Ei, bine.... No problem.
Acuma, legat de tâlcul poveştilor, şmecheria e că sunt în aşa fel construite încât fiecare să îşi ia porţia de interpretare după cum îi sunt nevoile şi puterile. În general, pentru a fi terapeutice, povestirile de acest gen (şi întreaga literatură motivaţională de calitate) nu au o "morală" univocă. Rolul lor este euristic (nu algoritmic), constituie un stimul care să mişte, cumva, potenţialul blocat al omului. Nu arată formula de rezolvare, ci incită la descoperire personală şi creare de sensuri noi, conform psihologiei individuale. De aceea, dacă lansezi o astfel de poveste într-un grup, vei auzi variante şi variante de interpretare. Aşa e sanogen, da. Pe aceeaşi linie, dar la un nivel absolut, care aduce învierea inimii, merg şi pildele - acelea pe care le ştim din Scriptură. Hristos nu explică, nu oferă "morala" decât atunci când e rugat în mod expres (de exemplu Pilda Semănătorului).
Lasă pilda să lucreze în fiecare, prin însăşi puterea (energia) formulării ei....

Cele cinci limbi universale
 

O dată, pe când mă aflam unde mă aflam [în India, n. ed.], un misionar străin a venit la mine și mi-a spus:
‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.
I-am zis:
‒ De ce?
‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?
I-am răspus:
‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara . Nimic altceva.
‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...
Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:
‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.
‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?
‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.
Atunci el s-a oprit și mi-a zis:
‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?
Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.
(Maica Gavrilia Papaiannis)

În anul 2007, împreună cu alţi nouă rezidenţi din Italia, am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparţinem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc.
Cu noi era şi un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit şi încredinţarea dreptei credinţe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?… ”. Printre cei care au venit cu noi era şi o doamnă, care a avut cancer la sân şi la gât. Ea a aflat de la o altă enoriaşă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă şi să se roage pentru vindecare. A fost la Sfântul şi cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea şi el metastază. Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor și mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operaţie… şi s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori au rămas doar două cicatrici.
Apropiindu-se hramul Sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane şi ne-am dus să îi mulţumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoşteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, şi încă cum! Ceea ce ştiam despre el citisem în cele două acatiste ale sale şi toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată fiinţa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise şi pot să mărturisesc că am simţit şi miros de mir pe străzile Eghinei, la fel ca şi lângă racla cu moaştele Sfântului.
Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înşelare, dar starea de lacrimi şi de zdrobire erau cu siguranţă daruri de la cei din înălţime. Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primeşti vindecare, după credinţă, în dar, chiar şi dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar şi au dispărut efectiv, deşi eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar ştie Domnul ce avem nevoie şi fără să cerem...
(Sfântul Nectarie - minuni în România , ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 211-213)

Sfântul Apostol Andrei a făcut multe minuni la Peştera din Dobrogea. Ridicarea bisericii mari, construirea întregului complex monahal de lângă satul Ion Corvin sunt şi ele minuni. Iar minunile continuă să se întâmple şi azi pe aceste meleaguri, fiind un îndemn pentru credincioşii din întreaga ţară să vină să se roage la „Bethleemul românesc“ - peştera Sfântului Apostol Andrei, primul aşezământ creştin din România.
Prin anii 1940-1943, doi buni prieteni pasionaţi de arheologie biblică - preotul Constantin Lemnaru, de la parohia Adamclisi, şi avocatul Jan Dinu, obişnuiau să cutreiere meleagurile dobrogene şi siturile arheologice din această parte a ţării, în căutare de mărturii ale creştinării dacilor de către Sf. Apostol Andrei. Se spune că juristul Jan Dinu ar fi avut, într-una din nopţi, o viziune despre existenţa peşterii, fapt ce l-ar fi determinat să nu înceteze căutările până ce nu va găsi lăcaşul.
Şi cercetările lor nu au rămas fără rezultate. În primăvara lui 1943, soarta le-a surâs: în pădurea de lângă satul Ion Corvin cei doi au descoperit grota ce avea să fie atestată ca fiind peştera Sf. Apostol Andrei. Cei doi au început amenajarea peşterii şi a unui platou în faţa acesteia, în care să reînceapă oficierea slujbelor religioase. La 30 iulie 1944, când episcopul Chesarie Păunescu, înconjurat de un sobor de preoţi, şi în prezenţa unui mare număr de credincioşi veniţi din toată ţara, a sfinţit peştera Sf. Andrei. Din păcate, declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, urmată de instalarea la putere a regimului comunist şi de desfiinţarea Episcopiei de Constanţa, au făcut ca peştera Sf. Andrei să ajungă o simplă grotă, profanarea acesteia finalizându-se cu amenajarea, în interiorul ei, a unui staul de oi. Mărăcinii, ferigile şi arbuştii au astupat intrarea, totul căzând în paragină şi uitare.
Cu toate acestea, localnicii cu care am stat de vorbă pe timpul documentării noastre ne povesteau că în satul Ion Corvin s-a păstrat vie tradiţia cu privire la existenţa peşterii de la marginea satului lor şi că oamenii mergeau frecvent să se roage în pădure ştiind că acolo este şi peştera. Există mărturii certe că, în anii 1986-1989, peştera a fost vizitată în repetate rânduri, că aici oamenii aprindeau lumânări şi tămâie şi se rugau pentru că „aşa era obiceiul din moşi strămoşi“. Mai mult decât atât, însuşi IPS Lucian al Tomisului a întreprins câteva vizite în zonă şi a dispus măsuri pentru curăţirea şi amenajarea zonei, dar mai ales pentru ridicarea unei turle acoperite, deasupra grotei, pentru a împiedica pătrunderea apelor pluviale în interiorul acesteia. A trebuit să vină însă evenimentele din 1989 pentru ca peştera Sf. Apostol Andrei să iasă la lumină. Acest lucru s-a întâmplat efectiv în vara anului 1990.
Primii monahi de după 1990
Readucerea peşterii în actualitatea religioasă este strâns legată de faptul că, la 12 februarie 1990, s-a reînfiinţat Arhiepiscopia Tomisului, cu reşedinţa la Constanţa. La îndemnul IPS Lucian, în vara aceluiaşi an, au sosit la Peşteră ieromonahul Victor Ghindăreanul şi monahul Nicodim Dincă, ultimul provenind dintr-un sat dobrogean, Zorile. Oficial, aşa cum rezultă din documentele păstrate la Arhiepiscopia Tomisului, schitul „Peştera Sf. Ap. Andrei“ are ca dată de înfiinţare ziua de 12 decembrie 1990. Dar chiar şi înainte de această dată, monahul Nicodim Dincă a făcut un adăpost în peşteră şi a luat măsuri pentru reactivarea vieţii monahale pe aceste locuri. La început, călugărul şi-a câştigat existenţa confecţionând icoane, încropind un atelier într-o remorcă-vagon, dăruită de credinciosul Pigui Mihai din Constanţa. De altfel, şi iarna 1990 spre 1991 a petrecut-o în acest vagon, împreună cu cei doi ucenici ai săi. În primăvara lui 1991, prin grija monahilor, peştera a luat înfăţişarea unui adevărat paraclis, fiind înzestrată cu clopotniţă, icoane, obiecte de cult şi cărţi bisericeşti. Fiind nevoie de preot călugăr care să săvârşească zilnic cele 7 laude, Sf. Liturghie şi alte slujbe cerute de credincioşi, IPS Arhiepiscop Lucian l-a adus, în vara anului 1991, pe ieromonahul Dionisie Uluzu, de la Dervent. Prin destoinicia monahului Nicodim s-au ridicat chilii, o trapeză, bucătăria, astfel că, în iarna 1991/1992, obştea monahală locuia deja în noul şi tânărul schit.
Peştera, din nou biserică creştină
Între timp, şi Arhiepiscopia Tomisului a întreprins acţiuni pentru reactivarea vieţii monahale la peştera Sf. Ap. Andrei, reuşind să obţină o suprafaţă de un hectar de teren din fondul forestier şi 5 hectare arabile, conform Legii 18/1991, precum şi autorizaţia pentru executarea lucrărilor la nou- înfiinţatul schit, „Peştera Sf. Apostol Andrei“.
În vara lui 1992 s-au finisat egumenia, trapeza, bucătăria, şi corpul chiliilor cu cerdacul acestora. Tot în 1992 s-a încropit o gospodărie anexă. Primăvara lui 1993 a fost folosită pentru amenajarea peşterii Sf. Apostol Andrei. S-a înălţat turla la 5 m şi s-a completat cu zid de cărămidă, dar a rămas netencuită pentru că în 16 iulie, monahul Nicodim a fost chemat la cele veşnice. A fost înmormântat cu toată cinstea la 20 iulie, slujba fiind săvârşită de însuşi IPS Arhiepiscop Lucian. În seara aceleiaşi zile a fost numit egumen ieromonahul Sava Gana, de la Dervent, rămânând alături de dânsul încă 8 vieţuitori şi ieromonahul Teotim Popa.
Schitul înălţat la rang de mănăstire
În toamna 1993 s-a tencuit turla peşterii, i s-a reconstituit faţada după modelul din 1943, s-a ridicat, în partea de vest, o clădire pentru încă 12 chilii şi a fost pusă piatra de temelie a bisericii mari a schitului, cu hramul „Sf. Apostol Andrei“. Slujba a fost oficiată de IPS Arhiepiscop Lucian, în fruntea unui sobor de preoţi şi cu participarea a mii de credincioşi veniţi din toată ţara. Tot în toamna anului 1993 s-a turnat şi fundaţia noului paraclis al schitului şi s-a construit un cuptor de pâine. În 1994, după modelul din 1944, s-a ridicat terasa din faţa peşterii cu piatră scoasă de călugări din cariera Urluia, pe care tot ei au fasonat-o. Până în toamnă, terasa a fost finisată. A fost întărită şi gospodăria anexă, fiind aduse aici animale, astfel că la „Peştera Sf. Ap. Andrei“ se creaseră deja condiţii ca obştea să ajungă la 100 de vieţuitori, aşa cum a avut în 1810. La cererea Arhiepiscopiei Tomisului, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat, în şedinţa sinodală din luna iulie 1994, ca Schitul „Peştera Sf. Apostol Andrei“ să fie transformat în mănăstire, fapt petrecut la 8 august acelaşi an.
De atunci, anual, mii de credincioşi, creştini ortodocşi, neclinitiţi de două mii de ani din puritatea învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, într-un neobosit pelerinaj, se adună la Mănăstirea „Peştera Sf. Apostol Andrei“ în cuget curat, simţind un puternic îndemn lăuntric să cheme cu credinţă, dragoste şi recunoştinţă, pe întâiul lor părinte sufletesc.
În 1995, când s-a turnat fundaţia bisericii mari, paraclisul era deja ridicat şi tencuit în interior. Slujbele se ţineau încă în faţa peşterii, pe terasa de beton de 25x25 m, peştera, cu pronaosul de 8x8 m şi naosul de 8x5 (trecerea din pronaos în naos se face printr-o uşă de 2x1,5m) fiind neîncăpătoare pentru numeroşii credincioşi care participau la majoritatea slujbelor.
În 1997 s-a început construcţia bisericii mari, ridicarea noii stăreţii şi pictarea paraclisului, aceasta fiind terminată în anul 1999 şi sfinţită în 2001 de către IPS Arhiepiscop Teodosie al Tomisului. În anul 2001 s-au definitivat lucrările bisericii mari, iar în anii următori s-a executat pictura interioară. În toată această perioadă de autentic şantier, viaţa duhovnicească a crescut şi s-a închegat, împletindu-se cu deosebită armonie orele de rugăciune şi slujbă, cu munca grea, dar plină de satisfacţie, de clădire a bisericii mari.

Spiridon este cinstit în mod deosebit de corfioţi, fiind considerat ocrotitorul insulei. În semn de mulţumire pentru minunile săvârşite, de patru ori pe an în Corfu se fac procesiuni cu moaştele Sfântului Spiridon.

Una dintre aceste procesiuni are loc pe 11 august, când corfioţii sărbătoresc minunea salvării insulei de Sfântul Spiridon. Pe 11 august 1716, turcii atacaseră Insula Corfu, dar, prin intervenţia în chip minunat a Sfântului Spiridon, atacul a eşuat. Acest eveniment este consemnat în mai toate cronicele timpului.

În amintirea minunilor Sfântului Spiridon, în Corfu se mai fac procesiuni în Duminica Floriilor, în Sâmbăta Mare şi în prima duminică a lunii noiembrie. Este cunoscut faptul că Sfântul Spiridon i-a izbăvit pe corfioţi din ciumă şi din foamete şi a alungat sărăcia.

Sfântul Nifon, Episcopul Constanțianei celei din Alexandria :

Într-o noapte, vede fericitul în vis că se afla într-o casă mare și lungă. Deodată, acolo unde stătea într-un capăt, vede doi bărbați negri și amenințători că se repezeau asupra lui, vrând să-l omoare. Ca să scape de ei, a început să alerge cu sufletul la gură spre celălalt capăt al casei, în timp ce negrii îl vânau din spate. În clipa în care și-au întins mâinile să-l apuce, a ajuns dincolo. A găsit o ușă pe care a deschis-o ca un nebun, a dat buzna înăuntru și a închis-o apoi în urma lui cu putere.

Atunci a văzut că intrase într-o biserică a lui Dumnezeu. S-a simțit în siguranță. Într-adevăr, urmăritorii lui nu îndrăzneau să intre acolo. A răsuflat ușurat și s-a liniștit. După puțin timp a deschis cu prudență ușa și a ieșit afară. A înaintat destul de mult, când cei doi negri care pândeau la fiecare colț al casei s-au arătat dintr-odată și au început din nou să-l vâneze. De cum i-a văzut, Nifon, a luat-o iar la fugă acum spre un alt capăt al casei. Și acolo a găsit o ușă care l-a dus și l-a adăpostit într-o altă biserică sfântă. Negrii, descumpăniți, se ațineau iarăși pe la colțuri. Când mai târziu a ieșit și de acolo cu frica în sân, s-a repetat scena dinainte.

Acest vis l-a văzut noapte de noapte timp de o săptămână. Și în timp ce încerca să înțeleagă semnificația lui, Duhul Sfânt i-a vorbit tainic în minte și i-a zis: „Este cu neputință să scapi din cursele demonilor dacă nu te refugiezi în Bisericile lui Dumnezeu și dacă nu te lupți prin rugăciuni și postiri”.

De atunci Nifon se ducea adeseori în biserici – și erau multe și preadesfătate în „împărăteasa cetăților” – și totodată se preda pe sine postului și rugăciunii. Uneori, însă, îl rodea acest gând: „Nu cumva e mai bine ca în loc să alerg prin biserici, să mă așez într-un loc și să cer mila Domnului?”.

Nu a întârziat Milostivul Dumnezeu să-i descopere lui iarăși că de fiecare dată când un om se duce la Biserică să se roage, fie ziua sau noaptea, pașii lui sunt numărați de sfinții îngeri, pentru a fi răsplătiți cu plată cerească în ziua Judecății. Ba încă și cum îngerii păzitori ai bisericilor îi însemnează pe cei care intră înlăuntru, și în fiecare seară transmit puterilor cerești care înconjoară Cerescul Jertfelnic. Atunci îngerii din Cer cu și mai mare râvnă și bucurie își cântă slavosloviile lo, zicând: „Cât de mare cinste este pentru acești oameni faptul că nu încetează ziua și noaptea să-L slăvească pe Preabunul Dumnezeu, măcar că trăiesc în deșertăciunea lumii! Să ne sârguim, deci, și noi mai cu râvnă să slăvim Preasfânta Treime, cântând întreit sfânta cântare”. Aflând Nifon toate acestea de la Duhul Sfânt, se nevoia să se roage neîncetat, refugiindu-se pe cât putea în biserici.

Pr. Haralambos Papadopoulos :
 

A fost nevoie pentru câteva zile să stau în spital, ținând companie unui tânăr care fusese supus unei intervenții chirurgicale grave. Și mărturisesc că am avut parte de așa niște experiențe și trăiri ce nu le poate cineva scrie într-o carte sau rosti într-o predică, oricât de excepționale sau „duhovnicești” ar fi ele.
Să trăiești într-un spital, când desigur nu există o familiarizare cu această formă profesională, nu este o experiență obișnuită. Vezi, auzi, înțelegi și trăiești multe lucruri pe niveluri diferite. Cunoști realități care, în afara spitalului, îți scapă din vedere. Nu că nu ar exista și în afara spitalului, dar rutina de zi cu zi te conduce la uitarea lor.
Ceea ce trăiești, în primul rând, într-un spital este faptul că oamenii, în extenuarea durerii, de cele mai multe ori devin generoși și făcători de bine. Unul vine mai aproape de celălalt. Vorbesc mai mult unul cu celălalt și cu o mai mare ușurătate. Întâmpini dorința lor arzătoare de a povesti fiecare povestea vieții lui. Să-și împărtășească experiența suferinței sale. Iar acest proces odihnește și liniștește nu doar pe cel care povestește, ci și pe acela care ascultă. Se simte fiecare solidarul celuilalt. Nu simți acea singurătate tragică a durerii. Îți spui: „Există și alții ca mine. Nu sunt singur. Suntem mulți. Ne vom lupta și vom învinge!”.
O doamnă din salonul alăturat celui în care stăteam noi, fără să ne cunoască, ne-a vorbit cu familiaritate despre experiența soțului ei în legătură cu boala ei, despre multele intervenții chirurgicale ce i-au obosit, dar care nu i-au descurajat. Încerca cu agonie să ne împărtășească nădejdea ei, faptul că merită să luptăm. Încerca prin fiecare cuvânt să ne transmită curaj, să alunge frica din inimile noastre. Într-un sfârșit, și-a deschis geanta și i-a dat prietenei mele bolnave, împreună cu un zâmbet de necrezut, un cadou foarte frumos. O ceașcă pe care o făcuse ea însăși. I-a dăruit-o cu o sărutare plină de dragoste. O altă doamnă de pe acel etaj ne privea de pe coridorul spitalului, plângând. Cine știe oare ce gândea? Pentru vreun motiv de-al ei personal curgeau lacrimile din ochii ei? Și într-adevăr așa era. Suferea pentru un caz de-al ei personal.
Multe aș putea să relatez din puținele zile ce le-am petrecut în acel loc, însă mă voi limita să expun încă două experiențe care mi-au predat o lecție foarte importantă.
Prima este despre tânărul acela pe care l-am acompaniat la spital și am stat alături de el. Suferea cumplit. Ne consola el, în loc să-l mângâiem noi. Când vezi un om că suferă cumplit din cauza bolii și a efectelor ei, și cu toate acestea să-ți zâmbească doar pentru a nu te neliniști pe tine, semenul său pe care îl iubește, atunci cu siguranță vorbim de o formă de sfințenie unde prezența lui Dumnezeu este intensă prin curaj și nădejde, jertfă și înviere.
A doua istorisire la care vreau să mă refer este una ce mi-a făcut o impresie de necrezut. Ce s-a întâmplat de fapt? S-au prezentat la spital, de nicăieri parcă, oameni ai Bisericii și nu numai – înțelegând aici faptul că respectivul bolnav nu avea prieteni, cunoscuți, rude – care nu doar că au vrut să ofere darul lor material, dar cel mai important a fost faptul că și-au dorit să rămână o noapte în compania bolnavului. Aceasta este sfințenia. Este o nădejde adâncă în faptul că Dumnezeu în zilele noastre nu a lăsat nemărturisit numele Lui. Sfințenia Lui este întrupată alături de noi, în cei răstigniți prin bolile lor, care zâmbesc cu nădejdea Învierii, dar și în cei obosiți care dau deoparte somnul lor și puținul lor timp liber pentru a sluji și a ajuta pe aproapele lor. În astfel de fapte se răspândeștemirosul plăcut al Raiului.
Oameni sfinți există alături de noi, în viața noastră de zi cu zi, și nu este neapărată nevoie să poarte rasă și să aibă bărbi lungi. Nici să trăiască în nu știu care mănăstire îndepărtată. Ci sunt alături de ușa noastră. Sunt toți aceia care, în tăcere, fără bătăi de tobe și priveliști încântătoare, trăiesc iubirea de pe Crucea și din Învierea lui Hristos. Pentru aceia, viața nu este câștig și putere, ci pierdere și dăruire în numele iubirii. Spunea frumos filologul și filozoful Stavros Zoumboulakis: „Oricine caută urma lui Dumnezeu în această lume, nu o va găsi decât pe fața celor bolnavi, a celor flămânzi, a celor prizonieri, a celor străini... Oricine are răbdare cu cei neputincioși este mai mare decât toți titanii teologiei”.

– Părinte Visarion, dacă binevoieşti, povesteşte-mi şi minunea care s-a făcut în această biserică, când l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător viu şi ai vorbit cu el?
Atunci Bătrânul Visarion a zâmbit puţin şi cu obişnuita sa simplitate a început să spună:
„Această minune despre care spui s-a întâmplat la doi ani după ce am descoperit biserica. Şi fiindcă vrei să afli, ascultă.
Sfinţia Ta ai împlinit ascultarea de morar şi ştii că adesea se adună mulţi oameni la moară. Într-o zi, doi săteni au mers la târg şi unul a cumpărat calul celuilalt. Cel care a cumpărat calul a mers la biserică şi s-a închinat. A lăsat înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul câţiva bani şi mi-a spus să aprind o lumânare. Eu am aprins o lumânare, am văzut banii, care erau destul de mulţi, dar nu i-am luat, ci i-am lăsat înaintea icoanei. Spre seară am mers să aprind candelele şi am văzut că banii lipsesc. Nu-ţi închipui ce mâhnire m-a cuprins. Atunci diavolul m-a întărâtat şi m-am dus ţintă înaintea icoanei Sfântului, căruia i-am spus:
– Sfinte Ioane, ce faci? Nu eşti aici? De ce ai lăsat să-ţi ia banii dinaintea icoanei? Pentru asta n-am să-ţi aprind candela.
Şi aşa, părinte Lazăre, am aprins numai candela Maicii Domnului şi am plecat. Da, dar inima abia îmi mai bătea în piept. Am mers la moară, am urcat sus la chilie, am mâncat puţină pâine, dar eram tulburat. În minte îmi stăruia gândul că am lăsat stinsă candela Sfântului, iar aghiuţă nu mă lăsa, ci mă tot întărâta. Am spus atunci în sinea mea: «Ia să vedem ce se va întâmpla. În seara aceasta nu aprind candela». După aceea m-am culcat, părinte, cu tulburarea pe care o aveam, stăruind în îndărătnicia mea. Era luna plină şi razele ei luminau ca soarele pătrunzând în chilia mea prin fereastră. Şi aşa cum dormeam singur – pentru că atunci nu aveam pe nimeni ca ajutor –, spre miezul nopţii am simţit cum mă scutură cineva. M-am trezit şi am văzut înaintea mea un uriaş cu părul despletit. Am început să tremur de frică şi abia am putut să-l întreb:
– Cum ai venit aici?
– Nu e treaba ta să ştii cum am venit, mi-a răspuns acela, ci mai degrabă tu să-mi spui de ce nu ai aprins candela?
Şi îndată, cu multă frică, cu o voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi, am spus:
– Să mă ierţi, Sfinte! Am greşit!
Apoi i-am făcut trei metanii şi, căzând la picioarele lui, îl rugam plângând să mă ierte”.
În timp ce Bătrânul Visarion îmi povestea acestea, a început să plângă. După puţin s-a oprit din plâns şi a continuat:
„Atunci l-am auzit, părinte, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul spunându-mi cu un glas dulce şi liniştit:
– Fiul meu Visarion, cum spui că nu sunt aici? Dacă eu nu sunt aici, atunci cine te păzeşte de atâţia ani de tâlhari şi de atâtea alte rele în această pustietate?
Bătrânul Visarion iarăşi a început să plângă de emoţie şi de evlavie faţă de Sfântul Ioan.
– Sfinte Ioane, i-am spus atunci, te rog să mă ierţi! Nu o să mai fac.
– Du-te şi aprinde candela la icoana mea şi să propovăduiești şi altora că icoanele fac minuni, deoarece şi aici sunt mulţi care au început să spună că icoanele nu fac minuni.
Acestea mi le-a spus Sfântul şi îndată s-a făcut nevăzut. După aceea am mers în biserică şi – o, minune! – am văzut că toţi banii se aflau în acelaşi loc ca şi mai înainte, adică înaintea icoanei Sfântului. Cine poate şti ce frică atras acel hoţ de a adus banii înapoi în aceeaşi noapte şi i-a pus înaintea icoanei.
Apoi l-am întrebat:
– Cum era îmbrăcat Sfântul?
– Iată, aşa cum îl vezi în icoană. Era îmbrăcat într-o piele de oaie. Dar un om aşa de înalt nu am mai văzut în viaţa mea! Ce să-ţi spun! Un bărbat uriaş, un gigant.
– Te cred că aşa era, i-am spus eu, deoarece şi Hristos ne spune în Evanghelie că între cei născuţi din femei nimeni nu este mai mare decât Ioan Botezătorul (Luca 7, 28) , deşi aceste cuvinte se referă în primul rând la mulţimea virtuţilor sale şi la marea lui sfinţenie. Cred însă ca înţelesul acestor cuvinte trebuie legat şi de faptul că Sfântul era un om mare la trup, pentru că cuvintele Domnului cuprind ambele sensuri.


Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

Era ajunul Bobotezei anului 2000, când se face Agheasma Mare. În Piliuri, un sat din Epirul de Nord (Albania), preotul coboară din maşina care îl transporta şi se pregăteşte să sfinţească casele. O oră şi un sfert au mers cu maşina pentru a ajunge acolo. Acest sat este ascuns pe nişte munţi frumoşi, însă drumul până acolo este abrupt şi primejdios. Maşina se chinuia să iasă din noroiul făcut de ploaie. Preotul era nou venit în sat şi fusese hirotonit doar cu două luni înainte. Venise din Grecia împreună cu trei studenţi ca să ajute la strană şi să transporte cele necesare pentru a fi săvârşite slujbele bisericeşti în satele dimprejur şi oriunde mai era nevoie. Prima lor vizită a fost la biserica ce se află la intrarea în sat. Regimul ateu o transformase în „casă a poporului”, iar mai apoi în magazie. Era o privelişte dureroasă. Treptele erau pline de buruieni, iar uşa zăvorâtă. Nici un semn de viaţă. Ai fi spus că fusese părăsită şi lăsată în paragină ca să se distrugă ceea ce lăsaseră în urma lor ateii. Copiii alergau ca să bată la uşile caselor şi să anunţe venirea noului preot. Peste puţin s-au adunat toţi sătenii. Femeile îşi dădeau una alteia vestea cea mare:
− Pentru prima oară după atâţia ani a venit preotul ca să ne sfinţească!
Iar acestea le spuneau cu lacrimi în ochi. Altele puneau la intrarea casei covoare, altele tăiau cele mai frumoase flori din grădina lor pentru a-l întâmpina pe preot. Cu toţii aşteptau în poartă. Până şi câinii participau la bucuria sătenilor, căci lătratul lor era acum diferit, plin de bucurie.
„În Iordan botezându Te Tu, Doamne…” răsuna în tot satul. Hainele preotului s au umplut de noroi. Pantofii studenţilor s-au umplut şi ei de noroi, dar cu toate acestea cu toţii se bucurau.
Au trecut trei ore şi jumătate până ce a sfinţit toate casele. Mai rămăsese o casă de la marginea satului care se afla mai departe. Unii s-au oferit să meargă ei ca să ducă şi la acea casă agheasmă, zicând că preotul este obosit. Însă cele două femei, o bătrână şi fiica ei, îl aşteptau pe preot. Când acesta a ajuns, au sărutat cu dor dumnezeiesc Sfânta Cruce. L-au condus pe preot împreună cu toţi însoţitorii săi prin toate camerele casei. Într-una din acestea, o tânără zăcea la pat.
− Părinte, nepoata mea… Are optsprezece ani. E o copilă foarte bună. Trece printr-o încercare, dar mare este Dumnezeu.
Mama ei se afla alături de ea şi plângea pe înfundate. Amândouă femeile voiau să-i spună ceva preotului, dar şovăiau.
− Am dori, părinte, să vă cerem ceva. Fata pe care aţi stropit-o în cameră este infirmă, tetraplegică. A fost botezată în urmă cu trei ani. De atunci posteşte aspru şi nu mănâncă carne. Miercurea şi vinerea nu mănâncă nici untdelemn. Se roagă şi aşteaptă de mult timp să vină un preot s-o împărtăşească. Ne gândeam dacă aţi putea s-o împărtăşiţi mâine.
− Mâine este Boboteaza… este o zi mare. Va fi multă lume… Se vor împărtăşi, iar apoi vom arunca Cinstita Cruce în mare. Înţelegeţi că vom întârzia mult.
− Nu contează, părinte. Vom aştepta cât este nevoie. Când o să afle fata noastră, va începe de astăzi să postească şi nici apă nu va bea. Aceasta este dorinţa ei fierbinte. Aşadar, ce spuneţi?
A doua zi, pe la amiază, aceeaşi maşină cu aceiaşi oameni se îndreaptă către sat. Nimeni nu vorbeşte pe drum. Au mers destul de mult pe jos până să ajungă la acea casă. În faţă merge cineva cu o lumânare aprinsă. Pe scara lată a casei cele două femei plângeau de bucurie, făcând metanii până la pământ pentru a şi exprima recunoştinţa lor. Îşi fac amândouă în tăcere semnul Crucii şi-l conduc pe preot în camera fetei.
− Se împărtăşeşte roaba lui Dumnezeu, Elefteria, cu Trupul şi Sângele lui…
Însă înainte de a-i da fetei Preacuratele Taine, preotul s-a oprit. Ceva se întâmplă. Îşi închide ochii, şi-i deschide, de parcă l-ar fi deranjat ceva. După ce a lăsat linguriţa în Sfântul Potir, şi-a frecat ochii, care în acea clipă i se înceţoşaseră. Se întreba întru sine ce se întâmplă. Ochii Elefteriei, care erau aţintiţi la Sfântul Potir, străluceau. Străluceau atât de mult, încât preotul, uimit, nu mai putea distinge chipul fetei. O lumină prea strălucitoare, care creştea mereu în intensitate, se întindea încet-încet în întreaga cameră. Simţea că acea lumină îl învăluie şi-i simţea chiar şi căldura. S-a înfricoşat. Acea lumină nu avea culoarea flăcării, ci era albă, puternică, fină, dar nu orbitoare. Era atât de puternică, încât preotul nu putea vedea faţa şi gura ei.
Fiind copleşit de uimire şi străduindu-se să nu-i tremure mâna, preotul i-a dat fetei Sfânta Împărtăşanie având în minte chipul ei. Şi-a dat seama că a împărtăşit-o doar când a simţit că linguriţa a atins dinţii ei.
− Vă mulţumesc, părinte! a auzit preotul vocea tinerei copile.
Apoi preotul a vrut să consume Sfintele din Sfântul Potir în camera în care se afla iconostasul familiei, dar i-a fost cu neputinţă. Le-a salutat în tăcere pe gazde, iar studenţilor care îl ajutau, le-a făcut semn că trebuie să plece. Atunci ele l-au rugat ca să rămână acolo peste noapte, preotul însă nu le aude. Ţine strâns în mâna sa cea dreaptă Sfântul Potir şi se îndreaptă în grabă spre adâncul pădurii mici ce se află în apropierea casei. Fiori au străbătut întreg trupul său. Stă şi cugetă la cele petrecute şi consumă în grabă Sfintele Taine.
− Părinte, vă simţiţi bine? îl întreabă studenţii.
− Da. Să mergem, căci am întârziat.


Sursa: marturieathonita

In anul mântuirii 1919, econom al metocului Vozina era bătrânul Nifon, avându-l ca ajutor pe monahul Leontie, iar chelar era monahul Lazăr. Într-o dimineaţă de martie, s-au auzit nişte strigăte puternice în curtea metocului. Cei doi monahi tineri, aplecându-se peste balcon, l-au văzut pe ciobanul Dimitrie Bobotan cum îl trăgea cu sila pe fiul său, Ioan, care avea în jur de zece-doisprezece ani. Dintr-o dată, copilul a început să tremure, să facă spume, să scoată ţipete sălbatice şi să facă diferite mişcări ciudate, aşa cum fac cei care sunt cuprinşi de înrâurirea diavolească. Sărmanul cioban şi femeia lui nu mai ştiau ce să facă. „Bre, Ioane, ce ai? Ce ai păţit?”, îl întrebau, dar copilul nu putea să le răspundă la întrebări, ci continuă să facă nebuniile lui. „O, ceas rău!”, a început ciobanul să strige. „Ah, copilul meu! Vai, nenorocitul de mine, ce am păţit!”.
Într-o astfel de stare de tulburare şi nemăsurată mâhnire şi-a adus aminte de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul şi îndată l-a luat pe copil şi a pornit spre biserică, ca să-l ducă înaintea icoanei Sfântului. Însă, cu cât înaintau şi se apropiau de biserică, cu atât copilul, aflat sub lucrarea demonului, se sălbăticea, striga, se împotrivea să meargă spre biserică, se trăgea înapoi aşa încât, la un moment dat, scăpând din mâinile tatălui său, a luat-o la fugă. Dar tatăl lui a alergat mai repede şi, prinzându-l, l-a adus înapoi.
Între timp, monahii de pe balcon urmăreau tragica scenă dintre tată şi fiu. Apoi au coborât şi, luându-i pe tată şi pe copil, i-au dus în biserică şi l-au pus pe copil înaintea sfintei icoane. Erau mâhniţi pentru copil, dar mai mult pentru faptul că nu exista acolo niciun preot care să-i citească exorcismele, aşa cum se obişnuieşte în astfel de situaţii.
După ce au trecut cinci minute de tăcere, monahul cel mai tânăr a spus:
– Frate, de vreme ce nu avem preot, dacă vrei, hai să cântăm singuri un paraclis la Sfântul Ioan, căci puterea lui este mare. Şi, să se facă ce va binevoi el.
Celălalt monah a fost de acord şi au început paraclisul. Copilul a fost cuprins de nelinişte şi a început să se tăvălească pe plăcile de piatră ale bisericii. Ciobanul devenise alb ca varul şi inima i se zdrobise cu totul. Totuşi, se ruga în taină Sfântului Ioan, ca să facă milă cu el.
Paraclisul se apropia de sfârşit. Când a început cântarea a şaptea, copilul s-a liniştit. Când au terminat cântarea a opta, copilul s-a ridicat şi a stat în picioare înaintea icoanei, cu multă smerenie. La sfârşitul paraclisului, copilul era cu totul sănătos, spre nespusa bucurie şi uimire a celor care erau de față. După ce copilul, părinţii lui şi cei de față s-au închinat Sfântului Ioan până la pământ, au plecat bucurându-se împreună cu tatăl copilului.
Datorită credinţei şi evlaviei sale faţă de Sfântul Ioan Botezătorul, ciobanul a izbutit să dobândească vindecarea copilului său.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

– Părinte Visarion, am auzit că, atunci când mănăstirea te-a rânduit econom la metocul Mariana din Halkidikis, ai avut minunate descoperiri. Adică ai găsit o biserică şi l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător cu care ai şi vorbit. De aceea, dacă îţi aduci aminte şi dacă vrei, povesteşte-mi tot întocmai cum s-a petrecut, ca să le consemnez pentru a le afla şi cei mai tineri.
De îndată ce Bătrânul Visarion a auzit aceste cuvinte, cu multă bucurie şi cu fericita sa simplitate, pe care o avea din fire, după ce mai întâi s-a gândit puţin, încercând să-şi aducă aminte faptele săvârşite în urmă cu douăzeci de ani şi mai bine, m-a privit cu atenţie şi mi-a spus:
– Vrei să-ţi spun despre biserică?
– Da, spune-mi mai întâi despre biserică, i-am răspuns eu, şi după aceea povesteşte-mi tot ceea ce ţi s-a mai întâmplat.
– Frăţiorul meu, după cum ştii, în 1916 mănăstirea m-a rânduit econom aici şi, cât am putut, m-am îngrijit de treburile metocului. Însă aveam o mare mâhnire în suflet pentru că nu puteam merge în zilele bune, adică la marile praznice împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie. Mă temeam să plec de la metoc în aceste zile, pentru că atunci se dădeau cele mai multe spargeri.
După ce a trecut Botezul Domnului şi am intrat în luna februarie, într-o noapte, pe când măcinam la moară grâul oamenilor din Polighiros, pe la ora 1.00, am urcat sus la chilie. Am intrat în bucătărie, unde aveam o grămadă de lemne într-un colţ. Deodata, văd un bătrân cu părul şi barba albe. Stătea la foc şi se încălzea. M-am mirat de îndată ce l-am văzut şi am zis în sinea mea: „Dar când a venit acest bătrân de nu l-am văzut?”. Cu toate acestea, l-am salutat cu inima bună, spunându-i:
– Bine ai venit, Gheronda! De unde eşti, dacă nu te superi?
– Uite, de pe aici, de prin apropiere.
– Nu ai găsit vreun călugăr aici? (Mă refeream la un oarecare argat mirean, pe nume Demostene).
– Nu, a răspuns el. Nu am găsit nici un alt călugăr aici.
Am început să discutăm, iar bătrânul m-a întrebat:
– Cum te descurci, Părinte Visarioane? Cum merg treburile?
– Slavă lui Dumnezeu, i-am răspuns. Merg bine. (În acea vreme aveam mult de lucru la moară). Ceva totuşi mă mâhneşte. Nu am biserică aici şi sunt nevoit să merg uneori la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie.
– Dar este şi aici biserica, Părinte Visarioane, mi-a spus bătrânul. De ce spui că nu există?
– Ce spui, Gheronda? Nu ştiu eu ce este aici şi ştii tu mai bine?
Dar bătrânul o ţinea pe a lui şi-mi repeta aceleaşi lucruri. Atunci l-am privit cu atenţie în ochi şi mi-am adunat mintea, mirându-mă şi intrebându-mă în sinea mea: „Ce-mi spune bătrânul acesta?”.
– Gheronda, eu sunt aici de un an şi ştiu că nu este nici o biserică, iar tu îmi spui că este?
- Părinte Visarioane, tu nu crezi ceea ce-ţi spun. Însă eu te sfătuiesc să crezi, deoarece este voia lui Dumnezeu ca să se descopere biserică şi să o zideşti din nou. Nu fi necredincios faţă de cele ce-ţi spun!
După ce mi-a repetat de multe ori acest lucru, am început să cred şi l-am întrebat dacă mai are şi altceva să-mi zică, adică despre vreo vistierie, despre bani. Iar acela m-a încredinţat că voi afla multe lucruri.
– Dar ca să te încredinţezi şi mai mult de cele zise, mi-a spus el, după ce vei afla coloana Sfintei Mese, să nu mai sapi, ci să faci de trei ori semnul Sfintei Cruci cu metanii şi vei vedea că pământul care acoperă placă Sfintei Mese se va da singur la o parte, fără ca tu să-l atingi.
Când am auzit acestea, inima mi s-a umplut de bucurie şi i-am spus bătrânului:
– În seara aceasta vei rămâne aici să dormi; te voi găzdui aici.
– La ora aceasta unde să merg? Desigur că aici voi rămâne.
Dar în timp ce discutam acestea, am auzit cum pietrele morii au început să se lovească între ele. Am înţeles că se terminase grâul, aşa că am coborât să pun altul. I-am spus bătrânului să mă aştepte, căci mă voi întoarce ca să-i pun de mâncare. După ce am aranjat moara, m-am întors sus la chilie ca să continuăm discuţia. Dar nu l-am mai aflat pe bătrân. S-a făcut nevăzut. Am început să strig, l-am intrebat pe Demostene, pe oamenii din Polighiros, dacă l-au văzut, dar nimeni nu-l văzuse.
A trecut acea noapte. A doua zi i-am spus totul lui Demostene, dar nici acela nu credea. Stăteam în cumpănă: să încep sau nu?
După ce a trecut aproape o săptămână, într-o noapte, în timp ce dormeam, am simţit cum mi s-a aşezat pe piept o greutate cam de cinci sute de ocale. Ce să-ţi spun, m-a cuprins o mare mâhnire şi frică. Mă aflam în această stare şi încercam să zic ceva, când, deodată, am auzit un glas spunându-mi: „De ce nu ai făcut ceea ce ţi-a spus bătrânul?”. Când am mai auzit şi acestea, ca să scap de acea mâhnire, am spus: „Mâine negreşit am să fac”. Apoi acel glas a spus: „A venit vremea rânduită, să nu mai amâni”, şi astfel m-am slobozit de acea greutate.
A doua zi dimineaţă, înainte de a se lumina bine de ziuă, am luat târnăcopul şi am început să sap în fata cuptorului, cuprins de frică din pricina acelei greutăţi pe care am simţit-o noaptea. Loveam cu putere şi adânc cu târnăcopul, aşa că m-a auzit femeia argatului. Mirându-se, a venit lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci, părinte econom?
Eu însă nu i-am răspuns nimic, ci i-am făcut numai semn cu mâna să plece. După ce am săpat până la o adâncime de un metru, am aflat nişte cărămizi. Şi tot săpând aşa, am dat de zidurile bisericii. A venit şi Demostene şi am început să săpăm amândoi, până când am găsit coloana, după cum îmi spusese bătrânul. Atunci i-am spus lui Demostene:
– Acum vei vedea o minune. Voi face trei metanii şi semnul Crucii şi vei vedea cum pământul din jurul coloanei se va retrage singur.
Demostene însă nu a crezut. Atunci eu am făcut trei metanii şi semnul Crucii şi – o, minune! – vrrrr, dintr-odată tot pământul s-a retras. După ce a văzut una ca aceasta, Demostene a început să sape cu râvnă dumnezeiască şi cu credinţă. Iată, aceasta este povestirea despre biserică.
Toate acestea Bătrânul Visarion mi le-a povestit plin de lacrimi din pricina emoţiei.
Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate

O minune a Maicii Domnului (13 mai 1988). De o bu*cată de vreme, auzul mi-a scăzut mult, iar de la privegherea Înălţării Domnului (6 mai) şi aparatul auditiv s-a defectat. Am încercat alt aparat nou, dar fără succes: cum mişc puţin rotiţa de intensitate, aparatul ţiuie. Trebuie să ţin degetul apăsat pe butonul din ureche, ca să nu facă gălăgie, dar auzul este foarte slab şi confuz. Azi 13 mai, sculându-mă pentru Utrenie, mi-am făcut cuvenita rânduială şi la urmă am adăugat o rugăciune stărui*toare către Maica Domnului, ca să-mi uşureze această neputinţă, să nu devin povară pentru obşte. Apoi am uns urechea cu mir de la icoana Maicii Domnului de la Malevi şi de la icoana noastră Prodromiţa.
Mergând la slujba Utreniei, am continuat în taină rugă*ciunea către Maica Preacurată şi către Domnul Hristos, pentru uşurarea acestei neputinţe.
Începuse deja Sfânta Liturghie şi situaţia era neschimba*tă. Un gând îmi stăruia în minte: „Numai cere de la Dumnezeu daruri pe care nu le rneriţi; rabdă puţin, că aşa este voia lui Dumnezeu!” Slujba ajunsese la Sfânta Evanghelie, din care evident nu înţelegeam nimic, căci nu auzeam ce se citeşte. Deodată aud un pocnet în ureche, în aparat şi aud foarte clar glasul preotului, care citea Sfânta Evanghelie. Primele cuvinte pe care le aud, de la Evanghelia Sfântului Ioan: „Până acum n*-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi!” (Ioan 16, 24). Am luat cuvintele Domnului „Cereţi şi veţi primi", drept răspuns la îndoiala mea. De atunci şi aparatul „s-a vindecat”, nu mai facea gălăgie şi de unde credeam că nervul auditiv s-a uzat complet, acum aud mulţumitor cu aparatul, şi convorbi*rea cu fraţii, şi sfânta slujbă la Biserică.
„Îndurat şi milostiv este Domnul! Bucură-te cea plină de dar, grabnică ajutătoare a tuturor ce nădăjduiesc spre tine!”
(Părintele Petroniu de la Prodromu, ediţie îngrijită de Preot Constantin Coman şi Costion Nicolescu, Editura Bizantină, pp. 342-343)

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”
 

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”





Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Când situația sa se înrăutățise, suferea și mai mult. Mama lui nu se putea abține și plângea în fața lui. În timp ce-și petrecea ultimele ore pe acest pământ, dintr-odată și-a fixat serios privirea sa asupra mamei și i-a spus următoarea frază, uluitoare pentru un copil de cinci ani: „Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”.
Cine i-a pus în gura sa cuvintele acestea adevărate și de o mare importanță? Cu siguranță a fost luminat de Dumnezeu acest fericit copil martir.
„Sunt veșnic!” - iată adevărul și îndemnul cel mai important pentru orice om!

(Fragment din cartea „Mângâiere a dragostei divine”, Editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Varnakovas, Dorida, 2012, pp. 50-51)

Sursa: Δύο δάκρυα με παράπονο και η Παναγιά μάς απάντησε






Cursul de catehetică și oratorie continua, se apropia timpul să se termine când au început întrebările din partea studenților din primul an al Facultății de Teologie „Sfântul Atanasie Athonitul” a Universității Ortodoxe din Congo.
‒ Cum trebuie să ne apropiem de lume?
‒ Cum să ajutăm pe preot în parohia noastră?
‒ Preotul nostru este responsabil de o mare provincie, cu multe sate, multe biserici. Unele sunt construite, altele sunt în șantier.
‒ Noi nu avem preot. Avem însă o frumoasă biserică cu catehetul nostru. Ne strângem laolaltă și cântăm. Din când în când ne vine și un preot. Așteptăm, poate și acum de Paști va veni cineva.
Fiecare student spunea greutățile ce le avea în satul sau în orașul lui. Discuția s-a întețit.
Însă Haralambie din Bandundu (o provincie în Congo) stătea gânditor și supărat într-un loc și privea pe colegii lui. Nu a mai rezistat. Două lacrimi au curs pe obrajii lui și un plânset a izbucnit din lăuntrul lui:
‒ Noi nu avem nici biserică și nici în apropiere nu există vreuna.
Lacrimile au căzut pe pupitru. S-a făcut liniște pentru puțin timp. Am încercat să rup puțin tăcerea ca să ieșim din încurcătura în care căzuserăm toți.
‒ O să vedem cum facem, Haralambie! Vino mai târziu la birou!

Minunea
Nu am reușit să termin și a sunat telefonul. Am observat că era de undeva de departe. Poate este ceva urgent, m-am întrebat. Mi-am cerut scuze de la studenți și am răspuns:
‒ Bună ziua... Ce mai faceți? (în franceză, n. trad.)
‒ Cine sunteți? Cine? Atunci am recunoscut vocea fratelui nostru de la biroul Frăției Misiunilor Externe din Tesalonic.
‒ Înaltpreasfințite părinte, Maica Domnului vă trimite un dar, o biserică a Bunei Vestiri. Trebuie să începeți imediat construcția.
M-am pierdut. Priveam când la Haralambie, când la telefon. M-am pierdut cu cuvintele:
‒ Vom vedea! am răspuns. Sunt la curs și tocmai despre acest lucru discutasem cu studenții.
Maica Domnului a răspuns lacrimilor lui Haralambie. Am întrebat imediat de persoana responsabilă pentru misiune în ținutul Bandundu, pe domnul Theodor Fumuaza, decan al Universității de Pedagogie din Kinshasa și prorector al Universității noastre Ortodoxe din acea zonă de unde este originar Haralambie.
‒ Theodore, Maica Domnului ne va trimite o biserică a Bunei Vestiri. Aveți teren pentru ea?
‒ Da, două hectare ale noastre, destul loc pentru o biserică, școală, spital. Avem și trei studenți la Facultatea noastră de Teologie, pregătiți pentru activitate.
‒ Atunci înaintăm. Un nou centru misionar deschide Maica Domnului în Bandundu, Congo. Maica Domnului a auzit plânsetul lui Haralambie și a răspuns lacrimilor lui.

Cred că ați citit mulți dintre voi viața Sfântului Cuvios Paisie. Ce îl caracterizează pe acest mare om? Sacrificiul său pentru semenii săi. S-a sacrificat până la moarte pentru aproapele lui. Îmi aduc aminte că odată, când l-am întâlnit, mi-a zis: „Copilul meu, mi se întâmplă ceva ce, dacă o voi spune altora, vor crede că sunt nebun, dar ce să fac? Până în 1974 aveam o așa mare iubire pentru Dumnezeu, încât atunci când mă copleșea această iubire, fiind pe drum, cădeam și leșinam. Și trecea destul timp, rămânând acolo liniștit în rugăciune și îmi reveneam apoi. Din 1974 încoace, această dragoste pentru Dumnezeu s-a schimbat și s-a transformat în dragoste pentru oameni. Cu atâta dorință mă rog pentru ei atunci când vin la chilia mea și îmi spun că au probleme de divorț. Merg, în duh, în Sydney, în Melbourne, în Monaco, în Cipru, în Atena. Merg și îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, în mod nevăzut, iar aceștia se liniștesc. Mai apoi, mă rog pentru bolnavi, merg în spitale și îi vizitez pe cei de la terapie intensivă, la fel îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, iar aceștia se însănătoșesc, fără să știe nimeni acest lucru, că am fost acolo în duh. Acest lucru mi se întâmplă de multe ori”. Și desigur să vă spun și o altă întâmplare, care de asemenea nu este scrisă, la fel ca cea precedentă. Un oarecare teolog, care avea diverse îndoieli teologice, a mers în Sfântul Munte în perioada postului Adormirii Maicii Domnului. Și spunea prietenului lui despre Luminânda ce se cântă la praznicul de pe 15 august: „Apostoli de la margini, adunându-vă aicea, în satul Ghetsimani, îngropați trupul meu”: Cum este posibil ca apostolii să fi mers de la marginile lumii la înmormântarea Fecioarei Maria? Eu, spunea, nu pot să cred aceasta. Posibil să fi fost cu mintea lor sau cu inima lor, dar să meargă acolo?
Așadar, au mers la starețul Paisie și au vorbit cu el. Îi spune Cuviosul Paisie respectivului teolog: „Tu, teologule, ești puțin tulbure. Rămâi la urmă”. Peste puțin timp i-a spus aceluia: „Hai, vino aici! Voi, ceilalți, plecați!”. Și îi spune: „De ce nu crezi ceea ce zic cuvintele Luminândei ce le cânți? Mai mult, ești și psalt?”. Acesta a avut un șoc. Părintele îi spune în continuare să aștepte. L-a luat de mână și au mers împreună în Londra, în Frankfurt, au mers și în altă țară unde fusese acel teolog, în Elveția, mai apoi în altă țară, am uitat care, iar apoi s-au întors amândoi la chilia starețului. „Cum am mers noi în atâtea țări unde fuseseși deja și ne-am întors la chilia mea? Așa au mers și Sfinții Apostoli”.
Vreau să vă spun că există multe, foarte multe semne supranaturale. Acest om, cum să vă spun, le-a depășit pe fiecare cu succes, fiecare realizare duhovnicească și nu este deloc întâmplător faptul că l-au canonizat așa de repede. Este un lucru foarte mare.
Să vă spun și altă întâmplare. O verișoară a unei familii, care este apropiată Mănăstirii noastre, avea soțul ateu. Într-o după-amiază s-au gândit să meargă să se închine la mormântul Sfântului Paisie. Acela însă a zis:
‒ Mergeți voi, eu nu cred. De ce să merg împreună cu voi?
‒ Haide să mergem cu toții, să mergem în grup, insistă soția sa.
‒ Bine, voi merge. Dar nu mă voi închina.
Într-un final, l-a convins să se și închine la mormântul Sfântului. Acesta s-a dus aproape de acel loc, și-a făcut Sfânta Cruce și s-a închinat. S-a retras apoi tăcut și gânditor. I-au spus:
‒ Ce ai pățit?
‒ Nu ați văzut nimic acolo?, a răspuns acela.
‒ Nu am văzut nimic.
‒ Nu ați văzut, continuă, un călugăr ce era acolo, ce stătea deasupra mormântului și cum ne-am apropiat a intrat înăuntru în mormânt?
‒ Nu, au răspuns, nu am văzut.
‒ Eu l-am văzut. Era părintele Paisie!
Și a plecat, iar acum este membru credincios în trupul tainic al Bisericii.
(Omilia Starețului Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, Αrhimandritul Efrem, în biserica Sfântului Dimitrie din Brahamios, rostită în octombrie 2015)

Natalia E.
Sankt-Petersburg
5 decembrie 1998
Vă scriu pentru a vă relata despre ajutorul miraculos dat mie de către Sfânta Fericită Xenia. Sper că Fericita Xenia mă va ierta, că fac aceasta cu oarecare întârziere.
Am 31 de ani, dintre care 8 i-am petrecut fiind mai mult bolnavă. M-am îmbolnăvit imediat după căsătorie. Diagnosticul - scleroză în plăci. Nu-mi puteam mişca picioarele şi nu puteam merge nicăieri fără un ajutor susţinut. Sunt inclusă în a II-a categorie de invaliditate. Acum doi ani şi jumătate, m-am cununat cu soţul meu (am început să merg la biserică, abia după ce m-am îmbolnăvit). După două săptămâni de la cununie, mi-a apărut în somn Fericita Xenia, sub înfăţişarea unei femei simple. Fericita Xenia m-a uns cu ulei. Abia atunci mi-am amintit că aveam în casă ulei din candela de la mormântul Fericitei Xenia. Am început să mă ung în mod regulat cu acest ulei. Pe atunci, aşteptam un copil, dar medicii mi-au interzis categoric naşterea, pentru că ar fi fost periculos, căci nu mi-aş mai fi putut mişca deloc picioarele. Dar am hotărât cu fermitate să nasc şi am promis că, dacă voi naşte o fetiţă, o voi boteza cu numele de Xenia.
În institutul în care am fost consultată, medicii nu şi-au asumat nici o responsabilitate, pentru că niciodată nu se confruntaseră cu o asemenea situaţie, niciodată vreo femeie, care a suferit de boala mea, nu a născut.
Cu aproximativ o lună înaintea naşterii, am simţit că micuţul era aşezat de-a curmezişul (în această situaţie ar fi fost necesară, în mod obligatoriu, cezariana). Dar după ce am citit acatistul Fericitei Xenia, copilul s-a întors în poziţia normală. Aceasta s-a întâmplat de mai multe ori până la naştere.
În ianuarie 1997 mi s-a născut o fetită, Xenicika. Naşterea a decurs în condiţii bune. În curând va împlini un an şi zece luni. Când avea două luni, am botezat-o şi o împărtăşim în mod regulat. Situaţia sănătăţii mele, practic, nu s-a schimbat.
Minunat este Dumnezeu prin Sfinţii Săi, a Lui este slava, în veci, Amin!
(Sfânta Xenia cea smerită şi nebună pentru Hristos , Editura Egumeniţa, pp. 231-232)

Cuviosul Macarie Egipteanul si femeile plăcute lui Dumnezeu :
 

Cuviosul Macarie Egipteanul s-a distins prin deosebite daruri duhovniceşti. De aceea el nici nu este numit simplu sfânt, ci cel Mare. Însă iată că odată i-a apărut un gând, acela că pentru tărâmul unde vieţuia, el era un fel de centru duhovnicesc, un soare, către care toţi veneau. În realitate aşa şi era. Însă atunci când cuviosul a gândit asemenea lucru despre sine, i-a vorbit un glas, care i-a spus că în cea mai apropiată localitate vieţuiesc două femei, care Îi sunt Domnului mai plăcute decât el. Stareţul şi-a luat toiagul şi a pornit să le caute pe acele femei. Din voia lui Dumnezeu el le-a găsit imediat şi a intrat în locuinţa lor.
Femeile, văzându-l pe cuviosul Macarie, au căzut la picioarele lui şi nu găseau cuvinte pentru a-şi exprima uimirea şi mulţumirea. Cuviosul le-a ridicat şi a început să le roage să îi dezvăluie cum Îi fac ele pe plac lui Dumnezeu.
- Sfinte părinte, - au spus femeile - noi nu facem nimic plăcut lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi, la Dumnezeu.
Însă cuviosul a stăruit ca ele să nu ascundă de el faptele lor virtuoase. Femeile, temându-se să nu facă neascultare de stareţ, au început să-i vorbească despre viaţa lor:
- Noi am fost străine una de alta, însă căsătorindu-ne cu doi fraţi, am început să locuim împreună şi iată că nu ne-am mai despărţit timp de cincisprezece ani. În această vreme noi nu ne-am certat niciodată şi nu ne-am spus una alteia nici un cuvânt de ocară. Ne străduim, după putere, să mergem cât mai des la biserica lui Dumnezeu, ţinem posturile rânduite. Atât cât putem, îi ajutăm pe săraci... Cu bărbaţii trăim ca fraţii, iar mai mult decât atât nu avem nimic bun.
- Dar - a întrebat stareţul - vă socotiţi, oare, pe voi sfinte sau drepte pentru binele pe care îl faceţi?
- Sfinte? - s-au mirat femeile. Ce fel de sfinte sau drepte suntem noi?! Noi suntem cele mai mari păcătoase. Rugaţi-vă pentru noi, sfinte părinte, să ne miluiască Domnul!
Cuviosul le-a dat binecuvântarea lui şi s-a îndepărtat în pustie, mulţumind lui Dumnezeu pentru mustrarea primită.
(Starețul Varsanufie de la Optina,
Moștenire duhovnicească )

Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta. După aceea, Stareţul a povestit următoarele: „Aveam Mineiele puse în cutii. Am căutat ochelarii ca să văd ce sfânt se prăznuieşte, dar nu i-am găsit. Dar ca să nu pierd timpul, am făcut Vecernia cu metania, spunând: «Sfinţilor ai zilei, rugaţi-vă pentru noi.» Atunci când m-am sculat, după miezul nopţii, am căutat cu lanterna cam o jumătate de oră, ca să aflu ce sfânt este, dar fără niciun rezultat. Văzând cât timp am pierdut, mi-am spus: «S-a dus Miezonoptica». Dar ca să nu petrec noaptea în zadar căutând prin mineie, am început să mă rog din nou: «Sfinţilor ai zilei...»
Atunci am văzut intrând în chilia mea pe Sfântul Pantelimon, care însoţea un alt sfânt.
– Cine eşti?, l-am întrebat.
– Sfântul Luchilian, a răspuns acela.
Şi fiindcă nu-mi aminteam să existe un sfânt cu un astfel de nume, l-am întrebat din nou:
– Luchian?
– Nu, Luchilian.
– Cum? Longhin?, am întrebat pentru a doua oară.
– Lu-chi-li-an, a repetat a treia oară Sfântul, pronunţând rar numele său.
După aceea, adresându-se Sfântului Pantelimon, i-a spus să-mi cerceteze rănile de la operaţie, să vadă dacă s-au vindecat. Atunci Sfântul Pantelimon, care purta un halat alb ca medicii, s-a apropiat de mine şi, după ce le-a examinat punându-şi mâna pe pieptul meu, în locul unde fusese făcută operaţia de plămâni, i-a spus Sfântului Luchilian: „Sunt bine. Să le ai în vedere (la examinare)”.
Apoi Sfinţii s-au făcut nevăzuţi, iar Stareţul, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfinţilor, a aprins o lumânare şi a găsit că în acea zi de 3 iunie se făcea pomenirea Sfântului Luchilian.
În dimineaţa zilei următoare, când a venit monahul care îl ajuta, Stareţul l-a întrebat zâmbind: „Sfântul Luchilian, nu-i aşa?” şi i-a povestit arătarea Sfinţilor.
Stareţul, citind viaţa Sfântului, a rămas uimit atunci când a observat următoarea „coincidenţă”: viaţa pe larg a Sfântului, care se află la Mănăstirea Iviron, este inclusă în Sinaxar la 27 februarie, adică la data în care i s-a arătat Sfânta Eufimia. Această legătură a Mucenicului cu Sfânta la care avea atâta evlavie, precum şi apropierea datelor şi locurilor de mucenicie ale celor doi Sfinţi l-au bucurat în mod deosebit.
Îndată după aceasta a mers la Schitul Mănăstirii Kutlumuş şi s-a închinat icoanei Sfântului Pantelimon de pe iconostas, despre care spunea că seamănă mult cu sfântul lui chip.
De atunci, în fiecare an îi cinstea pomenirea şi din deosebita evlavie ce o avea către el, a pus icoana lui în bisericuţă şi în chilie.
Această minunată întâmplare l-a mângâiat pe Stareţ şi a alungat de la el oboseala şi mâhnirea prin care trecea în acea perioadă a mutării de la coliba Sfintei Cruci la Panaguda.
(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul )

Inger rus
 

'Astăzi tot mai mulți credincioși află despre viața și proorociile Sfântului
otroc Veaceslav Krașeninnicov, care s-a născut pe 22 martie 1982, în
orășelul Iurga, regiunea Kemerovo(Ural) Rusia și a murit pe 17 martie
1993. Mama lui, Valentina Krașeninnicova, provine dintr-o familie unde a
primit o educație creștină deosebită. În familia ei au fost preoți, bunelul
ei, diacon, a murit în gulagul sovietic. Veaceslav a început să slujească
oamenilor de la 5 ani jumătate. Foarte mulți oameni au primit vindecare
de la el, și continuă să primească și astăzi cei care îi cer ajutorul. El a
proorocit evenimente zguduitoare, dar sufletele oamenilor dorm în somn
letargic. În mediul bisericesc nu se sfârșesc contrazicerile despre faptul
daca era de la Dumnezeu acest otroc. Mama lui ne povestește că
deoarece toată mass-media, televiziunea lucrează împotriva lui, au venit
ca să-i răstoarne mormântul, ea singură se întreba cine este el. Când
Veaceslav s-a îmbolnăvit, mama l-a întrebat cine-l poate ajuta, daca mai
există un asemenea om care să-l poată ajuta, și el a spus că el este
singurul, că Dumnezeu nu va mai trimite un altul ca el, că atunci când în
Lavra Troite-Serghieva din Zagorsc se va găsi o carte unde va fi scris
despre cine este el, atunci mulți se vor speria pentru că nu s-au
comportat așa cum trebuie cu dânsul, dar apoi se vor bucura. Slavic
(prescurtarea numelui Veaceslav) a zis mamei lui că el a spus totul
oamenilor și că nimeni nu le va mai vorbi așa pentru că Dumnezeu nu va
mai trimite un altul ca el. La sfârșitul vremurilor se vor petrece așa niște
schimbări mari care nu au mai fost proorocite. Nu i-a spus mamei când
va veni antihrist, doar că ea va trăi în timpurile lui. Multe din proorociile
lui s-au împlinit deja. Noi să ne pregătim pentru grele încercări, să ne
cultivăm curaj și să ne rugăm.
Iată ce spunea Veaceslav:
Masonii mă vor numi vrăjitor. Vor fi peste tot instalate sisteme de
ascultare (oamenii și pe străzi vor vorbi în șoaptă, dar oricum vor fi
auziți), control total pe pământ și sub ape.
Va fi mai rău ca pe timpul lui Stalin. Bisericile se vor pustii. Trebuie de
mers până la urmă la biserică. Vor avea loc evenimente care nu au fost
proorocite. Foame va fi peste tot, dar cine nu va trăda pe Dumnezeu,
cine nu va primi pecetea, nu va muri de foame, Domnul le va ajuta
creștinilor să se ascundă și niciunul nu va muri de foame ...'

Film recomandat de cititoarea Anca Maria, prilej cu care ii multumesc pentru sugestie.

Mai jos aveti si comentariul Ancai referitor la seria de filme Inger Rus-Otroc Veaceslav:

„A apărut pe youtube, subtitrat, filmul documentar rusesc Inger Rus – Otroc Veaceslav (în total, peste 10 ore). Otroc se traduce prin copil, mucenic, baiat. Are Film 1 seria 1, 2, 3, 4 si Film 2 seria 1, 2, 3, 4.

A fost coplesitor pentru mine sa vad inca o data lucrarea Iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Ce mari Sfinti daruieste Dumnezeu lumii ! Slavocica parca este un Arhanghel întrupat ! Aşteptăm să ne descopere Dumnezeu duhul cărui Sfânt a grăit prin Sfântul Otroc Veaceslav !”

Eu le-am grupat pe toate intr-un singur post. Vizionare placuta!

http://vremuritulburi.com/2015/11/19...ilme-ortodoxe/

D oamna Katerina Ţekoma, de 35 de ani, care locuieşte în Kipseli, ne-a povestit despre modul în care a intrat în viaţa ei Sfântul Partenie şi i-a făcut bine.
Doamna Katerina cu soţul ei, funcţionar la Ministerul Apărării Naţionale, trăiau, timp de patru ani după căsătoria lor, o mare dramă: nu puteau să aibă copii. Alergau întruna pe la medici, care nu găseau nici o cauză patologică. „Sterilitate inexplicabilă” era concluzia lor, de aceea cauza problemei lor o puneau pe seama stresului, pe care sarcina îndelung aşteptată a creat-o cuplului.
Pe măsură ce trecea timpul, ei erau tot mai disperaţi şi începură să recurgă la toate mijloacele de care dispune ştiinţa secolului nostru în acest domeniu. Doamnei Katerina i se administra hormoni, dar nu se întâmpla nimic. În cele din urmă recurseră la fertilizare artificială, dar nici în acest fel nu reuşiră ceea ce îşi doreau atât de mult.
Însă, pentru că amândoi sunt oameni credincioşi, în toţi aceşti ani nu cerură ajutor numai de la medici, ci şi de la Dumnezeu şi sfinţii Lui. Alergau mereu la mănăstiri şi biserici şi îi rugau pe sfinţi şi mai presus de orice pe Maica Domnului, ca mamă ce este, să i se facă milă de ei.
Timp de patru ani nu obţinură nimic, cu toate eforturile lor pline de nerăbdare şi cu toate rugăciunile lor. Katerina a obosit să mai alerge pe la medici şi să încerce fiecare metodă nouă care i se propunea ca să facă copil; aşa că s-a hotărât să oprească toate acestea şi să lase totul în mâinile lui Dumnezeu, pe Care Îl rugau tot mai mult.
Trecură cinci luni, până când prietena ei, Dimitra, o fată care a crescut la Fundaţia Lyrios, iar acum este căsătorită cu copii, îi vorbi de Sfântul Partenie, un sfânt cu totul necunoscut pentru ea.
Într-o zi, pe 14 februarie 1999, în zi de duminică şi la o săptămână după prăznuirea zilei de pomenire a sfântului, o conduse la Fundaţia Lyrios. Acolo ajunse disperată şi dezamăgită. Împreună cu soţul ei şi cu Dimitra, spuseră problema lor părintelui Emmanuil Makri, care, după ce-i ascultă, le propuse să facă o rugăciune şi să-l roage cu toţii pe Sfântul Partenie.
Au urcat la bisericuta lui şi au făcut rugăciune, rugându-l fierbinte să-i miluiască, pentru că speranţele lor ca să seîmplinească marea lor dorinţă se micşorau întruna.
Luând sfârşit rugăciunea, părintele Emmanuil le-a dat câteva sfaturi: le-a spus să se spovedească, să aibă credinţă, iar Dumnezeu o să-i ajute. Când coborâră la Fundaţie, i-a mângâiat cu ştirea că sfântul trebuie să fi auzit rugăciunea lor, întrucât a dat semn în timpul rugăciunii lor: candela care se află în faţa marii sale icoane, s-a mişcat într-un fel deosebit, pe toată durata Paraclisului. Acest amănunt nimeni altul nu l-a băgat în seamă.
Cu adevărat, în ajun de 25 martie, primind rezultatul testului de sarcină pe care l-a făcut la îndemnul medicului (ea însăşi nici nu a vrut să-l mai facă, pentru că era disperată să facă teste care ieşeau toate negative), constată că rămăsese însărcinată în intervalul de la 14 februarie, cănd făcuse Paraclisul Sfântului, până la 4 martie.
Bucuria lor a fost de nedescris. Sfântul, pe care nu-l cunoscuseră până atunci, le-a dăruit copilul pe care l-au aşteptat timp de cinci ani. Astfel, în noiembrie 1999 Katerina a adus pe lume un băieţel sănătos, iar acum ţine fericită în braţe marele dar al sfântului, marele dar al lui Dumnezeu şi Îl preamăreşte pe Dum*nezeu şi pe Sfântul Partenie, care i-a binecuvântat familia, rugându-l, dacă este voia lui Dumnezeu, să-i trimită şi alţi copii.
(Maria Meletiou-Makri )

Iar pecetea?
Tot aia cu 666 scris pe mana si pe frunte?
Si iarasi ascunderea si iarasi obsesia mortii prin infometare...
Cliseul se repeta mecanic, obsesiv, la nesfarsit...

Mare-i gradina Ta, Doamne!
Fereste-ne, Stapane, de "credinciosi", de cipofobi si "evlaviosi", ca de noi am invatat sa ne mai ferim si singuri, cu mare Mila Ta!

Bună mireasmă - smirnă: a trecut şi anul acesta slujba Prodromiţei cu bună rânduială, slujbă frumoasă, masă aleasă. După plecarea oaspeţilor, merg în Biserica Mare şi rostesc o scurtă rugăciune înaintea Sfintei Icoane a Prodromiţei, de smerită mulţumire pentru ajutor. Deodată simt un puternic miros de smirnă. M-am ridicat de la sfânta icoană, am mers în Sfântul Altar să văd dacă nu cumva vine mireasma de la cădelniţă. Nu era nimic, iar smirnă nu aveam deloc pentru tămâiere.
„Bucură-te trandafir cu bună mireasmă, bucură-te crin cu dulce miros!” (12 iulie 1990)
(Părintele Petroniu de la Prodromu )

Odată Stareţul a povestit: „Era în ziua Sfântului Isidor Pelusiotul. Treceam printr-o perioadă cu multe supărări şi de aceea aveam dureri mari de cap. Din cauza tensiunii ridicate mi se zbătea un ochi și mă primejduiam să fac comoţie cerebrală. Simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi lovit ochiul pe dinauntru cu un ciocan, iar acesta voia sa iasă afară. Pe Ia ora 9 seara, pe când stăteam întins pe pat, am văzut un înger foarte frumos, cu chipul ca al unui copil de doisprezece ani şi care mi s-a părut că a ieşit din mine. Părul lui era foarte blond şi ajungea până Ia umeri. Mi-a zâmbit şi mi-a atins uşor ochii cu mâna. Îndată mi-a dispărut toată rnâhnirea și mi-au încetat durerile. Am simțit atâta dulceaţă, încât preferam să sufăr din nou, numai să mai văd o dată pe îngerul meu păzitor...”.
(Ieromonahul Isaac , Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritu l )

Doctoriţa P. îl cinstea foarte mult pe Arhiepiscopul Serafim şi, trecând pe lângă Biserica Rusă, întotdeauna intra să se roage la mormântul lui. Iar când ieşea în oraş cu soţul ei, care era necredincios, îl lăsa în bulevard, iar ea cobora la criptă să se roage. Odată, fiul lor s-a îmbolnăvit foarte greu, până la pierderea cunoştinţei. Medicii erau nedumeriţi ce diagnostic să-i pună: meningită sau altă boală. Mama şi-a chemat colegii de serviciu acasă să-i consulte fiul bolnav, iar ea, singură, a alergat la Vlădica Serafim ca să-l roage să-i lumineze pe medici şi să-i salveze fiul.
Şi s-a întâmplat o minune! Când s-a întors acasă, şi-a găsit băiatul ridicat din pat, în deplină cunoştinţă. El i-a spus: „Mamă, unde ai fost? Dă-mi să mănânc, mi-e tare foame!”.


(Viața, minunile și învățăturile Sfântului Ierarh Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia )

Cat de folositoare imi este invatatura asta...

Arhimandritul Hrisostom Ghelbesi :
 

În cei 50 de ani petrecuți în Mănăstirea Sfântului Dionisie am văzut multe minuni pe care le-a făcut sfântul însuși. Una dintre acestea s-a întâmplat unui copil de 7-8 ani, din satul Vanato, Zakinthos. În timp ce se juca în via familiei, un vânător își desfășura activitatea în acea zonă. Doar ce văzuse că se ridică o prepeliță și a și tras cu pușca fără să-l vadă pe copil, ce era acoperit de frunzele viței de vie. Din greșeală l-a lovit pe acela în față, mai exact în ochi. Părinții lui l-au dus la doctor, care a spus că trebuie să-i scoată globii oculari, în caz contrar poate să moară din cauza infecției ce va interveni. Într-un final s-au hotărât părinții și doctorul să-i scoată ochii. Copilașul a fost astfel scufundat în întuneric pentru 20 de ani. Orb cum era, cerșea pentru a-și agonisi cele necesare trăirii pe acest pământ.
În fiecare an, la hramul său, obișnuim să-l ridicăm pe Sfântul Dionisie în poziție verticală și să facem o procesiune prin oraș. Atunci mulți bolnavi se așază la pământ pentru a se trece pe deasupra lor cu sfânta raclă. La o astfel de ceremonie, respectivul orb a spus cuiva:
‒ Frate, sunt orb! Nu mă așezi și pe mine pe drum când va trece Sfântul Dionisie? Poate îmi va reda lumina ochilor.
Omul acela bun l-a așezat, iar orbul, când a simțit că sfântul este deasupra lui, și-a ridicat mâinile și a apucat picioarele sfântului și din toată inima i-a spus:
‒ Sfinte al lui Dumnezeu, dă-mi lumina ochilor, ca să te las să pleci!
Responsabilii procesiunii s-au grăbit să-i ia mâinile de pe sfânt, însă acela avea brațele puternice și continua să strige:
‒ Nu, nu-l las să plece! Sfinte Dionisie, dă-mi lumina ochilor!
Dintr-odată a căpătat noi ochi. Sfântul Dionisie pur și simplu i-a dăruit o nouă pereche de ochi!
Această minune mărturisesc că am văzut-o cu ochii mei.



O altă impresionantă minune este următoarea:
O fetiță din California, Statele Unite ale Americii, era paralizată. Avea o problemă gravă la coloana vertebrală. Deseori, atât ea, cât și mama ei, vedeau în vis un călugăr care le invita să vină în Zakinthos, promițându-le că fetița se va face bine.
În cele din urmă, s-au hotărât să vină pe insula noastră, chiar dacă nu vorbeau grecește. Un doctor bun, pe nume Koumanis, vorbind bine limba engleză, i-a spus mamei cuprinsă de nedumerire:
‒ Ați venit din California în Zakinthos? Cine este capabil dintre noi, doctorii de aici, să o vindecăm pe fetița dumneavoastră?
Mama i-a răspuns că au văzut un călugăr ce le-a îndemnat să vină până acolo. Imediat medicul a înțeles despre cine era vorba și le-a arătat să meargă la biserica Sfântului Dionisie. Nu în mod întâmplător a fost faptul că în acea zi era și ziua de prăznuire a sfântului. Au venit așadar la Vecernie, iar în momentul în care am scos racla Sfântului Dionisie în fața ușilor împărătești, deși fetița era paralizată, a făcut un salt și a venit de a îmbrățișat picioarele sfântului, spunând în grecește (pe care nu o vorbea, așa cum am amintit):
‒ Acesta venea în California și îmi spunea că mă voi face bine.
Ce s-a întâmplat atunci nu poate nimeni să descrie. Ce bucurie! Iar mama ei, mulțumind Sfântului Dionisie, a plecat spre casă cu fetița foarte sănătoasă.

In vremea în care a împărăţit, Leon cel prea Înţelept avea o soţie îmbunătăţită foarte şi sfântă, numele ei fiind Teofana, care s-a sfinţit mai de pe urmă pentru faptele ei cele bune, după cum se vede în Sinaxar, în 16 zile ale lui decembrie. Deci mai înainte de a se săvârşi Sfânta Teofana, a venit mare boală împăratului, şi durere nevindecată, care se zice piatră, că se nasc oarecare pietre înăuntru în mădularul cel ascuns, şi astupă drumul udului, şi nu poate să iasă udul, pentru care pricină mulţi au murit. Aşadar, chinuindu-se Leon, s-au adunat toţi doctorii şi nu puteau să-l vindece. În săptămâna zisă a brânzei l-au strâns durerile atât, încât au hotărât doctorii cum că moare, şi au pregătit cheltuielile morţii.
Atunci, fericita împărăteasă văzând că nici un doctor pământesc nu putea să-l vindece, a alergat la Cel Ceresc. A intrat în cămara cea împărătească, şi căzând înaintea Sfintei Icoane a Maicii lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu lacrimi fierbinţi se ruga ca să-i dăruiască puţină viaţă bărbatului ei, până ce ar veni în vârstă Constantin, fiul lor, ca să nu se primejduiască împărăţia. Făcând rugăciune, dar, împărăteasa cetăţii şi rugând pe Stăpâna cerului şi a tot pământul, a auzit un glas nevăzut zicând: „Nu te întrista, Teofano, că astăzi vine buruiana cea vindecătoare, ca să vindece pe bărbatul tău”.
Aceasta auzind Sfânta, s-a bucurat foarte şi, alergând către cel bolnav, îl văzu cum că era în ceasul cel mai de pe urmă, ca să-şi dea sufletul, şi doctorii au făcut sfat ca să-l spintece. Iar ea le-a zis lor că degrabă vine alt doctor ca să-l vindece, şi după multe ceasuri, când socotea cum că de tot a murit, văd că vine degrabă o călugăriţă, Agati cu numele, care era în Biserică, şi ţinând Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Hrisopighi un vas cu apă din acea vindecătoare, a zis acestea către împărăteasă: „Astăzi când m-am sculat de dimineaţă şi împodobeam biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, am auzit un glas, zicându-mi: «Agati, ia degrabă puţină apă din izvorul meu, ca să duci împăratului să o bea, ca să se vindece şi el şi să înceteze şi durerea Teofanei iubitei mele, care cu lacrimi strigă către mine»”. Deci i-a dat împărăteasa apa celui bolnav şi îndată, o! grabnică izbăvire!, cum a băut-o, s-a vindecat desăvârşit, şi atâta putere a luat, încât s-a sculat din pat sănătos, ca şi cum n-ar fi avut nici o boală.
Minunea aceasta a înspăimântat pe toţi, iar împăratul a poruncit de au făcut un praznic de veselie întru aducerea aminte a acestei faceri de bine şi mulţumire a Preaslăvitei Stăpânei noastre şi a Celui ce S-a născut din ea negrăit, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
(Din minunile Maicii Domnului )

În India, unii din misionarii noștri creștini predică Evanghelia cu râvnă, mai ales cei catolici. Un biet misionar a reușit într-o comună să convertească la credința creștinească vreo câteva familii din hindușii aceia, credincioși ai lui Brahma Krisna. Și aceia, convertindu-se la creștinism, misionarul a ridicat în satul lor o troiță, o cruce a lui Hristos sculptată în lemn, cu Mântuitorul, în mărime naturală, și a împodobit-o frumos.
Cei ce crezuseră în Hristos se închinau la crucea Mântuitorului răstignit și la acea sfântă troiță. Iar ceilalți păgâni, care erau mulți, după cum sunt și astăzi, au pornit cu ură mare asupra acelor puțini creștini și-i băteau și-i ucideau, martirizându-i pentru că au crezut în Hristos. Ba, s-au dus la acea troiță unde era Hristos răstignit și au început a-L batjocori și a-L scuipa pe Mântuitorul de pe cruce, bătându-L cu ciomegele și ungându-I Crucea cu murdării. Iar când erau în toiul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors Fața la dreapta, spre ei, și a zis: De ce Mă batjocoriți?
Când au văzut ei că Cel pe care Îl scuipau S-a întors cu fața ca un om viu și i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câțiva au murit de frică, iar ceilalți au dat fuga la învățătorii lor, din legea sanscrită, păgână, și au spus:
‒ Veniți să vedeți o minune! Noi L-am batjocorit pe Hristos și am văzut cu ochii noștri cum a întors Fața și a zis către noi: De ce Mă batjocoriți?
Și au mers cu toții și, când au văzut și învățătorii lor că Mântuitorul stă cu Fața întoarsă, s-au speriat și toți s-au botezat, și mare cutremur i-a cuprins pe locuitorii din ținutul acela. Și acolo unde a fost sfânta troiță, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dumnezeiască cu Mântuitorul care și-a întors fața, a fost și este până astăzi în altarul acelei catedrale.
Și așa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjocoreau, numai ca să-i întoarcă pe dânșii la calea pocăinței.
Deci, frații mei, dacă numai atât semn de la crucea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăință și să trezească atâtea suflete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii cerului și când crucea lui Hristos, adusă cu slavă multă de milioane și milioane de arhangheli și îngeri, va străluci de milioane de ori mai tare decât soarele?
Părintele Cleopa

Cu aproximativ 25 de ani în urmă, o femeie pe nume Carmen, din Iași, a fost chemată la credinţă de Sfânta Parascheva. Femeia nu prea credea în Dumnezeu, sfinţi şi minuni. S-a întâmplat că pe data de 6 ianuarie a acelui an trecea pe lângă catedrala mitropolitană chiar în momentul în care se săvârşea acatistul Sfintei Parascheva. Deşi de obicei trecea mai departe, în acea zi, curiozitatea a făcut-o să intre în biserică. S-a închinat la icoane şi s-a aşezat în genunchi alături de ceilalţi oameni. Era pentru prima dată când se afla în faţa raclei Sfintei Parascheva. Femeia avea un ulcer mai vechi, pe care a tot încercat să-l trateze cu medicamente. Durerile îi luau toate puterile, iar uneori aveau crize groaznice. În timp ce părintele rostea acatistul, Carmen s-a adresat în gând Cuvioasei Parascheva: „Dacă eşti atât de sfântă cum spun părintele şi oamenii care vin la tine să îi ajuţi, atunci ajută-mă şi pe mine şi ia-mi durerile astea, că nu mai rezist...”. Durerea de stomac a dispărut pe loc, fără să fie nevoie să se atingă de moaştele Sfintei Parascheva. Cu o singură minune, sfânta a întors-o pe femeie cu faţa spre Dumnezeu. Nu doar bucuria vindecării, ci dragostea pentru Cuvioasa Parascheva au început să o aducă din ce în ce mai des pe Carmen la catedrală. Altădată, Sfânta Parascheva i s-a arătat de câteva ori în vis şi a rugat-o să intre şi pe la ea atunci când trece pe lângă catedrala mitropolitană. De atunci au trecut 25 de ani, iar Carmen vine zilnic la Sfânta Parascheva şi se închină.
Cuvioasa salvează viaţa unui copil
Cu peste 41 de ani în urmă, Sfânta Parascheva a oprit o femeie de la avort. Femeia avea mare evlavie la sfânta. În ziua în care trebuia să meargă la persoana care ar fi ajutat-o să scape de copilul nedorit, femeia a intrat în catedrală pentru a se ruga. Teama a fost cea care a dus-o în acele momente la Sfânta Parascheva. S-a închinat la icoane, iar când a dorit să se aşeze la rândul ce ducea spre racla sfintei, a leşinat. Au udat-o oamenii cu apă şi au scos-o afară, la aer. Ieşeanca nu înţelegea care ar fi putut fi motivul pentru care Cuvioasa Parascheva a oprit-o de la a i se închina. Femeia a înţeles că sfânta i-a aflat gândul ucigaş şi nu a mai făcut avortul. Ea a născut un copil sănătos, care a devenit la rândul lui un iubitor de Dumnezeu.

Anul trecut (1939), povesteşte bătrânul Hrisant, am fost pentru o perioadă trapezar. Se apropia prăznuirea Sfintei Drepte a Sfântului Ioan Botezătorul, în Duminica a IV-a din Postul Mare, când de obicei săvârşeam un mic hram. Cu două zile mai înainte, am numărat pâinea şi am văzut că erau 250 de pâinişoare (pe vremea aceea, în loc de pâinea obișnuită, se coceau niște pâinișoare, câte una pentru fiecare persoană). Acestea trebuia să-mi ajungă pentru patru mese. Ştii că la fiecare masă se consumau 70-80 de pâinişoare? Pe lângă aceasta la praznicul Sfântului Ioan Botezătorul trebuia să dau fiecărui închinător câte una-două pâinişoare de binecuvântare. Am făcut socoteala şi mi-am dat seama că nu-mi vor ajunge pâinile.
Aşa că m-am dus la egumen să îi spun că pâinea nu ne va ajunge şi că a doua zi, în ajunul hramului, va trebui să fac pâine.
Nu ştiu la ce s-a gândit egumenul, dar mi-a spus:
– Nu! Nu trebuie să faci pâine.
– Dar, Gheronda, nu o să ajungă pâinea şi ne vom face de ruşine faţă de străini. O să spună că nu a ajuns pâinea la hramul Sfântului Ioan Botezătorul.
Acela însă a spus din nou:
– Nu, o să ne ajungă!
Ce puteam face? Nu am spus nimic şi am plecat mâhnit şi întristat. Am mers în trapeză şi am împărţit pâinea în două coşuri. Într-unul am pus 150 de pâinişoare, iar în celălalt 100. Toate acestea s-au petrecut vineri dimineaţa. Între timp mă gândeam ca la masa de sâmbătă seara să pun posmag înmuiat, ca să economisesc pâinile. La cele două mese de vineri şi sâmbăta dimineaţă am folosit cele 150 de pâini care erau într-un coş. După ce s-a terminat masa de sâmbătă dimineaţa, am luat coşul gol şi l-am dus în mica magazie unde ţineam posmagul şi rachiul. Îmi rămăseseră numai 100 de pâinişoare, pe care le-am păstrat pentru masa de hram, care era a doua zi.
În după-amiaza zilei de sâmbătă am mers la magazia despre care am amintit mai sus ca să iau posmagul şi vasul în care să-l înmoi, aşa cum hotărâsem. Dar cum am intrat – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule! –, am văzut coşul, pe care îl pusesem gol acolo, plin cu pâini proaspete. Am început să mă frec la ochi, gândindu-mă că nu cumva să fie vreo înşelăciune a vrăjmaşului. În acest coş aveam 150 de pâini, dar, parcă le dădusem la cele două mese. Ce-i asta? Cu adevărat, este minunea Sfântului Ioan Botezătorul. Am alergat la egumen bucuros şi i-am spus toate, chemându-l totodată să vină să vadă cu ochii lui minunea şi să creadă. Când a venit şi a văzut, s-a încredinţat de minune şi împreună am preaslăvit pe Sfântul Ioan.
Iar a doua zi, să fi văzut cum îi rugam pe pustnici şi pe închinători să ia nu numai câte o pâine, ci câte cinci-şase fiecare, spunându-le tuturor minunea Sfântului Ioan Botezătorul”.
(Monahul Lazăr Dionisiatul )

Anul trecut, imediat după ce s-a realizat canonizarea și punerea în rândul sfinților a Cuviosului Porfirie Kafsokalivitul, s-a săvârșit Sfânta Liturghie lângă înfricoșătoarea Golgotă, în Sfânta Biserică a Învierii din Ierusalim.
Erau prezenți închinători din Grecia. În acel grup de pelerini era și o demonizată din Attika, care stătea liniștită, în rugăciune.
La cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale...”, pe femeie a apucat-o criza. A început să facă spume la gură, urla și la cuvintele „Mai ales pe Preasfânta Curată...”, a început să țipe și să râdă drăcește, spunând: „Ah,... uite la ei, la toți! Nu ne ajungea micuțul, Episcopul Nectarie Kefalas (după numele din lume – Anastasie Kefalas, n.trad.) din Eghina, ne-a fost adăugat acuma și acesta, Porfirie din Omonia, din Policlinica din Atena... să ne ardă și acesta acuma! Ah, vai de noi, ah...ah...!”.
Aceasta s-a întâmplat în Ierusalim, la o săptămână după ce se săvârșise canonizarea Sfântului Porfirie cel Nou.
‒ Mărturia Arhimandritului Ignatios Kazakos, stareț al Sfintei Mănăstiri a (Câmpului) Păstorilor, de lângă Ierusalim

O fată tânără a mers pentru a fi operată la Spitalul din Simferopol. Starea sănătății ei era foarte gravă, iar operația grea și primejdioasă.
Doctorița, care urma s-o opereze pe bolnavă, a chemat-o pe mama ei și i-a spus:
– Operația este foarte grea și primejdioasă. Nu pot să vă garantez nimic. Nu știu dacă fiica dumneavoastră va ieși vie de aici.
Nu exista altă soluție. Tânăra a fost dusă în sala de operație. Pe tot timpul operației, mama bolnavei stătea în curtea spitalului și cu lacrimi în ochi se ruga Sfântului Luca Doctorul și Sfântului Pantelimon, ca să o ajute pe bolnavă să iasă cu bine de sub bisturiu.
La un moment dat, înaintea ochilor mamei s-a desfășurat un fapt minunat: peretele spitalului a devenit transparent, ca sticla, și se putea vedea limpede sala de operație. Pe masa de operație era fiica ei, iar în jurul ei erau doctorița și colegii medici ai acesteia. Lângă ei, stătea infirmiera care ținea instrumentele pentru operație.
Iar ceea ce este și mai minunat a fost că
lângă doctoriță i-a văzut pe Sfinții Doctori la care se rugase. În partea stângă stătea Sfântul Pantelimon cu o lumânare aprinsă în mână, iar în partea dreaptă stătea Sfântul Luca, iar acesta din când în când lua instrumentele de la infirmieră și le dădea doctoriței.
Mama bolnavei a rămas nemișcată de uimire. A simțit că rugăciunea ei a fost auzită. Când operația s-a sfârșit, doctorița a ieșit bucuroasă și entuziasmată. A chemat-o pe mama bolnavei și i-a spus:
– Am mers foarte bine. Neașteptat de bine!
Atunci, mama fetei i-a povestit doctoriței faptul minunat pe care-l trăise. Doctorița a rămas mută de uimire. Și-a făcut semnul Crucii și a mărturisit:
– Acum am înțeles. În vreme ce operam și avea nevoie de vreun instrument, nu apucam să-i spun infirmierei să mi-l dea, ci numai când gândeam de ce instrument aveam nevoie, că îl și aveam în mână!
Sursa : http://www.marturieathonita.ro

Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
În fiecare sâmbătă, la mănăstiri, se săvârșesc două Liturghii. Una în
katholicon și cealaltă la cimitir. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui. În toate mănăstirile se face, sâmbătă de sâmbătă, panihida pentru toți morții.
Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și, obosind, s-a întrebat: „Oare se mântuiesc cei pe care îi pomenesc? Simt ei ceva? Oare cerul simte că eu mă rog acum pentru cei care au plecat de pe pământul văzut? Sunt ajutați oare cei morți?”.
În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, și-a închis puțin ochii și, între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupului, și-a ridicat ochii sus, și vede, vede... oh, oh! Ce se petrece acolo? Nenemăratele duhuri ale celor adormiți și, împreună cu ele, și sfinții, și îngerii. Iar înaintea tronului lui Hristos stătea, cu preafrumoasa ei haină, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu chipul ei luminos arăta către duhuri, Îl privea pe Hristos și spunea: „Fiul meu și Dumnezeul meu, eu mijlocesc pentru toți aceștia! Primește glasurile Sfintei Tale Biserici!”. Și atunci, monahul a auzit cum toți morții au început să cânte: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce esti plină de har (...), că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Nu numai că L-ai născut pe Hristos, Mântuitorul nostru, ci și te rogi zi și noapte pentru noi. Glasul lor s-a făcut ca un glas al adâncurilor, „ca un vuiet de ape multe” (Apoc. 1, 15), iar glasul lor a fost luat pe aripile îngerilor și s-a răspandit în tot cerul și în tot pământul, și a ajuns până acolo unde stătea monahul. În loc de tâmpine, în loc de organe muzicești, îngerii iși loveau aripile și cântau: „Că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.
Mântuitorul nostru acesta este, dragii mei! Vă doresc ca El să vă dăruiască în fiecare zi experiența iubirii Lui mântuitoare, să vă umple casele de multe binecuvântări. Să intre El în inimile voastre și fâlfâitul Lui să fie astfel, încât să puteți spune: „Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Hristos, dar și eu Îl am înlăuntrul meu pe Mântuitorul sufletelor noastre”.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul )

Unei bătrâne din localitatea Mâneciu, Prahova, i-a murit cumnata; ea, însă mereu dădea Litrughii și parastase (sărindare) la biserici și mănăstiri pentru sufletul ei.
Într-o noapte, tocmai pe când se pregătea să dea la biserică un nou pomelnic pentru cea răposată, visează că intră în biserică să asculte Sfânta Liturghie și să dea pomelnicul pentru morți. Iar în ușa diaconească a Sfântului Altar vede pe cumnata ei că îi face semn cu mâna și-i zice:
- Vino, să-ți spun ceva! Toate scrisorile pe care mi le-ai trimis, le-am primit și îți mulțumesc, că mult m-ai ajutat!
Apoi, deșteptându-se bătrâna din somn, și-a dat seama cât de necesare sunt rugăciunile pentru cei morți.
O altă mărturisire asemenea
Un creștin din București, evlavios, ne mărturisește următorul fapt: „Am avut doi prieteni buni, unul profesor și celălalt funcționar la ambasadă. Într-un an au murit amândoi, unul în accident de avion și celălalt răpus de boală. M-am gândit deci, cum aș putea ajuta mai bine pe prietenii mei, plecați dintre noi.
Și am plătit pentru amândoi 40 de sărindare (parastase) la biserică. Cine știe dacă i-o mai fi pomenit cineva. Măcar cu atât să-i ajut și eu.
După ce s-au împlinit cele 40 de slujbe, i-am visat în aceeași noapte pe amândoi. Cum m-au văzut, m-au salutat, fluturând cu recunoștință din mână, apoi fiecare m-a sărutat și așa s-au dus”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan )

Micuțul Anastasie s-a născut la doar șase luni și jumătate. Când doctorii l-au băgat la incubator, abia dacă respira. După părerea lor, era imposibil să trăiască. Și astfel micul copil se lupta singur între viață și moarte, fără să-i fi dat cineva importanță, având în vedere că nu existau speranțe. O asistentă credincioasă și milostivă era însă mâhnită pentru sărmanul copil și s-a gândit să-l ajute cu armele credinței. Avea ulei sfințit de la candela Maicii Domnului „Varnakovas” și a mers și l-a uns. Astfel, Anastasie a intrat și el sub acoperământul protector al Născătoarei de Dumnezeu. Băiețelul care era pe jumătate mort, în puțin timp, învingând toate prevederile doctorilor, s-a înviorat, s-a înzdrăvenit și într-adevăr a înviat!
Doctorii s-au mirat. Nu știau cărui fapt să datoreze această revenire. Credincioasa asistentă însă, plină de bunătate, știa ‒ și împreună cu ea, și noi, cărora ne-a povestit cu multă admirație despre puterea vindecătoare pe care o are untdelemnul binecuvântat al Maicii Domnului, atunci când este folosit cu credință.
(Minunile Maicii Domnului în Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului Varnakovas, Mitropolia Fokidos )

A venit odată acasa la mine, în vizită, fratele meu, părintele Varlaam, și mi-a zis: ‒ Mergem să ne închinăm la Sfântul Nectarie în Eghina?
‒ Cine este acest sfânt? Nu-l cunosc.
În vremea aceea nu era foarte cunoscut, pentru că nu era recunoscut în mod oficial de către Patriarhia Ecumenică. Se întâmpla în anul 1952. Am mers la mănăstire și ne-am uimit de minunile ce auzeam că se întâmplă. Atunci trăia și ultima ucenică a Sfântului Nectarie, monahia Nectaria.
Pe 8 septembrie 1965, am căzut din neatenție de la înălțime și m-am lovit la brațul stâng. Am mers la spital pentru două zile. Atunci îl rugam pe Sfântul Pantelimon să mă ajute. Duminică seara mi‑a spus doctorul universitar că a doua zi, luni, mă va opera, pentru că braţul îmi era fracturat. În acea seară m-am rugat și am simțit foarte intens harul Sfântului Pantelimon și al Sfântului Nectarie. Spuneam: «Sfinte Pantelimon și Sfinte Nectarie, să-i luminați pe doctori să reușească intervenția chirurgicală». În acest fel mă sfătuise o asistentă credincioasă. În noaptea respectivă, pe la ora 2.00-3.00, aud pe cineva că bate la ușa salonului meu. Eu dormeam împreună cu un alt bolnav. Am auzit pașii Sfântului Nectarie. Însă nu-l vedeam cu ochii mei trupești. A venit aproape de mine și mi-a zis: «Ilie, nu văd cauza pentru care vrei să te operezi». Am deschis ochii și nu am văzut nimic. Nici că ușa se deschisese, nici că a venit lângă mine. Atunci mi-am spus în sinea mea: «M-am rugat Sfântului Pantelimon care a fost doctor. Nu a fost un purtător de rasă, în timp ce acesta ce l-am văzut acuma purta rasă și cruce pe piept, cu culion și barbă căruntă. Aaa, seamănă cu icoana Sfântului Nectarie ce o am în salonul meu, icoană ce am luat-o de la mănăstirea sa, în 1952».
În ziua următoare m-au dus să mă opereze, dar injecțiile pentru anestezie nu își făceau efectul. Când m-au legat și doctorul își punea mănușile pentru a mă opera, în acel moment am înțeles că mâna mea era sănătoasă. Minunea se săvârșise deasupra patului de operație, înainte ca doctorul să înceapă operația. Atunci i-am spus medicului:
‒ Domnule profesor, așteptați puțin. Cred în știința dumneavoastră, dar cred și într-o știință mai înaltă care se numește Biserica și acolo sunt Dumnezeu și sfinții care fac minuni. Eu de ieri seară m-am rugat la doi Sfinți, Pantelimon și Nectarie, și aceștia mi-au spus că nu este nevoie să mă operez. Vă rog să mă lăsați să merg acasă. Și când veți găsi timp, să mergeți în Eghina să vă închinați la Sfântul Nectarie și să vedeți acolo câte minuni face în fiecare zi. Iar când va fi nevoie să operați, să-l invocați în rugăciunea voastră pentru a vă ajuta.
Doctorul însă era necredincios și nu a dat importanță vorbelor acelea. Atunci unul dintre ucenicii marelui profesor a spus:
‒ Domnule profesor, niciodată nu s-a întâmplat un astfel de lucru. Să vină cineva bolnav să se opereze și să plece neoperat.
Un alt ucenic, care mă adusese în sala de operație, mi-a spus:
‒ Trebuie să te operezi pentru că la radiografie mâna ta arăta că a fost ruptă.
I-am spus:
‒ Aveți și voi necredința profesorului vostru? Să credeți că se întâmplă minuni. Minunea aceasta s-a întâmplat pe patul de operație, înainte ca doctorul să-și înceapă treaba sa.
După trei zile a venit profesorul doctor și mi-a spus să merg să scot o radiografie. I-am spus:
‒ M-a vindecat Sfântul Nectarie, nu mă mai doare deloc.
‒ Nu, te doare și nu vrei să recunoști. Mergem la radiologie ca să vezi să mâna ta este ruptă și trebuie să o operăm.
‒ Să mergem, dar eu nu vreau să văd radiografia. Dacă o văd înseamnă că nu cred minunii Sfântului Nectarie.
Au ieșit radiografiile și fractură nu exista. Doctorii s-au mirat. Doar unul, al doilea în grad, a spus:
‒ Ai un sfânt care te ajută și finalmente ai scăpat de operație.
După șase zile am ieșit din spital cel mai sănătos posibil. Mulțumesc Domnului și sfinților Lui. Îi iubesc și îi chem în rugăciunile mele pe toți sfinții. Multora dintre ei le citesc chiar în camera mea paraclisele: către Sfântul Gheorghe, către Sfânta Anastasia Romana, către Sfântul Nectarie, către Sfinții Arhangheli și alții”.
Minune relatată de monahul Iosif Grigoriatul (1915-2008)

Aţi amintit mai înainte că l-aţi cunoscut pe Sfântul Porfirie şi mă întrebam dacă aţi putea să ne povestiţi vreo întâmplare legată de dânsul. Vă pot relata propria mea întâlnire cu Părintele Porfirie, prin care am cunoscut darul său. L-am vizitat de mai multe ori pe Părintele. Odată, am stat în Sfântul Munte timp de două luni. Inima mi-era foarte îndurerată şi mă rugam neîncetat pentru o anumită problemă. La Atena o vizitasem pe sora mea care îmi spusese că nu poate avea copii. Niciodată nu am păstrat legătura cu familia mea şi, în general, nu mă gândesc prea mult la ei. Dar atunci această veste m-a zguduit, m-a mâhnit aşa de tare, încât am început să mă rog cu toată puterea pentru sora mea. Plecând din Sfântul Munte, l-am rugat pe un prieten de-al meu să vină cu mine la Părintele Porfirie. Când am ajuns acolo, Părintele era bolnav la pat. Am intrat să luăm binecuvântare, iar el m-a întrebat:
‒ Ai ceva să-mi spui?
‒ Da, părinte, am răspuns eu, sunt foarte mâhnit din pricina surorii mele care locuieşte la Atena.
Dar nu i-am spus care era problema, sau cu ce se ocupa sora mea.
‒ Da, nu poate avea copii, a zis Bătrânul, dar spune-i că este ceva psihologic. Dacă se linişteşte, va avea unul.
Nici măcar nu-i spusesem că este căsătorită. Am rămas fără grai.
M-am întors la Atena şi i-am zis surorii mele: „Dacă acest om al lui Dumnezeu a vorbit astfel, fără ca eu să-i fi spus ceva despre tine, ba chiar a făgăduit că vei avea un copil, înseamnă că aceasta este voia lui Dumnezeu. Mergi să iei binecuvântarea lui!”. Un alt prieten de-al meu a ajutat-o să ajungă la Părintele Porfirie, care a binecuvântat-o, şi ea a născut o fetiţă după 12 ani de căsnicie fără rod. Din această întâmplare se poate vedea totul: darul străvederii, al proorocirii şi minunea lui Dumnezeu. L-am vizitat de mai multe ori pe Părintele, dar aceasta a fost singura dată când şi-a descoperit darul străvederii şi al înainte-vederii. Însă am auzit foarte multe întâmplări minunate despre dânsul. Cred că fiecare om din Grecia are ceva de povestit despre Părintele Porfirie.
(Arhimandrit Zaharia Zaharou )

Fericita situatie. Dincolo de darurile minunate ale Parintelui si de rodul lucrarii lui Dumnezeu prin ele, mie povestea asta imi aminteste de o alta.
O cunostinta foarte apropiata, o tanara cu o viata zbuciumata a trecut anii trecuti prin mai multe experiente limita. Numai Mila Domnului a facut ca tanara sa nu piara, in cateva randuri... Cunoscind-o foarte bine si vazind ce se petrece cu ea am insistat sa o vada un psiholog, desi gandul meu era mai degraba la un psihiatru. In cele din urma a avut parte si de o internare si de tratament de durata si de o cura psihanalitica (fata facea tot posibilul sa isi depaseasca limitele si boala), insa viata ei nu se imbunatatea.
Printre altele, aflase de la medici ca e complet sterila si ca nu are cum sa faca vreodata copii. Veste care a nefericit-o inca mai mult... Ajunsese intr-un hal!... Ma minunam de puterea ei de viata, de rezistenta organismului. A incercat si sa se "cuminteasca", a inceput sa frecventeze bisericile, si-a gasit duhovnic, facea ascultare. Se mai linistise. Dar nu ramanea insarcinata. Si anii treceau...
Intr-o zi m-a sunat sa imi spuna ca nu mai poate. Daca am vreo solutie sa i-o dau acum, ca maine va fi poate prea tarziu. I-am dat un numar de telefon. O femeie medic psihiatru si psihoterapeut a acceptat sa o vada.
Dupa cateva luni, tanara ma suna ca sa imi spuna ca se simte mai bine, ca a inteles multe lucruri nebanuite, ca se casatoreste si ca ... este gravida!
Luna viitoare fetita ei va implini, cu Mila Domnului, un an.

Da, "problemele psihologice" pot aduce infertilitate. Rezolvarea lor, insa, poate aduce chiar si prunci pe lume.

Ortodoxia şi refugiaţii – povestiri din Lesbos
 

Este trecut cu mult de miezul nopţii. Pe insulă, luminile se sting una câte una. Doar la părintele Dimitrios, casa este plină. Împreună cu mulţi dintre credincioşii săi, părintele pregăteşte câte un băgăjel cu cele trebuincioase la un drum: o pătură, apă, hrană şi puţine medicamente. Telefonul sună. Un credincios care are locuinţa foarte aproape de plajă anunță că a sosit o nouă barcă. Sunt şi copii, sunt și câteva femei sunt însărcinate. Autorităţile elene încep verificările. Părintele şi credincioşii săi sunt şi ei prezenţi. „Nu cunoaştem limba arabă, nici ei pe cea greacă. Ne înţelegem, însă, prin limbajul ajutorării. Zâmbesc când văd pachetul. Poate este singurul şi primul zâmbet după mult timp”… „Sunt plecaţi de multe zile la drum. De multe ori, durează şi câte două zile, până când vor primi ceva pe cale oficială. Ce linişte am putea noi să avem, în calitate de creştini, ştiind că aceşti oameni suferă de foame?”
Acestea sunt doar câteva crâmpeie prezentate de către marile agenţii de presă europene. În multe locuri din Europa, bisericile și organizațiile caritabile creștine sunt profund implicate în eforturile de întrajutorare a refugiaților și a migranților. În Grecia, Biserica Ortodoxă joacă un rol proeminent, implicarea văzându-se în mod practic, la nivel de comunitate parohială şi chiar la nivel personal al creştinilor.
BBC Midle Est, la început de martie 2016, prezenta implicarea parohiilor din insula Lesbos în ajutorarea migranţilor din Siria, Irak şi Afganistan. Conform statisticilor, 135.000 de refugiați au ajuns pe insulă doar în luna noiembrie a anului 2015. În acest sens au fost înfiinţate asociaţii cu profil caritabil, precum Filoxenos şi Aghlaia – instituţii în sânul cărora activează sute de voluntari, creştini ortodocşi.

Tămăduiri ale Părintelui Porfirie :
„Odată, a venit la mine o măicuță căreia îi ieșise pe mână ceva ca o nucă. Când mi-a arătat-o, i-am spus:
‒ Vino să te duc la Profesor (pe atunci eram la Policlinică).
‒ Dar eu n-am venit pentru Profesor, ci pentru sfinția voastră, îmi spuse ea.
I-am făcut, așadar, semnul Sfintei Cruci pe frunte, pe mână și am trimis-o înapoi la mănăstire. S-a făcut bine.
Altădată, în timp ce spovedeam o credincioasă, am văzut cu ochii minții că avea cancer la sân. Am întrebat-o:
‒ Te simți bine? Că mi se pare că ai ceva.
‒ Aveți dreptate, Părinte, dar mă rușinez să vă spun.
‒ Du-te acum sus la medicul X., din partea mea, să te consulte. După ce te consultă, vino înapoi să-mi spui.
Când s-a întors, avea într-adevăr cancer, așa că au trimis-o să facă și alte analize, urmând să fie operată peste trei zile.
Venind așadar din nou la mine, am pus-o să îngenuncheze împreună cu mine.
‒ Spune în tine rugăciunea, i-am zis. Iar eu o voi spune în sinea mea.
Apoi am făcut asupră-i semnul Sfintei Cruci și am trimis-o să facă ce i-au spus medicii.
Când, după trei zile, s-a dus să se opereze, nu mai avea nimic. Nu mai era nici tumoarea, nici nimic.
Văzând acestea, foarte tulburat, medicul a coborât la mine la Paraclis și m-a întrebat:
‒ Ce i-ai făcut, Părinte, acestei femei, de s-a vindecat? Dacă nu aș fi simțit tumoarea cu propria mea mână și dacă nu aș fi văzut-o cu ochii mei acum câteva zile, n-aș fi crezut.
Bătrânul Porfirie continuă:
‒ Multe lucruri văd ochii mei. Foarte multe minuni. Harul lui Dumnezeu lucrează pentru credința oamenilor.
Să crezi că se fac minuni și astăzi, fiindcă Hristos rămâne Același, neschimbat, și ieri și azi și în vecii vecilor! ”