”Darul pocăinței cel dumnezeiesc s-a arătat, mântuire aducând celor ce petrec în nevoințele și în luptele sudorilor și ostenelilor ei. . Pentru aceasta aleargă, suflete al meu, către Stăpânul, cerând să iei iertarea păcatelor tale celor multe” (inmografia Triodului)

”Sosit-a vremea virtuților, Judecătorul e la ușă, să nu-L facem să aștepte, ci veniți, postind, să-I aducem lacrimi de străpungere și faptele milostivirii strigând: Am păcătuit mai mult decât nisipul mării, ci, Tu, Slobozitorule, lasă și iartă toate tuturor, ca să dobândim cununa nestricăcioasă” (imnografia Triodului)

Sa stii, MihailC, nu ti-ai batut tastele de pomana ca ieri am nimerit la Sophia si mi-a dat Domnul prin minte sa intreb de cartea pe care tot o citezi, "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic", de unde citez:

"Ca pe o bucurie de dupa sarbatoare primind, fratilor, a doua saptamana a facatorului de lumina post, cu dragoste sa laudam pe Hristos, din indemn dumnezeiesc veselindu-ne!"

Mă bucur că ți-a trezit interesul această carte, cred o să-ți îmbogățească percepția asupra Postului Mare. În plus, o să mă simt mai puțin singur pe topicul ăsta, dacă mai postezi și tu câte ceva!

Prietenului meu Mihail C
 

„Cine a văzut vreodată între zidiri atâta dragoste cum este cea pe care o arată soarele spre pământ, că deşi este luminătorul mare al cerului şi împărat al tuturor stelelor, şi lăsând celelalte stihii, îndrăgeşte şi iubeşte mai mult pe smeritul pământ şi spre dânsul are închinată toată dorirea lui, pe dânsul luminează cu razele sale, pe dânsul îl împodobeşte cu tot felul de copaci, pe dânsul îl încununează cu florile, pe dânsul îl îmbogăţeşte cu roade, pe dânsul îl hrăneşte cu lucrurile sale. Şi, pentru ca să nu se depărteze de la el niciodată, face pururea o rotire împrejurul lui, necontenit. Asemenea acestei dorinţe, sau fără de asemănare arată marele Dumnezeu, ziditorul şi făcătorul a toate, spre sufletul cel smerit şi păcătos al omului, măcar că are în mâinile lui cele dumnezeieşti toate marginile pământului, măcar că bunătăţile noastre nu-i trebuiesc, după cum zice David, iar spre acest suflet are pusă toată dragostea lui cea dumnezeiască; pentru dânsul poartă grijă să-l mântuiască, pe dânsul încearcă, pe dânsul iubeşte şi, ca şi cum ar avea o trebuinţă, de la El pleacă dumnezeiasca lui mărire şi doreşte dragostea lui, doreşte prietenia lui, doreşte să fie pururea împreună cu dânsul.
Drept aceea, trimite către dânsul proroci, trimite dascăli, îl cercetează în toate părţile pământului, îl cercetează în toate unghiurile lumii. Şi, pentru că doreşte să fie pururea împreunat cu el şi nedespărţit de Împărăţia lui, îi arată calea, îi spune mijlocirea pentru ca să se mântuiască de păcat şi să se întoarcă la Dânsul.
Dar ce este această mijlocire? Este aceea a pocăinţei, care nu are greşeală. „Întoarceţi-vă – zice – către Mine şi Eu Mă voi întoarce către voi!”. Deci, fiii mei, ascultaţi cu dragoste, căci aceasta este mai trebuincioasă decât toate şi mijlocire fără de păcat pentru mântuirea noastră. Mare este, cu adevărat, darul acesta al pocăinţei, din care fiecare poate cunoaşte mai ales multa dragoste ce arată Dumnezeu pentru noi, creştinii, şi dorinţa ce o are ca să ne vadă mântuiţi, de vreme ce numai pentru noi a orânduit-o, numai pentru noi a dat-o, numai pentru noi a vrut să fie pocăinţă în lume. Şi adevărat este, căci dacă ar fi vrut să o rânduiască pentru alţii şi nu pentru noi, credincioşii creştini, se cuvenea această rânduială să fie pentru îngeri sau pentru diavoli sau pentru dobitoace sau pentru celelalte făpturi ale Lui.
Şi, de vreme ce nu este pentru îngeri, deoarece îngerii buni nici nu greşesc, nici nu pot să greşească şi, deci, nici de pocăinţă nu au trebuinţă. Nici pentru diavoli, pentru că ei din voinţa lor fiind împietriţi în vicleşug nu primesc şi nici nu vor pocăinţa. Şi nici pentru dobitoace nu este pocăinţa pentru că ele nu au minte, nici cuvânt, ci lucrează pururea fără greşeală, precum îi învaţă firea lor. Nici pentru alte făpturi, câte se află în lume, nu este, pentru că toate sunt nesimţitoare şi nu sunt şi nu pot fi primitoare de pocăinţă.
Iată, deci, că numai pentru noi, oamenii, a dat îndurătorul Dumnezeu acest dar de mântuire al pocăinţei; sau, mai bine zis, pentru noi creştinii, pentru că păcătuiesc şi păgânii, şi nu le foloseşte, nici nu le ajută pocăinţa la nimic, pentru că sunt afară de lege. Iar nouă, cu adevărat ne ajută şi ne dă mare folos, pentru că avem credinţă, pentru că avem nădejde, pentru că prin Sfântul Botez ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Le-au dat lor putere ca să fie fiii lui Dumnezeu, celor ce cred întru numele lui!”.
Şi cu adevărat, ce alt ajutor mai mare, sau ce alt folos mai trebuincios poate să fie decât acela al pocăinţei? Minunată este puterea ei, preaslăvite sunt lucrurile ei şi darul fără de asemănare!
Un lucru minunat se vede în Sfânta Scriptură, în a Patra Carte a Împăraţilor, la capitolul 15, unde se arată ce s-a întâmplat după moartea prorocului Elisei, când a murit un iudeu din cetatea Samariei şi, după obiceiul ce era acolo, au ridicat unii trupul mortului şi l-au dus afară din cetate să-l îngroape. Şi mergând pe cale, la locul cel rânduit, fără de veste au ieşit dintr-un crâng, ce era acolo aproape, nişte tâlhari moabiteni, ca să-i omoare. Şi văzând oamenii un pericol ca acesta, neaşteptat, de frică se făcură mai morţi decât mortul pe care îl purtau. Şi, pentru ca să-şi salveze viaţa, l-au aruncat pe mort într-o groapă ce se afla acolo şi îndată au fugit. În această groapă era îngropat prorocul Elisei. Şi, îndată ce s-a atins trupul mortului de oasele prorocului, a înviat şi a revenit iarăşi la viaţă.
Frumos exemplu al pocăinţei înţelegem din acest lucru preaslăvit care s-a întâmplat: Că după ce face omul păcatul – moare. Este mort, pentru că pierde darul cel dumnezeiesc; mort, pentru că se desparte de Dumnezeu, care este Viaţa cea adevărată, iar patimile lui, poftele lui cele rele şi îndulcirile trupului său îl aduc pe om la moarte. Unde? Afară din cetate, afară din pământul cel fericit al raiului, în groapa veşnicii munci. Dar ce se întâmplă? Îndurătorul Dumnezeu, care prin prorocul zice: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”, trimite împotriva lui, fără de veste, o năvală de tâlhari înfricoşători. Cine sunt acei tâlhari? Frica morţii, cutremurul muncii de veci, ziua cea înfricoşată a judecării, dreapta răsplătire a lui Dumnezeu. Căci spune psalmistul: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laturile morţii”. Se uită păcătosul la nevoie, vede aievea pierzarea lui, tremură, se îngrozeşte şi de frică, fug îngropătorii: poftele cele rele, patimile cele neînfrânate, odihnele, desfătările trupeşti. Şi unde îl aruncă? În groapa lui Elisei. Groapa este pocăinţa, pentru că precum groapa strică, risipeşte şi pierde trupurile cele necurate ce se pun într-însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte murdăria păcatelor ce înfăşoară sufletul.
Deci, într-această groapă a pocăinţei, căzând păcă*tosul, află pe Elisei cel de taină, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Că Elisei se tâlcuieşte Dumnezeu-Mântuitorul; şi cu puterea Acestuia şi cu darul Acestuia i se iartă păcatele, se îndreaptă şi se întoarce iar la viaţă. „Şi trăi mortul – zice Sfânta Scriptură – şi se ridică pe picioarele lui”.
Să înţeleagă fiecare cât de mare este puterea pocăinţei, de vreme ce învie sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului dar, pe care l-a pierdut, îi deschide uşile cerului pe care i le-a închis păcatul, îl face însoţitor fericiţilor îngeri, îl face moştenitor, lăcaş al lui Dumnezeu şi părtaş al slavei Lui celei dumnezeieşti.
Însă nu săvârşeşte numai aceste minuni, această bunătate mare a pocăinţei, ci este alta şi mai minunată, care face mintea să se mire şi inima să se uimească: biruie pe Însuşi Dumnezeu. Şi când este mânios de ocările, de necinstirile şi de hulele ce-i fac în toate zilele păcătoşii, cu faptele lor cele fărădelege, cu strâmbătăţile lor, cu multa lor trufie, cu invidia ce hrăneşte inimile lor, cu atâtea necurăţii cu care murdăresc şi trupul şi sufletul, este gata să răsplătească, să întoarcă şi să arunce asupra lor trăsnetele urgiei sale, să-i piardă de pe toată faţa pământului. Atunci pocăinţa, cu cucernică îndrăzneală, vine în inima omului şi, cu două lacrimi ce varsă din ochi, cu un suspin ce se înalţă la cer, cutez a zice că Îi leagă mâinile lui Dumnezeu, îi ia armele dreptei lui răsplăţi, preface urgia lui spre iertăciune, îl face blând, iertător, îndelung răbdător, milostiv, iubitor asupra celui păcătos, care atâta l-a necinstit şi nu l-a băgat în seamă!”
Preluare şi adaptare după
Sf. Antim Ivireanul, Opere,
Editura Minerva, Bucureşti, 1972,
p. 211-215

Mulțumesc prietene Cristian, într-adevăr o didahie potrivită timpului pe care-l parcurgem!

"De bucate postind, suflete al meu, si de fapte necuratindu-te, in desert te lauzi cu nemancarea; ca de nu ti se va face tie pricina de indreptare, ca un mincinos vei fi urat de Dumnezeu si demonilor celor mai rai te vei asemana, care niciodinioara nu mananca. Deci cauta sa nu fai netrebnic postul pacatuind, ci nemiscat sa ramai spre pornirile cele fara cale." (cantare la Miercurea lasatului sec de branza)

"Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata,
Ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea Sfanta,
Purtad locas al trupului cu totul spurcat.
Ci ca un indurat, curateste-l,
Cu mila milostivirii Tale."

"In cararile mantuirii indrepteaza-ma,
Nacatoare de Dumnezeu,
caci cu pacate groaznice mi-am spurcat sufletul
si cu lenevire mi-am cheltuit viata mea,
Ci cu rugaciunile tale, Preacurata,
Spala-ma de toata necuratia."

Stihira zilei de la Stihoavna, pe glas 8, din Lunea saptamanii a treia din Post, cantata la Vecernia de duminica seara:

"Fraiele parintesti lepadandu-le, cu minte nestatornica am vietuit in gandurile cele dobitocesti ale pacatului; toata viata mea rau cheltuind-o eu, ticalosul; si de hrana care intareste inima lipsindu-ma, am mancat dulceata poftei, care satura pentru scurta vreme. Ci, Preabunule Parinte, sa nu-mi inchizi mie milostivirile cele iubitoare de oameni; ci deschizandu-le, primeste-ma ca pe fiul cel pierdut, si ma mantuieste."

http://video.crestinortodox.ro/p79Vw...arintesti.html

Duminica Sfantului Grigorie Palama
 

Canonizarea Sf. Grigorie Palama si instituirea sarbatorii sale in a doua duminica a Postului Mare, indata dupa duminica Ortodoxiei, consacrau deciziile celor doua sinoade isihaste de la Constantinopol, din 1341 si 1351, drept insasi expresia Ortodoxiei si a marii traditii dogmatice bizantine. Praznicul Sf. Grogorie era astfel randuit alaturi de cel al restaurarii Sfintelor icoane, ocupand impreuna cu el un loc privilegiat si semnificativ in decursul anului liturgic. Asocierea acestor doua sarbatori nu este intamplatoare - putem socoti ca victoria asupra iconoclastilor in secolul IX, ca si acea asupra umanistilor bizantini in secolul XIV (reprezentantul cel mai caracteristic fiind aici Varlaam) e in definitiv triumful invataturii ortodoxe a indumnezeirii omului mostenita de de la Parinti asupra rationalismului elenistic latent dintotdeauna din mediile cultivate din Bizant si care si-a gasit noi sustinatori in scolastica occidetala si in precursorii Renasterii.Intr-o epoca diferita si in fata altor adversari, isihastii afirmau ca si iconofilii aceeasi realitate a participarii trupului si sufletului omului la Dumnezeu in Hristos inca din aceasta viata: in timp ce iconoclastii si si umanistii imperiului muribund erau solidari intr-o intelegere intelectuala a relatiei omului cu Dumnezeu.

pentru Sfantul Grigorie Palama si intreaga traditie monahala pe care o reprezinta, asceza si practica virtutilor sunt, in definitiv, singura cale de a atinge adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, adica impartasirea reala a trupului si a sufletului, unite in inimi de Lumina necreata.

Problema locului trupului in viata duhovniceasca se afla in inima disputeor iconoclaste si isihaste, gasindu-si expresia ortodoxa tocmai in timpul Postului Mare: in asceza si rugaciunea care preced initierea pascala. Invatatura duhovniceasca a Triodului poate fi privita drept aplicarea nemijlocita si practica a dogmei ortodoxe a Intruparii, astfel ca aceste doua praznice isi gasesc un loc justificat la inceputul Postului Mare, nu numai prin importanta lor istorica, darsi prin faptul ca simbolizeaza conditiile fata de care postul si cainta practicata in timpul acesta nu ar putea ajunge aievea la viata in Hristos si a patrunderea sufletului si trupului in misterul Sau divino-uman. In timpul acestei prime perioade definite de cele doua Duminici, viata ascetica apare astfel o adevarata marturisire dogmatica.


Saptamana a III-a

A treia saptamana se deschide, ca si cea precedenta, cu un indemn la perseverenta in lucrarea virtutilor pentru a ajunge in Saptamana Mare:

"Incepand postul saptamanii a treia, sa laudam, credinciosii, cinstita Treime, savarsind cu bucurie cealalta vreme a lui si patimile trupesti slabindu-le, sa culegem din sufletele noastre flori dumnezeiesti, ca sa impletim cununi Doamnei zilelor (Pastelui), ca toti, purtand cununi,sa laudam pe Hristos ca pe un Biruitor!" (duminica II vecernie si Luni III, utrenie)

"Intru aceasta a treia saptamana curatindu-ne, fratilor, ca si Israel de demult in cele trei zile, sa ajungem la muntele rugaciunilor si acolo,auzind dumnezeiestile glasuri, sa laudam pe Hristos!" (Luni III, utrenie)

Selectie din "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic", pp. 326-329.

foarte frumos,multumim

Perseverenta avem noi , draga glykis , dar taria ne cam lipseste , de multe ori cadem la cele mai mici ispite , fie ca suntem prinsi in discutii generale despre X sau Y , precum lesne se observa si pe aici , iar gandurile de multe ori ne stapanesc , cu voie sau fara voie !
Ce bine ar fi sa avem vointa necesara de a renunta , macar in aceasta perioada la net . . .:40::106:
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu si sa ne intareasca in fata ispitelor de tot felul si sa ajungem cu bine la finalul acestui Post , ce nu se doreste nici pe departe doar un Post alimentar .
Doamne ajuta !

Post binecuvantat in continuare, Cristi! :63:

În țara răutății plecând eu, desfrânatul, rău am cheltuit bogăția pe care mi-ai dat-o, milostive Părinte, și mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig Ție: Greșit-am dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul dintre argații Tăi, îndurate Hristoase, pentru rugăciunile Apostolilor, celor ce te-au iubit pe tine. (Triod, stihiră la vecernia zilei de mâine unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite)

Mihai, foarte bun citatul ales, nu cred că există om să nu poată subscrie. Și chiar vorbind despre pocăință, cuvintele sunt atât de bine alcătuite împreună încât transmit o stare de tristețe feerică, dacă se poate spune așa. Îmi aduce aminte de Canonul cel Mare, al Sfântului Andrei Criteanul. Dea Domnul să ajung și eu mâine seară la Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfințite.

Despre cartea de cult a Triodului - oare putem să citim din ea și noi, oamenii de rând? Am găsit și un articol pe crestinortodox.ro care m-a nedumerit un pic la sfârșit, pentru că zice: "Triodul - Cartea neștiută și uitată! Dacă știm că există, putem regăsi prin el nu numai duhul Postului, ci și duhul Ortodoxiei însăși, duhul viziunii sale pascale asupra vieții, morții și veșniciei."

Adică, orice creștin ar trebui să știe despre cartea asta, și să citească din ea? sau doar să meargă la slujbele respective și să fie prezent în Biserică atunci când se citește?

http://www.crestinortodox.ro/liturgi...ata-70705.html

Triodul e o carte mare, voluminoasă, se poate citi și acasă, dar este totuși o alcătuire liturgică, destinată lecturii în Biserică la sfintele slujbe. Cel mai bune ar fi să citim și acasă, dar să nu lipsim de la sfintele slujbe, atâta cât putem și ne străduim să putem.

”Însumi idol m-am făcut, vătămându-mi cu poftele sufletul meu. Ci întru păcăință mă primește și întru cunoștință mă cheamă, ca să nu mă fac câștig, nici mâncare celui străin. Ci Tu Însuți, Mântuitorule, mă miluiește!” (Canonul del Mare al Sfântului Andrei Cretanul)

"Judecatorul meu si cunoscatorule,
Cel ce va sa vii iarasi cu ingerii, sa judeci lumea toata,
Atunci vazandu-ma cu ochiul Tau bland,
sa te milostivesti si sa ma miluiesti,
Iisuse, pe mine, care am gresit mai mult
decat toatafirea omeneasca." (Triodul, p. 377)

Mulțumesc, m-am străduit și a dat Domnul să ajung astăzi la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite și să gust din El.
Mă bucur că tu și glykys mai dați din când în când citate din cartea aceasta a Triodului. Să ajungem cât mai mulți, măcar cu gândul, la slujbele Bisericii.

Mulțumim pentru gândurile frumoase!


Adâncul patimilor și viscolul vânturilor celor potrivnice s-au sculat asupra mea, dar întâmpinându-mă Tu, Mântuitorule, mântuiește-mă și mă scoate din stricăciune, precum ai mântuit dintre fiare pe proorocul. (Irmos din canonul Utreniei de sâmbătă)

Saptamana a treia e, asadar, o inaintepraznuire suprapusa punctarii timpului ce duce la Patima. Trebuie sa ne curatim nu doar ca sa vedem Patima si Invierea, ci si pentru a ne invrednici sa ne inchinam Crucii, care e anticiparea lor:

"Trupul curatindu-se cu infranarea si cu rugaciunile luminandu-ne sufletele, invredniceste-ne, Doamne, sa vedem cinstita si sfanta Cruce a Ta si cu frica sa ne inchinam ei, cu cantari cantand si zicand: Slava datatorei de viata Crucii Tale! Slava dumnezeiestii Tale sulite, prin care iarasi am inviat, Iubitorule de oameni!"

Pregatirea in vederea praznuirii Crucii e,asadar, o icoana a pregatirii in vederea Patimii, astfel ca si atunci cand cerem de la Dumnezeu harul de a venera Crucea in duminica urmatoare, aceasta se reduce in fapt la a-I cere sa mergem cu ajutorul Sau pana in Vinerea Mare si la lumina Invierii nedespartita de ea.

"Trecand a treia saptamana a cinstitului post, Hristoase-Cuvinte, invredniceste-ne sa vedem lemnul Crucii celei facatoare de viata si cu cinste sa i ne inchinam si sa cantam dupa vrednicie, sa slavim stapania Ta, sa laudam Patimile Tale, sa ajungem in chip curat la slavita si sfanta Inviere, la Pastele cel de taina, prin care Adam iarasi a intrat in rai!"

Aceasta tema a inaintepraznuirii se combina cu comemorarile ciclului saptamanal si in principal cu cele ale Crucii si Patimilor in zilele d emiercuri si vineri. Astfel se socoteste ca Insasi Crucea ii calauzeste pe credinciosi in timpul Postului Mare, ducandu-i la venerarea ei. Rugaciunile apostolilor in zilele de joi si mijlocirile mucenicilor in zilele de sambata sunt invocate indeosebi pentru a sustine mersul credinciosului catre Duminica III...

Structura Saptamanii a III-a e completata de o modificare survenita in idiomele palestiniene de la vecernie si utrenie. Acestea nu se mai refera la "postul duhovnicesc", pentru a initia un bogat comentariu imnologic la vechile lecturi evanghelice. In timpul acestei saptamani, reluarea parabolei fiului risipitor si a temei convertirii este, asadar, ocazia de a centra interesul credinciosilor inca o data asupra necesitatii de a relua mereu ce pare a fi dobandit de la inceputul Postului pentru a-l desavarsi. Metanoia, deja evocata in perioada pregatitoare, nu e un bun definitiv castigat ci, asa cum mentionam mai sus, trebuie reinceputa neincetat, parabola fiului rispitor trebuind sa fie meditata mereu pentru ca postul Mare sa fie cu adevarat o perioada de innoire completa si profunda a persoanei. Repetarea aceleiasi teme dupa patru saptamani sugereaza astfel credinciosilor sa isi faca un examen al virtutilor pe care le-au putut dobandi incepand de la Duminica Fiului Risipitor.

Selectie din "Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic", pp. 330-331.

Și chiar vorbind despre pocăință, cuvintele sunt atât de bine alcătuite împreună încât transmit o stare de tristețe feerică, dacă se poate spune așa.

Aceasta e bine spusa!

Da, pentru ca orice post este o perioada a bucuriei, nu a intristarii.
"Triodul - perioada pocaintei" are ca scop pregatirea noastra duhovniceasca pentru Invierea Domnului. Ne rastignim si noi, ca sa inviem odata cu El! Nu trebuie sa uitam scopul petru care ne intristam si pentru care facem pocainta, ca sa ajungem si noi la bucuria Invierii.

Mirelat, si eu ma bucur ca nu doar Mihailc si eu ne plimbam pe acest topic si ca nu batem aiurea din taste...

Pentru ca Postul presupune o perioada de pregatire duhovniceasca , iar Postul Sfintelor Pasti este o " primavara pentru suflet ", iar prin postire , dobandim prezenta lucratoare a lui Dumnezeu in noi ca iubire , o iubire ce se revarsa in jurul nostru , prin cuvinte si mai ales fapte. Este o bucurie , pentru ca in aceasta perioada ne eliberam cat putem de pacate si de patimi egoiste .Sa nu uitam ca Sarbatoarea Sfintelor Pasti , este a biruintei lui Hristos Cel Rastignit si Inviat , deci avem toate elementele ce duc la bucuria la care ai facut referire , draga glykis .
Post binecuvantat !

Mulțumesc pentru gândul ales ! :53:

Ana Maria aka glykys, după cum se vede, nu numai tu și Mihai mai dați pe-aici, chiar dacă numai câțiva dintre noi aleg să și împărtășească aici câteva cuvinte. Oricum, vă așteptăm să reveniți cu "artileria grea". :1:


Deși nu sunt dintre rugăciunile Triodului (bănuiesc) am să vă scriu și eu aici câteva rugăciuni vechi, în limba engleză.
Sper să fie măcar câțiva care să guste din ele.

ETERNAL GOD, HOLY KING,
MAKER OF HEAVEN AND EARTH,
JESUS CHRIST,
SON WITHOUT BEGINNING OF THE
FATHER WITHOUT BEGINNING,
Who with incomprehensible goodness hast
called me from nonbeing to this life,
Who hast granted to me the blessing of baptism
and heavenly rebirth and hast set the seal of
Thy HOLY SPIRIT on the members of my body,
as Thou hast kindled the desire to seek after
Thee, the ONLY ONE TRUE GOD,
hear now my prayer.

Neither life nor light nor joy have I, neither
wisdom nor strength except Thee, O GOD,
I am not worthy to look upon Thee, for the
multitude of my sins. But as Thou hast said
to Thy disciples, "Whatsoever ye ask in
prayer, believing, ye will reiceive", and, "If ye
ask anything in My name, I will do it", in
daring I call to Thee. Cleanse me of every
impurity of flesh and spirit and teach me
how to pray to Thee worthily.

Încă o rugăciune
 

Bless this day which Thou hast given me, Thy
unworthy servant, and with the power of Thy
blessing, permit me at all times, and in every
place, with pure heart, to speak and act unto
Thy glory, with patience, wise humility and
love, in the spirit of peace, meekness, magnanimity
and wisdom, and to regard Thee before my own
needs. Make known to me, O Lord, the way of Thy
will, according to Thy boundless goodness, and
grant me to walk blamelessly before Thy face.

Mirela, poate mai postezi alte rugaciuni si aici, in "Odaia de rugaciuni":
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...daia+rugaciuni. Bine ar fi sa revigoram in aceasta perioada si acest topic!

"Apostoli prealaudati, rugatori ai lumii,tamduitorii bolnavilor, pazitorii sanatatii, in acestea amandoua paziti-ne pe noi, care trecem vremea postului; ca sa fim impacati dumnezeieste unul cu altul, ferindu-ne gandul netulburat de patimi si sa cantam toti lauda lui Hristos, Celui ce a inviat,ca unui Biruitor!"

"Preasfanta Stapana, ceea ce ai deschis tuturor credinciosilor usile raiului pe care le-a incuiat odinioara Adam cu neascultarea, deschide-mi usile milei Tale!"

(din cantarile Triodului)

Am înțeles că azi a fost ultima Sâmbătă a Morților din Postul Mare (cf. Triodului).
Dacă așa este, de ce în România se obișnuiește să se facă aceste pomeniri generale ale morților și în sâmbetele următoare?

Conform Triodului, numai sambata a II-a, a III-a si a IV-a sunt consacrate pomenirii mortilor, deci si sambata viitoare. Prima e consacrata Sf. Teodor Tiron, a cincea se leaga de cinstirea Maicii Domnului, a sasea de invierea lui Lazar si a saptea de sederea Domnului in mormant si pogorarea la iad.

In practica Bisericii insa, se fac parastase din prima sambata (a Sf. Teodor Tiron) pana in prenultima (sambata lui Lazar), "ca si ei, prin intermediul celor vii, sa se impartaseasca din darul Sfintei Liturghii, sa participe la vremea de pocainta a Bisericii si sa se pregateasca prin Biserica a primi si ei lumina Invierii." (pr. V. Gavrila, Pentru tineri. Teologie liturgica). Acest lucru este foarte incetatenit si generalizat, dar nu este catalogat de autor drept o abatere grava, mai ales ca in calendar apare scris "Pomenirea mortilor" in fiecare sambata, dar pledeaza pentru cunoasterea tipicului.

In biserica mea se fac parastase in fiecare sambata din an (mai putin in Sambata mare, in cea luminata si in perioada Craciun-An Nou). Oamenii dau sarindare, care sunt citite din prima sambata a postului pana in sambata lui Lazar (preotilor le ia o ora - pe ceas - numai sa citeasca toate numele de pe pomelnice).

Mulțumesc de răspuns, Ana Maria.
Nouă ne-a spus preotul aseară la biserică, că azi e ultima Panikhida (Souls Saturday) din Postul acesta de Paște.

Așteptăm să vină și Mihai (Mihailc) sau poate alții cunoscători ai slujbelor Triodului, cu explicațiile respective.

In timpul acestei prime perioade a postului mare (primele trei saptamani, pana la Duminica Crucii), zilele obisnuite dezvolta temele postului, caintei si ale celorlalte virtuti intr-un urcus treptat spre praznicul Crucii, care e, in acelasi timp, semnul incheierii jumatatii cursei si anticiparea tintei sale: Patima.

Urcusul spre Cruce si centru se va face gratie legaturii intre credinta ortodoxa, faptele ascezei si o cainta mereu innoita, astfel ca, ajunsi la mijlocul Postului Mare si, prin urmare, aproape de Patima, sa putem spune. "ACUM AM INCEPUT" (Ps. 76, 11).


Venerarea Crucii in mijlocul Postului Mare, dupa ce cu prilejul Duminicii ortodoxiei s-a reamintit faptul ca ea nu este idolatrie, ci urca la prototip, dobandeste in acest fel o valoare considerabila. Crucea, dusa in procesiune, la fel ca Darurile mai inainte sfintite (pe capul preotului), apare in biserica ca o adevarata teofanie, iar slujba se deschide tocmai cu o parafraza a cantului de la intrarea Sfintelor Daruri de la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite:

"Acum ostile ingeresti insotesc lemnul cel cinstit cu buna cucernicie inconjurandu-l si cheama pe toti credinciosii la inchinare. Veniti deci, cei ce va luminati cu postul, sa cadem la el cu bucurie si cu frica, strigand cu credinta: Bucura-te, cinstita Cruce, siguranta lumii!"

Aceasta parusie a Crucii si marea solemnitate a ritului venerarii ei evidentiaza limpede ca, pentru teologia ortodoxa a Crucii, icoanele, moastele, sunt adevarate "Sfinte Taine", mijloace eficace de comuniune "in taina" cu prezenta lui Hristos, continuata in Biserica: ipostatic in icoana, substantial in Euharistie. Acest ritual al intrarii Crucii si acest tropar arata astfel ca nu exista limita foarte stricta intre icoana si Euharistie, astfel ca venerarea Crucii e, in fond, o coumuniune anticipata cu Patima lui Hristos si Invierea Sa nedespartita de ea.

Venerarea transmite credinciosilor "bucuria Crucii", adica efectele mantuitoare ale Patimii. Cei ce o saruta cu evlavie sunt incredintati ca primesc Duhul Sfant si gasesc o adevarata sfintire in razele duhovnicesti pe care le iradiaza Crucea:

"Facatoarea de viata Cruce stand inainte si de fata aratandu-se, arunca razele harului cele luminoase. Sa mergem si sa luam lumina de veselie si iertare, aducand laude Domnului!"

Vazandu-i pe credinciosi inchinandu-se Crucii, muntii si dealurile picura bucurie, intreaga Creatie fiind luminata si ea de harul Patimii. Ingerii se bucura si dantuiesc, pamantul si cerul alcatuiesc o "simfonie", caci Crucea a restabilit unitatea cosmosului divizata de caderea lui Adam.

Venerarea Lemnului Crucii e un har dat de Dumnezeu, cuprinzand in el intrega iconomie si anticipand bucuria pe care o vaaduce celebrarea Patimii:
"Mare esti, Doamne si multmilostiv! caci ne-ai dat sa ne inchinam acum facatoarei de viata Crucii Tale, pe care s-au pironit mainile si picioarele Tale, pe care s-a varsat Sangele din preacurata coasta Ta, izvorandu-ne noua viata!"

Acest har e atat de mare, incat de Cruce nu ne putem apropia decat dupa ce ne-am curatit in timpul celor trei saptamani precedente:

"Cu multimea milei Tale, preaindurate Doamne, curateste multimea pacatelormele si ma invredniceste a vedea cu suflet curat Crucea Ta si a o saruta intru aceasta saptamana a postului, ca un Iubitor de oameni!"

Numai postul poate lumina indeajuns pe om pentru a-l face in stare sa vada, fara sa orbeasca, stralucirea Crucii mai scanteietoare decat soarele. De Cruce ne putem apropia nu numai prin post, ci si prin toate virtutile Postului mare, a caror faptuire a fost facuta cu putinta de Patima:

"Doamne, Cel ce Ti-ai intins mainile pe Cruce de bunavoie,invredniceste-ne pe noi sa ne inchinam ei intru strapungerea inimii, luminandu-ne bine cu postirile si cu rugaciunile, cu infranarea si cu facerea de bine, ca un Bun si de oameni Iubitor!"

Nu vom putea ajunge la sfarsitul Triodului sa vedem cu bucurie Patimile decat in masura in car ee vom fi curatit cu rava pentru a venera Crucea in mijlocul postului mare:

"Murit-ai fiind pironit pe Cruce, Cel ce esti viata si mantuirea tuturor.Deci pe aceasta da-ne sa o sarutam cu suflet curat, Mantuitorule, si sa vedem mantuitoarele Tale Patimi, bucurandu-ne!"

"Ziua aceasta este a inchinarii Cinstitei Cruci, veniti toti la dansa! Ca revarsand razele luminoase ale Invierii lui Hristos, le pune inainte. Sa o sarutam deci cu totii, sufleteste bucurandu-ne!"

In centrul Postului mare, Crucea apare ca un pom al vietii din mijlocul raiului. Ea defineste si caracterizeaza tot timpul celor 40 de zile asa cum centrul oraganizeaza totalitatea punctelor ce formeaza un cerc. Calea ce duce la Paste va fi de acum inainte marcata si organizata de semnul Crucii: e un timp "rastignit", care duce la Crucea lui Hristos:

"Trecand, credinciosilor, cu Dumnezeu, de borna timpului infranarii, sa alergam tinereste si partea ramasa a sfantului stadion (al postului) si sa purtam cununa!"

Pe site observ cu bucurie ca au aparut muuulte articole despre Sfanta Cruce:


http://www.crestinortodox.ro/sarbato...re-124062.html

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...uci-69812.html

http://www.crestinortodox.ro/credint...re-135255.html

http://www.crestinortodox.ro/credint...re-135255.html

http://www.crestinortodox.ro/dogmati...uce-69109.html

Voi posta o povestioara pe care am citit-o intr-un articol:

"Era odata un om obisnuit si pasea pe drumul vietii alaturi de alti oameni care erau langa el. Toti purtau in spatele lor cate o cruce, nu dupa aceiasi marime, ci pentru fiecare in parte era diferita. Nici unul dintre ei nu parea bucuros…

La un moment dat, omul nostru obosit de atata drum si cu greutatea mare a crucii pe umerii lui, se roaga Domnului spunand:

- "Doamne, Te rog scurteaza-mi crucea; simt ca nu mai pot! Ar fi mult mai bine pentru mine". Si incepe a taia din crucea ce-o purta…

- "Doamne, iti multumesc atat de mult!"

Isi continua bucuros acum drumul anevoios gandind: "Daca acum mi-ai ingadui sa mai tai putin din ea, ar fi si mai bine….". Si o mai scurteaza putin.

Si mai bucuros continua pe drumul vietii, uitandu-se in jurul lui observa ca ceilalti sunt din ce in ce mai obositi si necajiti. Dupa ceva vreme intalneste in drum o prapastie mare, peste care trebuia sa treaca; ceilalti folosesc crucea pentru a trece, deoarece crucea fiecaruia era suficienta ca inaltime, ca atunci cand o culca-i sa uneasca cele doua maluri. Transformandu-se in podul necesar sa treci in siguranta pe malul din fata ta. Toti trec bucurosi acum, insa el ramane plangandu-se ca nu-i destul de mare crucea lui, ca sa treaca si el…! Crucea lui era mult mai mica decat distanta dintre maluri".

Sa ne ajute Dumnezeu sa ne ducem si noi crucea!

Crucea străluceşte peste tot, în interiorul caselor, pe pieţele publice, în pustie, pe drumuri, pe vîrful munţilor, în fundul podurilor, în mijlocul mărilor, pe năvi şi pe insule, pe paturi şi pe veşminte ; ea este gravată pe arbori, pe vasele de aur şi de argint, ea decorează sala ospăţului, ea străluceşte în mijlocul pietrelor preţioase şi al picturilor murale, este pusă pe vitele pe care un rău contagios le mistuie şi pe oamenii care sînt chinuiţi de diavoli, în război şi în pace, în vremea zilei şi a nopţii, în mijlocul sărbătorilor lumeşti şi al austerităţilor pocăinţei planează imaginea crucii, pentru că iubim mult acest semn de mîntuire, pentru că refugiindu-ne sub umbra ei simţim o fericire deosebită.
Toţi o îmbrăţişează cu iubire, nimeni nu mai roşeşte acum de această unealtă a morţii, de acest simbol al blestemului. Crucea este un giuvaier pe care toată lumea îl preferă cununilor, diademelor celor mai preţioase. Oroarea a făcut loc admiraţiei şi sila a făcut loc dorinţei. O vedeţi peste tot, încă o dată spun, pe vîrful edificiilor şi în interiorul caselor, în oraşe şi în singurătăţi, ea ornează pagina pe care o citiţi tot aşa de bine ca şi drumurile pe care vă purtaţi paşii. Aici bucuros aş întreba pe păgîni de unde vine că, unealta de anatemă şi de tortură a devenit un obiect de speranţă şi de iubire, dacă nu de la miraculoasa putere a Răstignitului ? (Sfântul Ioan Hrisostom - Despre Cruce)

Bine ai revenit Mihai !:6:
Cultul Sfintei Cruci a fost dezvoltat o dată cu sfinţirea din 13 septembrie 335 a vestitei biserici a Sfântului Mormânt cu basilica Sfintei Cruci, construite de împăratul Constantin cel Mare pe locul răstignirii Domnului Iisus Hristos. În această basilică a fost depusă cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, care a devenit loc de pelerinaj.

Cultul liturgic al cinstirii Sfântului Lemn s-a dezvoltat în secolul al VII-lea, când, în anul 629, împăratul Heraclius a recuperat Sfânta Cruce luată de regele Chosroes al perşilor în anul 614 şi a depus-o la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, adăugând o nouă strălucire cultului public al Sfântului Lemn. Din cauza pericolului invaziilor arabe asupra Locurilor Sfinte, Lemnul Sfintei Cruci a fost depus la biserica Sfânta Sofia, iar apoi părţi din ea au fost împrăştiate în toată lumea creştină. Părţi din Lemnul Sfânt au ajuns şi în ţara noastră.

Cinstirea Sfintei Cruci s-a manifestat prin numeroase forme, precum facerea semnului Sfintei Cruci sau închinarea şi invocarea ei în diverse împrejurări şi momente, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, cuvântări şi imne de laudă, dar cea mai importantă formă de cinstire a fost şi este cea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice rânduite de Biserică.

Astfel, ca și sărbătoare, cinstirea Sfintei Cruci a fost instituită la Constantinopol în secolul al VIII-lea şi este cu dată variabilă. După cum aflăm din Liturgica Generală a părintelui prof. dr. Ene Braniște, caracteristica slujbei din această sărbătoare este ritualul scoaterii solemne şi venerării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie şi Liturghie. El înlocuieşte şi aminteşte ceremonia liturgică a expunerii sau înălţării solemne şi a venerării generale a Sfintei Cruci care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi la Constantinopol, în Vinerea Patimilor, dar care a pierdut din importanţă şi din strălucirea de odinioară, deoarece a fost eclipsată de ritualul posterior al Prohodului.

O frază a Sfântului Maxim Mărturisitorul despre post care-ți taie respirația:

Căci veșnic flămânzește Cuvântul după mântuirea noastră
Cel ce umple toate de lumina veșnică
prin nelipsitele trimiteri ale bunătății
și face, pe cei ce-și lărgesc porii lor mintali
spre primirea razei celei fericite
copți și buni de mâncare lui Dumnezeu și Tatăl

Marele examen (I)
 

„Oricine voieşte să vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie !" (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)

CRUCEA: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii, - iată atâtea nume în legătură cu crucea.

Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fară aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte. Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.

A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa ta doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întânit real cu Iisus, - clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a-o desfăşura între oameni. - De altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină.

Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.

Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare, ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. „Adevărul vă va face liberi''. înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fară ieşire. De aci ne scoate Iisus. - Şi când se întâmplă aceasta ?

- Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care-o simţim când renunţăm la „eul" nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.

Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus - în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl - şi, prin simpla noastră hotărâre, Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţi şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin - dacă nu mult - chipul lui Iisus din viaţa noastră.

Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca ne-o experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că aşa cum „s-a întâmplat", a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut „noi", în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire.

„Noi trăim în răstrişte, fiindcă suntem făpturi ale eului, care e aspru, strâmt la inimă şi care nu iradiază nici o lumină, iar pentru infinit e orb. Eul n-are decât zgomotele şi stridenţele sale; pe strunele sale nuvibrează niciodată muzica eternităţii. Suspine de nemulţumire şi descurajare, scânciri zadarnice după trecut, griji şi nelinişti pentru viitor, - astea-s care tulbură inimile noastre pipernicite, fiindcă nu ne-am găsit sufletele şi Duhul lui Dumnezeu încă nu s-a descoperit în noi.

<<Tată, şterge păcatele mele !>> - căci păcătuind, omul ia în sine însuşi partea mărginitului. Păcatul e înfrângerea sufletului de eu. E un mijloc primejdios de păgubitor, în care omul riscă totul, ca să câştige foarte puţin. Păcatul întunecă adevărul şi tulbură vederea limpede a conştiinţei. In păcat căutăm plăcerile, nu fiindcă ele ar fi în adevăr vrednice de dorit, ci fiindcă aşa ni le prezintă lumina roşie a pasiunii. Dorim lucrurile nu fiindcă ele sunt mari în sine, ci fiindcă lăcomia noastră ni le înfăţişează exagerate şi cu aparenţă de mărire. Aceste exagerări şi falsificări de perspectivă ne tulbură la fiecare pas armonia vieţii. Pierdem măsura cea dreaptă pentru valoarea lucrurilor şi ne lăsăm rătăciţi de interese felurite şi contradictorii ale vieţii.

Zadarnica trudă a omului de-a reduce toate elementele firii sale la o unitate cu Cel Preaînalt şi sub stăpânirea Lui - aceasta e ceea ce-l face să simtă chinul despărţirii lui de Dumnezeu şi să se roage cu înfocare: <<O Dumnezeule, Tată, şterge toate păcatele mele ! Şterge rătăcirile eului !>>

Lumina dinăuntru e aceea care-i descoperă adevărata fiinţă. Când această lumină lăuntrică s-a aprins, atunci într-o clipă cunoşti că, pentru om, descoperirea lui Dumnezeu într-însul, este propria lui descoperire. Şi înspre acolo se îndreaptă aspiraţia lui: spre descoperirea sufletului său, adică descoperirea lui Dumnezeu în sufletul său. Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresia supremă când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, - ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte deplin să-şi aducă la expresie propria-I fiinţă, că e tulburat de eul său şi-şi pierde vremea cu lucruri de nimic.

Iubirea de sine nu trece peste hotarele sale personale: ceea ce e mai preţios într-însul se întunecă şi adevărata lui fiinţă nu iese la iveală. Această aspiraţie după tiparul desăvârşit al fiinţei e înrădăcinată în om mai profund ca foamea şi setea şi ca patima de bogăţie şi slavă. Şi această aspiraţie nu e numai în el; ea e în adâncul întregii făpturi; de necontenitul impuls al revelaţiei, duhul veşnicei descoperiri într-însul. Descoperirea nemărginitului în mărginit (Taina Bunei Vestiri, n.n.) nu se arată în toată plinătatea ei nici în cerul înstelat, nici în frumuseţea florilor. Numai în sufletul omului. Căci aci Voinţa caută să se descopere în voinţa omului şi libertatea îşi ia răsplata supremă în jertfa lui liberă.

Aci Dumnezeul nostru trebuie să-şi câştige intrarea. Aci vine El ca oaspe, nu ca rege, şi de aceea trebuie să aştepte până-i îmbiat. Asupra sufletului omenesc Dumnezeu şi-a încetat stăpânirea, - fiindcă vrea să-I câştige iubirea. Da, Dumnezeu stă în afară de eul nostru şi aşteaptă cu nerăbdare să-I deschidem uşa ferecată. Căci acest eu al nostru nu poate să-şi găsească sensul suprem, sufletul, şi să se unească liber cu Dumnezeu - decât prin iubire singura care-l saltă peste piedica din sine şi-l strămută în Dumnezeu. Acela, al cărui suflet s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii. In el îşi recunoaşte omul fiinţa lui adevărată; în el află descoperirea deplină a lui Dumnezeu, contopirea Voinţei supreme cu voinţa lui, contopirea iubirii veşnice cu iubirea lui. Noi vedem în el dorinţa Domnului împlinită; cea mai grea dintre piedicile descoperirii lui înlăturată; şi însăşi bucuria desăvârşită a lui Dumnezeu, ajunsă la cea mai strălucită expresie între oameni. In el ne apare întreaga lume omenească transfigurată de-o lumină dumnezeiască. Viaţa lui, înflăcărată de dragostea lui Dumnezeu, străluminează toată iubirea noastră omenească.

Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă în faţă cu iubirea veşnică, e ca şi cum ai privi pe Maestru creând o lume nouă.

Când viaţa omului iese teafară din rătăcirile eului şi-şi găseşte în suflet unitatea sa cu Dumnezeu, atunci conştiinţa veşniciei e un dat imediat al existenţei, tot aşa ca lumina într-o flacără. Toate conflictele vieţii se dezleagă. Toate contradicţiile se împacă; ştiinţă, iubire şi acţiune se armonizează. Bucuria şi durerea se contopesc în frumuseţe; plăcerea şi renunţarea se egalează în puritate; prăpastia dintre mărginit şi nemărginit se umple de o exuberantă iubire; fiecare clipă vesteşte pe Cel veşnic. Cel fară formă ne apare în forma florii şi a rodului; Cel fără de margini ne îmbrăţişează cu braţe de tată şi merge cu noi alături ca un prieten. Numai sufletul, singurul lucru indivizibil în om, poate să frângă orice graniţe şi să-şi cunoască înrudirea cu Cel Preaînalt. Câtă vreme n-ajungem la armonia lăuntrică şi la întregul fiinţei noastre, viaţa rămâne înăbuşită sub lucruri de nimic"(R. Tagore).

"Cuvinte Vii" - Părintele Arsenie Boca

Marele examen (II)
 

După această litanie a unui fiu al răsăritului, în căutarea sensului descojit de eu, să trecem la o analiză concretă a sensului crucii, a lepădării de sine, aşa cum le-a realizat Iisus, şi ni le-a dat cale de urmat până la El.

Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem deci de la : „Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce" (Filipeni 2,6-8).

Aşadar desăvârşita lepădare de sine e totuna cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea, atunci când oarecine întrebă pe sfântul Isaac Şirul: „Ce e desăvârşirea ?" Sfântul răspunse: „O prăpastie de smerenie !"

Prin urmare pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi absurdităţile ce ni se întâmplă „în fiecare zi". Acesta şi e rostul pentru care Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune, grâul cu neghina, desăvârşindu-se întreolaltă, până la seceriş.

Să luăm faptele simple:
Intr-o sâmbătă, în sinagogă: „Cărturarii şi fariseii pândeau pe Iisus să vadă dacă face bine sâmbăta". - Era acolo un om cu mâna uscată. Şi văzându-L că face bine, „se umplură de nebunia urii şi unii cu alţii se vorbeau ce să-I facă lui Iisus" (Luca 6,11). Iată crucea formalismului sec. Intr-altă sâmbătă Iisus trecea printre holde de grâu. Ucenicii au cules nişte spice şi le frecau în palme şi mâncau boabele. Oarecari din farisei, formalizându-se în apărătorul sâmbetei, îi ia la rost „că treieră sâmbăta" (Luca 6,2). Când Iisus ierta păcatele slăbănogului - condiţia neapărată a tămăduirii organice - pe care credinţa ajutorilor săi îl aduse prin acoperiş în faţa lui Iisus, unii mârâiau în inimile lor că „acesta huleşte" (Marcu 2,7), iar aceştia erau cărturari; „numai Dumnezeu poate ierta păcatele" - ziceau ei. Nu-şi dădeau seama că Iisus e Dumnezeu. Încremeniţi în prejudecăţile lor despre Iisus, gândul numai că e Dumnezeu, le-ar fi plesnit capul în bucăţi.

Cu prilejul îndreptării lui Zacheu, mai marele vameşilor, de asemenea „cârteau" şi împotriva lui Zacheu şi împotriva lui Iisus. Duhul lor, care-i muncea, mereu îi împingea să dea lecţii lui Iisus.

Dar nu numai tagma cărturarilor şi a fariseilor îi administra corecţii. Odată un oraş întreg I-a ieşit în întâmpinare, oraşul Gadara, spunându-I să plece de pe-acolo. Legheonul de draci striga în gura mare că Iisus este „Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt" (Marcu 5,7) şi I se rugau să nu-i trimită în adânc, ci în turma de porci. Dar pare că alte legheoane de draci au intrat în gadareni, smintindu-i pentru porci împotriva lui Iisus, încât drept mulţumire „tot oraşul" ieşi întru întâmpinarea lui Iisus, dându-L afară din hotarele lor. (Matei 8, 34).

Iată prin ce mare de venin avea Iisus să treacă.
Ce au oamenii aceştia împotriva lui Iisus, că nici demonii nu I-au făcut atâta împotrivire câtă I-a făcut cenzura invidiei omului ? - Cred că nu altceva decât complicitatea în păcat, coalizată împotriva virtuţii şi împotriva oricui care îndrăzneşte să iasă un pas măcar din această complicitate. Or, Iisus ieşise - nici n-a fost vreodată în complicitate cu păcatul; - totuşi, iubind pe păcătoşi, îi întindea acesteia (cenzurii invidiei n.n.) cursele divine ale iubirii. Au fost îndărătnicii şi fărădelegi împotriva lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar atâta coaliţie a veninului - şi curios: în numele legii, în numele lui Dumnezeu ca împotriva persoanei lui Iisus nu s-a văzut vreodată. Oare de ce ?

- Cred că explicaţia ar putea fi următoarea: Dumnezeu se făcuse şi om adevărat: Omul pe care-l voia Dumnezeu. Acest model li se impunea oamenilor cu tăria modestiei divine. Dar ei nu voiau să fie ca Iisus. Nu voiau să fie dumnezei; ei voiau să fie „ei" - ei mai presus de Dumnezeu; potrivit cu impulsul cu care i-a răsturnat protivnicul împotriva lui Dumnezeu. Omul voia să fie singur el, el singur; eul vrea să fie ateu. Iată ce sparge umanitatea în miliarde de hârburi: trufia originară, care dă lecţii lui Dumnezeu şi se desface de El. Iată oţetul şi veninul pe care avea să-l bea Iisus cu mult înainte de-a I se da acestea pe cruce. Aceasta n-o poate face decât un lepădat de sine, un lepădat de viaţă. Unul desăvârşit de smerenie şi pârjol de iubire.

Să urmărim puţin, cu documentare patristică, boala aceasta fără leac, care multe cruci prilejuieşte:

Cenzura invidiei:
„Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor pentru suferinţa sa, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat: din fericit nefericit, din norocos nenorocit.

Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai multe binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor ? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor ? Câinii, cărora li se aruncă o coajă, se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.

Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu sufăr vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e în tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă; primejdia e închisă în adânc; eşti legat cu un lanţ neîndurat; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fară leac." (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre invidie", P.G. 31 col. 376-7).

Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ; căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.

Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus ? - Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. „Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit. In cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii." (Sfântul Vasile cel Mare, „Despre invidie", P.G. 31. 377-C. trad. I. Coman.)

Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni - aşa cum sunt şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, i-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pecare-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre „de fiecare zi", până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce, - fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.

Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor.

Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe Sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. In ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui Iisus.

Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi.

La noi nu sunt semnele sfinţilor.

Dar zic însă, - Providenţa ştie hotărârea noastră - : cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi !

"Cuvinte Vii" - Părintele Arsenie Boca

Minunată alcătuire, într-adevăr.


Foarte folositor, mulțumim pentru link, Antonia.


Dacă are careva bunăvoință, și cartea Triodului, să posteze ceva din slujba de astă seară. Mulțumesc! :53:

Postul, pricinuitorul bunătăților, și-a adus acum înjumătățirea sa, arâtânde-se bine plăcut prin zilele ce au trecut, și spre cele ce urmează punând înainte folosința; căci îndemnarea spre lucruri bune face și mai mult bine. Pentru aceasta făcând spre plăcere lui Hristos, Dătătorul tuturor bunătăților, să strigăm: Cel ce ai postit pentru noi și ai răbdat Crucea, învrednicește-ne fără de osândă, să ne împărtășim cu dumnezeieștile Tale Paști, viețuind în pace și cu vrednicie slăvindu-Te pe Tine, împreună cu Tatăl și cu Duhul. (Triod - stihiră la ”Doamne strigat-am...” din Vecernia miercurii înjumătățirii Postului Mare)