea lui Dumnezeu, fiindca necazuri ii asteapta pe cei ce se vor mantui.
11 Necazul de-l iubesti, ti se face spre bucurie.
12 Necazurile si suferintele ne sunt spre invatatura.
13 Necazurile vin pentru ca ne semetim cand Dumnezeu ne miluieste.
14 Nu incearca Dumnezeu pe om peste puterea lui.
15 Nu spune cã cel izbãvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Cãci chiar dacã nu pentru el, e dator totusi sã aibã necazuri pentru aproapele (Sf. Marcu Ascetul).
16 Omul care rabdã necazurile cu inimã bunã si cu multumire, va lua cununa nestricãciunii, virtutea si mântuirea (Sf. Antonie cel Mare).
17 Pacatosi fiind, sa rabdam necazurile ca unii ce suntem vrednici de ele.
18 Paharul Domnului e tagaduirea vietii lumesti pentru adevar.
19 Primeste cu bucurie certarea. Lasa-te prigonit si nu prigoni. Lasa-te nedreptatit si nu nedreptati.
20 Prin necazuri, Dumnezeu ne daruieste smerenie, dar noi o respingem.
21 Priveste mai bine (apreciaza mai mult) pe cel ce te batjocoreste, decat pe cel ce te lauda.
22 Rãbdarea necazurilor e semnul cunostintei adevãrate; la fel si neînvinovãtirea oamenilor pentru propriile tale nenorociri (Sf. Marcu Ascetul).
.
Sursa :- „Viata in duh filocalic” (Antologie filocalica alcatuita de Ignatie Monahul), Editata de Manastirea Pissiota, Bucuresti, 1999

Daca doresti libertatea, atunci incearca mai intai sa te eliberezi de tine insuti. Daca pentru stiinta si cunostinta a fost valabila regula “cunoaste-te pe tine insuti”, pentru morala este valabila regula: “dezrobeste-te de tine insuti”.
Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai intai revolutie in tine insuti; si te vei incredinta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos.
Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai intai razboi impotriva ta insuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfarsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos.
Spui ca doresti libertatea? Atunci trebuie sa stai alaturi de Dumnezeu impotriva ta insuti si impotriva lumii.
Invinge-te pe tine insuti, si vei fi in afara tuturor inchisorilor si a tuturor coliviilor.

Episcopul Nicolae Velimirovici "Invataturi despre bine si rau"



Nu exista vrajmas mai mare pentru om decat omul insusi si de nimic nu trebuie sa se teama omul ca de el insusi. Cine isi stapaneste simtamintele, acela isi petrece viata in pace.
Nu e biruitor mai mare pe pamant decat acela care se biruieste pe sine insusi si domneste asupra patimilor sale.

Parintele Arsenie Boca

Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci

Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“. Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.


Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.

Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?


Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.

Sursa:

Rugăciunea călugărului, rugăciunea mireanului

Convorbiri cu Parintele Ambrozie Iurasov
 

In Manastirea de maici Intrarea in Biserica a Maicii Domnului din orasul Ivanovo, inca din ziua deschiderii bisericii, in 1989, unul dintre preotii slujitori a iesit, dupa vecernie, in amvon si a raspuns la intrebari despre Dumnezeu, credinta, suflet si mantuire.De cele mai multe ori aceste raspunsuri erau date de duhovnicul manastirii, parintele Ambrozie.Iata unele dintre acestea care ii vor ajuta pe crestini sa-si raspunda la propriile intrebari si sa devina - ceea ce este cel mai important - crestini practicanti.(Nota ed.Sophia)

Ce inseamna cuvintele "chipul si asemanarea lui Dumnezeu"?

Atunci cand omul studiaza la scoala sau la facultate, nu primeste neaparat educatie.El acumuleaza notiuni despre lumea inconjuratoare si despre cum trebuie sa traiasca in societate .Educatia o primeste omul atunci cand in sufletul lui apare chipul lui Dumnezeu; atunci cand este nu numai om cu instincte animalice, ci unul care poarta chipul lui Dumnezeu.Un astfel de om este greu de gasit printre oameni.Nu in zadar mergea Diogene ziua prin oras cu lumanarea aprinsa si le raspundea celor care-l intrebau despre aceasta curiozitate:"Caut omul!"
Iata, de exemplu, o icoana a Mantuitorului!Aceasta se intuneca odata cu trecerea anilor.Nu i se mai vede chipul.Restauratorul incepe incet, cu atentie, sa o curete, iar atunci cand o va aduce intr-o stare corespunzatoare, curatind-o de praf si murdarie, va vedea chipul lui Dumnezeu.Astfel si omul trebuie sa-si curete sufletul cu multa atentie si truda.Abia atunci va aparea chipul lui Dumnezeu in sufletul sau.Asemanarea cu Dumnezeu trebuie sa se realizeze in toate cele duhovnicesti. Domnul spune:"Fiti...desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!"(Matei 5, 48).In aceasta desavarsire omul nu are limite, adica se poate imbunatati continuu.Sufletul omului poate primi de la Dumnezeu o multime de talanti, numai ca acestia trebuie descoperiti.
Omul poate invia mortii cu ajutorul crucii si al cuvintelor, poate stinge orice foc si vindeca orice boala.Trebuie doar sa nu se indoiasca.Apostolul Petru, vazandu-L pe Hristos mergand pe apa, a strigat:"...porunceste sa vin la Tina...!"Hristos i-a spus:"Vino!" Si Petru a mers pe valuri.Dar cand s-a apropiat de el un val mare, Petru s-a speriat si, pierzandu-si credinta, a inceput sa se afunde.Hristos l-a luat de mana, spunandu-i:"Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?"(Matei 14, 28, 31).Astfel traim si noi in marea vietii de zi cu zi.Spre noi se indreapta continuu valurile necazurilor si ale problemelor.Parca totul e in regula in viata noastra, ne merge bine, dar atunci cand avem greutati incepem sa ne pierdem credinta, nu mai speram in ajutorul lui Dumnezeu.Uitam ca toate sunt de la Domnul si ca El stie ce ne este de folos.Atunci cand omul are credinta adevarata, macar cat un graunte de mustar, dupa cum spune Domnul, poate zice unui munte sa se mute.
Atunci cand greutatile ne apasa trebuie sa ne amintim de Domnul si chiar sa ne dorim mai multe necazuri.Aceasta dorinta va alunga durerea necazului mic pe care il avem si sufletul va avea pace.
Ratiunea noastra este netrupeasca, la fel si duhurile rele.Acestea se apropie de noi si ne indeamna cu ganduri necurate sa pacatuim.Daca ne dam batuti, atunci duhurile rele vin si salasluiesc in noi;incepem sa fim plictisiti, sa tanjim dupa bine, sa ne revoltam, sa fim indignati.Dar de unde vine asta?Nici macar nu putem raspunde la aceasta intrebare acum, deoarece ne lasam prea mult in seama simturilor, amagite de porniri rele.Acestea trebuie indepartate mai intai.Trebuie sa avem intotdeauna la indemana armele date de Mantuitorul.Inchinati-va cu semnul crucii si diavolul va disparea imediat.daca va napadeste tristetea si disperarea, tineti minte ca Dumnezeu este Iubire si ca are mila cat un ocean intreg.Pacatele noastre sunt asemenea unui pumn de nisip.Daca vei arunca acest nisip in ocean, oceanul nu se va revarsa nicidecum.Astfel trebuie sa avem nadejde in mila Domnului, Care ne-a pregatit Imparatia Sa, ne iubeste si ne mantuieste.In orice situatie sa tineti minte ca, daca Domnul a inceput sa ne mantuiasca, nu va inceta sa faca mereu acest lucru.Trebuie doar sa-I iesim in intampinare si sa nu deznadajduim.Aveti speranta in mantuire si Domnul nu va va parasi.
daca suntem mandri si incepem sa ne inaltam, sa ne amintim de cuvintele Sfantului Siluan Athonitul:"Tine mintea in iad si nu deznadajdui!".Aceste cuvinte i-au venit in minte atunci cand L-a vazut pe Dumnezeu.Ele inseamna ca trebuie sa ne consideram mai rai decat orice faptura, dar sa nu deznadajduim, ci sa speram in mantuire.Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa urmam "calea de mijloc": sa nu mergem rapid in sus si nici sa nu ne lasam in jos.Cel mai important lucru pentru cel ce se mantieste este sa-si educe omul interior.Trebuie sa ne straduim a descoperi chipul lui Dumnezeu din sufletul nostru.
Atunci cand vedem oameni goi din punct de vedere duhovnicesc, simtim ca nici inlauntrul lor si nici alaturi de ei nu exista Dumnezeu.Acestia nu lucreaza spre slava lui Dumnezeu, ci spre slava lor proprie: se ingrijesc de cele lumesti, de putere, de slava, de laude, de succes si de pantecele lor.Primavara sunt multe flori in copaci, dar cate din acestea nu au inflorit oare in van ?Nu toate florile vor aduce roade, si chiar si roadele coapte pot cadea, daca nu au suficienta hrana din pom.
Sa luam, de exemplu, o fata care nu-L cunoaste pe Domnul si nu traieste dupa legile Lui.Ea va pune pe primul loc trupul, creandu-i toate conditiile: se va ruja, se va farda, isi va face coafura pentru a-i ispiti pe cei din jur.Se va parfuma, va imbraca o rochie atat de scurta de parca n-ar exista, va arata tot ce are.Aceste actiuni ale ei ne spun ca este saraca, pustie din punct de vedere sufletesc.Si fata tinde sa compenseze aceasta saracie prin cele exterioare.
Am intalnit si oameni nu prea frumosi la prima vedere.Dar cand ajungi sa-i cunosti mai bine, vezi ca inlauntru sunt plini de har si dragoste pentru toti.Ei sunt foarte buni.Infatisarea lor lumeasca dispare imediat ce se incred in Hristos si merg pe calea Lui.In acestia vedem omul launtric: acesta este chipul lui Dumnezeu.
Si noi trebuie sa facem la fel:sa fim buni, curati si sfinti.Atunci exteriorul nostru va fi tot asa.Daca un boboc de floare se vestejeste imediat deupa ce a inflorit, ce banuim ca s-a intamplat? Nu a fost udat.Atunci cand i se toarna apa la radacina isi revine imediat.Domnul i-a creat pe toti frumosi, dar cand o persoana tanara incepe sa poarte kilograme de vopsea pe ea inseamna ca harul ii lipseste, nu se roaga, nu are viata duhovniceasca.Patimile si pacatele sting totul in om si il pustiesc, acesta simtindu-se nevoit sa se infrumuseteze exterior.El pierde chipul si asemanarea lui Dumnezeu, devenind trupesc, animalic sau, mai bine zis,
un cadavru viu.(din, Indrumar crestin pentru vremurile de azi)

Scurte cuvinte de invatatura a Parintelui Epifanie Teodoropulos ss
 

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...0/11/epif1.jpg
Trebuie sa ne luptam continuu impotriva pacatului.
Mai bine smerenie in multe pacate, decat mandrie in putine.
Numai atunci putem afla nadejde in Dumnezeu, cand deznadajduim complet de noi insine.
Diavolul ne imbranceste spre pacat, dar ultimul “da” ii spunem noi.
Optsprezece ani a intins cursa diavolul ca sa arunce in pacat pe cineva. Vrajmasul nu se grabeste deloc.
Oamenii au multe slabiciuni si capricii.
Ca sa-i indreptam pe toti este cu neputinta, nu ramane, deci, alta solutie decat sa invatam sa rabdam si sa-i suferim pe toti.
Destui oameni sunt nerecunoscatori. Daca asteptam rasplata, ne vom mahni. Daca insa nu asteptam, atunci vom fi linistiti.
Cand ne nedreptatesc oamenii, ne indreptateste Dumnezeu.
Inaintea gandurilor de judecata sa punem in pozitie de lupta calitatile fratilor.
Si cel mai mare criminal are o coarda fina, pe care daca o aflam ca s-o atingem, va scoate o melodie.
Si cel mai rau criminal ingenuncheaza inaintea virtutii celuilalt.
Oamenii biruiesc prin doua insusiri: prin smerenie si prin dragoste.
Pe oameni sa-i primim asa cum sunt si nu cum am vrea sa fie.
Omul si-a facut viata mai comoda. Dar mai fericita si-a facut-o?
Durerea si placerea sunt doua stari care nu se tin prea departe una de alta.
Vrei sa faci pe cineva fericit? Limiteaza-i dorintele. Vrei sa-l faci nefericit? Mareste-i dorintele

pr. Teofil Paraian
 

- Daca omul trebuie sa fie bucuros pe toata perioada anului, cand mai are timp sa planga pentru pacatele lui?
- Dar nu trebuie neaparat sa planga, pacatele trebuie sa le paraseasca, nu sa planga pentru ele. Dumnezeu nu asteapta de la noi sa fim o ceata de tanguitori. Pocainta se face cu fata spre viitor si cu bucurie, nu cu fata spre trecut si cu intristare, ca si asa nu putem schimba nimic. Ce mai poti schimba? Daca ai facut un rau, ramane. Dar il poti astupa cumva cu o viata superioara si cu vremea uiti de raul pe care l-ai facut.

“L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu, apoi in carti, in idei si in simboluri. Dar acestea nu-mi dadeau nici pace, nici dragoste. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ca este posibil sa-L intalnesti pe Dumnezeu cu adevarat in rugaciune. Atunci, cu multa rabdare, m-am asezat pe treaba. Astfel, am inteles, putin cate putin, ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca, lasandu-ma umplut de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea este comuniune cu Dumnezeu si cu cel de langa tine. Si ca, fara aceasta comuniune, lumea nu este decat tristete, rusine, dezolare, massacre. Numai daca va voi sa traiasca in aceasta iubire, lumea va cunoaste viata vesnica.” (Parintele Dumitru Staniloae)
Continuare - http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ii-122745.html

Fragment din cartea "Daruind vei dobandi"( Nicolae Steinhardt ) - 1
 

Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmacesc de ajuns noua. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi facut decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie ... Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia: dai lanu!
Tot astfel, gandesc, orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i S-a revelat si care, acum, se numara printre "iudeii care au crezut in El" poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!
Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si toata virtutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi: dai li!
Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet: dai li!
Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin tie - de ajuns, prea de ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele Tau.
Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuirii - fii, Doamne, preamarit!
Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig: dai li!
Si tot asa fiindca de acum ma pot inchipui printre acei carora le-ai grait: "Daca veti ramane cu cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi." (Ioan 8, 31-32).
Recunoscator peste orice posibilitate de exprimare in slabele si banalele noastre vorbe omenesti Iti sunt, Hristoase al meu, si pentru a fi dobandit calitatea de "prieten" al tau, pentru a fi fost, altfel spus, innobilat, caftanit prin credinta si apa Botezului si focul Duhului Sfant.
Pentru a fi iesit din tristete, mohoreala, jale, descumpanire, acedie (exista o acedie a laicului, a necredinciosului), deznadejde si a ma fi apropiat de starea fericirii.
Si fiindca, indeosebi, m-ai socotit in masura a intelege si a fi cu desavarsire convins ca Tu esti Adevarul, Calea si Viata.
De nu-mi va fi dat a ma mantui, si inca aceasta absoluta convingere imi este cu totul suficienta spre a cunoaste linistea si a gusta neingrijorarea.
Mi-ai daruit, Doamne, in nespusa Ta marinimie, sa aflu tot adevarul - atroce - despre mine insumi; m-ai slobozit din robia pacatului, care slujitor mai ferecat decat mine nu cred sa fi avut.
Mai mult decat atat (caci nu daruiesti niciodata putin, cu parcimonie, dupa dreptate, ci numai clatinat si indesat, har peste har, nu imparti bacsisuri, ci poftesti la cina imparateasca): datorita bunatatii si milostivirii Tale mi-am putut insusi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi in modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, ca nu Hristos este adevarul, ca adevarul e altul - daca demonstratia ar fi incantabila si covarsitoare n-as sta nici o clipa la indoiala: as alege sa raman cu Hristos, nu cu adevarul.
Dai li!



Fragment din cartea "Daruind vei dobandi"( Nicolae Steinhardt )

- continuare -
 

Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.
Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;
- mi-a aratat ca nu sunt defmitiv si iremediabil pierdut;
- m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;
- mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;
si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci - dimpotriva - sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El - cu dragoste si bucurie - adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El "pretuind pe om nu vrea - zice Staniloae - confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii".).
Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.
Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare "faptele bune si frumoase" ale atat de hulitei morale practice - sunt singurele creatoare de pace si multumire.
Il chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata sa intre pe usa (deschisa) a inimii si capabil numai de actele caracteristice nobletei launtrice, pe care si noua ni le propune, propovaduindu-ne ca ne sunt mereu accesibile: discretia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinarii si maruntisuri, alungarea tinerii de minte a raului, sila de razbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, tafna si multe alte stupiditati a caror jalnica inferioritate si acuta nocivitate ne-a destainuit-o odata pentru totdeauna si ne-o dezvaluie de fiecare data mai dureros.
In cele din urma m-am putut convinge ca libertatea se cucereste numai prin omorarea pacatului si m-am trezit in stare sa descifrez formula "fac ce vreau": ea nu inseamna ca dau ascultare neconditionata viscerelor si tropismelor mele, pornirilor si instinctelor mele dobitocesti, constituindu-ma prizonier al egoismului, turpitudinilor si plagilor firii mele, ci supunandu-le pe acestea vointei, ratiunii si constiintei mele, partii bune (curatite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul si smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar placea demonului salasluind inauntrul meu sau tarcolind in juru-mi sa fac in numele asa-zisei libertati instinctuale, in temeiul careia ma ispiteste spre a ma indemna sa ma dau rob lui si duhurilor sale celor rele.
Nefiind botezat in pruncie ci in deplina maturitate, am putut experimenta botezul totodata ca Sfanta Taina si taina, ca moarte si inviere, ca izvor nesecat de apa vie si de senzationala fericire. Covarsitoarea majoritate a crestinilor n-au cum sti ce simte cel botezat si ce este in adevar actul acesta fulgerator; dar cei aflati in situatia mea stiu cum nu se poate mai limpede ca nu e forma, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directa a Dumnezeului celui viu.
Ii mai datorez Domnului si nepretuita, nesperata putere de a indura si suferi, de a ma supune, rabdator si urmator Lui, pildei ce ne-a dat stiind ca "El participa impreuna cu noi la suferirea necazurilor si, tot in acest sens, se smereste impreuna cu noi, ingropandu-se intr-o chenoza, intr-o noapte pe care o repeta in viata fiecaruia dintre noi." (Dumitru Staniloae). Ori, cum spunea Simone Weil, si ea evreica rourata de harul credintei in Hristos: crestinismul nu ne ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci ne pune la indemana miraculosul mijloc de a o indura.
Ceea ce deloc nu vrea sa insemne identificarea crestinismului cu suferinta. Prin suferinta se poate ajunge la adevar si lepadare de sine, insa Albert Camus arata ca desprinderea de cele lumesti inima vrednica o poate afla si prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem inalta pana la treptele cele mai de sus ale Scarii. Durerea, de fapt, e "fata mai putin nobila a stradaniei". Tinta ramane fericirea, pe care se cuvine sa ne-o insusim, dincolo de nenorociri, necazuri si incercari. Esenta invataturii crestine e aceasta deprindere, aceasta descoperire a fericirii.
"Ca si la Botezul Domnului, in botezul oricarui crestin se deschide cerul, se deschide campul intelegerii duhovnicesti a sensurilor existentei." (Constantin Galeriu: Jertfa si rascumparare).
Asa incat mai presus de orice ii datorez lui Hristos simtamantul liberator, imbatator, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii - ascutit ca o sabie cu doua taisuri - si luarea la cunostinta a faptului ca "El poate face din tine o faptura noua" nu e o simpla enuntare teologica ori o afirmatie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate bruta.
Iata de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 si 72) imi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai graitoare ale bucuriei in care neincetat ma desfat din binecuvantata zi cand am primit euforicul dar al Sfantului Botez:
"Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos la odihna."
"Veniti de auziti toti cei ce va temeti de Dumnezeu si va voi povesti cate a facut El sufletului meu."
"Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugaciunii mele."
"Binecuvantat este Dumnezeu care n-a departat rugaciunea mea si mila Lui de la mine."
"Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta."
"Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit."
De la aceste inspirate cuvinte la simtamantul de impacare generala, ce ma cuprinde, nu-i departe. Care impacare? Cu Dumnezeu, cu oamenii si cu lumea, cu oamenii care-mi vor raul, cu acei care mi-au gresit, ba - lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei carora le-am gresit eu, si in cele din urma, pana si cu mine insumi.

De ce n-a prevenit Dumnezeu căderea lui Adam, devreme ce a prevăzut-o?
 

Dacă ar fi prevenit-o, ar fi interferat cu şi ar fi abolit libertatea omului, pe care a revărsat-o ca pe un dar peste el. Dacă ar fi distrus libertatea omului, atunci comportamentul omulul şi mântuirea ar fi fost obligatorie. Omul şi-ar fi pierdut personalitatea sa şi ar fi devenit o creatură fără voinţă. Dumnezeu a preferat să îşi schimbe planul despre om, decât să îi ia cel mai semnificativ element al personalităţii sale, libertatea sa. Dumnezeu a adăugat un al doilea element care este benefic omului: dreptatea Sa împotriva răutăţii şi urii demonice. Diavolul a crezut că rătăcindu-l pe om, ar putea să împiedice planul lui Dumnezeu şi să distrugă asemănarea omului cu Dumnezeu. Adică şi-a închipuit că va reuşi deopotrivă să se răzbune pe Dumnezeu şi să îi răpească omului toată valoarea. De aceea, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să îşi implementeze planul său rău, pentru ca să-l zdrobească deplin când a luat asupra Sa natura umană, prin Întruparea Sa viitoare. În acest fel, omul care era victimă a vicleniei demonice, este capabil să se ridice “mult deasupra oricăror stăpânii şi puteri şi deasupra oricărui nume care se numeşte” (Efeseni 1, 21), nu numai în veacul acesta, ci şi în veacul ce va să fie. De aceea, dacă Dumnezeu ar fi prevenit căderea omului, l-ar fi lipsit de slava pe care a moştenit-o prin unirea sa substanţială cu Dumnezeu Însuşi, prin Întruparea Sa.


Extras din cartea „Discurs pe Muntele Athos” de Părintele Iosif Vatopedinul, Iera Megisti Moni Vatopediou, 2003.