Decizie grea: iertam sau facem dreptate?

Decizie grea: iertam sau facem dreptate? Mareste imaginea.

Decizie grea: iertam sau facem dreptate?

"Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca 6, 31). Iata ceea ce toti comentatorii Noului Testament au numit "Legea de aur a moralei crestine". Textul este inclus in "Predica de pe munte" - ea insasi un rezumat mai larg al invataturii Sale si se afla exact asa si in Evanghelia dupa Matei (7, 12).

Sa ne oprim putin asupra continutului acestor cuvinte, nu atat pentru ca ar fi greu de inteles, ci tocmai dimpotriva, pentru a le constata simplitatea. Sunt simple ca adevarul! Si cat de bine se potrivesc oricui le-ar intalni! Si cat de usor de inteles sunt pentru oricine! Nu e nevoie de licente si doctorate in nici o disciplina, nici macar in teologie, ca sa fie pe inteles.

Sunt pe masura invatatului, ca si pe a analfabetului. Nimeni nu s-ar putea plange ca sunt grele, ca nu sunt pentru mintea lui. Spre a le intelege, nu avem nevoie decat de o minte sanatoasa. Caci toti stim ce vrem sa ne faca noua oamenii.

Vrem sa ne urasca? Vrem sa ne faca rau? Vrem sa ne vor­beasca de rau? Vrem sa ne parasca? Vrem sa ne tarasca prin tri­bunale? Niciodata! Toti vrem ca oamenii sa ne faca numai bine. Vrem sa fim iubiti. Vrem sa fim ajutati. Cuvantul Mantuitorului are in vedere atat de mult interesele noastre, incat nu e posibil sa nu le intelegem si pe ale altora, asa cum le intelegem pe ale noastre. Ne ia pe noi insine drept masura a modului cum trebuie sa ne purtam cu altul. Cum vrem sa se poarte altii cu noi, asa sa ne purtam si noi cu dansii.

Mantuitorul a adus in lume noutatea iubirii. Sfatul acesta e de fapt o alta forma de exprimare a unui alt principiu: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 19, 19; 22, 39; Romani 13, 9; Gal. 5, 14). De aceea a zis: "Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii, precum V-am iubit si Eu pe voi" (Ioan 13, 34).

Dar de ce era porunca aceasta noua? Era noua fiindca in Vechiul Testament nu era tot asa. Mantuitorul insusi precizeaza: "Ati auzit ca s-a zis: sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau" (Matei 5, 43). Mantuitorul face un pas mai departe decat preceptul din Vechiul Testament, ridicandu-l cu o treapta mai sus, caci zice: nu numai sa iubiti pe cei ce va iubesc, dar "sa iubiti chiar pe vrajmasii vostri, sa binecuvantati pe cei ce va blestema, sa faceti bine celor ce va urasc, si sa va rugati pentru cei ce va nedreptatesc si va prigonesc" (Matei 5, 44).

Trebuie sa recunoastem ca nu e un sfat usor de urmat, si ca ne pune la mare incercare. Teoretic il intelegem, si chiar il admitem, dar cand e vorba de pus in practica ni se pare, daca nu imposibil, cel putin nedrept. Sa nu luam lucrurile in usor si sa nu trecem pe langa acestea ca si cum ar fi bine, dar nu pentru noi. Suntem aici in fata unui: ori-ori! Ori facem precum ne invata Iisus, si suntem crestini, ori nu facem, si nu suntem crestini.

Cred ca aceasta ar trebui sa ne dea foarte mult de gandit. Daca intelegem si admitem ca Iisus a venit sa indrepte lumea, s-o faca mai buna, s-o schimbe din adancuri, sa schimbe adica adancurile inimilor, atunci n-o putem face decat recomandand ceea ce a reco­mandat. Numai asa se poate. Vrem sa-L ascultam? Vrem sa devenim oameni noi, sau ii admiram teoretic invatatura, dar ramanem la omul vechi?

Dupa toate semnele ne aflam cam in situatia din urma. De aceea lumea mai arata inca asa cum arata. Nu altii, nu cei care nu-L admit sau nu cred in Iisus, Ii impiedica implinirea visului Sau de transformare a omenirii, ci in primul rand cei care se zic "ai Lui", crestinii.

Atata vreme cat nu ne vom reconsidera parerea si practica vietii cu privire la acest precept, al iubirii, nu sunt sanse reale de biruinta a crestinismului in noi. De altfel, de aceea au si aparut prin Apus unele asa-zise curente care afirma ca ne aflam deja intr-o "era post-crestina", in care crestinismul a fost uitat, tradat, lasat in urma, demodat. Crestinii vor indreptati sau vor dezice aceste afir­matii?

Mantuitorul isi si demonstreaza sfatul pe care il da, adica acela de a nu rasplati raul cu rau. Asa face si Dumnezeu, spune El: "Caci El porunceste soarelui Sau sa rasara si peste cei rai, si peste cei buni, si da ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti". Si din nou apasa pe diferenta in care trebuie sa se situeze crestinii, si nu pur si simplu pentru ca asa vrea El, invatatorul, ci pentru ca asa e logic, daca vrem sa intram in modul divin de gandire. Si iata demonstratia: "Caci de iubiti pe cei ce va iubesc, ce plata vi se cuvine? Au, nu fac tot asa si vamesii? Si de urati sanatate numai prietenilor vostri, ce lucru mare faceti? Au, nu si paganii fac asa?" (Matei 5, 46-47).

Dragostea ta il bucura pe cel ce te iubeste, dar acela crede ca i se cuvine, pe cand dragostea care ar rasplati vrajmasia, ar pune alt­fel problema. Cel pe care-l iubesti cand te uraste, nu te va putea uri rnai mult si, incetul cu incetul, isi va modifica si el sentimentele. Cel putin cand avem in vedere oameni normali. Asa ca dreptatea e de partea Mantuitorului si a poruncii Sale, cu adevarat noi. Porunca Sa e logica prin adancimea ei, nu prin aparenta de echivalenta pe care o stabilea Legea veche.

Ne aflam deci, incontestabil, in fata unui urias pas mai departe decat iubirea poruncita de Vechiul Testament, care raspunde exclu­siv iubirii. Sa intarziem cateva clipe asupra situatiei din Vechiul Testament, aceea care L-a nemultumit pe Mantuitorul, si a socotit ca trebuie sa intervina cu o modificare.

In Vechiul Testament se spune: "Ochi pentru ochi, dinte pen­tru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pen­tru arsura, rana pentru rana, vanataie pentru vanataic" (Iesire 21, 24-25). Iata si texte din cartea Levitic: "De va lovi cineva un om si va muri, acela sa fie omorat. De va pricinui cineva vata­mare aproapelui sau, aceluia sa i se faca ce a facut el altuia. Frantura pentru frantura, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; cum a facut el vatamare altui om, asa sa i se faca si lui" (Levitic 24, 17-20). Iata si in Deuteronom: "sa ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior. Cu raul pe care-l va face cineva aproapelui sau, cu acela trebuie sa i se plateasca" (Deut. 19, 21).

In Levitic, Moise e drept cel putin intr-o privinta: "Aceeasi judecata sa aveti si pentru strain si pentru bastinas", zice el (Levitic 24, 22), dar in Exod e discriminatoriu: "De va lovi cineva pe robul sau in ochi, sau pe slujnica sa in ochi, si-l va pierde, sa-i lase liberi ca despagubire pentru ochi" (Iesire 21, 26). Asadar, robul nu mai avea dreptul sa scoata ochiul stapanului! Robul nu mai era "cineva", nu era om! El se alegea doar cu o despagubire! Probabil ca unii dintre bietii robi erau uneori bucurosi sa li se faca vatamari, ca sa-si capete libertatea!

Iata deci ce anume a avut Mantuitorul sa indrepte. Sa instaleze legea iubirii, in locul legii razbunarii. Trebuie sa ne marturisim noua insine insa ca, in inima si in mintea noastra, socotim totusi ca Legea veche era dreapta si, multi dintre noi, in fapta daca nu in teorie, suntem inca ramasi la nivelul Legii acesteia, care se numea in Vechiul Testament Legea talionului, adica dreptul la razbunare echivalenta.

Fara indoiala, nu e usor sa urci la bunatatea recomandata de Mantuitorul, cand ti se face rau. Teoretic ne declaram de acord cu invatatura Sa, dar daca e vorba sa trecem la aplicarea ei, de indata descoperim ca ne e aproape imposibil. Pornirea noastra, cand cine­va ne face rau, e sa-i rasplatim si noi cu rau. Si pacatuim. Mantuitorul ne cere un mare efort de autodepasire. Tocmai de aceea a venit EI, ca sa ne indrume si sa ne ajute sa incercam aceasta autodepasire. E aproape supraomeneasca dar suntem chemati sa devenim desavarsiti (Matei 5, 48). Chiar Dumnezeu pe care il descoperea Moise indemna la desavarsire: "Sa-mi fiti sfinti" (Levitic 20, 26).

Chemarea la desavarsire si la sfintenie nu e usor de implinit. E mult mai comoda mediocritatea. Unii confunda mediocritatea cu "calea de mijloc", cea recomandata de sfintii traitori ai virtutilor crestine. Sunt lucruri total diferite. "Calea de mijloc" e evitarea exceselor care ne pot face rau. De pilda, evitarea postului excesiv care ar duce la imbolnavirea trupului si la mandrie, adica la imbol­navirea si a sufletului. Tot un exces care ar face rau ar fi eliminarea totala a postului, care ar duce la imbuibare si lenevire, rau pentru trup si rau pentru suflet. A fi pe calea de mijloc e a fi pe calea intelepciunii, a echilibrului, a bunului-simt.

Mediocritatea e multumirea cu jumatatile de masura, cu impre­cizia, cu lipsa de tel si de caracter. Mediocrul e fara aripi si fara spatiu de zbor. Se multumeste cu ce nu are si nici nu stie ce i-ar mai trebui. Cel modest se multumeste cu ce are si stie ca ce nu are, nici nu i-ar trebui de fapt. Mediocrul nu are personalitate. De aceea nici nu stie ca ar mai putea creste. El nu pricepe nici chemarea la sfintenie, nici indemnul la desavarsire. Mediocrul nu are ambitii, nici macar in sensul cel rau, de cel bun sa nu mai vorbim.

Tendinta fireasca a oamenilor intregi e spre mai mult, spre mai bine, spre mai frumos. Tinderea spre desavarsire nu e o inventie artificiala a Mantuitorului, o recomandare lipsita de realism. S-o verificam prin cel mai la indemana mijloc. Cand un copil merge pentru prima oara la scoala, invatatorul e pentru el cel mai mare om din lume. intrebat ce vrea sa se faca, va zice: "invatator". Cand mai tarziu vede si aude la televizor artisti sau jucatori de fotbal, doreste sa se faca artist sau jucator de fotbal. Dar nu oricum. Intrebat "ca cine?", va spune intotdeauna numele celor mai buni, ale celor mai laudati. Nu va dori sa ajunga ca cei mai slabi.

De ce sa fie atunci nepotrivit indemnul: "Fiti desavarsiti" si inca: "precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este". Deci la nivelul Celui Mai Mare! Fiecare tanar care intra intr-o manastire vrea sa ajunga sfant. Daca nu intra cu gandul acesta, degeaba intra. Va ramane un mediocru.

Legile fixate de Moisc erau aspre. Ale Mantuitorului sunt grele, pentru ca vin in conflict cu felul nostru de a gandi dreptatea. Iata insa ca nu vin in conflict cu felul nostru de a gandi desavarsirea. Legile lui Moise erau aspre si chiar crude, dar proba­bil pentru vremea aceea erau necesare. Din enumerarea pedepselor cu moartea, care ocupa un intreg capitol din Levitic (cap. 20), putem deduce ca moralitatea se afla la cel mai scazut nivel posibil in vremea aceea. Incesturile si alte rele erau racile de toate zilele. Numai pedepsirea drastica si radicala, cu moartea, va fi putut sa le curme. Ca altfel, in alte imprejurari, vedem ca Moise insusi aprecia iertarea, cand nu era legata de pacate capitale. De pilda, generozi­tatea lui Iosif fata de fratii sai care l-au vandut e povestita ca un episod pozitiv (Facere 37-50).

Si in cartea Tobit din Vechiul Testament se spune: "Ceea ce urasti tu insuti, aceea nimanui sa nu faci" (Tobit 4, 15), dar aces­tea erau, se vede, atitudini sporadice. Legea talionului era legea fundamentala. Si poate ca si ea trebuie inteleasa, pentru vremea ei, ca pozitiva, in sensul ca limita razbunarea la dimensiunea raului: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte, nu moarte pentru ochi, om pentru animal, sau pentru ca unul a omorat, sa i se omoare toata familia, tot tribul. Moise a gasit si astfel de obiceiuri. Proorocul Natan i-a povestit lui David ca un bogat, pentru a-si ospata un vi­zitator, in loc sa taie una din oile sale, a taiat unica oaie a unui sarac. Si care a fost decizia lui David? "Omul care a facut aceasta este vrednic de moarte. Iar pentru oaie sa intoarca impatrit" (II Regi 12, 1-6). Deci patru pentru una si, in plus, si condamnarea la moarte. Pe langa aceasta, Moise ne apare ca un mare milostiv, cu Legea talionului! Probabil de aici s-a inspirat si hotararea lui Zaheu Vamesul de a intoarce impatrit celor pe care ii nedreptateste luandu-le impozite mai mari (Matei 19, 8), dar de moarte Mantuitorul n-a vorbit, ci de mantuire si iertare.

Sau, iata o dispozitie din "Iesire": "De va fura cineva un bou sau o oaie si le va junghia, sau le va vinde, sa plateasca cinci boi pentru un bou, si patru oi pentru o oaie" (Iesire 22, 1). Daca privim din aceasta perspectiva dispozitiile lui Moise si reglementarea pedepselor, in sensul egalitatii lor cu infractiunile, ele apar mai blande, dar iata ca Mantuitorul vine cu ceva si mai bland, cu o lege morala menita nu numai sa puna randuiala in viata sociala, prin pedepse, ci sa deschida oamenilor calea spre desavarsire prin decizii personale, individuale, prin decizii de constiinta. El stia ca numai acestea pot asigura o viata sociala si pot implini ceea ce Dumnezeu a dorit de la inceput: desavarsirea si sfintirea omului. Acest lucru i l-a spus si lui Moise, si Moise l-a insemnat la Levitic: "Sfintiti-va pe voi insiva si veti fi sfinti caci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfant" (Levitic 20, 7). Dar Moise, pentru vremea sa, n-a gasit mijloacele cele mai adecvate ca sa realizeze acest idei. De aceea abia Iisus a inlocuit Legea ta­lionului.

Raul il biruiesti nu cu raul, ci cu binele, si numai cu binele poti sa schimbi sufletul celui care ti-a facut rau. Caci daca nu-i schimbi sufletul, il pedepsesti, dar nu-l indrepti. Si cand ii va veni bine, iti va face din nou rau. Se povesteste ca unul din marii presedinti ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, in momentul cand trebuia sa fie ales presedinte, avea un opozant foarte puternic care mergea din oras in oras si tinea cuvantari impotriva lui, vorbindu-l de rau, asa cum se obisnuieste in confruntarile electorale. Lincoln a reusit totusi sa capete cele mai multe voturi si sa fie ales presedinte. Cand si-a alcatuit guvernul, pe cine credeti ca a ales ministru de razboi in cabinetul sau? Tocmai pe acest om care il blamase in chip infam in tot timpul campaniei electorale. Prietenii l-au intrebat: "De ce ai facut aceasta?" El a raspuns: "Cum poti sa-ti biruiesti un dusman altfel, decat facandu-l prieten?"

Intr-adevar, daca stam si ne gandim bine, cea mai mare biru­inta pe care poate s-o obtina cineva in relatiile cu oamenii, e ca dintr-un dusman sa-si faca un prieten. Incercati! Nu e usor, dar e cu adevarat o mare victorie. Acum stim care e mijlocul prin care poti face dintr-un dusman prieten. Nu e altul, decat tralandu-l cu iubire, cu iertare, cu intelegere, cu speranta ca se va indrepta, acordandu-i un avans de incredere. Caci dragostea pe care o investim in altii, si mai ales in cei care ne voiesc si ne fac raul, nu este altceva decat o investitie de speranta, ca vom transforma sufletul facatorului de rau intr-un suflet facator de bine.

Aceasta si este legea pe care ne-a adus-o Mantuitorul Iisus Hristos: Sa ne iubim unii pe altii, sa-i iubim pe vrajmasii nostri, sa-i iubim pe cei care ne fac rau, pe cei care ne urasc. Si mai este un aspect pe care trebuie sa-l scoatem in evidenta. Porunca cere si de la noi o transformare, cere ca si noi sa devenim oameni noi, daca vrem sa obtinem din altii oameni noi. De altfel, in momentul in care cineva investeste iubire in altcineva care i-a facut rau, in momentul acela el, cel dintai, a obtinut o victorie asupra sa insusi. Se trezeste alt om. Din omul pornit sa se razbune, sa descopere om bun, gata sa creada in celalalt, in ciuda evidentelor de pana atunci care il manau spre alte sentimente.

Lucrurile pot parea simple, expuse astfel, dar exista totusi si un anumit grad de complicatie in ele. As vrea sa stam de vorba putin asupra complicatiei care se poate ivi. De ce? Pentru ca multi dintre noi ne putem pune intebarea: Ce ne facem cu cei care ne fac mereu rau? Daca noi ii tratam crestineste, numai cu iubire, iar ei raspund mereu numai cu raul, nu cumva incurajam raul? Nu cumva incura­jam dezordinea sociala? Nu cumva ii incurajam pe cei care, suflete negre avand, traiesc numai din ura si razbunare?

Cum trebuie sa ne purtam, ca sa respectam si porunca Mantuitorului, dar sa satisfacem si simtul nostru de dreptate si sa salvam si ordinea din societate? Ca sa lamurim aceasta problema, caci ea trebuie lamurita, va trebui sa apelam la alte cateva texte din Sfanta Scriptura. Mantuitorul zice: "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" si "sa iubesti si pe vrajmasii tai". Si mai zice: "Ce vrei sa-ti "faca tie oamenii, fa-le si tu lor". Da, dar acelasi Iisus Hristos mai spune: "Daca insa iti va gresi fratele tau, mergi si-l mustra intre tine si el singur, si de te va asculta, ai dobandit pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, mai ia impreuna cu tine pe unul sau doi, ca pe spusa a doi sau trei martori sa se sprijine orice cuvant. Si de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si vames" (Matei 18, 15-17). Si Sfantul Pavel spune: "Va rugam fratilor, sa mustrati pe cei ce traiesc in neoranduiala" (I Tes. 5, 15, v. si Tit 2, 15; 3, 10).

Sa ne aducem aminte si de ceea ce a facut Iisus cu zarafii din templu. I-a tratat cu iubire? Cu iertare? Dimpotriva. A luat biciul si i-a alungat din templu, pentru ca transformasera casa lui Dumnezeu in casa de negutatorie. Sau sa ne aducem aminte ce s-a intamplat, dupa cum ni se istoriceste in "Faptele Apostolilor", cu Anania si Safira. Din cauza ca au mintit, facand in fata Apostolilor o decla­ratie falsa de bunuri, in momentul in care toate bunurile se depuneau la picioarele apostolilor de bunavoie, si ei de bunavoie au spus ca le vor depune, dar i-au inselat pe apostoli si comunitatea, insusindu-si o parte din suma obtinuta din vanzarea bunurilor lor, ce s-a intamplat? Au murit. Au fost pedepsiti cu moartea (F. Ap. 3, 1-11). Sau sa ne aducem aminte ce spune Sfantul Pavel despre doi care se lepadasera de credinta cea adevarata: Imeneu si Alexandru. Dupa mai multe sfatuiri, Sfantul Pavel i-a dat Satanei, nu i-a mai tratat cu iubire (1 Timotei I, 19-20).

Asadar, pe mincinosul care nu se indreapta, pe cel ce se leapada de credinta, si nu revine, pe cel care face raul cu preme­ditare si cu perseverenta, si care dupa insistente nu vrea sa se indrepte, pe acela nu mai este cazul sa-i iubim? Si atunci nu ne aflam in fata unei contradictii intre legea iubirii si intre cealalta, care-i trateaza pe acestia cu dreptate si ii condamna? Am putea spune ca lor li se aplica in continuare Legea Vechiului Testament?

Cum iesim din aceasta contradictie? Iata cum. E simplu. Legea iubirii, porunca iubirii ni se adreseaza noua personal. Fiecarui indi­vid in parte. In relatiile personale cu altii, trebuie sa opereze numai iubirea, dar atunci cand cineva iti greseste nu tie, ci greseste lui Dumnezeu, prin lepadarea de credinta, de pilda, cand greseste soci­etatii, prin faptul ca fura, ca minte s.a.m.d., fata de acesta Sfanta Scriptura ne povatuieste sa ne purtam dupa dreptate si dupa lege.

Prin urmare, noi insine, in problemele care ne privesc pe noi, in relatiile noastre personale cu aproapele, in acestea trebuie sa operam intotdeauna cu dragoste, cu iertare, in speranta ca acela se va indrepta. Pe cel care insa face rau cu premeditare, pe cel care face rau aproapelui, pe acesta, in numele legilor pamantesti, care tot cu Dumnezeu sunt puse, trebuie sa-l chemam la ordine spre a nu perpetua raul.

Dar chiar si pentru acesta ni se indica incercari de aducere la ianduiala prin sfatuire intre patru ochi, apoi cu martori si apoi in comunitate. Eu insumi sunt, in oficiul meu, pus uneori in adevarate dileme de catre unii preoti. Imi cer sa-i iert cand sunt reclamati. "Nu spune Scriptura sa iertam?" — imi zic. "Nu spune Scriptura sa iubim?"

Acestora le raspund: Daca mi-ati fi gresit mie, eu v-as ierta, dar daca ati gresit unui sat intreg, si vine satul si va reclama, atunci eu nu pot sa va iert, pentru ca m-as face vinovat fata de satul ne care l-ati jignit. Nu pot sa iert jignirea adusa altora. Eu trebuie sa iau o masura ca sa linistesc lucrurile in satul respec­tiv. Daca voi nu sunteti capabili sa aduceti linistea, atunci tre­buie s-o aduc eu, si atunci nu mai operez cu titlu personal, ci operez in numele datoriei mele spirituale de a tine ordinea morala in parohie, si va chem la ordine si va si pedepsesc. Daca mi-ati fi gresit mie, atunci v-as putea ierta. Nu are de suferit nimeni, daca va iert, pentru ca mi-ati gresit numai mie, dar daca va iert eu pentru ca ati gresit obstii crestine, atunci obstea crestina are de suferit in continuare. Daca nu va puteti impaca cu cei carora le-ati gresit, e semn ca veti continua a face raul care tulbura parohia. In acest caz, nu e de competenta mea sa iert. Daca printr-o fapta buna fac rau altora, fapta mea nu e buna.

Aceasta este iesirea din aceasta dilema. Procedam cu iubire cand am fost afectati noi de raul cuiva, dar ne folosim de dreptate si de legile bisericesti care sunt puse la dispozitia noastra de catre Biserica, atunci cand raul facut afecteaza Biserica. Altfel, con­vietuirea sociala si bisericeasca n-ar fi posibila. Daca iert pe cel cate-mi greseste mie, nu mai sufera nimeni pentru aceasta, dar sufera altcineva daca eu as ierta pe cei care nu mi-au gresit mie, ci altcuiva, de pilda, unei obsti crestinesti.

Trebuie insa sa mai adaugam ceva. Daca cel iertat sau pe care suntem gata sa-l iertam pentru o greseala facuta noua, personal, ramane insensibil, atunci ce facem? Cu acesta procedam dupa reg­ula stabilita de Sfantul Pavel. In cele din urma il dam judecatii Bisericii. Iertarea se justifica in speranta ca va curma raul. Noi sa iertam, dar pentru ceea ce continua cel ce a facut raul, desi iertat, sa-l spunem Bisericii. Sa transferam raspunderea pe seama colectivitatii. Principiul insa sa ramana. Sa iertam. Caci e mai marc "mila decat jertfa" (Matei 9, 13), iertarea decat pedeapsa. "Fiti milostivi" (Luca 6, 36), caci milostivii sunt fericiti de Dumnezeu, si vor avea parte de mila (Matei 5, 7).

Dincolo de ceea ce ii daruim noi celui pe care il iertam, ii aratam lui Dumnezeu ca meritam si noi iertare din partea Sa, pen­tru ca nu se poate sa lase Dumnezeu sa fim noi mai buni ca El! Iata un text foarte potrivit in aceasta privinta, din Sfantul Maxim Marturisitorul: "Sa ne iubim asadar unii pe altii si vom fi iubiti de Dumnezeu. Sa fim cu indelunga rabdare intreolalta si va fi si El cu indelunga rabdare fata de pacatele noastre. Sa nu rasplatim raul cu rau si nu vom primi dupa pacatele noastre. Caci iertarea greselilor noastre o aflam in iertarea fratilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsa in milostivirea noastra fata de aproapele. De aceea a zis Domnul: Iertati si se va ierta voua" (Luca 6, 37). Si iarasi: "De veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru cel din ceruri va ierta voua greselile voastre" (Matei 6, 14).

Sau: "Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor mantui" (Matei 5. 7).
Sau: "Cu ce masura veti masura, cu aceea se va masura voua" (Matei 7, 2).
Iata ne-a daruit noua Domnul si ne-a dat noua putere vesnica de a ne face fii ai Lui.

Stiu ca chiar si dupa aceasta convorbire a noastra, in mintile si inimile multora dilema la nivelul personal va mai ramane: cum sa iertam, cand dreptatea cere sa pedepsim? Dreptatea se cere restabi­lita. Noi socotim acest lucru ca fiind cel mai firesc. Altfel se com­promite dreptatea si se instaureaza anarhia. Se incurajeaza facatorii de nedreptate. Cel nedrept trebuie facut sa inteleaga ca a fost nedrept. Si nu poate fi facut altfel sa inteleaga, decat daca sufera si el raul pe care 1-a facut altora! Asa gandim noi.

Gandim, oare, bine? Sa ne fi propus Iisus o utopie, contra­zicand o lege si un sentiment natural? Sa nu fi stiut El ca ne pro­pune o imposibilitate, daca e intr-adevar imposibilitate? Nu cred. A stiut foarte bine ce spune. Si a stiut ce putem gandi despre ceea ce a spus. Dar n-a socotit ca judecata si simtirea noastra sunt indrep­tatite. De ce? Pentru ca, in fond, rasplatirea raului cu rau nu reinstaureaza dreptatea si nu rezolva problema raului, ci inmulteste raul. Cred ca noua ne e permis doar sa ne mangaiem cu faptul ca dreptatea se va face totusi: "A Domnului este razbunarea" (Deut. 32), text citat si de Sfantul Pavel cand indeamna: "Nu va razbunati voi singuri" (Romani 12, 19; Evrei 10, 30).

Dar Iisus n-a apelat nici macar la aceasta. El a iertat si L-a rugat chiar pe Tatal sa nu se razbune: "Iarta-le lor ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 24), iar Sfantul Pavel ne indeamna: Sa avem si noi gandirea lui Hristos (I Cor. 2, 16). Sfantul Vasile cel Mare, intr-o omilie despre mila si dreptate, iese din dilema, indemnand: "Sa unim mila cu dreptatea". Si se explica: "Sa dobandim toate cu dreptate, dar sa le sacrificam pentru mila". Adica, chiar daca suntem porniti sa cerem si sa facem dreptate, s-o cerem, dar de indata s-o sacrificam si sa facem loc milei, dragostei, acelei dragoste care merge pana la dragostea de vrajmasi. A face dreptate devine astfel sinonim cu a face mila. Si invers.

La grea incercare suntem pusi. Adevarata victorie trebuie s-o obtinem nu impotriva celor ce ne fac rau, ci mai ales impotriva noastra insine. In cazul ca am dori razbunarea, cel mai aproape de noi care face raul, neimplinind porunca lui Hristos, am fi in primul rand noi insine. Cum ne tratam pe noi in cazul acesta? Cerem pentru noi dreptate, sau iubire, iertare, mila? Iata o tema de adanca meditatie, care poate arunca o lumina noua asupra intregii dileme!

IPS Antonie Plamadeala

Talcuri noi la texte vechi, Editura Sophia

Cumpara cartea "Talcuri noi la texte vechi"

.

03 Octombrie 2016

Vizualizari: 9272

Voteaza:

Decizie grea: iertam sau facem dreptate? 4.00 / 5 din 2 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • MILICA MATACHEPostat la 2012-05-21 09:31

    Multimesc pentru bunele invataturi Parintelui Plamadeala!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE