@Daniel_Ortodox


Domnule Daniel,

De multe ori v-am stat impotriva. Si mi s-a parut ca va jucati cu vorbele.
Nu renunt la multe din gandurile de atunci.
Dar abia azi am descoperit acest topic. Si eu va multumesc pentru tot ce scrieti aici:
-despre razboie si ucideri
-despre mantuire


Si chiar zilele care au trecut si au culminat cu Sarbatoarea Inaltarii Domnului Iisus Hristos m-au facut sa ma gandesc, din nou, ca omul ar trebui sa fie “mandru” daca un crestin poate sa fie “mandru” ca apartine neamului “zidit” de Mantuitorul Iisus Hristos.
Deci: neamul nostru este Neamul lui Hristos.

Neamul nostru ar trebui sa fie cel despre care spunem in Troparul pe care-l marturisim in fata icoanei Mantuitorului Hristos:

<< Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare pentru greşalele noastre, Hristoase Dumnezeule. Că de voie bine ai voit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea. >>

Stiu ca la Sfanta Liturghie ne rugam pentru eroii neamului. Si sunt datoare ascultare. Dar cred cu tarie ca Mantuitorul Hristos ne-a indemnat sa ne iubim unii pe altii, nu sa ne urâm si sa ne ucidem unii pe altii, indiferent de motiv, sau de scop.

Legea Noua care o „plineste” pe cea Veche este Legea Iubirii.

<<Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii; n'am venit să stric, ci să plinesc d.>> Matei 5,14)
[d) Contextual, în N. T., „legea“ era cea dată de Dumnezeu prin Moise. Verbul a (se) plini îşi are dublul său înţeles: pe acela de a adeveri, a face ca o profeţie să devină realitate (ca în Mt 1, 22; 2, 15; 2, 17 etc.) şi pe acela de a face, a săvârşi, a întregi, a împlini, a completa, a duce la capăt, a desăvârşi.]
Biblia, Versiunea Anania, http://www.dervent.ro/biblia.php

Razboiul nu poate sa fie drept. Chiar m-a mirat (si ma mir in continuare) ca Sfintele Canoane sunt aproape permisive cand e vorba de ucidere in razboi.

<<2008. -"Cel ce va ucide in razboi sau aparandu-se de talhari, trei ani sa nu se impartaseasca daca vor fi venit asupra lui cu arme ucigase. Daca talharii n-au venit asupra lui sa-l ucida, ci numai sa fure, iar el putea sa fuga, dar a scos arma si a ucis pe talhar, acela se canoniseste ca un ucigas". -ILT, 335.>>
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...rea-82080.html



Nationalismul n-a dus niciodata la ceva bun. Iar razboiul nu este de la Dumnezeu, este de la cel rau.

Nu neamul romanesc se va mantui sau neamul rusesc sau italienesc sau bulgaresc: cel care se pocaieste se va mantui, daca asta binevoieste Dumnezeu; crestinii (care respecta poruncile lui Dumnezeu) se vor mantui, daca asta este voia lui Dumnezeu, pentru ca stim ca nu ne mantuim datorita calitatilor noastre, ne mantuieste marea iubire a lui Dumnezeu fata de noi, ne mantuieste marea milostivire a lui Dumnezeu, daca si noi ne straduim, daca ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute, daca ne pocaim.

Poate ca o sa aruncati cu pietre in mine: „cine sunt eu sa fac aprecieri?”

Sunt nimeni, sunt doar un om care poate sau nu poate sa se apropie de un alt om. Dar care nu crede ca ura ajuta la ceva. Iar nationalismul duce la ură. Si ura nu-i de la Dumnezeu. Doar Iubirea este de la Dumnezeu.

Mi-a placut ce a spus intr-un interviu, Parintele Evghenie Dascaliuc, duhovnicul de la Manastirea Ciolanu(acum trecut la cele vesnice, Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze cu Dreptii): "Eu sunt parintele zero!".
http://www.lumeacredintei.com/sct_3/...ntele_zero.htm

Eu nu sunt capabila sa spun (si să si cred) ca eu sunt omul zero. Dar de cate ori salta mandria peste mintea si sufletul meu (si, recunosc ca sa intampla, pentru ca smerenia se castiga greu si se pastreaza si mai greu) ma gandesc zambind la Parintele Evghenie Dascaliuc: „Parintele zero (cu z mic)”. Si parca ma mai smeresc putin.


Deci: noi suntem Neamul zidit de Mantuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu atat de mult a iubit lumea (adica pe noi toti si pe toti oamenii de pe pamant de la primul om, Adam, pana la ultimul om care se va naste din femeie inainte e a doua venire a Mantuitorului Iisus Hristos) incat pe singurulul Sau Fiu L-a jertfit pentru noi si-a noastra mantuire.

Fiul lui Dumnezeu care "S-a pogorat din Ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut Om" si S-a jertfit si a fost batut, scuipat si batjocorit pentru noi, a fost rastignit, S-a pogorat in strafundurile iadului, a biruit moartea, a Inviat si ne-a inviat pe toti si ne-a zidit ca Neam al Său.

Sa nu fie mai mult (sa nu reprezinte mai mult) decat neamul in care ne-am nascut?
Asta nu inseamna sa dispretuim neamul, dar nici sa supralicitam apartenenta la un neam.


Tot ce este altfel, mai mult sau mai putin, cred ca nu duce la nimic bun. Nationalismul si extremismul au dus intotdeauna la razboaie, la crime, la nelegiuiri, la ură.

Si astea nu sunt de la Dumnezeu. E de ajuns sa ne uitam la trecutul secol XX, plin de ură, razboaie, asupriri, lagare, bombe atomice, cuptoare pentru ars oameni, gulaguri si ghetouri, frica, saracie si foame si urgie.

Secolul care a dat comunismul cu fratii sai: fascismul, nazismul, hitlerismul si toate miscarile din aceeasi categorie. Pentru ca e greu sa-i deosebesti chiar daca unii se cred de-a stanga si altii se cred de-a dreapta.
Si unii si altii au sadit ura, au ridicat ura la rang de lege. Si unii si altii L-au negat pe Dumnezeu pentru ca I-au uzurpat dreptul de Ziditor, pentru ca si unii si altii au omorat oameni, deci au distrus Zidirea lui Dumnezeu.

Razboiul nu este de la Dumnezeu pentru ca Dumnezeu este iubire. Deci nu exista razboi drept. Crestinismul nu se apara cu sabia; crestinismul se apara cu Cuvantul lui Dumnezeu, cu rugaciunea.
Ura naste ură. Iar nationalismul, din nefericire este, printre altele ideea ca un neam este mai mult decat altul. Iar Dumnezeu nu asta a creat.

Naţionalismul e una, datoria de apărare a ţării şi patriotismul sunt altceva.

Patriotismul nu poate fi pus în ton minor decât de duşmanii ţării şi ai neamului.
Modalităţile de a făptui ca patriot sunt numeroase, inclusiv cărturăreşte, inclusiv bisericeşte. Una dintre aceste modalităţi, la limita extremă, este apărarea ţării cu arma în mână. Când nici o altă cale nu merge, singura rămâne intrarea în război împotriva celor care vor să stăpânescă şi să mutileze ţara, oamenii, tradiţia.
Mă întreb câţi dintre voi aţi făcut armata, câţi dintre voi aţi participat cu riscul de a vă pierde viaţa în Decembrie, câţi aveţi familie şi copii de crescut, de educat, de apărat. Mă tem că deocamdată faceţi literatură ieftină, sentimentală, de oameni rupţi din ţesătura neamului românesc.
Poate vă veţi schimba atitudinea atunci când veţi deveni taţi, soţi, români, bărbaţi, creştini ai acestei patrii mult schingiuite şi batjocorite. Deocamdată îmi e greu să cred că mergem mâine împreună în aceeaşi Biserică Română unde s-au închinat patrioţii neamului nostru.
Îmi e ruşine că sunt frate de neam şi de credinţă cu voi. Vai de copiii copiilor noştri!
Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne lumineze!

Domnule Daniel,

Va inteleg cand spuneti ca, de multe ori, intrarea pe forum inseamna pierdere de timp.
Si poate esti impins de tine si de altii sa tot faci pacate.

Eu am plecat de pe forum prin 2011 (cred); eram Volga, intrasem in 2006. Atunci chiar am fost socata de atitudinea unui domn/doamna??? Recunsoc ca m-a intristat si m-a speriat. Si mi-a parut rau ca poate prin postarile mele am starnit starea de rau si razboi in ceilalti. Si am inteles ca trebuie sa ma opresc. Si pana anul trecut (2012) n-am mai citit nimic de pe forumul Crestin Ortodox. Am citit toate articolele de pe site si tot ce am avut nevoie pentru ca site-ul este foarte bogat si de mare folos.

Am revenit in 9 noiembrie 2012 ca MariaElena dar m-au speriat colegii nostri prin atitudinea lor rau-voitoare si am plecat pe 15 ianuarie 2013.

M-am intors ca Nastya pe 27 ianuarie 2013 si sper sa nu plec asa de curand.

Cred ca nici dumeavoastra nu trebuie sa plecati. Pentru ca si daca aparent pierzi timpul de fapt il castigi: pentru ca te documentezi ca sa dai un raspuns corect si cu iubire de Dumnezeu si de semeni.

Pentru ca inveti (poate) sa mai dai dreptate si altuia; pentru ca inveti ca lumea nu incepe si nu se sfarseste cu tine. Si daca si altii incep sa inteleaga toate astea, e cu siguranta un castig pentru fiecare dintre noi. Castig duhovnicesc.



Uitati ce ne invata Parintele Rafail Noica:


<<Daca ne mantuim ca neam? Ce in seamna sa ne mantuim ca neam? Dumnezeu este Persoana si vorbeste ca persoana.....
“Neamul nostru se cheamă Hristos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului şi a adevărului. Patria noastră nu este România sau Rusia sau Anglia, este Ierusalimul cel de sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un <<cuib>>, ca şi păsările, şi trăim în el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul Ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.>>
(Celalalt Noica, marturii ale monahului Rafail Noica insotite de cateva cuvinte de folos ale Parintelui Symeon, Editia 2002, Editura Anastasia si Editura Partener, pg.62)

Dumnezeu sa ne ajute sa nu gresim.
Si acum, ultima data azi, in zi de Cincizecime, in zi de Pogorare a Sfantului Duh peste Apostoli:
Hristos S-a Inaltat!

Doamne ajută.
(frate "patrie şi credinţă", dă jos satana aia de la poza de avatar, te rog tare mult)

Iubitul meu frate, nimeni din Biserica Creştină, Ortodoxă, nu este în greşeală, atîta vreme cît mărturiseşte drept Iubirea. Adevărul creştin.

Tocmai aici e o rădăcină a problemei tale şi al celor ca tine, că vrei să auzi, şi nu vrei să citeşti. Vrei să ţi se spună mai mult decît să afli singur, să trăieşti, să simţi tu însuţi, prin efortul tău şi mila Domnului. Pune mînuţa şi citeşte, dragul meu.

Duhovnicii noştri dragi, părintele Cleopa Ilie, părintele Teofil Părăian, părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pîrvu, părintele Ioanichie Bălan, părintele Paisie Olaru vorbesc şi învaţă adevărat şi minunat, dar vorbesc simplu, pentru poporul neştiutor de teologie. Vorbesc din catehism, şi nu că nu ar ştii tratate de teologie, dar nu au vrut să intre în ape adînci, tratatele de teologie, pentru că poporul simplu, frumos şi credincios, nu le înţelege.

Dar avem oameni ca părintele Dumitru Stăniloaie, Ghelasie de la Frăsinei, patriarhul Iustinian Marina, mitropolitul Bartolomeu Anania, profesorul Ioan Ică cu fiul diacon Ioan Ică Jr., părintele Rafail Noica, părintele Sofronie Saharov, părintele Constantin Galeriu, chiar părintele Nicolae Steinhardt, părintele Ilarion Felea sau părintele Arsenie Boca, ei au mers adînc în teologie, în tratate existenţiale ale Iubirii şi mîntuirii creştine. Ei au înţeles, în măsuri înalte teologia creştină, autentic ortodoxă, mîntuirea în formele de adîncime şi înălţime cele mai frumoase şi curate, lipsa egoismului lui Dumnezeu, chenoza întrupării. Nimic nu se realizează, ca mîntuire şi virtuţi, fără Iubire. Iubirea autentică. Ortodoxă. Ei, împreună cu marii Sfinţi ai creştinismului, marii teologi şi marii scriitori creştini, care ne-au dat tezaurul ortodox, ei au înţeles şi aplicat teologia la cele mai pure forme dăruite de Sfînta Treime omului.

Să citeşti pe aceştia, mari ai noştrii, mai mult decît pe cei ce vorbesc poporului, ca să înţelegi teologie, dragul meu frate. Apoi să citeşti pe Sfinţi. Nicolae Velimirovici, Ignatie Brancianinov, Ioan Gură de Aur, şi alţii ai Iubirii. Toţi sfinţii sunt ai Iubirii. Această Iubire, nu protestează, nu se ridică cu înverşunare, nu e egoistă, nu instigă la revoluţii şi ură, pe nici un om, nici pe evrei, nici pe masoni, pe nimeni. Iubirea e esenţa tuturor lucrurilor şi creatoarea universului nemărginit. Crezi că ea stă şi încape în mintea noastră limitată?

Oricît citim de mult, nu e de ajuns. Cu cît cunoaştem mai mult cu atît e suferinţa şi durerea mai mare. Dovedit. Uite: "Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa." Ecclestiasticul 1, 18

Aşa că teologia, cu cît o adînceşti mai mult, nu de capul tău, nu o tălmăceşti de capu tău, ci prin vasele lui Dumnezeu prin care lucrează Domnul, Sfinţii, care tîlcuiesc, prietenii lui Dumnezeu, sfinţii care vor judeca lumea, spune în Efeseni. Deci prin ei, cu cît adînceşti teologia, cu atît suferi mai mult pentru eretici, pentru atei, pentru protestanţi, pentru păgîni, necredincioşi, cu atît vezi mai limpede cît de mare e Dumnezeu, cît de mare e Iubirea, cît de mult îi iubeşte Dumnezeu pe oameni, pe toţi oamenii.
Nu doar pe noi, egoiştii creştini. Pe toţi ne iubeşte. Şi cu cît cunoşti mai mult, îţi vei da seama că mulţi se vor mîntui. Vor merge şi in iad mulţi, destul de mulţi, dar mult mai mult, de mii de ori mai mulţi decît în iad, vor merge în Rai. Pentru că Dumnezeu este Iubire. Şi faţă de exemplul tău cu cîinele dăruit de tatăl tău, mîntuirea, Iubirea ca esenţă, ca stare existenţială, revelată şi descoperită omului, în omiprezenţa lui Dumnezeu, e la cu totul altă dimensiune.

Biserica Creştină, se înţelege, Ortodoxă, nu greşeşte. Pentru că expune puntul de vedere ce îl explic şi eu aici, şi care e cel adevărat, creştinesc. Dar trebuie să recunosc, pînă se ajunge la pătrundere reciprocă cu El, e greu. Şi chiar şi cînd ajungi la pătrundere reciprocă cu Adevărul creştinesc, datorită stării noastre căzute, nu durează mult şi rămîi cu învăţătura şi alergi toată viaţa, apoi după mistica, ascetica şi isihasmul creştinismului. Autentic ortodox. Cu atît mai mult, nu suntem pe nici un pediestal. Şi cine se suie acolo, îl va coborî Dumnezeu la timpul cuvenit, fi fără grijă de asta.

Să mă ierţi. Bucurii.

Parintele Staniloae- CREŞTINISM ŞI NAŢIONALISM

https://carteromaneasca.wordpress.co...i-nationalism/

"Creştinul se întreabă: pot eu, în calitatea mea de creştin care nu se joacă cu obligaţiile faţă de Iisus Hristos şi cu problema mântuirii sufleteşti, să fiu în acelaşi timp naţionalist, să-mi iubesc neamul cu înfocare şi să lupt neîncetat pentru apărarea şi înălţarea lui?Naţionalistul, care poate nu e încă şi creştin, e şi el dator să se întrebe: are oare într-adevăr naţionalismul meu lipsă de creştinism? E necesar oare creştinismul în cadrul concepţiei mele naţionaliste, ca un factor indispensabil pentru ridicarea neamului, care e ţinta strădaniei şi a vieţii mele?Întrebările acestea se pot concentra astfel: Este creştinismul, trăit şi judecat consecvent, o cale necesară spre naţionalism şi naţionalismul, la rândul său, o cale necesară spre creştinism?A fost una din însemnatele descoperiri ale timpului nostru răspunsul pozitiv la amândouă aceste întrebări.

Creştinismul n-a venit să se opună tendinţelor celor mai fireşti de comuniune, concretizărilor celor mai profunde ale acestor tendinţe, n-a venit să înăbuşe natura, să o facă să caute alte forme de comuniune, mai puţin fireşti, ci să intensifice, să înalţe, să desăvârşească formele naturale ale relaţiilor omeneşti.Comuniunea este chiar o condiţie fundamentală a mântuirii. Nu poţi împlini voia lui Dumnezeu, nu poţi exercita faptele creştineşti, nu poţi afla şi experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii.

Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de temelie, este aceea între membrii aceleiaşi naţiuni. În mod necesar ea trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conţinutului religios. Un creştin e fericit de ţesătura de ocazii ce i-o oferă apartenenţa la comunitatea naţională, pentru a-şi trăi în ea conţinuturile religioase, întrucât e om legat de un spaţiu, împletit prin limbă, prin istorie, cu un grup naţional, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din ţara unde s-a născut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască.Credinţa creştină e pentru credincios un impuls spre afirmarea comuniunii naţionale, spre iubirea mai presus de fire a celor cu care firea l-a aşezat în relaţii fundamentale de viaţă. Creştinismul răzbate în mod necesar spre naţionalism.Mântuirea, desigur, e o problemă care trebuie să frământe personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu se împărtăşeşte omului în această calitate – care e calitate anormală – ci în calitatea lui de membru al unei comunităţi, iar cea mai firească comunitate este cea naţională. Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am ştiut să mă desfac de comuniunea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voinţa şi cu iubirea mea creştină.Dumnezeu priveşte pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunităţi mai largi, priveşte propriu-zis comunităţile şi, prin ele, face părtaş pe om de har şi mântuire. Şi întrucât comunităţile cele mai fireşti sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri şi numai întrucât inşii fac parte din neamuri, simte fiecare privirea lui Dumnezeu asupra lui.În cartea Iui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă împărăţia, nu pe ins în parte (Dan. 5, 25-28). Iar la Apocalipsă se vorbeşte de mântuirea neamurilor, nu a inşilor."

Noua cetate, in care va salaslui Dumnezeu cu alesii Lui, dupa viziunea Sf. Ioan “… avea zid mare si inalt si avea douasprezece porti, iar la porti doisprezece ingeri si nume scrise deasupra, care sunt numele celor douasprezece semintii ale lui Israel.” (APOCALIPSA,21,12) “Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna ca sa o lumineze, caci marirea lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul. Si neamurile vor umbla in lumina ei, iar imparatii pamantului aduce-vor la ea marirea lor.” (21, 23-34) “Mi-a aratat apoi raul si apa vietii, limpede cum e clestarul si care izvoraste din tronul lui Dumnezeu si al Mielului. Si curge prin mijlocul cetatii. Iar pe cele doua maluri ale raului creste pomul vietii, facand douasprezece feluri de roade, in fiecare luna dandu-si rodul; si frunzele pomului sunt spre tamaduirea neamurilor.” (22, 1,2)

Daniel, ti-am mai scris de cateva ori, dar nu cred ca o sa poti intelege deocamdata, pentru ca tu chiar crezi ca nu poti gresi si ai ajuns la masura sfintilor sau duhovnicilor. Cea mai simpla cale sa iti dai seama de falsa smerenie este cand cineva spune tot timpul ca e pacatos, fara sa aiba si masura celor induhovniciti. Tu oricine te contrazice spui ca gresetse, indiferent daca e sfant, catehism sau altceva, doar tu ai dreptate. Ti-am mai spus, daca vrei roaga duhovnicul sa te sfatuiasca. Iata cateva randuri despre falsa smerenie: http://carteromaneasca.wordpress.com...xiev-smerenia/
"Pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: “Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!” O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. “Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare”, spune Sfantul Ioan Scararul “ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza”.
Dar poate ma insel si tu ai smerenia cea adevarata.

Doamne ajută.

Da frate, "Theodore_of_Mopsuestia", aşteaptă tu să vezi pe Dumnezeu dacă mai stai în erezie şi în înşelare. Aşteaptă. Dacă o să ai parte de nişte liniştire în Rai, să spui mulţumesc Doamne. Că cu atît rămîi, dacă stai înafara adevărului creştin, ortodox.

Da, frate, creştinii au văzut Calea. Nu ereticii. Creştinii. Să vi acasă, dragul meu, dacă vrei să vezi "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El". I Corinteni 2, 9.

Că şi musulmanii spun că iubesc pe Domnul, şi ereticii, dar domnul lor este altul, decît Domnul creştinilor. Dar Domnul creştinilor se va milostivi de mulţi şi va mîntui pe mulţi, dar pe El nu îl vor vedea mulţi.
Ţine minte.

Asemenea, cu respect.

Bucurii.

Pai uite ca tocmai asta ar trebui sa-ti deschida mintea sa intelegi ca este si o atitudine justa in actul de aparere, chiar daca are ca pret viata unui om.

Nu stiu ce intelegi tu prin nationalism dar eu cred ca nationalismul poate fi bine inteles (si practicat) si prost inteles (si practicat).

Adevarat e pentru cei care pornesc razboi cu gandurile rautatii, nu cei care incearca sa-si apare persoana, familia sau in varianta extinsa - neamul.

Punctul pe i.

Doamne ajută.

Minunat ai vorbit, surioară Nastya.

Să stai ortodoxă, draga mea, că e singura Biserică Creştină rămasă pe pămînt. Iar dacă nu eşti, să devii, şi să ai inimă curată, ca să poţi vedea pe Dumnezeu şi cele la care mintea nu s-a suit.
Cu adevărat, spurcăciunea pămîntului, şi şarpele cel vechi, leagă minţile oamenilor la ucidere, în ultima sută de ani din 1900 anul mîntuirii, ne-am ucis între noi, toţi oamenii, mai mult decît toate uciderile de la întemeierea lumii de 8000 de ani. Şi cele ce vor fi în vremurile din urmă, va fi cea mai mare prigoană a Bisericii Creştine, cum nu a mai fost şi nu va mai fi. Semnele sfîrşitului.

Aşa, şi ce vrei să arăţi frate "antiecumenism"?
Că părintele Dumitru Stăniloaie, în cartea sa, creştinism şi naţionalism îndeamnă creştinul la uciderea altor oameni pentru a "apăra" o bucată de pămînt? Să-şi dea viaţa nu pentru Hristos, ci pentru a ucide alte vieţi, apărînd nişte graniţe teritoriale? Te înseli amarnic, dragul meu. Amarnic. Reconsideră cuvintele părintelui Dumitru Stăniloaie.

Da, creştinul, iubitor de Hristos trebuie (!) să-şi iubească neamul, pentru că neamul e compus din oameni, deci iubeşte oamenii, mîntuirea e împreună şi prin oameni, prin celălalt, prin aproapele gol şi flămînd. Deci, iubim neamul, dar pînă la o limită. Cînd neamul se ridică împotriva cuvintelor, poruncilor lui Dumnezeu, ca şi Israel, de nenumărate ori, acel neam NU mai trebuie iubit, (în sensul păcatului neamului, că chiar şi oamenii răi trebi iubiţi) pînă leapădă nebunia în care vrea să intre sau a intrat. Păcatul NU trebuie iubit. Patima NU trebuie iubită. Dacă neamul te obligă să-l aperi, ucigînd alt om, îţi faci băgăjelul şi ai plecat din acel neam, ca să încalci cuvîntul lui Dumnezeu, ca să nu ucizi un alt om.
Deci mai citeşte odată, cu multă atenţie, multă, ce spune părintele Dumitru Stăniloaie acolo.

Bucurii.

Daniel, evident ca spun prostii si e erezie ce spun, dar nu fata de invatatura ortodoxa, ci fata de invatatura ta. Vad ca ai facut-o si dogma, iar cei ce nu o recunosc sunt eretici. Nu doar ca ai ceva neintelegeri, dar nici nu doresti sa afli adevarul, esti impotriva lui cand iti este aratat, iar cel ce ti-l arata e eretic sau in inselare. Desigur ca e catehismul incomplet, pentru ca trebuie completat cu invatatura ta. Toti spun gresit cand te contrazic, sfintii, catehismul, invatatura Bisericii, doar tu ai intelegerea corecta. Eu ti-am scris sperand ca vrei sa aflii adevarul, dar nu te intereseaza decat adevarul tau, spus cu multa siguranta, pentru ca nu te poti insela. Desi am vazut ce lucruri complet gresite sustii eu ti-am scris frumos, cu intelegere. Tu insa nu, un contrast foarte mare intre ceea ce afirmi din scris si felul cum te comporti.
Am citit aproape tot, doua mesaje mari in care e doar invatatura lui Daniel. Eventual talcuiesti si cate un pasaj din Sfanta Scriptura, ca asa fac si neoprotestantii. Cand vei dori sa vorbim si despre invatatura ortodoxa, nu numai despre a ta, sunt deschis la dialog. Adica sfantul spune, doua puncte, citat. Catehismul spune, doua puncte citat. Pana acum ai scris doar Daniel spune, daniel talcuieste Sfanta Scriptura asa, catehismul si sfintii se insala, pentru ca il contrazic pe Daniel. Daca aveai smerenie te intrebai macar daca e posibil sa nu se fi inselat toti si numai tu sa ai dreptate.
Dar ai scris si un lucru bun, ca iti vei intreba duhovnicul. Sper sa faci asta.
Nu cred ca are rost sa iti raspund la mesaj, pentru ca oricum nu vei dori sa accepti nimic, as scrie doar pierzand timpul. Raspund doar la cateva neintelegeri, pentru ca am vazut ca nu ai citit cu atentie mesajul meu.
Eu am scris ca exista botezul dorintei, nu ca nu exista.
Sincer sa fiu asta m-a facut sa rad cand am citit-o. Tu negi si ce scrie negru pe alb daca e nevoie, doar ca te contrazice pe tine, pentru ca tu nu poti gresi. Nici nu stiu de ce mai crezi sau mergi la Biserica, faci cateva fapte bune si te-ai mantuit. Eventual o donatie mai consistenta si ai rezolvat pe toata viata. Tu nu ai vazut ca scria in continuarea citatului si de ce e nevoie de fiecare dintre cele trei? Sau nu se potrivea cu invatatura ta si trebuia scos? Inteleg ca ai facut facultatea de teologie, ai lipsit la majoritatea orelor?
Eu la inceput am crezut ca tu spui invatatura ortodoxa, parca dupa ce ai revenit ai inceput sa spui tot felul de alte invataturi, in contrast cu ce spuneai la inceput. Acum ai o imbinare intre zelotism si ecumenism.
Daca citeai cu atentie vedeai ca l-am citat pe Episcopul Buzaului. Bineinteles ca si el e eretic, nu are invatatura lui Daniel. N-ai vazut ca nu il mai faceai eretic. Ar fi fost interesant sa dau citate din sfinti fara sa spun ca aprtin unor sfinti, sa vedem atunci cum ii faceai pe sfinti eretici. De asta am spus de zelotism, pentru ca acestia vad erezie peste tot, mai ales acolo unde nu e.
Am scris un mesaj mai aspru pentru ca celelalte nu au avut efect. Dar sa nu crezi ca am ceva cu tine sau as pastra vreun resentiment maine. Doar ca astept sa scrii si ceva din invatatura ortodoxa ca sa mai raspund la mesaje.
Ca o completare, desi nu cred ca te va interesa pentru ca e vorba de invatatura ortodoxa, hotararea unui Sfant Sinod. Si vei vedea numite acolo cateva erezii, ca sa vezi care sunt de fapt ereziile in cazul acesta: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14964

De ce sa vina, ca tu spui ca tot in Rai ajunge. Ca n-o sa aiba slava unui sfant e normal, nici noi n-o sa avem toti, ci mai jos.

@Cezar

1. Crestinii au uitat un lucru esential: rugaciunea.
2. Si au mai uitat un cuvant al Mantuitorului Hristos: <<Aşadar, mergeţi şi învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n'am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi“.>>(Matei 9,13)

3. <<Şi să-L iubeşti pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea şi să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile-de-tot şi decât toate jertfele“.>> (Matei 12,33)
4. <<Porunca noua dau voua, sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" >> (Ioan 13, 34)
<<A face ce e drept şi a vorbi adevăr Îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu
decât sângele jertfelor>> (Proverbe 21,3)

<<Nu ţi s'a spus, o, omule, ce este bun?
sau ce anume cere Domnul de la tine,
decât să faci dreptate
şi mila s'o iubeşti
şi să fii gata să ţii pasul
cu Domnul, Dumnezeul tău?>> (Mi 6,8)


<<Se cunosc mai multe minuni înfaptuite de moaștele Sfântului Ioan cel nou de la Suceava. Una dintre ele este amintită de Petru Movilă al Kievului: La 2 iunie 1622 Suceava era amenințată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părțile. Preoții slujitori la biserica în care erau adăpostite moșstele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au ințeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte și că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca orașul să nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevar, o ploaie torențiala a împiedicat pe tătari să mai asedieze orașul.>>
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Ioan_cel_Nou


<<"Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca 6, 31). Iata ceea ce toti comentatorii Noului Testament au numit "Legea de aur a moralei crestine". Textul este inclus in "Predica de pe munte" — ea insasi un rezumat mai larg al invataturii Sale si se afla exact asa si in Evanghelia dupa Matei (7, 12).

Vrem sa ne urasca? Vrem sa ne faca rau? Vrem sa ne vorbeasca de rau? Vrem sa ne parasca? Vrem sa ne tarasca prin tribunale? Niciodata! Toti vrem ca oamenii sa ne faca numai bine. Vrem sa fim iubiti. Vrem sa fim ajutati. Cuvantul Mantuitorului are in vedere atat de mult interesele noastre, incat nu e posibil sa nu le intelegem si pe ale altora, asa cum le intelegem pe ale noastre. Ne ia pe noi insine drept masura a modului cum trebuie sa ne purtam cu altul. Cum vrem sa se poarte altii cu noi, asa sa ne purtam si noi cu dansii.

Mantuitorul a adus in lume noutatea iubirii. Sfatul acesta e de fapt o alta forma de exprimare a unui alt principiu: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 19, 19; 22, 39; Romani 13, 9; Gal. 5, 14). De aceea a zis: "Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii, precum V-am iubit si Eu pe voi" (Ioan 13, 34).

Dar de ce era porunca aceasta noua? Era noua fiindca in Vechiul Testament nu era tot asa. Mantuitorul insusi precizeaza: "Ati auzit ca s-a zis: sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau" (Matei 5, 43). Mantuitorul face un pas mai departe decat preceptul din Vechiul Testament, ridicandu-l cu o treapta mai sus, caci zice: nu numai sa iubiti pe cei ce va iubesc, dar "sa iubiti chiar pe vrajmasii vostri, sa binecuvantati pe cei ce va blestema, sa faceti bine celor ce va urasc, si sa va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc" (Matei 5, 44).>>


<<Se povesteste ca unul din marii presedinti ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, in momentul cand trebuia sa fie ales presedinte, avea un opozant foarte puternic care mergea din oras in oras si tinea cuvantari impotriva lui, vorbindu-l de rau, asa cum se obisnuieste in confruntarile electorale. Lincoln a reusit totusi sa capete cele mai multe voturi si sa fie ales presedinte. Cand si-a alcatuit guvernul, pe cine credeti ca a ales ministru de razboi in cabinetul sau? Tocmai pe acest om care il blamase in chip infam in tot timpul campaniei electorale. Prietenii l-au intrebat: "De ce ai facut aceasta?" El a raspuns: "Cum poti sa-ti biruiesti un dusman altfel, decat facandu-l prieten?"

Intr-adevar, daca stam si ne gandim bine, cea mai mare biruinta pe care poate s-o obtina cineva in relatiile cu oamenii, e ca dintr-un dusman sa-si faca un prieten. Incercati! Nu e usor, dar e cu adevarat o mare victorie. Acum stim care e mijlocul prin care poti face dintr-un dusman prieten. Nu e altul, decat tralandu-l cu iubire, cu iertare, cu intelegere, cu speranta ca se va indrepta, acordandu-i un avans de incredere. Caci dragostea pe care o investim in altii, si mai ales in cei care ne voiesc si ne fac raul, nu este altceva decat o investitie de speranta, ca vom transforma sufletul facatorului de rau intr-un suflet facator de bine.>>


IPS Antonie Plamadeala
http://www.crestinortodox.ro/predici...or-121389.html

Asta am sustinut si eu, fara sa stiu canonul, omorul in acest caz e tot un pacat, dar e mai putin grav pedepsit fata de omorul obisnuit.

1. Rusinea e un sentiment omenesc. Deci: inca n-ati pierdut nimic.

2. Aveati acelasi sentiment de rusine si atunci cand pe topicul „Sa ramane ortodocsi pana la capat..” vorbeati in termeni neortodocsi (ca sa nu spun altfel; dar puteti sa recititi si poate va mai indulciti putin tonul)despre Biserica Ortodxa Romana? Era vorba despre aceeasi credinta la care va referiti acum?

3. Cred ca trebuie sa fiti ceva mai atent cand vorbiti despre dusmanii tarii si ai neamului. Poate reformulati. Sa analizam mai atent cam cine ar putea fi dusmanii despre care vorbiti?
Sa va amintesc cam ce spunea parintele Gheorghe Calciu despre Biserica lui Hristos si cand ne aflam in Biserica lui Hristos? (Va dau citatul in postarea urmatoare).

4. Eu am facut „armata” (pregatire militara) ca studenta, in anul IV si V de facultate. Mi s-a parut o mare tampenie si o uriasa pierdere de timp.

5. N-am fost participant la Revolutie; am mai spus: n-am veleitati de erou, martir sau mucenic. Dar stiu cum a fost; si stiu numele a 4 persoane care au murit atunci; pe unul dintre ei l-am vazut cand a fost impuscat in strada, in plina zi.
Si aveam si o mare responsabilitate: eram(sunt) mama a doi copii. Cred ca o dovada a patriotsimului despre care faceti parada (pentru ca acum nimeni nu va/ne cere sa trecem la arme) este sa-ti cresti copiii crestineste si sa devina oameni de folos tarii lor. Nu neaparat cu pusca de gat. Cred ca ar trebui sa revedeti (acum e simplu, va ajuta Google) diferenta dintre patriot si patriotard.

6. Stiu ce inseamna razboiul din ce mi-au povestit parintii mei si alti oameni pe care i-am cunoscut si au trait aceasta experienta cumplita. Nu va doresc sa aveti prilejul sa va dovediti curajul si patriotismul despre care e usor sa vorbiti. Dar daca ar trebui sa-l si probati?
Sora mea s-a nascut in anul 1942; la razboi avea doi ani. Casa noastra era in Bucuresti (spun era pentru ca ne-au demolat-o comunistii in anul 1980) in cartierul Ghencea unde, pe atunci, era cea mai mare unitate militara anti-aeriana din Bucuresti. Stiti ce insemna asta?
Ca de fiecare data cand se anunta la Radio:”avioane americane se indreapta spre Serbia>>” mama, femeie tanara, trebuia sa-si ia copilul de doi ani in brate, si o geanta cu o sticla de lapte, paine si biscuiti si actele si sa plece cu niste camioane care ii evacuau pe oameni in afara Bucurestiului, mai sus de linia de centura, la Domnesti. Asta pentru ca, aproape sistematic, unitatea anti-aeriana cu pricina (cu care ne invecinam) era bombardata.
Tata era pe front; intr-un razboi pe care nu si l-a dorit. Dar l-au dorit altii. Poate tot patrioti ca dvs. V-a povestit cineva ce inseamna sa stai cu un copil de doi ani in brate cand zboara si suiera pe langa tine gloantele si schijele? Daca nu, lasati parada cu dragostea de tara. Sa va spuna aceia care au trait razboiul. Din fata calculatorului poti sa te aventurezi si pe Luna. Asta seara e chiar mai aproape. Poate incercati!

7. Tata a venit din razboi; dar a fost ranit; avea diabet si rana nu i s-a mai vindecat niciodata. Comunistii il chemau la comisariat sa-l intrebe de ce a luptat DOAR in razboiul criminal anti- sovietic. De ce n-a luptat si impotriva nemtilor. N-a mai avut serviciu pana a trecut la Domnul(in anul 1953). Nu l-a mai angajat nimeni. In schimb, le intocmea rapoartele si tot felul de acte unor ofiteri, ridicati”pe puncte” care nici macar nu stiau sa scrie si sa citeasca, dar luptasera doar in partea de vest, sa-i duca pe nemti acasa. Aceiasi militari care acum, sunt mari eroi. Si asa se mai fac eroii, domnule. De-asta nu cred ca eroismul este o rezolvare. O mama care a simtit pulsand viata in trupul ei, nu poate sa fie de acord cu razboiul si tot ce decurge din asta.

8. Acum vad ca iar vorbiti despre Biserica. De cand accesul in Biserica lui Hristos se face pe baza faptelor de eroism? Oare nu ati auzit ca Mantuitorul Hristos ne spune: <<Mila voiesc, nu jertfa?>> Noi trebuie sa ne jertfim doar pacatele; aici cred ca trebuie sa mai lucrati.

9. Cine schingiuieste patria noastra domnule si cine o batjocoreste? Dvs. cum o onorati? In afara de supararea din timp in timp pe forum, cum se reflecta in viata noastra de zi cu zi patriotismul dvs. despre care vorbiti?

Doamne ajută.

Duşmanii oricărui neam sunt demonii şi lucrările lor, împotriva cărora orice creştin trebuie să lupte. Nicidecum oamenii. "Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh." (Efeseni 6, 12)

Că şi minţile acelor oameni, tot întunericul le luptă. Nu ei sunt atît de vinovaţi, cît e diavolul.
Spun Părinţii, cînd te superi pe un om, nu uita că diavolul e cel care l-a făcut să te supere şi nu uita că în el, acel om, trebuie să vezi pe Hristos. Cum şi Hristos a iubit pe cei ce Îl răstigneau, aşa şi noi să iubim şi pe vrăjmaşii noştrii, chiar şi pe diavoli, de ajungem la măsura aia.

CE E GREŞIT AICI, sufletelor înşelate ?

Modalităţile de făptui ca patriot, trebuie să fie toate, DAR pînă acolo cînd trebuie, ca patriot, să încalci porunca lui Dumnezeu. Aici, porunca să nu ucizi, să-ţi iubeşti aproapele, să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Nu există limită extremă pentru un creştin. limită extremă a ce? A încălcării lui poruncii lui Dumnezeu? Să nu fie!

Trebui să urîm păcatul şi pricina care aduce păcatul. Aici, armata. Armata nu e creştinească. Îndeamnă la ucidere. Instigă la ură. Încalcă cuvîntul lui Dumnezeu. Trebuie să urmezi ordinele unor oameni care îţi spun să omori un alt om. Să nu fie !
Personal, nu m-am dus în armată, n-aveau decît să mă şi aresteze, să mă şi omoare, mîna pe armă nu o pun, decît la vînătoarea unei căprioare poate, peste care Dumnezeu m-a pus stăpîn. Atît. În rest, e nebunie.

Ţesătura neamului romînesc, atunci cînd se face superioară şi întunecă ţesătura neamului creştinesc, ţesătura neamului romînesc devine o ţesătură putrezită, schimonosită de demoni şi lucrările lor vîscoase. Să nu fie. SĂ NU FIE !

Şi cînd eşti tată şi soţ, dacă a fi tată şi soţ, este înainte de a fi creştin, numai suntem demni de Domnul. Cum El însuţi spune: " Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. " Matei 10, 37

"Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă." Matei 5, 21

Ioane, numeşti aceste cuvinte ale lui Dumnezeu "literatură ieftină, sentimentală" ???

Atunci cu durere şi spre a mea osîndă îţi spun că eşti nebun, eşti în înşelare şi pierzanie. Şi Cuvîntul lui Dumnezeu nu se află întru tine, te împărtăşeşti cu nevrednicie la fiecare Sfîntă Euharistie, cînd te împărtăşeşti, şi Domnul Dumnezeu va cerceta cu încercări familia ta, după cuvîntul Său.

NU e Biserică Romînă, înainte de-a fi Biserică Creştină a lui Hristos ! Ţine minte asta, Ioane ! Teme-te de asta, Ioane. Să-ţi fie ruşine că te numeşti creştin şi spui că vrei să aperi o bucată de pămînt. Să-ţi fie ! Mare ruşine să-ţi fie.

Iertare. Bucurii.

@Cezar si altor colegi forumisti care au dat navala sa traga concluzii: adventisti etc.

Credeti ca si Parintele Gheorghe Calciu o fi trecut la adventisti?
A uitat Parintele sa ne aduca aminte ca suntem in Biserica lui Hristos doar daca mergem la razboi?
A uitat Parintele Serphim Rose, care-l citeaza pe Parintele Calciu, sa vorbeasca despre eroismul crestinului cu arma la piept?

<<Biserica lui Hristos traieste si este libera. In ea ne miscam si vietuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. In El avem libertate deplina. In Biserica cunoastem adevarul si adevarul ne va face liberi (Ioan 8:32).

Esti in Biserica lui Hristos de fiecare data cand il ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si il vizitezi pe cel bolnav.

Esti in Biserica lui Hristos cand esti bun si intelegator, cand refuzi sa te manii pe fratele tau, chiar si atunci cand ti-a ranit sentimentele.

Esti in Biserica lui Hristos cand te rogi: <<Doamne, iarta-l.>> Cand muncesti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasa, dar cu zambetul pe buze; cand rasplatesti raul cu dragostea - esti in Biserica lui Hristos.

Nu vezi, asadar, tinere prieten, cat de aproape este Biserica lui Hristos? Tu esti Petru si Dumnezeu si-a cladit Biserica Sa pe tine. Tu esti piatra Bisericii Sale impotriva careia nimic nu poate izbandi...

Sa cladim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a carei temelie este Hristos... Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: „Cine e el?” Mai degraba zi: „Nu e un strain; este fratele meu. Este Biserica lui Hristos la fel ca si mine”. >>

(Parintele Gheorghe Calciu, citat de Serafim Rose in conferinta cu tema: "Perspectiva ortodoxa asupra lumii"Aparut in „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982 (Traducerea: Radu Hagiu)
http://www.apologeticum.ro/2012/09/3...ilele-noastre/

Domnule Cezar,


Cand va spune Parintele Calciu <<Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: „Cine e el?” Mai degraba zi: „Nu e un strain; este fratele meu. Este Biserica lui Hristos la fel ca si mine”. >> Va mai rusinati ca aveti ghinionul sa convietuiti cu niste oameni, poate tradatori de neam si de tara?

Credeti ca Mantuitorul Hristos S-a rusinat cand a intrat in casa Vamesului?
Credeti ca Mantuitorul Hristos S-a rusinat cand femeia pacatoasa i-a spalat picioarele cu lacrimile ei si cu parul ei le-a sters?

Ati citit undeva ca Mantuitorul Hristos a venit in lume doar pentru o Elita?
Daca nu, cum de v-a apucat rusinea doar privind la pacatele altora? La pacatele dvs. cand o sa priviti?

Vedeti ca astazi acum suntem deja in Marea Sarbatoare a Pogorarii Duhului Sfant peste Apostoli sub chipul unor limbi de foc. Ziua intemeierii Bisericii lui Hristos.
Maine, cand o sa spuneti Crezul, o sa va mai fie rusine ca nu traiti intr-u neam perfect?
Poate ati uitat ca doar un singur Om este Om Adevarat, Desavarsit: Mantuitorul Hristos.
Dumnezeu sa ne ierte pe toti!

Doamne ajută.

Nu am spus şi nu cred că nu pot greşi. Greşesc. Dar nu aici, cînd spun să nu ucizi nici un om şi cînd spun că şi păgînii "din fire făcînd ale legii" se vor mîntui, prin harul şi milostivirea lui Dumnezeu. Asta este învăţătura creştină. Nicidecum părerile tale teologice.
După cuvîntul Scripturii, nu este om care să fie viu şi să nu greşească. Şi după cuvîntul că suntem supuşi păcatului.
Nu cred că am ajuns la măsura sfinţilor şi a părinţilor. Am ajuns la măsura care mi-a dat-o Dumnezeu, care mi-o poate lua oricînd voieşte. Slavă lui pentru toate. El dă şi El ia, după mare mila Lui.

Pardon? Să spui mereu că eşti păcătos e falsă smerenie ??? NU frate. Greşit! E rugăciunea inimii.
DOAMNE IISUSE HRISTOASE, FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE MINE -PĂCĂTOSUL-.

Pare-se că arhimandritul Serafim Alexiev, de unde ai dat citatul, e greşit. Nu-i bai îl iartă Domnul, dar mai grav că sminteşte şi pe alţii, căci a publicat o carte cu o opinie teologică greşită, ce contrazice pe Sfinţii Părinţi. Uite aşa ia dracu minţile chiar şi celor aleşi, cum spune Scriptura.
Şi o susţine cu inovaţii, ca fratele Cătălin. Of, vai.

Nu am spus tot timpul că sunt păcătos, şi chiar de aş spune Sfinţii Părinţi spun că e bine pururea să avem în faţă neputinţa noastră. Dar aşa este precum spui, am o falsă smerenie, roagă pe Domnul pentru mine şi neputinţa mea. Dar să ţinem cont, dragul meu, că Sfîntul Apostol Pavel s-a numit pe sine cel mai mic, ce suntem noi? Să nu spunem că suntem păcătoşi? Cine spune asta? Serafim Alexiev? Smereşte-te, frate.
Nu căuta să răspunzi împotriva Adevărului. Împotriva mea poţi răspunde, dar nu împotriva Adevărului, că va da Domnul cu tine de pămînt. Să nu te miri de ce îţi merge rău în viaţă. Tot ce ţi-am scris e Adevărul. Spre a ta îndreptare. Nu eu să mă îndrept. Că eu îţi mărturisesc Adevărul, ci tu să te îndrepţi din exclusivităţi şi înşelări. Of, vai nouă, creştini cu numele.

Nu caut slava omenească. Mă lepăd de toată slava omenească. N-am nevoie de aşa ceva. Da, spun eu nevrednicul. Dacă nu mă mîntuiesc, să te rogi şi pentru sufletul meu din iad, cînd vei merge în Rai. Nu ştiu ce smerenie am, nici nu vreau să aflu, ca nu cumva să fiu ispitit cu mîndria, îmi ştiu doar neputinţele şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Nici iubire nu am. Nimic nu am. Vai şi-amar sunt. Dar vreau să se mîntuiască cît mai mulţi. Toţi!
Nu oricine mă contrazice spun că greşeşte, atîta vreme cît spune şi învaţă Adevărul, în învăţătura creştinească, a Iubirii lui Dumnezeu, mă înclin în faţa lui şi îi spăl şi picioarele şi i le sărut apoi, cu sărutare sfîntă, cum spune Sfîntul Apostol Pavel.

Iar în legătură cu mîntuirea celor ce nu sunt ortodocşi.

Cătăline, nu frate. Să fi deschis la dialog, cînd ai să vrei să iubeşti. Şi cînd ai să ieşi din carapacea de broască ţestoasă, de mîntuire exclusivistă şi egoistă doar pentru ortodocşi. Aşteaptă. Deşi sunt singurii creştini de pe pămînt, mîntuirea nu e doar a lor. Cum Dumnezeu a arătat că nu e doar a lui Israel, ci a tuturor. Iar dacă tu ai înţeles că noi, cei ce vrem să nu ucidem şi credem în Iubirea lui Dumnezeu, suntem luptători împotriva Adevărului, fie ca Domnul Dumnezeu să te ierte pentru neputinţa ta. Multe prostii ai scris frate, multe prostii. Şi mai şi crezi că ai scris bine, şi eu sunt eretic şi sperie-ciori şi etc. Of, măi suflete, of.

Să ştii! Nu voi lăsa Adevărul să fie călcat în picioare pentru nimic în lume ! De ideile tale sau a nimănui, că tu susţii că spui părerea bisericii şi eu sunt nu ştiu cum. Sunt, eu sunt în orice fel vrei tu să mă numeşti, dar Adevărul nu e, pentru El îmi dau şi viaţa. Pentru Iubire. Părerea ta NU e părerea Bisericii Creştine. Şi ce am vorbit pînă acum, NU este învăţătura mea, ci a Bisericii lui Hristos.
Nu a nebuniei în care te aflii tu şi ce e mai grav mai şi crezi că spui bine. Fi mai atent la ce am spus, că e plin de citate în ce am spus. Nu frate drag, să nu răspunzi la mesaj, că numai prostii spui.
Mergi tu cu a ta şi nu mă judeca prea aspru pentru că eu merg cu a mea şi Judecata lui Dumnezeu ne va arăta frate, că Dumnezeu este Iubire. Să nu uiţi asta.

Şi voi toţi, care susţineţi că e bine să ucizi un alt om, pentru apărarea unei bucăţi de pămînt, vă spun cu durere, aveţi toate şansele, să NU măşteniţi Împărăţia Cerurilor. E suficient că gîndeşti numai să ucizi un alt om, că ţi-e socotit drept păcat. "Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui." Matei 5, 28.

SĂ NU UCIDEŢI, fraţilor pe nimeni, niciodată. Niciodată. Şi nici în gînd să nu aveţi aşa ceva.

Bucurii.

Iată o alternativă la dilema noastră: http://www.youtube.com/watch?v=g-7jdbj0Lgg
Teribil personaj!

Şi o mostră de "patriotism" de neuitat: http://www.youtube.com/watch?v=ixccVZjoKSk

Parintele Staniloae- PENTRU APĂRAREA ŢĂRII:
http://carteromaneasca.wordpress.com...pararea-tarii/

"...De aceea trebuie să ne trezim de tot din naiva iluzie a anilor de după război că viitorul va fi al unei păci perpetue. Iluzia aceasta a putut răsări şi s-a putut nutri numai dintr-o insuficientă cunoaştere a realităţii sufletului omenesc, cu adâncul păcatului şi al răului din el, din ideea atotputerniciei raţiunii asupra acestui suflet, dintr-o negare a misterului dogmei creştine despre forţa uriaşă a răului împotriva căruia nu se poate lupta decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Numai prin creştinism se pot împuţina războaiele în viitor, dar cine îţi dă siguranţa că şi mâine şi poimâine şi în tot timpul viitor popoarele vor accepta să lupte cu ajutorul dumnezeiesc, când nici azi nu vor să ştie de acest ajutor nici chiar cei mai vajnici pacifişti.

Sunt, în privinţa războiului viitor, două adevăruri cu putere de axiomă: 1. fără creştinism va fi sigur război, cu oricât pacifism s-ar trâmbiţa; 2. numai prin creştinism se pot amâna şi împuţina războaiele, dar întrucât nu poţi avea siguranţa că sufletul popoarelor va fi creştin mâine (chiar dacă, e azi), nu poţi avea în nici un fel siguranţa că nu va fi în viitor război. Dimpotrivă, din felul obişnuit al comportării sufletului omenesc, poţi trage concluzia că război va fi cu siguranţă.

Creştinismul propovăduieşte cu tărie pacea şi poate ca acţiunea lui să realizeze un progres mai mare decât al neprogresului în rău, dar războiul tot rămâne ca un fapt de viitor sigur, dat fiind răul adânc din firea omenească.

Vor fi războaie, pentru că vor fi păcate. Desăvârşirea deplină şi a tuturor nu se realizează pe lumea aceasta. Şi precum siguranţa că vor fi păcate nu echivalează pentru creştinism cu o împăcare cu ele sau cu o încetare a luptei contra lor, dar, în orice caz, ea impune anumite măsuri de precauţie împotriva efectelor prea stricăcioase ale lor, la fel siguranţa că vor fi războaie nu însemnează o împăcare cu ele, o justificare a lor, dar, pe lângă toată propovăduirea contra lor, creştinismul trebuie să admită luarea de măsuri de precauţie contra lor.

Din această poziţie ideologică, ştiind că vor fi războaie, aprobăm şi chiar îndemnăm statul nostru să se înarmeze pentru pararea eventualelor lovituri la care ar putea fi expus în viitorul război, care, judecând din datele actualităţii, e probabil să nu întârzie prea mult.

Nu suntem un neam cu ambiţii de cucerire. Nu le-am avut nici în trecut. Toate războaiele noastre au fost de apărare sau de recucerire a unei libertăţi pierdute.

Dar, pentru apărarea acestei libertăţi pe care ne-o garantează actualele graniţe, care nu se întind decât până unde se găsesc români, trebuie să fim gata oricând, împotriva oricărei pofte străine de a ne-o răpi. Poporul nostru s-a comportat şi se va comporta în această privinţă în cel mai perfect spirit creştin.

Nu ştim ce s-a făcut până acum la noi în această direcţie. Ştim numai că conducătorii statului nostru se expun unei grele răspunderi şi unei neiertate vinovăţii dacă nu fac totul ca viitorul război să nu aducă sacrificarea în masă a sutelor de mii de vieţi româneşti şi nu asigură apărarea demnă şi eficace a independenţei integrale a poporului român în statul român.

Conducătorul spiritual al românismului ardelean[ Conducătorul spiritual al românismului ardelean era mitropolitul Nicolae Bălan, care, într-adevăr, a avertizat autorităţile şi opinia publică asupra pericolelor ce urmăresc România], care ştie ce e robia şi are oroare de ea, a adresat în repetate rânduri în anii trecuţi serioase îndemnuri factorilor răspunzători pentru destinele de viitor ale neamului nostru să nu neglijeze înzestrarea armatei, atât de importantă pentru asigurarea acestui viitor.

O spunem acum şi prin această foaie: faceţi totul pentru o perfectă înzestrare a armatei! Cereţi ţării orice sacrificii şi vi le va consimţi cu dragă inimă! Dar toate să fie chivernisite cu maximă înţelepciune, cinste şi răspundere pentru ziua de mâine!"

-Parintele Staniloae zice clar ca armata trebuie sa fie pregatita de lupta,inzestrarea armatei cu arme si celelalte se face pt a omora dusmanii care ataca Romania.

Sfantul Ignatie Briancianinov-DESPRE FAPTELE BUNE ALE NEORTODOCŞILOR
http://carteromaneasca.wordpress.com...eortodocsilor/

"Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte erezie.

Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după cum îi dau ghes simţirile inimii, care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.

„Faptele bune” ale firii căzute

Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).

Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli şi de eretici?”

Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.

Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.

Cea mai rea faptă – necredinţa

Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos."

Sfantul Ignatie Briancianinov- DESPRE MÂNTUIREA NEORTODOCŞILOR

http://carteromaneasca.wordpress.com...eortodocsilor/

Ce este erezia?

Erezia este împlinirea în faptă, în cuvânt sau în gând a următoarelor:

- Abaterea de la sfintele dogme ale Sfintei Biserici Ortodoxe;

- Credinţa că, dacă eşti creştin, dacă crezi, dacă eşti religios, credincios, mistic, spiritual, etc., fără a fi ortodox, te poţi mântui;

- Credinţa şi mărturisirea că te poţi mântui (şi) prin tehnici, asane,yoga, meditaţii, formule (mantre), gnoză, cunoaştere, raţiune, ştiinţe, filosofii, concepte, doctrine umaniste (iluminist-idealiste, revoluţionare şi religioase);

- Credinţa şi afirmarea că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, ori strălucită personalitate a umanităţii, iar nu însuşi Dumnezeu-Cuvântul;

- Credinţa, părerea şi propovăduirea că mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu este nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti.

Spre întărirea celor de mai sus, Sfântul Ignatie Briancianinov răspunde unei femei, care – asemenea „creştinilor” de azi – nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, şi puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi.

Astfel, Sfântul Ignatie scrie:

"Întrebarea pe care o puneţi d-voastră a devenit o întrebare obişnuită astăzi: De ce să nu se mântuiască păgânii, mahomedanii şi aşa numiţii eretici? Spuneţi că printre ei se găsesc oameni cât se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, spuneţi că: „aceasta este contrar chiar raţiunii umane. Doar ereticii sunt şi ei creştini. Să te socoti mântuit, iar pe membrii altor credinţe pierduţi, este o nebunie, este o trufie fără margini”… (îi scria acea femeie Sfântului Ignatie).

Iisus Hristos singurul mijlocitor al mântuirii noastre

Creştinilor, îi răspunde Sfântul, voi vorbiţi despre mântuire, dar habar nu aveţi ce este mântuirea, de ce au nevoie oamenii de mântuire şi, în sfârşit, nu-L cunoaşteţi pe Hristos, singurul mijloc al mântuirii noastre!

Ne mântuieşte credinţa în Hristos, nu „faptele bune”

Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară în iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul.

„Mântuirea” fără Hristos

Creştinilor! Cunoaşteţi-L pe Hristos! înţelegeţi că voi nu-L cunoaşteţi, că vă lepădaţi de El socotind mântuirea posibilă fără El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mântuire posibilă fără credinţa în Hristos este renegat de Hristos şi, poate din neştiinţă,cade în păcatul greu al hulirii de Dumnezeu.


Veţi replica poate: Sfântul Apostol Iacov cere neapărat fapte bune: el învaţă că credinţa fără fapte e moartă. Cercetaţi ce cere Sfântul Apostol Iacov şi o să vedeţi că el cere, ca şi toţi insuflaţii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinţă, iar nu faptele bune ale firii noastre căzute. El cere credinţa vie, învederată de faptele omului nou, şi nu faptele bune ale firii noastre căzute!

"Ereticii nu sunt creştini

Dumneavoastră spuneţi că ereticii sunt aceeaşi creştini ca şi noi. De unde aţi scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeşte creştin şi nu ştie nimic despre Hristos, datorită nemărginitei sale ignorante, se va arăta de acord să se recunoască tot atât de creştin cât şi ereticii, fără să deosebească sfânta credinţă creştină, de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judecă cu privire la acestea adevăraţii creştini!

Numeroasele soboare de Sfinţi au primit cununa muceniciei, au ales mai degrabă cele mai crâncene şi îndelungate chinuri, închisoarea, exilul, decât să-şi dea acordul la părtăşania cu ereticii în învăţătura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universală a recunoscut întotdeauna erezia ca un păcat de moarte, a recunoscut întotdeauna că omul molipsit de boala groaznică a ereziei e mort sufleteşte, străin de har şi de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul şi cu pieirea lui…

Erezia se conjugă cu încrâncenarea inimii, cu o groaznică întunecare şi stricare a minţii, erezia se menţine cu încăpăţânare în sufletul molipsit de ea şi cât de trudnică este vindecarea omului de această infirmitate! Orice erezie conţine într-însa hula împotriva Duhului Sfânt; fie huleşte o dogmă a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neapărat huleşte Duhul Sfânt. Esenţa oricărei erezii este hulirea de Dumnezeu.

De la vechile erezii la noile erezii

Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor măşti schimbătoare, tindeau către un acelaşi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului şi deformau dogma întrupării. Cele mai noi năzuiesc mai degrabă să nege lucrările Duhului Sfânt.

Desigur, dumneavoastră nu vedeţi în erezie nici o tâlhărie, nici hoţie! Poate nici nu o socotiţi un păcat? E renegat Fiul lui Dumnezeu, e renegat şi hulit Duhul Sfânt, nu mai mult!

Cel care a primit şi se ţine de o învăţătură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleşte pe Dumnezeu cu gura, acela nu tâlhăreşte, nu fură, face chiar faptele bune ale firii căzute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu să-i refuze mântuirea?!…

Toată cauza ultimei dumneavoastră nedumeriri, ca şi a tuturor celorlalte, constă în adânca necunoaştere a creştinismului!… Esenţa nedumeririlor acestora este lepădarea de Hristos! Nu vă jucaţi cu mântuirea, nu vă jucaţi! Căci altfel veţi plânge veşnic!" [SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV]

Sfantul Ignatie Briancianinov- CUVÂNT DESPRE ORTODOXIE ŞI DESPRE NEORTODOCŞI

http://carteromaneasca.wordpress.com...e-neortodocsi/.

“La începutul cuvântului nostru în Duminica Ortodoxiei pare firească întrebarea: „ce este Ortodoxia?” Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi lăudare a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu există Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire

.Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de Dumnezeu întru mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. „Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păstra întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci” (Simbolul Sfântului Anastasie cel Mare).

Cuvântul „anatema” semnifică îndepărtare, respingere (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură, înseamnă că acea învăţătură conţine hula împotriva Duhului Sfânt.

Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că acea persoană şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i şi pe apropiaţii lui, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se decide să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, după rânduiala Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl duce la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl forţa să duşmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl menţinea în comunicare cu satana.

Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie .

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…

Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească.

La oameni, binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare păcat al lor era ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. În trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de profundă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este incurabilă. Patima lor esenţială este mândria. Ei sunt prea plini de o nemaipomenită şi neroadă vanitate.

Sfânta Biserică totdeauna a considerat ca absolut necesar tratamentul grozavei plăgi a ereziei prin anatema .

Biserica vesteşte: “Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pe ea, pe aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, dacă n-au voit să urmeze Sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie excomunicaţi şi predaţi anatemei”.

“Celor ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume s-a autoorganizat şi că toate se petrec fără ajutorul providenţei dumnezeieşti, aşa, ca din întâmplare: anatema!”’,

“Celor ce afirmă că Dumnezeu nu este Duh, ci materie şi care nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea blasfemii: anatema!”;

“Celor ce îndrăznesc să declare că Fiul lui Dumnezeu n-ar fi de o fiinţă cu Tatăl, deasemenea Duhul Sfânt, Carele este de conceput: că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt n-ar fi Unul Dumnezeu: anatema!”;

“Celor care spun că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, patimile Sale de bunăvoie, moartea şi învierea Sa nu sunt necesare izbăvirii de păcate şi mântuirii noastre: anatema!”;

“Celor care nu acceptă harul răscumpărării propovăduit de Evanghelie, ca singurul nostru mijloc de îndreptăţire în faţa lui Dumnezeu: anatema!”;

“Celor care se îndoiesc de fecioria Preacuratei Fecioare Măria înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere: anatema!”;

“Celor care nu cred că Duhul Sfânt i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a prevestit prin gura lor adevărata cale spre mântuire, prin atâtea minuni, mărturisind că Duhul şi acum sălăşluieşte în inimile adevăraţilor creştini şi-i călăuzeşte spre orice adevăr: anatema!”;

“Celor care nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac, judecata ce va să vină, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi osânda pentru păcate: anatema!”;

“Celor care refuză Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!”;

Doamne ajută.

Frate "antiecumenism", cînd pui articole, pasaje, cuvinte, etc., mai ales de la tine de pe blog, pune articole cu bibliografie. Articole cu ghilimele pentru ce spune Sfîntul sau autorul şi care e interpretarea ta, opinia şi părerea ta teologică, teleogumena ta.
Apoi, dacă nu sunt trimiteri la opera autorului, măcar la final trebuie să fie menţionată cartea şi paginile, între pagina x şi y, găsim opinia autorului cea menţionată şi explicată de mine. Cartea menţionată trebuie să aibe amintită editura şi anul apariţiei.

Ce ai scris tu acolo e cacealma, e şi adevărul, poziţia Bisericii Creştine, dar e mai mult cacealma. Pusă poziţia Bisericii, întro postură, unde nu doar că urmăreşte scopuri şi interese ascunse, dar e de factură ieftină, al lumii egoiste şi nu al Iubirii, care e Dumnezeu. Nicidecum un articol demn de-a fi numit creştin. Părintele Dumitru Stăniloaie în cartea sa Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, spune clar, nu citez, îţi redau cu cuvintele mele: toţi oamenii, toate nemurile pămîntului, vor intra în Judecată şi va avea fiecare şansa sa la mîntuirea cea de obşte. Da, ereticii nu sunt creştini, dar vor avea mulţi dintre ei parte de mîntuire. Deşi mîntuirea lor, nu doar prin faptele lor bune, desigur, ci prin milostivirea lui Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos, deşi mîntuirea lor va fi diferită de a creştinilor. Va fi ca a copiilor ce mor fără botez sau mor avortaţi. Vor avea pacea şi liniştea, dar nu vor vedea lumina.

Ai vorbit acolo numai prostii. Toate blogurile de acest gen şi sunt multe, sunt înşelare, sunt pline de exclusivitatea mîntuirii pentru ortodocşi. O mîntuire egoistă, care nu e recunoscută de Iubire. Vorbesc Scripturistic. Şi cei ce sunt anatema, şi păgînii, homosexualii, apostaţii, budiştii, şi orice alt păcat ar fi săvîrşit omenirea, toţi absolut toţi oamenii pămîntului, vor avea şansa lor la mîntuire. Pentru că Dumnezeu este Drept Judecător, Dumnezeu este Iubire !

Acele bloguri, ca al tău multe şi sunt multe, sunt blogurile creştinismului habotnic, la prăpastira ereziei, ce oferă o mîntuire exclusivistă ortodocşilor. O mîntuire egoistă. Împotriva Scripturii. Şi împotriva învăţăturii Sfinţilor Părinţii, ai Bisericii Creştine primare. Ca şi blogurile antisistem, sunt bloguri ce îndeamnă dacă nu la ură împotriva evreilor şi masonilor, spre ruşinea noastră, atunci măcar la o habotnicie de frunte şi-un egoism radical. Aceea nu e Biserica Creştină, propovăduită de Hristos. Blogurile anti-sistem şi blogurile împotriva învăţăturii primare cu mîntuiri exclusiviste pentru ortodocşi, sunt ca vrăjitoarele. Ele i-au Sfintele odoare ale Bisericii Creştine şi sub paravanul şi justificarea lor, otrăvesc minţile oamenilor şi aduce dezbinare Bisericii. Aşa sunt şi blogurile acelea. Să nu fie.

"Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai uşor în ziua judecăţii decât ţie." Matei 11, 23-24

Da? Cuvîntul lui Dumnezeu, versetul spune clar. Pentru unii va fi mai uşor, de obţinut mîntuirea, în ziua Judecăţii, iar pentru alţii mai greu. Pentru Sodoma (sodomiţii, homosexualii de atunci, nu şi cei de azi), raportat la Capernaum, va fi mai uşor de obţinut mîntuirea. Dar nu exclusivist-egoistă dată doar ortodocşilor. Aşteptaţi voi numa mult şi bine. O să fiţi supăraţi probabil ca fratele fiului risipitor, că Tatăl primeşte la sînul său pe fiul curvar şi desfrînat ce a cheltuit averile tatălui pe desfrînate. Aşa e Dumnezeu. Minunat. Peste minţile voastre înguste de minunat.
Vă numiţi ortodocşi, deci adevăraţii şi singurii creştini, dar vă purtaţi mai rău ca iudeii. Să vă fie ruşine.

Bucurii.

Am tras atentia cu increderea noastra absoluta in interpretarea noastra a Decalogului.
Si de ce la caprioare merge?
E "sa nu ucizi!". punct.
Sa iei pusca sa omori?
"Cine scoate sabia..."
Acum, uite eu pot sa argumentez veganismul cu citate din Scriptura.
"V-am dat toata samanta...." si sa spun de beneficiile postului, de cum vegetarienii traiesc mult, toate cele.
Dar merge?
Nu, ca ignor prevederile Bisericile si realitatea bisericeasca istorica.

Apropo, ai macar idee ce e avatarul meu?

In privinta "ieftin si sentimental", sursa nu e literatura ieftina si sentimentala, argumentarea, da.

Doamne ajută.

Nu frate "patrie si credinta", (şterge satana aia de la poza de avatar. da, am habar, un cyborg, sau ce-o fi, e o satană) aici eşti habotnic şi tu. În vechiul testament, popoarele vînau, jertfeau, mîncau carne. Aveau animale cu dezlegare a fi mîncate şi altele fără dezlegare. Iar în noul testament, la plinirea Legii, în desăvîrşire, Sfîntul Apostol Pavel, şi prin el Duhul Sfînt, dă dezlegare la toată carnea că e bună de mîncat. Dar cine vrea mănîncă, cine nu, nu. Asta e libertatea suavă, gingaşă, delicată a plinirii Legii.
Cine vrea să fie vegetarian, sau vegan, sau carnivor e liber să fie. Dar să rămînă după placul lui Dumnezeu. Nu există exclusivităţi în creştinism. Şi egoism. Nu este. Este discernămînt !

"Cine scoate sabia de sabie va pieri" se referă strict la oameni, la uciderea altor oameni, citeşte tîlcuirea Sfinţilor Părinţi, PSB 23, Sfîntul Ioan Gură de Aur, ce păcat grozav este să ucidem alţi oameni.
Iar argumentarea "literaturii" e învăţătura Bisericii Creştine primare, prin glasurile Sfinţilor Părinţi.

Bucurii.

Ca sa se inteleaga, eu nu credeam in veganism.
Nu sunt habotnic ca il foloseam ca exemplu a ce poti sa intelegi din Biblie(si unii asta inteleg) daca argumentezi "Sola Scriptura".
Exista si citate care sustineau razboul de necesitate.
"Although one is not supposed to kill, the killing of the enemy in time of war is both a lawful and praiseworthy thing. This is why we consider individuals who have distinguished themselves in war as being worthy of great honors, and indeed public monuments are set up to celebrate their achievements. It is evident, therefore, that at one particular time, and under one set of circumstances, an act is not permissible, but when time and circumstances are right, it is both allowed and condoned"
Iar Biserica Primara aud mai mult din gurile NP decat ale noastre.
Eu stiu decat de Biserica Ortodoxa.

p.s.: e un robot.

-in primul rand eu am dat citat din Sfantul Ignatie deci nu sunt cuvintele mele,parca ziceai sa nu rastalmacim cuvintele sfintilor ci sa le credem
-tu vad ca nu crezi ce zice Sfantul Ignatie Briancianinov
-nu ai raspuns deloc in ceea ce priveste inzestrarea armatei asa cum zice Parintele Staniloae in articolul lui http://carteromaneasca.wordpress.com...pararea-tarii/

Articolul apare în «Telegraful român», LXXXVI, nr. 43, 1938, p. 1.

Doua pacate foarte mari: mandria si judecata aproapelui.

Doamne ajută.

Fi mai explicit, frate "antiecumenism". Cred că părintele Stăniloaie scrie în telegraful romîn. Și de la părintele Dumitru Stăniloaie ai dat dat mai multe citate. Ce anume scrie în telegraful romîn și ce anume scrii tu, ca adaosuri sau explicații, teleogumena ta? Pune în ghilimele ce spune părintele.
Și de la Sfîntul Ignatie, iarăși, pune cartea din care carte ai luat, editura, anul de publicație. Nu așa, hop tronc, dragul meu, că smintești, pe cei mai mici.

Bucurii.

CEEA CE POSTEZ MAI JOS NU SUNT CUVINTELE MELE DELOC CI DOAR CE ZICE PARINTELE STANILOAE RESPECTIV SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV,NU MAI TE FA CA NU INTELEGI CI CEDEAZA O DATA LA MANDRIA SI RATACIREA IN CARE TE AFLII

Parintele Staniloae- PENTRU APĂRAREA ŢĂRII:
http://carteromaneasca.wordpress.com...pararea-tarii/

"...De aceea trebuie să ne trezim de tot din naiva iluzie a anilor de după război că viitorul va fi al unei păci perpetue. Iluzia aceasta a putut răsări şi s-a putut nutri numai dintr-o insuficientă cunoaştere a realităţii sufletului omenesc, cu adâncul păcatului şi al răului din el, din ideea atotputerniciei raţiunii asupra acestui suflet, dintr-o negare a misterului dogmei creştine despre forţa uriaşă a răului împotriva căruia nu se poate lupta decât cu ajutorul lui Dumnezeu.

Numai prin creştinism se pot împuţina războaiele în viitor, dar cine îţi dă siguranţa că şi mâine şi poimâine şi în tot timpul viitor popoarele vor accepta să lupte cu ajutorul dumnezeiesc, când nici azi nu vor să ştie de acest ajutor nici chiar cei mai vajnici pacifişti.

Sunt, în privinţa războiului viitor, două adevăruri cu putere de axiomă: 1. fără creştinism va fi sigur război, cu oricât pacifism s-ar trâmbiţa; 2. numai prin creştinism se pot amâna şi împuţina războaiele, dar întrucât nu poţi avea siguranţa că sufletul popoarelor va fi creştin mâine (chiar dacă, e azi), nu poţi avea în nici un fel siguranţa că nu va fi în viitor război. Dimpotrivă, din felul obişnuit al comportării sufletului omenesc, poţi trage concluzia că război va fi cu siguranţă.

Creştinismul propovăduieşte cu tărie pacea şi poate ca acţiunea lui să realizeze un progres mai mare decât al neprogresului în rău, dar războiul tot rămâne ca un fapt de viitor sigur, dat fiind răul adânc din firea omenească.

Vor fi războaie, pentru că vor fi păcate. Desăvârşirea deplină şi a tuturor nu se realizează pe lumea aceasta. Şi precum siguranţa că vor fi păcate nu echivalează pentru creştinism cu o împăcare cu ele sau cu o încetare a luptei contra lor, dar, în orice caz, ea impune anumite măsuri de precauţie împotriva efectelor prea stricăcioase ale lor, la fel siguranţa că vor fi războaie nu însemnează o împăcare cu ele, o justificare a lor, dar, pe lângă toată propovăduirea contra lor, creştinismul trebuie să admită luarea de măsuri de precauţie contra lor.

Din această poziţie ideologică, ştiind că vor fi războaie, aprobăm şi chiar îndemnăm statul nostru să se înarmeze pentru pararea eventualelor lovituri la care ar putea fi expus în viitorul război, care, judecând din datele actualităţii, e probabil să nu întârzie prea mult.

Nu suntem un neam cu ambiţii de cucerire. Nu le-am avut nici în trecut. Toate războaiele noastre au fost de apărare sau de recucerire a unei libertăţi pierdute.

Dar, pentru apărarea acestei libertăţi pe care ne-o garantează actualele graniţe, care nu se întind decât până unde se găsesc români, trebuie să fim gata oricând, împotriva oricărei pofte străine de a ne-o răpi. Poporul nostru s-a comportat şi se va comporta în această privinţă în cel mai perfect spirit creştin.

Nu ştim ce s-a făcut până acum la noi în această direcţie. Ştim numai că conducătorii statului nostru se expun unei grele răspunderi şi unei neiertate vinovăţii dacă nu fac totul ca viitorul război să nu aducă sacrificarea în masă a sutelor de mii de vieţi româneşti şi nu asigură apărarea demnă şi eficace a independenţei integrale a poporului român în statul român.

Conducătorul spiritual al românismului ardelean[ Conducătorul spiritual al românismului ardelean era mitropolitul Nicolae Bălan, care, într-adevăr, a avertizat autorităţile şi opinia publică asupra pericolelor ce urmăresc România], care ştie ce e robia şi are oroare de ea, a adresat în repetate rânduri în anii trecuţi serioase îndemnuri factorilor răspunzători pentru destinele de viitor ale neamului nostru să nu neglijeze înzestrarea armatei, atât de importantă pentru asigurarea acestui viitor.

O spunem acum şi prin această foaie: faceţi totul pentru o perfectă înzestrare a armatei! Cereţi ţării orice sacrificii şi vi le va consimţi cu dragă inimă! Dar toate să fie chivernisite cu maximă înţelepciune, cinste şi răspundere pentru ziua de mâine!"

.................................................. .....................................

CUVINTELE SFANTULUI IGNATIE:

Sfantul Ignatie Briancianinov-DESPRE FAPTELE BUNE ALE NEORTODOCŞILOR
http://carteromaneasca.wordpress.com...eortodocsilor/

"Lepădarea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte necredinţă; schimonosirea dogmelor este o hulă împotriva lui Dumnezeu ce se numeşte erezie.

Ca fapte bune îi sunt recunoscute creştinului numai acelea care sunt împlinire a poruncilor evanghelice, prin care se hrăneşte, trăieşte credinţa lui, prin care este sprijinită viaţa lui în Hristos: fiindcă singurul care lucrează în creştin trebuie să fie Hristos. Cel botezat nu are dreptul să facă după cum îi dau ghes simţirile inimii, care depind de înrâurirea trupului şi sângelui asupra acesteia, oricât ar părea de bune aceste simţiri: îi sunt primite doar faptele bune către a căror săvârşire inima este îmboldită de către Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu, care sunt ale firii înnoite de Hristos.

„Faptele bune” ale firii căzute

Sunt orbi cei ce pun preţ pe aşa numitele de către ei „fapte bune” ale firii căzute. Aceste fapte au lauda lor, preţul lor, în vreme şi între oameni, nu însă înaintea lui Dumnezeu, înaintea Căruia toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut (Rom. 3, 12).

Cei ce nădăjduiesc în faptele bune ale firii căzute nu L-au cunoscut pe Hristos, n-au priceput taina răscumpărării, sunt prinşi în cursele propriei filosofări mincinoase, ridicând împotriva credinţei lor care este pe jumătate moartă şi se clatină din împotrivire prostească: „Oare Dumnezeu este atât de nedrept încât să nu dea răsplata mântuirii veşnice faptelor bune săvârşite de închinătorii la idoli şi de eretici?”

Aceşti „judecători” pun nedreptatea şi neputinţa judecăţii lor pe seama judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune săvârşite potrivit simţirilor inimii ar aduce mântuirea, venirea lui Hristos ar fi fost de prisos, n-ar mai fi fost nevoie de răscumpărarea lumii prin patimile şi moartea pe cruce a Dumnezeului-Om, nici de poruncile evanghelice. Este învederat că cei ce socot că mântuirea se poate dobândi şi numai prin faptele firii căzute nimicesc însemnătatea lui Hristos, leapădă pe Hristos.

Faptele părute bune, făcute din imboldurile firii căzute, fac să crească în om „eu”-ul sau, nimicesc credinţa în Hristos, sunt potrivnice lui Dumnezeu; faptele credinţei omoară egoismul în om, fac să crească în el credinţa, fac să crească în el Hristos. De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus, spune Apostolul, şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 9-10).

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mântuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mântuirea tâlharului răstignit pe cruce; a adus mântuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atât de însemnată este fiecare idee a dogmelor date de Dumnezeu, că sfinţii mărturisitori, asemenea mucenicilor, au pecetluit mărturisirea de credinţă ortodoxă cu pătimiri grozave şi râuri de sânge. Potrivit însemnătăţii credinţei în lucrarea mântuirii, şi păcatele împotriva ei au o deosebită greutate în cumpăna dreptei judecăţi a lui Dumnezeu: toate aceste păcate sunt de moarte, adică sunt împreunate cu moartea sufletului şi le urmează veşnica pierzanie, muncile veşnice în adâncurile iadului.

Cea mai rea faptă – necredinţa

Păcat de moarte este necredinţa: ea leapădă singurul mijloc de mântuire, credinţa în Hristos. Păcat de moarte este lepădarea de Hristos: ea Îl lipseşte pe cel care se leapădă de credinţa vie în Hristos, ce se arată şi se păstrează prin mărturisirea cu gura. Păcat de moarte este erezia: ea cuprinde în sine hulirea lui Dumnezeu şi îl face pe cel molipsit de ea străin de adevărata credinţă în Hristos. Păcat de moarte este deznădăjduirea: ea este lepădare a credinţei lucrătoare, vii în Hristos."

Au mîntuire necreştinii (pagani,inchinatori la idoli) şi ereticii? Răspunsul Sf. Ignatie Briancianinov către o umanistă “tolerantă”



“Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: crestini care nu stiu in ce consta propriu-zis crestinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc crestini, unul care e crestin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: “De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. “Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe acesti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei crestini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!”
Crestinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.
Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. “Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamantesti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atata se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu.
Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omenesti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omenesti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu“, Domnul le-a raspuns: “acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El“, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!
Crestini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din nestiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. “Caci cugetam” – zice Sfantul Apostol Pavel – “ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus“. Veti replica poate: “Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta“. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!
El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneasca: e o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.
Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti crestini trebuie sa aveti notiuni crestine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!
Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei. Temelia judecatii duhovnicesti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se inalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, crestinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca “sanatoasa”, va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?

CONTINUAREA RASPUNSULUI SFANTULUI IGNATIE CATRE FEMEIA CARE II SCRISESE O SCRISOARE IN CARE ZICEA CA SE MANTUIE SI ERETICII:
.................................................. ...............................................
"Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omenesti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numesti crestin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil (de neinteles), du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate – numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!
Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omenesti. Dumneavoastra ziceti: “ereticii sunt aceiasi crestini ca si noi”. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste crestin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de crestin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta crestina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii crestini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.
Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, nãscocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe acesti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie “Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici.
Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmatoarele cuvinte:
“Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întru totul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat în seama sfaturile noastre si povetele catre primirea învataturii sanatoase. Si, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitiva, declaram în numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut în hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dând tuturor de stire ca de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cadea el însusi sub afurisenie.”
Aceasta hotarâre e un mic exemplu al parerii obstesti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarâre e recunoscuta de întreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea ca el nu marturisea în Hristos, dupa întrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranta, si demn de plâns prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane investite cu puterea acestei lumi catre sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atât de potrivnica duhului crestinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie – care difera întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor si atâta tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!
Naruiesc asadar toata credinta crestina – si atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunostea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omenesti – si înca mai nerusinat: superstitii, ratacire!
Desigur dumneavoastra nu vedeti în erezie nici tâlharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfânt – nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o învataturã hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mântuirea?!… Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta în adânca necunoastere a crestinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, când în societate umbla nenumarate carti cu titluri crestine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei învataturi crestine, sunteti întrutotul expus sa primiti un gând mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevarat, sa vi-l însusiti si, odata cu el, sa va însusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mântuire.
Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mântuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plânge vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (…) studiati în scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie înteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce gânduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un crestin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si crestinismul. Mai înainte sa bata ceasul, ceasul de spaima în care va trebui sa va prezentati la judecata în fata lui Dumnezeu, agonisiti-va îndreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Crestinismului.”

Iti recomand sa citesti

Sfantul Ignatie Briancianinov-Despre adevarata si fatarnica smerita – cugetare

si mai ales

Sfantul Ignatie Briancianinov-despre inselarea inimii (“parere”)

Sfantul Ignatie Briancianinov-despre inselarea mintii


-eu cred ca te aflii si tu intr-o forma de inselare dar nu iti dai seama,nu te-ai gandit niciodata ca ai putea fii intr-o stare de inselare?

-in cartea "despre inselare" sfantul Ignatie da multe exemple de calugari care au cazut in inselare din cauza mandriei.

uite ce scrie sfantul Ignatie:
.................................................. ........................

"Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufienechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri. Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatuieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele – tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe taramul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.
O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slujire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului – acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. “Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi” (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu Iti sunt bineplacute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. “Jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18,19). Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc aducerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte."

Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh. Acest fel de amagire este inspaimantatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, “parere”. (Preacuviosul Grigore Sinaitul, cuv.l08, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: “Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, incercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfandu-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca”. (Col. 2, 18). Cel tinut de aceasta inselare nutreste “parere” despre sine, alcatuieste despre sine “parerea” ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh.

Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavind putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, nesabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute. Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale cat si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, necontenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si inselarea diavoleasca – “parerea”. “Parerea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta” - a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie. Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu “parerea”, prin aceasta “parere” ingradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni.

In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, parand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14).

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare ?
Staretul: Cei molipsiti de inselare prin “parere” pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie , si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.
Neputincios este omul ! Tot timpul se furiseaza in ; noi “parerea” intr-unul din chipurile sale si, dand fiinta “eului” nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite “parere”

Mare nenorocire este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare ! Aceasta este “inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti”. Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem “ascultarii lui Hristos” (2 Cor. 10, 4, 5).

Evident ca se insala, doar te-a contrazis pe tine. Nu ti-ai dat seama ca nu ai inteles despre ce e vorba, si ca poate tu ai gresit, mandria nu te lasa sa vezi ca gresesti, toti ceilalti care te contrazic gresesc. Nu conteaza ca e sfant, parinte sau catehism, toti gresesc cand te contrazic, pentru ca tu nu poti gresi niciodata in privinta asta. Nu doar parintele spune aceste lucruri, ar fi trebuit sa le stii si tu.
E vorba de a spune in gura mare ca esti pacatos, nu de a-ti spune in gand. Rugaciunea aceea o face credinciosul in vorbirea lui cu Dumnezeu, nu ca sa il auda ceilalti ca se roaga. Stii ca asta li se reprosa si fariseilor.
Daca cineva spune tot timpul ca e pacatos si nu are smerenie o face ca sa il vada ceilalti, sa il aprecieze. Unii duhovnici mai spun din cand in cand, dar ei chiar nu au pacate si au smerenie. La noi e clar ca avem pacate si nu avem prea multa smerenie, nu trebuie sa o spunem tot timpul. Asadar despre asta scrie si in articol. Si continua ca cel ce spune ca e pacatos si mandru ca sa fie auzit cand ii arata cineva ca e chiar asa nu ii place.
Tu cu gura spui ca esti iubitor si smerit, dar in fapte arati altceva, mesajele tale sunt arogante, judeci pe ceilalti, ii condamni, chiar ii jignesti, deci nu prea razbate nici iubirea din ele.
Nu te judec, omul se poate schimba oricand, eu de exemplu la varsta ta nici nu eram credincios.
Daniel, doar mandria vorbeste din tine, nu adevarul. Mandria face pe om sa creada ca este foarte intelept si nu mai poate vedea adevarul. Esti un mare admirator al tau si al intelepciunii tale si ai ajuns sa crezi ca tot ce talcuiesti si gandesti e adevarul, chiar daca toata invatatura contrazice ce spui.
Eu am dat citatele din invatatura si sfinti (si altii pe topic), nu tu. Tu nu ai dat nimic, doar interpetarile tale, iar cand ti-am dat citatele clare ai incercat sa le rastalmacesti. Atunci de ce ma faci eretic? Cred ca nu ai inteles, eretic e cel ce contrazice invatatura Bisericii, nu cel ce o afirma. Tu cred ca ai inteles gresit, crezand ca cel ce te contrazice pe tine e eretic.
Daniel, incearca sa te mai smeresti putin si vei vedea si adevarul. Problema nu e sa gresesti, ci sa nu indrepti greseala sau sa continui in ea.

Chiar in mesajul meu anterior spuneam ca daca as da citate din sfinti fara sa specific i-ar gasi rataciti si eretici si pe ei.
Adaug la citatele tale citate din Sfantul Serafim de Sarov despre faptele credintei: http://saraca.orthodoxphotos.com/bib...ea_duhului.htm
"Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23).
Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie.
Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos.
Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. "

Doamne ajută.

Frate "antiecumenism", atîta vreme cît nu specifici opera autorului, editura, anul publicării și paginile, NU te mai obosi să scrii nimic, că smintești și te osîndești, dragul meu. Oricine poate, spre a lui pierzare, să dea citate, imaginate ale unui autor sau mai grav, sfînt, fără să arate sursa clar și limpede, nu un blog oarecare. Aia nu e sursă. Înțelegi? Deci, autor, editură, anul publicației și pagina sau paginile.
Da, sunt în înșelare, cu toții suntem în înșelare cît facem păcate. Numai mila lui Dumnezeu cu rugăciunile Preacuratei și ale tuturor sfinților ne ridică și ne izbăvește.

Frate Cătălin, n-am spus că sunt smerit, sunt mîndru, bine spui. Chiar sunt un om rău, nimic bun nu fac. Sunt păcătos și am falsă smerenie. Pomenește-mă și pe mine. Nu am spus că ești eretic, ci că ești în marginea prăpastiei ereziei, căci ceea ce înveți, este o fabulație habotnică exclusivistă a unei mîntuiri egoiste și limpede necreștină și diavolească.
Necreștinii, oricare ar fi ei, atei, păgîni, eretici, gnostici, etc., se pot mîntui din fire făcînd ale legii, conform Sfintei Scripturi, Romani capitolul 2, tîlcuit minunat de frumos de Î.P.S. Bartolomeu Anania, în Biblia de Jubileu, traducerea sfinției sale. Mîntuirea necreștinilor dacă va fi, va fi nu doar prin viața lor curată și faptele lor bineplăcute lui Dumnezeu, ci mai ales prin harul și milostivirea lui Dumnezeu. Doar că mîntuirea lor va fi diferită de a creștinilor, va fi ca a copiilor adormiți nebotezați, vor avea pace și liniște, dar nu vor vedea Lumina din Lumină și nici o taină.
ASTA e învățătura creștină a Bisericii lui Hristos, de-a lungul veacurilor și azi, prin glasurile Sfinților Părinți. Crezi sau nu, accepți sau nu, ăsta e Adevărul.

Iar pe mine poți să mă numești cum vrei. Sunt toate ce mă numești, dar cu toate acelea, nu încetez să mărturisesc Adevărul, pentru care și mor apărîndu-L, cu toată mîndria și cu tot.
Dacă vorbesc degeaba pentru voi doi sau nu, nu știu, dar mă doare de-ar fi așa. Treziți-vă. Dumnezeu este iubire.

Să nu fiu off-topic, să ferească Dumnezeu ca un om să ucidă alt om, sub orice circumstanțe. Ca chiar și creștin de este, ortodox desigur, neimaginat de puține șanse pentru mîntuire are.

Bucurii.