În anul 1994 un oarecare athonit a mers să se închine la Mănăstirea Veche a Sfântului Dionisie de Olimp
. Acolo a întâlnit o bătrână foarte evlavioasă care îi ajuta pe închinători. Bătrânica a povestit monahului următoarele, fiindcă voia să afle părerea lui, dacă face bine sau nu:
„Când văd vreun şarpe în curtea mănăstirii – aici sunt mulţi şerpi – îl însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi şarpele înţepeneşte. Se face ca o vergea. Apoi îl prind şi îl arunc afară. Unii îmi spun:
– Eşti neghioabă de prinzi şerpii cu mâna?
– De ce să fiu neghioabă? le răspund eu.
Ce este mai puternic, şarpele sau Crucea lui Hristos , pe care S‑a răstignit şi a mântuit toată lumea?
Cu puterea lui Hristos, atunci când vreau să frământ, pun făină şi apă, le amestec, le însemnez cu semnul Sfintei Cruci, iar apoi aluatul creşte şi fac pâine”.
Sursa: marturieathonita.ro/puterea-cinstitei-cruci

O minune făcută prin rugăciunile Fericitei Xenia a avut loc în anul 1959 la biserica cimitirului Icoanei Maicii Domnului din Smolensk. Martorii acestei minuni, care va fi prezentată în continuare, au fost în număr de aproape o sută de persoane. Întâmplarea aceasta a fost relatată de către o cunoştinţă personală a părintelui Serghei Jeludkov.

Mama unei fetiţe de 15 ani, oloagă, care nu putea umbla pentru că în copilărie fusese bolnavă de poliomielită şi paralizase, se adresă părintelui Serghei să facă o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia. Mama a dus-o pe fetiţă cu un cărucior special, pentru că fetiţa nu-şi putea folosi deloc picioarele, în căruciorul acesta mama şi-a adus fetiţa la biserica cimitirului.

Se pare că asta s-a întâmplat într-o zi de Duminică, după Liturghie, pentru că în biserică era multă lume. Preotul a făcut o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia, iar după aceasta, multe persoane prezente, printre care şi mama cu fetiţa sa în cărucior, începură să iasă din biserică în curte.

Deodată, fetiţa spuse: „Vreau să mă ridic şi să merg!” şi sub ochii oamenilor care se aflau în jurul ei, s-a ridicat, a ieşit din cărucior, a făcut câţiva paşi, apoi s-a aşezat. S-a ridicat, apoi a început din nou să meargă singură, iar cei care ieşeau din biserică erau martori la minunea care se făcea sub ochii lor.

Din momentul acela, fata începu să meargă normal.

(Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, Traducere de prof. Elena Călin )

O sora medicală de la un spital din Atena i-a povestit părintelui Simeon Aghioritul, care locuieşte la Kaliagra (Sfântul Munte), următoarele:

- Aveam scleroză în plăci şi mă aflam în pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o lună de zile concediu. Într-o noapte, în timp ce zăceam la pat, o văd aievea pe Maica Domnului care îmi spune: „Ridică-te, de acum eşti sănătoasă!”.

M-am ridicat şi a doua zi am mers la spital. Când m-au văzut medicii, au rămas uluiţi. M-au consultat şi m-au găsit sănătoasă.

Atunci părintele Simeon a întrebat-o unde lucrează.

- Lucrez la morgă, a răspuns ea. Cei morţi sunt aduşi acolo şi aruncaţi fără niciun respect. Eu îi iau, îi spăl, îi îmbrac şi îi îngrijesc cu multă dragoste, ca pe rudele mele.

- Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. În Vechiul Testament, Tobit, atunci când găsea un mort, îl îmbrăca şi-l îngropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus: „Te ocrotesc”.

- Şi eu simt o ocrotire, a răspuns ea plângând.

(Ieromonah Eftimie Athonitul )

Finicul facător de minuni l-a sădit însuşi Sfântul Sava în Lavra sa. Cu mai mulţi ani înainte de venirea sfântului în Palestina, acest copac al sfântului s-a uscat, astfel încât şi călugării şi femeile s-au întristat. Sfântul i-a spus în vis unui călugăr să nu scoată finicul din curtea mănăstirii, întrucât el va înverzi din nou cu puţin înainte de venirea lui acasă. Astfel, la venirea sfântului în mănăstire, finicul era din nou verde. Iar de atunci continuă să săvârşească nenumărate minuni, în special în familiile evlavioase ce nu pot avea copii.

Şi pentru că, prin rânduiala avatonului, doar bărbaţii pot vizita această mânăstire, femeile care ajung în pelerinaj la poarta mânăstirii primesc ca mângâiere ulei tămăduitor (pentru boli grave) de la candela Sfântului Sava, o sticlă cu aghiazmă de la izvorului Sfântului Sava, iar celor care au nevoie se dăruieşte câte o frunză din finicul făcător de minuni al Sfântului Sava.

Frunzele de finic dăruite drept binecuvântare sunt însoţite de următorul text: „Iubiţi fraţi în Hristos, nu uitaţi: condiţiile de bază pentru ca harul lui Dumnezeu să lucreze sunt credinţa neclintită, frica de Dumnezeu şi evlavia către Cuviosul Sava”. Se cer: post – după puterea fiecăruia, înfrânare generală, rugăciune stăruitoare şi spovedania şi împărtăşania regulată, iar la urmă trebuie făcut un „ceai” cu aceste frunze de finic.

Mai departe, părinţii îndeamnă: „Dacă vreodată vă va învrednici şi veţi dobândi copii, să nu credeţi că vă aparţin la modul exclusiv. Toate sunt darurile Lui. Dacă iarăşi nu vă va dărui, din iubire lucrează, numai şi numai din iubire. Să învăţăm să nu căutăm doar darurile lui Dumnezeu, ci să cerem de la Însuşi Dumnezeu şi Împărăţia Lui, aşa cum ne-a spus (Matei 6, 33); atunci toate acele lucruri de care realmente avem nevoie ni le va dărui în chip bogat şi cu cuviinţă dumnezeiască. Vă urăm din tot sufletul ca harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului Sava să vă însoţească pretutindeni şi pururea”.

Multe familii din întreaga lume, care au dobândit copii prin mijlocirea Sfântului Sava şi a finicului său, au revenit la Mănăstirea Sfântul Sava să mulţumească Domnului pentru ajutorul dat!

O oarecare ce avea multă dragoste şi evlavie către pururea Fecioara Maria, sărăcă de bogăţia trupească, ci la suflet credincioasă şi îmbunătăţită, avea un copil mic de un an. Şi într-o zi, vrând să ducă de mâncare bărbatului său care lucra în ţarină, dar neavând ea pe nimeni în casă cu cine să lase pruncul, s-a rugat Maicii lui Dumnezeu zicând: "Stăpâna mea, sub acoperământul şi paza ta las pe fiul meu, că n-am pe altcineva să-l păzească, decât numai darul tău, că eşti Maica sărmanilor". Astfel rugându-se cu credinţă, s-a dus la slujba ei. Şi după ce a plecat, s-a întâmplat de a luat foc o casă a unui vecin, şi de acolo s-a întins văpaia şi la casa ei. Deci, auzind din ţarină, a alergat cu bărbatul ei, plângând moartea copilului. Şi, ajungând acasă, au aflat casa prefăcută în cenuşă, afară de zidărie şi pardoseală. Atunci socotind femeia cum a ars copilul, plângea nemângâiată, zicând: "O, preafericită Stăpână, eu am dat cu credinţă pe fiul meu sub acoperământul şi ajutorul tău; deci cum nu l-ai păzit nevătămat, Maica a milostivirii, ci l-ai lăsat de a pierit?". Însă, căutându-l, l-a aflat viu, şi mai mult s-au înspăimântat, pentru că nici un lemn n-a rămas nears sau haină din casă. Şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, mulţumind pururea Fecioarei Maria, Maica sărmanilor, care îi acoperă şi îi păzeşte pe dânşii şi îi izbăveşte din multe primejdii.

(Din minunile Maicii Domnului-ediția a doua )

RUGĂCIUNE CATRE MAICA DOMNULUI :
O, Maică a lui Dumnezeu, ajutorul si apărarea noastră, te rugăm, fii Izbăvitoarea noastră, căci la tine am nădăjduit întotdeauna şi cu toată inima te chemăm: milostiveşte-te şi ne ajută, fie-ţi milă de noi şi ne izbăveşte, apleacă urechea ta şi primeşte rugăciunile noastre cele cu durere şi cu lacrimi, şi precum vei vrea linişteşte-ne şi ne bucură pe noi, cei ce iubim pe Fiul tău cel fără de început şi Dumnezeul nostru. Amin

Intre chiliile ce se găsesc în împrejurimea Kareii în Muntele Sfânt (Kareia - „capitala” Muntelui Sfânt), ridicată în cinstea Adormirii Maicii Domnului, a sihăstrit la anul 982 un oarecare bătrân cu ucenicul lui.

Într-o sâmbătă seara, pe data de 10 iunie, a plecat bătrânul pentru privegherea bisericii „Începătorului”, punându-l pe ucenic să citească singur slujba. Noaptea, călugărul a auzit o bătaie în uşă. Deschide şi vede un oarecare călugăr necunoscut.

Vizitatorul a rămas în noaptea aceea la chilie, cântând împreună slujba utreniei. Înainte de oda a noua a cântărilor (cântarea a 9-a), călugărul chiliei a cântat până la cunoscutul imn al Sfântului Cosma Melodul „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii...”, pe când străinul a cântat până la „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Cel dintâi a auzit şi a zis cu uimire:

- Haide să cântăm numai „Ceea ce eşti mai cinstită...”, „Cuvine-se cu adevărat...” ne este necunoscut. Te rog, scrie-mi acest imn ca să-l cânt şi eu pentru Născătoarea de Dumnezeu.

- Adu-mi cerneală şi hârtie şi o să ţi-l scriu.

- Nici cerneală nu am, nici hârtie!

- Adu-mi atunci o piatră!

Călugărul a adus-o iar străinul a luat-o în mâinile sale şi a scris pe ea cu degetul imnul închinat Maicii Domnului. Aceste cuvinte se scrijeliseră atât de adânc în placa cea tare, ca şi când ar fi fost lut plămădit atunci.

- De acum înainte aşa să-l cântaţi şi voi şi toţi ortodocşii, a zis străinul, făcându-se nevăzut.

Era Îngerul Domnului, trimis din cer ca să aducă imnul oamenilor. Când s-a întors bătrânul de la priveghere şi a auzit cele legate de imn, a slăvit pe Dumnezeu şi a mulţumit Maicii Domnului pentru minunata ei arătare. După aceea a povestit în capitală întâmplarea, iar de acolo placa cu litere îngereşti a fost trimisă la rândul ei, împreună cu povestirea scrisă, la patriarh.

De atunci, imnul acesta arhanghelic se cântă în sfintele slujbe ortodoxe. Icoana Maicii Domnului în faţa căreia s-a întâmplat minunea a fost dusă la biserica unde a avut loc întâmplarea. Chilia aceea, unde s-a auzit pentru prima dată imnul arhanghelic, s-a numit „Cuvine-se cu adevărat”, pe când împrejmuirea s-a numit „Paradis”.

În concordanţă cu sinaxarul din 11 iunie, îngerul care a învăţat pe călugăr imnul era însuşi Arhanghelul Gavriil.

(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 172-173)

De fiecare dată când mergea la Sfântul Pavel, trecea pe lângă grădina mănăstirii, iar grădinarul îl încărca cu diferite legume şi zarzavaturi pentru bătrânii de la Katunakia. Egumenul, părintele Serafim, îi atrăgea mereu atenţia: „Fiul meu, cu părintele Benedict, grădinarul, să nu ai prea multe legături, pentru că «este un om puţin dificil»”.

Odată grădinarul i-a dat o pereche de pantaloni ca să-i cârpească. Când i-a adus înapoi cusuţi, i-a lăsat împreună cu celelalte haine la egumen. Trecând pe la grădină, ca de obicei, părintele Benedict l-a văzut şi l-a chemat la el.

– Unde sunt pantalonii? l-a întrebat poruncitor pe tânărul katunakiot, care stătea uimit în capătul micii scări de piatră care cobora în grădină.

– I-am lăsat la egumen, a răspuns el puţin deranjat de tonul grădinarului.

– Bre, egumenul ţi i-a dat? a izbucnit cu mânie acela.

Obosit fiind de pe drum, tânărul nu s-a putut abţine, ci i-a răspuns pe acelaşi ton ca un adevărat arvanit [1]:

– Bine, dar egumenul este atât de departe ca să-i iei de la el? Dacă ai fi fost un om mărinimos, a continuat el aruncând ulei pe foc, mi-ai fi mulţumit pentru că ţi i-am cârpit şi mi-ai fi dat şi ceva din grădină să merg la treaba mea.

Atunci grădinarul s-a aplecat mânios şi căuta pietre ca să-l lovească pe tânărul cel îndrăzneţ. Însă Evanghel, fiind luminat de Dumnezeu, i-a făcut metanie şi a strigat:

– Iertaţi-mă! Am greşit, părinte!

„Să fi văzut ce s-a întâmplat atunci, povestea Stareţul, minunându-se de puterea cuvântului «iertaţi». Grădinarul s-a ridicat în picioare şi dezarmat şi îmblânzit de smerenia tânărului, a spus:

– Ce să-ţi mai fac acum? Ce să-ţi mai fac acum?

– Iertaţi-mă, a repetat tânărul, ca om mi-a scăpat şi mie un cuvânt nepotrivit. Iertaţi-mă!

– Haide, Dumnezeu să te ierte, a spus fără mânie grădinarul şi de atunci înainte îl încărca cu de toate întotdeauna când trecea pe acolo”.

(Ierom. Iosif Agioritul)

DESCOPERIRILE DUMNEZEIESTI ale avvei Filotei Zervakos (ucenicul Sfantului Nectarie)

Acestea zicandu-le, stateam inaintea Sfintei Icoane a Mantuitorului si a tuturor sfintilor. In noaptea care a urmat, de indata ce m-am intins si am adormit, am avut un vis infricosator si cutremurator. Am vazut cum ma aflam afara din Biserica Prorocului Ilie la vreo 40 metri si tot la vreo 40 de metri si de Biserica Tuturor Sfintilor. Am auzit un zgomot inspaimantator si un glas coborandu-se din cer, ca o puternica detunatura. Ingrozit, mi-am intors ochii catre biserica Tuturor Sfintilor, crezand ca se va darama; privind mai atent am vazut ca nici zidurile nu s-au miscat. Ma intrebam, de unde sa fi venit zgomotul si intorcandu-mi curios ochii am vazut o priveliste inspaimantatoare. Am vazut deasupra bisericii, la o inaltime de vreo 100 metri cum stateau ingramadite pietre gata sa cada pe pamant, gata sa striveasca si sa distruga totul. Vazand acestea, asa o groaza m-a cuprins incat era gata sa-mi dau duhul; si cautam cu disperare sa scap, unde sa ma ascund de la fata maniei Domnului. Pentru o clipa m-am gandit sa alerg si sa intru in biserica Prorocului Ilie, dar am vazut iar stancile de deasupra, gata sa se pravaleasca si mi-am zis ca biserica nu va rezista sub o asemenea greutate si ca voi fi strivit sub daramaturi. De atata disperare si frica, m-am trezit ingrozit.

Acesta este visul infricosator. Sfintii Parinti ne indeamna sa nu ne incredem in vise si ne sfatuiesc sa fim foarte atenti deoarece foarte multi au fost inselati prin vise. Dar sunt si multe vise de la Dumnezeu pe care le descopera Dumnezeu robilor Sai spre a-i infricosa si a-i intoarce spre pocainta. Astfel de vise au avut multi dintre patriarhi, proroci, apostoli, precum si dumnezeiestii si cuviosii Parinti, despre boli, cutremure, razboaie, catastrofe. Precum descoperim si in istoria intregii Biserici, intelegem ca Preamilostivul Dumnezeu, Care vrea ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina, le arata astfel de vedenii spre a-i intoarce, le descopera grozaviile care-i asteapta in urma pacatelor.

Marturisesc ca nu sunt nici profet, nici sfant, sunt cel mai pacatos dintre cei mult pacatosi; de vreme ce nu sunt pocait si nici nu ma pocaiesc inca dupa cum trebuie, mi-a descoperit Dumnezeu primejdia in care ma aflu, spre a ne duce si pe mine si pe ceilalti pacatosi asemenea mie la pocainta. Ne-a descoperit primejdia care ne ameninta datorita nenumaratelor noastre pacate, primejdie descoperita de Domnul si in Sfanta Scriptura, prin proroci si apostoli, mai apoi si Sfintilor Parinti. Si El Insusi ne spune invederat: “Daca nu va veti pocai, asa veti sfarsi cu totii“.

BOLOVANII CARE STAU DEASUPRA CAPETELOR NOASTRE, GATA SA CADA, ARATA MAREA MANIE A LUI DUMNEZEU CARE VA VENI PESTE NOI PENTRU PACATELE NOASTRE. Aceasta care ne-ar strivi si ne-ar spulbera, este oprita deocamdata de rugaciunile si mijlocirile, de grija si pavaza celei ce este cu adevarat ajutor si scapare oamenilor, a PREASFINTEI NASCATOARE DE DUMNEZEU, a MAICII NOASTRE DUHOVNICESTI, precum si Ale Prietenilor lui DUMNEZEU, ale TUTUROR SFINTILOR.
Iubitii mei frati, deoarece sfarsitul se apropie si marea manie a lui Dumnezeu sta deasupra capetelor noastre, “SA STAM BINE, SA STAM CU FRICA“. Sa luam aminte, sa nu ne inselam singuri, spunand ca Dumnezeu este doar binevoitor si multmilostiv si ca nu ne va pedepsi daca pacatuim si calcam poruncile Sale. Sa nu ne insele si pe noi vrajmasul cel preaviclean precum i-a inselat si pe protoparintii nostri de i-a facut rataciti si neascultatori ai poruncii lui Dumnezeu si fugari din rai. Sa nu ratacim, caci “daca s-a adeverit cuvantul grait de ingeri si orice calcare de porunca si orice neascultare si-a primit dreapta rasplatire, cum vom scapa noi, daca vom fi nepasatori la astfel de mantuire?“, spune Sfantul Apostol Pavel, gura Domnului (Evrei 2,3). DUMNEZEU ESTE BINEVOITOR SI MULTMILOSTIV, DAR ESTE SI DREPT. Ca multmilostiv, daruieste binefaceri, miluieste, ii rabda pe pacatosi, iar ca drept, cearta si pedepseste pe calcatorii poruncilor dumnezeiesti

Este cu neputinta ca pacatuind sa scapam de mania lui Dumnezeu. Trebuia ca cele patimite sa ne fie invatatura de minte. Cate n-am patimit in ultimii ani, razboaie, boli, naufragii, cutremure, persecutii si in Tracia si in Asia Mica, ingroziri, primejdii, nenorociri, mahniri, precum acelasi apostol zice: “Necaz si stramtorare peste sufletul oricarui om care savarseste raul, al iudeului mai intai, si al elinului” (Romani 2,9). Daca Acelasi Dumnezeu zice prin Isaia cel cu glasul puternic: “Daca veti vrea sa ma ascultati, va veti hrani cu bunatatile pamantului, iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sub loviturile taisurilor veti fi doborati, caci gura Domnului a grait acestea“.
Trebuie ca toate cele ce ni se intampla sa ne fie spre invatatura si sa incetam a-L mai mania pe Dumnezeu cu pacatele noastre. FARAON, PENTRU NEASCULTAREA DE DUMNEZEU, A PRIMIT ZECE PEDEPSE; DUPA FIECARE PEDEAPSA SE POCAIA DAR POCAINTA LUI NU ERA ADEVARATA, ERA DOAR DE MOMENT. Noi, pentru neascultarea de Dumnezeu si pentru lipsa dragostei am primit si noi zeci de pedepse. Si degeaba ne-am pocait dupa fiecare pedeapsa, caci apoi mai rai ne-am facut. Vine mania cea mare a Domnului, Atottiitorului, de care nimeni nu va putea scapa. Numai atunci vom scapa, cand ne vom pocai. Sa ne pocaim, deci, SA NE INTOARCEM CATRE PREAMILOSTIVUL NOSTRU PARINTE CERESC, DE CARE NE-AM INDEPARTAT, CU INIMA INFRANTA SI SMERITA; SI CU LACRIMI SA-L RUGAM FIERBINTE SA TREACA CU VEDEREA PACATELE NOASTRE CELE MULTE, SA NE IERTE, SA NE MILUIASCA SI SA NE MANTUIASCA PE NOI, DUPA MAREA SI BOGATA SA MILA. Si cand ne vom pocai cu adevarat, ne va primi cu bratele deschise, ne va ierta precum si pe niniviteni si ne va milui ca un Bun si Iubitor de oameni si Milostiv Dumnezeu. Fie Doamne mila Ta spre noi, Precum am nadajduit intru Tine“.

AMIN!
Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Ehe, ce vremuri si ce oameni!...
Dar ia incearca sa faci asta acum. Mai rau iti va fi! Pentru ca oamenii au uitat cu totul sa ierte si considera ca smerenia e slabiciune, iar nu virtute. Iar pacea dintre semeni e "o poveste pentru copii", cum imi spunea cineva deunazi...
De aceea, poate ca doar stadioanele de fotbal sunt in zilele noastre mai pline decat tribunalele... La Tribunalul Mare am vazut cozi care se prelungeau pana-n strada... De ce s-o imbulzi lumea acolo? Ce "s-o da"? Ce-or fi "bagat" - iti vine sa zici, ca o reminiscenta a unei curiozitati maladive, de trista amintire....

ICOANA MAICII DOMNULUI
"POTOLEŞTE ÎNTRISTĂRILE NOASTRE"

Icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre” este prăznuită pe 25 ianuarie și 9 octombrie.

Însuși numele acestei icoane este o rugăciune către Maica Domnului pentru izbăvirea de mai multe boli și întristări, trupești și duhovnicești. Această icoană minunată a fost descoperită în Moscova, în Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Pupişevo, unde a fost adusă de către cazaci în anul 1640.

Dintre numeroasele minuni săvârșite în vechime de această Sfântă Icoană, s-a păstrat amintirea unei vindecări minunate, săvârșită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

O femeie de origine nobilă, care trăia departe de Moscova, a suferit pentru o lungă perioadă de timp de paralizia întregului corp. Deși avea numeroase avantaje materiale, ea nu avea ceea ce este mai important - sănătatea. A consultat mulți medici, dar nu a primit ajutor de la niciunul dintre ei, astfel încât ea își pierduse orice speranță că se va face bine. În acest moment dificil, Născătoarea de Dumnezeu i s-a arătat în vis, spunându-i: Porunceşte să te ducă la Moscova. Acolo, în biserica Sfântului Nicolae, se află icoana Maicii Domnului cu inscripţia: „Potoleşte întristările noastre". Roagă-te înaintea ei şi vei primi vindecare. În timpul arătării, femeia a văzut icoana Preasfintei.

Când s-a trezit, i-a rugat pe cei ce o îngrijeau să o ducă la Biserica Sfântului Nicolae din Moscova. După un drum anevoios au ajuns în Moscova și au descoperit, în cele din urmă, biserica Sfântului Nicolae. Intrând cu credință, femeia bolnavă s-a închinat la toate icoanele, dar nu văzuse icoana care ce apăruse în visul ei. Pentru aceasta, a inceput să-i povestească preotului despre visul cel minunat. Preotul a poruncit paraclisierului să aducă din clopotniţă toate icoanele Maicii Domnului care erau păstrate acolo. Printre icoanele vechi și prăfuite au descoperit o icoană a Maicii Domnului cu inscripția „Potolește întristările noastre”. Văzând icoana, femeia bolnavă a strigat cu bucurie: „Ea este! Ea este!”.

După ce s-a săvârșit un acatist al Maicii Domnului înaintea Sfintei Icoane, femeia bolnavă s-a ridicat pe picioarele ei, fără niciun ajutor și apoi, neavând nevoie de sprijin, a plecat din biserică prin propriile puteri. Prin mila Împărătesei Cerurilor și prin credința ei fierbinte, femeia s-a întors acasă complet sănătoasă.

Această tămăduire a avut loc la data de 25 ianuarie 1760, zi pe care Biserica Rusă a închinat-o prăznuirii acestei icoane făcătoare de minuni, alcătuind şi slujba şi acatistul în cinstea ei.

Suferinzi din toate oraşele au început să sosească la icoana nou descoperită şi puterea lui Dumnezeu s-a arătat în numeroase alte minuni săvârşite la această icoană. Un număr foarte mare de minuni s-au săvârşit la Icoana Maicii Domnului „Potolește întristările noastre” şi în timpul epidemiei din anul 1771.

Mai multe copii ale icoanei „Potoleşte întristările noastre” au fost realizate şi împărţite în întreaga Rusie, numai în Moscova aflându-se patru icoane purtând acelaşi nume care au fost preamărite prin numeroase minuni.

Slava lui Dumnezeu!
Multe minuni a facut si face Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, spre slava Domnului si din mare iubire pentru noi, oamenii care nadajduim intru Ea.

ICOANA MAICII DOMNULUI „ACATIST” – PREVESTITOAREA DE LA MĂNĂSTIREA ZOGRAFU

În veacul al XIII-lea, după ce Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282) a semnat nelegiuita unire cu Roma de la Lyons, monahii din Sfântul Munte au trimis împăratului o scrisoare prin care înfierau această unire eretică şi îl rugau pe împărat să se lepede de aceasta şi să se întoarcă la Ortodoxie. Hotărât să impună cu forţa unirea Bisericilor, pentru ca papa să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupaţiei latine, Împăratul Mihail Paleologul, sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-1282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase şi a trimis soldaţi latini în Muntele Athos pentru a-i supune, cu preţul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire închipuită. După ce i-au spânzurat pe toţi Părinţii din Sinaxa Sfântului Munte (forul conducător al Athosului) şi au omorât mulţime de monahi din Mănăstirile Vatoped şi Iviron, soldaţii s-au repezit cu sălbăticie diavolească şi ucigaşă asupra Mănăstirii Zografu.

În vreme aceea, în Mănăstirea Zografu viețuia un monah cu frică de Dumnezeu care avea ascultare la via din apropierea mănăstirii. Acest părinte avea obiceiul să citească de mai multe ori pe zi Acatistul Maicii Domnului.

În ziua în care soldaţii latini se îndreptau spre Mănăstirea Zografu, pe când călugărul citea Acatistul, și rostea cu evlavie „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”, a auzit de la icoana Maicii Domnului numită „Acatist” sau „Prevestitoarea” pe care o avea cu el următoarele: „Bucură-te și tu, Bătrânule!”. Auzind aceste cuvinte, Bătrânul s-a înfricoșat, dar Maica Domnului a continuat: „Nu te teme, du-te în mănăstire și spune călugărilor să nu deschidă astăzi poarta, iar cei care sunt mai slabi în credință să se ascundă, că vin dușmanii mei și ai Fiului meu.”

Ajungând la mănăstire, Bătrânul a văzut icoana care îi vorbise în chilia sa că atârnă acum deasupra porților mănăstirii. Luând-o în brațe, a mers la stareț și i-a vestit toate. Fericitul Egumen Toma, adunând obștea, le-a spus despre cele ce se vor întâmpla și i-a întărit prin cuvinte duhovnicești. Cei care erau mai fricoși au fugit și s-au ascuns în pădure, iar starețul împreună cu 25 de călugări s-au închis într-un turn, luând cu ei și icoana care îi vorbise Bătrânului.

Nu după mult timp, au apărut cruciații și au cerut să li se deschidă poarta mănăstirii, dar starețul le-a răspuns: „Plecați de aici, noi nu avem împărtășire cu voi, iar papei nu ne vom supune niciodată”. Soldații papei, forțând porțile și intrând în mănăstire, au adunat de jur-împrejurul turnului lemne și crengi uscate și le-au dat foc, arzându-i de vii.

După plecarea cruciaților, călugării care stătuseră ascunși s-au întors în mănăstire și au aflat în turnul în care arseseră călugării numai icoana Maicii Domnului, neatinsă de flăcări, dar înnegrită de fum.

În amintirea acestei minuni, mai târziu, în stânga bisericii mari s-a ridicat un Paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului în care au așezat icoana Maicii Domnului „Acatist” sau „Prevestitoarea”. Călugării bulgari o numesc simplu «Hairiovo», adică «Bucură-te». Locul unde a avut loc arătarea minunată a Maicii Domnului este cunoscut până astăzi sub numele de Herovo.

Toti copiii mergeau la şcoală o dată pe zi, însă Iacov mergea de două ori. O iubea mult, deoarece şcoala sa din primii ani a fost Biserica Sfintei Parascheva. Târziu, după-amiază, mergea şi aprindea candelele. Copilul mergea singur şi-i plăcea să rămână acolo până se înnopta. Se ruga cum ştia şi cât putea. După aceea, lua drumul spre casă, lăsând în urmă pădurea cu pini.

Odată, într-o după-amiază, să fi fost atunci de 8-9 ani, în timp ce micul Iacov se ruga, i-a apărut vie Sfânta Parascheva, ca monahie, exact aşa cum era înfăţişată pe icoană.

Copilul s-a înfricoşat şi a luat-o la fugă, nici nu s-a mai uitat în urmă de frică, ajungând acasă istovit. A doua zi, când a mers să aprindă candelele, i-a apărut din nou Sfânta Parascheva, iar el iarăşi s-a înfricoşat.

De această dată însă, când Iacov a luat-o la fugă, Sfânta a ieşit din biserică, i-a vorbit cu dulceaţă şi copilaşul s-a liniştit. Atunci el s-a oprit din fugă şi s-a întors să vadă cine îi vorbea. Sfânta i-a explicat cine este, i-a spus să nu se teamă şi micul Iacov a urcat cu sfială spre bisericuţă.

S-a aşezat lângă ea şi a ascultat-o cu atenţie. Apariţia Sfintei Parascheva s-a repetat de multe ori. După aceea, micul Iacov se obişnuise cu ea şi nu se mai temea, ci stătea foarte aproape de ea şi vorbeau.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 42-43)

„Pe Sfântul Rafail nu-l știam. Pentru prima oară am auzit de el în 1993, când soțul meu Kostas a suferit un infarct. Era într-o situație foarte rea când a ajuns la spital, dar într-un final a supraviețuit și și-a depășit toate problemele de sănătate. Atunci când se afla pe patul de spital și începea să-și revină, am văzut că alături de pat avea icoana Sfântului Rafail și atunci l-am cunoscut și eu pe Sfântul. M-a impresionat mult faptul că nici un alt pat din salon nu avea icoane, ci doar acela al soțului meu. Și întrebând o prietenă de-a mea, mi-a spus că este un mare sfânt și mare tămăduitor.

Între timp, au trecut anii. În anul 2009, soțului meu i-au apărut niște diverticuli la intestinul subțire. Un caz rar, pentru că de obicei diverticulii apar la intestinul gros. Era tratat, așadar, cu cortizon, din cauza acestei afecțiuni. Dintr-odată, pe 4 octombrie 2009, a leșinat, avea temperatură și alte simptome, fără să știm ce are. Era într-o situație foarte rea. Însă credea foarte mult în ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului. În continuu repeta: Maica mea, Dumnezeul meu! Maica mea, Dumnezeul meu!

L-am dus la spital. Doctorii, după ce l-au examinat, au spus că are gripa porcină (virusul H1N1). I-au dat antibiotic și ne-au trimis acasă. Am mers la alt spital unde medicii nu au găsit un diagnostic pentru boala de care soțul suferea. Am adus un doctor acasă la noi, însă nici acela nu a identificat problema.

Soțul meu însă suferea foarte tare. Mai pe urmă, după ce a făcut diverse examinări, tomografie și altele, doctorii au văzut că avea intestinul perforat din cauza cortizonului pe care-l luase pentru afecțiunea lui. Până să-l opereze, se făcuse deja 14 decembrie.

Soțul meu ajunsese într-o situație jalnică, încât unii spuneau că era într-un stadiu terminal. Nu mai speram să se mai trezească, deoarece operația se făcuse cu anestezie generală. Și totuși, a rezistat. Îmi amintesc o asistentă care a venit cu bucurie și mi-a zis:

‒ Își mișcă picioarele, își revine!

Soțul meu îl avea pe Sfântul Rafail alături de el, dar pe atunci nu înțelegeam nimic. Peste o săptămână, i s-a desfăcut rana. A suferit o hernie incizională. Pentru a doua oară, a fost operat. Cu anestezie locală de această dată, pentru că organismul nu mai rezista unei alte anestezii generale. În ciuda tuturor prevederilor, a rezistat și de această dată. Însă era foarte slab. Pierduse 17 kilograme. Mânca cu forța, sau prin perfuzie și sondă. Avea febră și diverse alte simptome. Doctorii spuneau să meargă acasă, pentru a i se ridica moralul și pentru a mânca mai mult. Astfel, cu ajutorul a patru oameni, l-am adus în dormitorul lui.

Acasă, a prins puțină putere, dar a continuat să aibă probleme serioase. Înainte de lăsatul secului, am avut două vise, în două seri succesive. În primul vis am văzut că mă aflam cu soțul meu într-o mică corabie și umblam pe mare, și, dintr-odată, am ajuns pe uscat și ne aflam pe o pantă, necunoscută mie, ce avea o mică biserică. Îmi spun atunci în sinea mea:

‒ Ce este acest loc și cum de ne aflăm aici?

Atunci m-am trezit. Mi s-a întipărit însă acel vis în memorie și mă întrebam ce poate însemna. În ziua următoare, văd un alt vis. A venit o femeie și mi-a dat mulți cartofi și îmi spune:

‒ Luați cartofii aceștia să-i mâncați.

Când am întrebat-o cine este, mi-a spus că este vecina ce locuiește acolo mai sus (și mi-a arătat către Mănăstirea Maicii Domnului), Maria a Evviei. M-am trezit și am înțeles că era Maica Domnului Grabnic Ascultătoarea, a cărei icoană o avem aproape, în Eretria Evviei, și că ne va ajuta. Primul vis însă nu puteam încă să-l deslușesc.

După două-trei zile, de când avusesem acele vise, situația soțului meu s-a înrăutățit. A făcut febră mare. Era iarăși într-o situație critică și am hotărât să meargă iarăși la spital. L-am dus la spitalul Laiko. Acolo, i-au făcut examinări și au hotărât că trebuie să fie operat iarăși.

‒ Nu vă ascund faptul că trebuie să-l deschidem (n.r. ‒ să-l operăm) din nou, mi-a spus doctorul.

Deoarece starea lui de sănătate era foarte agravantă, nici un doctor nu îndrăznea să-și ia răspunderea de a-l opera.

Într-una din zile, într-un pat alăturat se afla un domn cu care am început să discut. Îi spun:

‒ Ianni, de unde ești?

‒ Din Mitilini.

‒ Acolo îl aveți pe Sfântul Rafail. Ai mers la mănăstirea lui?

‒ Desigur. În fiecare an merg, răspunde acela.

‒ Eu cred foarte tare în Sfântul Rafail, îi spun, și în momentul acela intră în salon un rasofor și îmi dă un calendar de buzunar.

Îl privesc și ce să văd: era un calendar al comunității Sfântului Rafail de la Ano Suli Marathonos! Am rămas mută de uimire. În momentul când am spus că eu cred tare în Sfântul Rafail, a intrat înăuntru părintele acesta, pe care-l vedeam pentru prima oară, și mi-a dat calendarul Sfântului Rafail.

Toți am fost impresionați. Am înțeles că nu era în nici un caz o întâmplare acest lucru, ci că era, clar, vorba de o minune. Sfânt ne arătase ocrotirea lui și preocuparea lui pentru noi. Am hotărât, când se va face bine soțul meu, să mergem să ne închinăm Sfântului Rafail. Din acea zi, soțul meu a început să se simtă mai bine. Ne-a și spus, limpede:

‒ Sunt bine!

Însă doctorul ne-a comunicat să nu credem ceea ce spune, pentru că rezultatele examinărilor lui indică faptul că este nevoie de operație.

Zilele treceau, iar examinările într-adevăr au arătat semne de îmbunătățire. Într-un final, intervenția chirurgicală nu s-a mai petrecut. Sunt convinsă că a fost o minune, prin mijlocirea Maicii Domnului și a Sfântului Rafail. În mai se făcuse aproape bine soțul meu și am venit pentru prima oară aici la Ano Suli să ne închinăm Sfântului Rafail și să-i mulțumim. Când am ajuns și am văzut panta și bisericuța Sfântului Rafail și când în continuare am văzut în depărtare marea, așa cum se vede de aici, am realizat cu surprindere că acesta este locul în care am visat că am fost cu soțul meu.

Pe 14 decembrie 2010, când s-a împlinit exact un an de la ziua în care a fost operat pentru prima oară soțul meu, Sfântul Rafail ne-a făcut simțită încă o dată prezența lui, arătându-ne că își aduce aminte de noi și ne protejează. Să fie binecuvântat și slăvit numele lui totdeauna.

Îi mulțumim foarte mult Sfântului Rafail pentru toate!”

Un aer rece şi umed de noiembrie, un vânt ce trece nu doar prin haine, ci parcă şi prin piele, şi o coadă lungă care sugerează câteva ore de aşteptare. În linii mari, acesta era scenariul pentru care se pregătea anual de ziua Sfântului Mina orice pelerin care îşi îndrepta paşii spre Biserica "Sfântul Mina - Vergului", din centrul Bucureştiului, cu dorinţa de a se închina moaştelor mucenicului ocrotitor. Anul acesta, ceva s-a schimbat însă. Deşi vremea nu s-a dezminţit, rămânând la fel de neprimitoare, timpul de aşteptare a scăzut de la ore la doar câteva zeci de minute.
10 noiembrie, ora Vecerniei. În ajunul sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Mina, curtea bisericii aflate la câteva minute de mers de Piaţa Unirii e plină până la refuz de oamenii veniţi să se închine. Pelerinii, sosiţi din ţară sau din Bucureşti, au venit să lase la racla Marelui Mucenic durerile, dorinţele şi speranţele lor. Pe toţi îi întâmpină o veste bună: începând de anul acesta, baldachinul pe care este aşezat chivotul cu sfintele moaşte a fost modificat, astfel încât oamenii să poată săruta părticelele din trupul sfinţit şi înmiresmat al sfântului pe două rânduri, pe ambele părţi ale raclei, scăzând aproape la jumătate timpul de stat la coadă. "Nădăjduim ca bunii credincioşi să nu stea prea mult la rând ca altădată, să meargă mai repede", explică parohul bisericii, părintele Gheorghe Ispas.
Şi doamna Mioara din Bucureşti vorbeşte despre diferenţa dintre organizarea de anul acesta şi cea din anii trecuţi. "Foarte mare diferenţa. Foarte bună organizarea, e mai mare dragul să vii să te închini la sfintele moaşte când merge repede şi e totul organizat", conchide ea.
Cufundată în rugăciuni
La coadă sunt aşezaţi cel puţin câteva sute de oameni. Încolonaţi pe trotuar, flancaţi într-o parte de gardurile Jandarmeriei şi de cealaltă de case ce amintesc de înfăţişarea vechiului Bucureşti, pelerinii aşteaptă în linişte să ajungă la sfântul. Din depărtare, din direcţia bisericii, cântările Vecerniei se aud încet, parcă filtrate de frig. În stânga mea, o femeie cu un batic tras până deasupra ochilor e cufundată în lectura unei cărţulii. Doar buzele i se mişcă şi, când rândul se pune în mişcare, îşi ridică şi ea pentru o clipă privirea de la paginile cu colţuri uzate. Printre degete, pe copertă, se poate ghici icoana Sfântului Mina. Citeşte Acatistul Marelui Mucenic, ruptă cu totul de cei de lângă ea.
"Doar un leu..."
Rândul se mişcă la intervale de câteva minute. Din loc în loc, femei trecute de mult de prima tinereţe îi îmbie pe credincioşi cu flori. "Doar un leu, doamnă, doar un leu buchetul", îşi laudă ele marfa. "De la mine nu cumperi, domnuâ?", îl întreabă răguşit o bătrână pe domnul ce tocmai "îi făcuse safteaua" uneia dintre "concurente". În miros de tămâie, ne continuăm cu paşi mici drumul spre curtea bisericii. La un moment dat, o ramură de salcâm japonez ne salută pe deasupra unei porţi.
În jur, strada Robescu zumzăie monoton: zeci şi zeci de corturi, unele improvizate din doar câteva foi de plastic, sunt aliniate în lungul bordurii. Icoane, cărţi de rugăciune, brelocuri, tămâie, lumânări, turtă dulce şi tot felul de suvenire, care au mai mult sau mai puţin legătură cu sărbătoarea. Pe stradă roiesc alţi oameni: vânzători ambulanţi ce-ţi oferă ceai, cafea, covrigi, pulovere ori scăunele pliante, toate destinate credincioşilor din rând.
"Ne-am închinat mai întâi şi apoi am început să vindem"
În mijlocul străzii, o femeie îţi reţine atenţia, cu baticul ei înnodat peste căciulă, pentru a se feri de vântul îngheţat. Timpul a săpat riduri adânci în fruntea ei, dar obrajii i-au rămas netezi ca-n floarea vârstei. Anii i-i ghiceşti fără să stai prea mult pe gânduri: a văzut deja mai bine de şaizeci de primăveri. Sau de toamne... Vinde pulovere de lână, e din Curtea de Argeş şi oriunde ştie că oamenii se adună să se închine la moaştele vreunui sfânt, stând uneori ore întregi în frig la coadă, vine şi ea să-şi vândă marfa. Cuvioasa Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfântul Mina - anul acesta a fost peste tot. Puloverele? Le face cu mâna ei, ne spune. Cam patru zile munceşte să termine unul. Lâna este aspră, aproape că te înţeapă la degete, dar, în schimb, ţine cu adevărat de cald. Iar după patru zile de muncă, se bucură dacă reuşeşte să îl vândă cu 30 de lei. "Dar nu ne dă lumea atât, că e criză", explică femeia. În final, se mulţumeşte şi cu 25 de lei. "Nu merită", continuă ea, mişcând capul cu regret, "dar ce să facem, că nu avem bani". Şi, ca să meargă vânzarea mai bine, şi-a pus nădejdea chiar în Sfântul Mina: "Ne-am închinat mai întâi, mărturiseşte ea, şi apoi am început să vindem".
"Cine este Dumnezeu...?"
După numai 15 minute de când ne-am aşezat la coadă, ajungem în faţa porţii, la doar câţiva paşi distanţă de raclă. Ceasul s-a apropiat de ora 18:00, iar din curtea bisericii răsună vocile cântăreţilor: "Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru?", iar cântarea acoperă murmurul de fond venit din mulţimea aflată la rând sau roind pe străduţele din jur. Un telefon sună în spatele meu: "Da, la rând, la Sfântul Mina. Vino, vino, că scapi repede. În 20 de minute eşti gata!", explică o voce tânără, cu accent molcom, ardelenesc. Atenţia se mută, dintr-odată, spre un conflict iscat din senin, între un jandarm şi o doamnă între două vârste. Motivul? "Nu vă băgaţi, doamnă, în faţă, că d-aia suntem puşi aici, să facem ordine!", îi explică omul legii. "Nu pot, domnâle, să stau la rând, că sunt bolnavă", răspunde ea. "Dacă-ar fi stat două ore pe loc, la Sfântul Nectarie, atunci ce-ar mai fi zis?", se întreabă retoric o pelerină cu capul acoperit de-o glugă îmblănită.
Înainte ca cei doi să găsească o soluţie, am şi ajuns la sfântul. Mă închin, sărut racla cu moaştele Marelui Mucenic făcător de minuni şi apoi mă îndrept spre biserică. Ceasul arată doar câteva minute peste ora 18:00 - în total, douăzeci de minute de stat la coadă. "Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea...", se aude rugăciunea preotului, iar vocile bărbăteşti ale cântăreţilor răspund întreit "Doamne miluieşte!". Înăuntru, lăcaşul de cult e neîncăpător pentru a-i cuprinde pe toţi credincioşii veniţi să-l cinstească pe Sfântul Mina, iar preotul cu greu reuşeşte să-şi croiască loc printre oameni pentru a cădi. În curtea bisericii, credincioşii bine ascunşi de frig în spatele hainelor groase ascultă în linişte slujba. Am vorbit cu unii dintre ei şi ne-au împărtăşit cum i-a ajutat Sfântul Mina.
Cu post şi rugăciune
Victoria Ispas, de 45 de ani, îl ştie pe Sfântul Mina drept "un foarte bun ajutător", motiv pentru care, mărturiseşte ea, îi şi citeşte foarte des acatistul. Întâlnirea ei cu sfântul, pe care de atunci l-a şi luat ca ocrotitor, s-a petrecut în urmă cu mai bine de un deceniu. Marele Mucenic, grabnic ajutător mai ales al celor păgubiţi, a luat cu asalt sufletul Victoriei într-un mod unic, cucerind-o pentru totdeauna. "Sincer vă spun, acum 11 ani, mi s-a furat o basculantă din faţa blocului şi, cu post şi rugăciune şi rugându-mă la Sfântul Mina, am găsit-o mergând pe stradă. O basculantă de 16 tone... mi-a furat-o din faţa blocului!", îşi aminteşte ea. Entuziastă, femeia nu se jenează să mărturisească minunea ce a convins-o, fără drept de apel, de puterea lui Dumnezeu. "Sfântul Mina este ajutător la orice, la tot ce înseamnă pierderi, pagubă. Pe cei care lucrează cu dragoste pentru Dumnezeu Sfântul Mina îi ocroteşte", spune ea. Dar există şi un revers al medaliei: "Dacă eşti mincinos şi hoţ, nu te ajută, să ştiţi!", spune Victoria apăsat, cu convingere în glas şi în privire.
"Întotdeauna m-a ajutat"
O altă mărturie despre ajutorul primit de la sfântul am primit-o de la P.P., o doamnă trecută de 50 de ani. Deşi nu se consideră "o femeie bisericoasă sau o practicantă", mai mult, chiar bolnavă fiind, ea a venit să se închine. "Am venit pentru că eu cred în Dumnezeu şi aşa mi s-a părut normal să vin aici, în această zi", spune ea. "Întotdeauna m-a ajutat Sfântul Mina", continuă ea, amintindu-şi un moment din urmă cu 12 ani, când a trecut cu bine peste o operaţie la coloana vertebrală.
Cu lacrimi în ochi
Doamna Mioara l-a rugat fierbinte pe Sfântul Mina "să ne aibă în pază şi ocrotire". Am vorbit cu ea la doar câţiva paşi distanţă de racla unde se odihneşte o părtică din moaştele Marelui Mucenic, iar o lacrimă încă îi mai aluneca lin pe obraz în jos, pe sub rama ochelarilor. "Este un mare sfânt. Ne ajută foarte mult", spune ea, subliniind: "E grabnic ajutător; orice l-am rugat, totul mi s-a îndeplinit". Şi lacrimile încep din nou să izvorască din ochii pelerinei.
"Cu ajutorul lui Dumnezeu le trecem pe toate"
"Să ştiţi că m-a ajutat Sfântul Mina. Am trecut şi prin boală şi alte necazuri, dar m-a ajutat. Cu ajutorul lui Dumnezeu le trecem pe toate, să ştiţi. Şi grijile, şi supărările, şi necazurile, toate", îşi exprimă credinţa puternică o pelerină bătrână, care a dorit să nu-i fie reţinut numele. "Ajutorul sfântului? Îl simţim tot timpul. În fiecare zi, în orice situaţie", mai spune ea. "Tot ce-am cerut, m-a ajutat, mi-a fost sprijin", aduce mărturie şi Victoria Ispas.
Doamna Cleopatra are 74 de ani. Dar se ţine bine, fără să dea semne de oboseală. Păşeşte drept, apăsat şi vorbeşte fără să şovăie: a venit să se închine la sfântul şi să-l roage "pentru sănătatea şi pentru fericirea copiilor". Rugăciunile pe care ea le-a lăsat la picioarele sfântului sunt simple. Şi are credinţa că Dumnezeu, prin sfinţii săi, i le va împlini. "Mă rog pentru sănătatea copiilor, mă rog să intre nepoata la facultate, mă rog pentru nepot să se căsătorească", spune ea

"Am venit să mă rog pentru sănătate. În rest, nimic"
Angelica şi Daniela sunt două surori gemene, în jurul vârstei de 25 de ani. Rugăciunea cu care au venit ele la Sfântul Mina este una simplă: sănătate, atât pentru fratele lor, bolnav de schizofrenie, cât şi pentru întreaga familie. "Am venit să mă rog pentru sănătatea lui şi a familiei. Atât. În rest, nimic", mărturiseşte Angelica.
Prietenul Sfântului Mina
"Nu l-am rugat pe Sfântul Mina nimic. E ziua lui. Cum vin la un prieten, vin şi la Sfântul Mina. El este ocrotitorul familiei mele de când eram mic", spune Pavel Florin, un domn de 41 de ani, de profesie designer.
"Nu vin în fiecare an", continuă el, după care explică: "sunt din multe locuri. Eu sunt ieşean de felul meu, am buletin de Arad şi locuiesc la Câmpina în momentul de faţă". Cât despre ajutorul dat de sfântul, pelerinul îl mărturiseşte răspicat: "Tot timpul. Pentru mine el este prezent în fiecare clipă".
Prezenţa Sfântului Mina a încălzit dintr-odată aerul rece de noiembrie şi a cuprins oamenii care se aplecau cuminţi şi rugători la racla sa, răspândind asupra oraşului căldura şi puterea credinţei.

Un alt părinte duhovnicesc al românilor, Arhimandritul Paulin Lecca, ne mărturisește vindecarea minunată a unui tânăr care se afla pe patul de moarte, suferind de tuberculoză. Scuipa sânge și totuși Îi cerea cu stăruinţă Mântuitorului Iisus Hristos să-i prelungească viaţa. I S-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos, aievea, nu în vis. S -a așezat alături de el, i-a mângâiat fruntea și l-a întrebat: – Copilul Meu, vrei să te faci sănătos? -Da, Doamne – I-a răspuns tânărul –, aș dori să mai rămân printre cei dragi. Nu vreau să mor. -Bine, atunci ridică-te din pat și îndreaptă-te spre icoana Mea din răsăritul odăii tale. Cu aceste cuvinte, Domnul S-a făcut nevăzut.

Tânărul a chemat-o degrabă pe măicuţa sa și a rugat-o să-l ajute să se ridice spre a se îndrepta spre icoana Mântuitorului Iisus Hristos. -Vai, dragul meu, ești prea slăbit, tu nu te mai poți scula, îi zise mama cu compătimire. Dacă te ridici, poţi să mori într-o clipă. Ești prea slăbit, este prea mare acest efort! –Nu, mamă – insista băiatul – Mântuitorul Iisus Hristos m-a chemat spre icoana Sa. Sprijinește-mă, te rog!

Copilul s-a ridicat, ajutat de mama sa iubitoare, încet-încet, s-a îndreptat spre icoană, a sărutat cu lacrimi chipul Preaiubitorului Iisus și s-a vindecat în chip minunat.

Este mărturia unui părinte duhovnicesc, martor la această minune, însă și noi suntem părtași, duminică de duminică și sărbătoare de sărbătoare, la marea minune a Tainei Liturghiei. Hristos, Izvorul Vieții și al vindecărilor ne cheamă să ne îndreptăm spre icoana Sa de pe tâmpla altarului, iar în chip deplin spre icoana Potirului euharistic de pe dumnezeiescul prestol. Precum l-a chemat pe tânărul suferind să se îndrepte spre icoana Sa, ne cheamă și pe noi cei bolnavi, care purtăm ranele păcatelor, pentru a ne vindeca înaintea catapetesmei, de rănile cele netămăduite, prin Taina Pocăinței, iar apoi, cuminecându-ne cu Cel care este dincolo de catapeteasmă, în Sfânta Sfintelor, cu Trupul și Sângele Sfântului Sfinților și Domnului Domnilor, să ne umplem de sfințenie, devenind plini de Dumnezeu.

Nasterea Domnului- Maicuta - gabriela mihaita david

Minunea Sfantului Nicolae cu un covor

Auzim pe Sfantul Duh graind prin Proorocul David: "Precum doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevarat in acelasi chip doreste si sufletul credinciosului crestin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu si cele ce se lucreaza prin Sfintii Sai. Deci, iata si alta minune a Sfantului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, in cetatea numita Constantinopol, hranindu-se din osteneala mainilor lui si era credincios lui Dumnezeu si avea randuiala lui sa nu treaca ziua Sfantului Nicolae fara de pomenire. Si aceasta, cu neobosire o facea el, ca auzea in Sfintele Scripturi graind: "Cinsteste pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Si avea aceasta in mintea sa totdeauna.

Si a ajuns la adanci batranete, dar si la saracie, nemaiputand lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfantului Nicolae, gandea intru sine ce va face. Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, iata, a sosit la noi ziua cea iubita a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, ca fiind lipsiti, nu avem cele de trebuinta pentru aceasta zi sfanta?" Iar acea credincioasa femeie a raspuns barbatului ei: "Stii, domnul meu, ca, iata, ne-au ajuns batranetele si astazi sau maine va veni sfarsitul; deci, sa nu-ti abati mintea ta de la dragostea cea spre Domnul si catre Sfantul Nicolae". Si, aceasta zicand, i-a aratat lui un covor si a zis: "Ia-l pe acesta si mergand, vinde-l si te du de cumpara toate cele de trebuinta la pomenirea Sfantuiui Nicolae. Ca alta nimic nu avem si nu-l vom lasa mostenire copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul batram a laudat foarte pe Dumnezeu si, luand covorul, a iesit.

Si, mergand el prin mijlocul ulitii, unde este stalpul Sfantului si marelui Constantin, si trecand de biserica Sfantului Platon, l-a intampinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare batarn cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a raspuns cel ce ducea covorul: "Am trebuinta sa ma duc pana la targul de vanzari". Si i-a zis cinstitul batran: "Buna este socotinta ta, prietene, dar, spune-mi, cu cat voiesti sa dai covorul tau? Pentru ca eu voiesc sa cumpar un covor ca acesta". A zis batranul: "Cand l-am luat intai, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cat imi vei da, atata voi primi". Si a grait cinstitul acela, catre batran: "Au, luavei sase galbeni?" Si a zis batranul: "Daca imi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci, indata, punand mana in buzunarul sau si scotand galbenii, Sfantul Nicolae, ca el era, i-a dat sase galbeni mari in mainile batranului, zicandu-i: "Primeste, prietene, acesti galbeni si da-mi covorul". Si a luat batranul galbenii cu bucurie, pentru ca nu facea covorul atata.

Deci, luand Sfantul Nicolae covorul din mana batranului, s-a dus de la el. Si, cand s-au despartit unul de altul, ziceau cei de pe ulita care vedeau pe batran: "Oare, naluciri vezi, batranule, ca vorbesti de unul singur?" Pentru ca ei pe batran il vedeau si glasul lui il auzeau, dar pe Sfantul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fara numai pe batran. Iar Sfantul Nicolae a mers indata la casa batranului, ducand covorul la femeia acestuia si zicandu-i: "Fiindca barbatul tau imi este prieten de demult, intalnindu-ma cu el, m-a rugat, zicand: "Fii bun si du acest covor la femeia mea, ca eu, zicea el, am alta treaba. Deci, iata covorul, pazeste-l pe el". Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut. Si femeia, luand covorul, de frica, vazand in fata ei pe un asa barbat cinstit si cu lumina stralucind, nici n-a indraznit sa intrebe: "Tu cine esti?"

S-a aprins insa de manie asupra barbatului sau si, socotind ca el a uitat sfatuirea ce o facuse cu dansa si dragostea pentru Sfantul, a zis: "Vai mie, patimasa ce sunt, ca m-am insotit cu acest barbat calcator de lege si plin de minciuni". Si multe asemenea acestora zicand, nici nu vrea sa se uite la covorul ei, aprinsa fiind de dragoste pentru Sfantul.

Deci, barbatul ei, nestiind cele petrecute, a cumparat cele de trebuinta de ziua Sfantului Nicolae si se intorcea la casa sa, bucurandu-se pentru intamplarea cu vinderea covorului si ca si-a implinit dorinta sa. Si, ajungand el la casa lui, femeia sa vazandu-l, s-a aprins de manie asupra lui, si-l ocara cu cuvinte grele si zicea: "Sa te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai mintit Sfantului Nicolae. Ca nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea si altele asemenea zicandu-le, a adus covorul inaintea barbatului sau si i-a zis: "Ia-ti covorul, dar pe mine nu ma vei mai avea, ca ai mintit Sfantului".

Acestea auzindu-le si vazand covorul sau, batranul, se minuna si nu se pricepea ce sa raspunda femeii sale; si stand el, indelung, a inteles a fi o minune facuta de Sfantul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adancul inimii sale si, umplandu-se de bucurie, a ridicat mainile sale spre cer, zicand: "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tau Sfant Nicolae." Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, asa te jur, in frica lui Dumnezeu, sa-mi spui mie, cine ti-a adus tie acest covor, barbat sau femeie, batran sau tanar?" Si a raspuns femeia: "Un om luminat. in chipul unui om cinstit batran, cu stralucitoare haine a venit, purtand covorul acesta al nostru si zicand catre mine: "Femeie, barbatul tau imi este prieten; pentru aceasta, intalnindu-ma, m-a rugat ca sa aduc la tine acest covor; deci pazeste-l. Iar eu, luandu-l, nu indrazneam a-l intreba pe el: Tu cine esti?"

Deci, auzind acestea de la femeia sa si aratand femeii sale aurul cel ramas si cele cumparate, bucate si vin, prescuri si lumanari spre trebuinta zilei Sfantului, a zis batranul: "Viu este Domnul, ca cel ce a cumparat covorul de la mine, acela este cu adevarat Sfantul Nicolae, ca el a adus covorul, iarasi, la casa noastra, pentru noi, saracii si smeritii robii sai. Ca si cei ce ma vedeau pe mine vorbind cu el imi ziceau: "Au vreo nalucire vezi?, vazandu-ma ei numai pe mine unul, iar pe dansul nicidecum". Si indata au strigat ca dintr-o gura ammdoi, multumind lui Dumnezeu si laudand pe marele Arhiereu Nicolae, ajutatorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheama pe el cu credinta. Si, umplandu-se de bucurie au alergat la biserica Sfantului Nicolae si, tuturor celor ce s-au intamplat acolo, le-au istorisit minunea. Si toti care auzeau proslaveau pe Dumnezeu si Sfantul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii sai.

Ci tu, Parinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tai, care fac cu credinta pomenirea Sfintiei tale, ca, prin facerile tale de bine, sa proslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh.
Amin !

http://www.sfantulnicolae.info/minune-covor.php

Starețul Macarie de la Chilia „Adormirea Maicii Domnului” din Schitul Sfintei Ana (Sfântul Munte Athos) era grav bolnav. Starețul era de loc din Tesalonic și de mic venise și se călugărise la Schitul Sfintei Ana. Din pricina nevoinței exagerate, ajunsese la epuizare, mai ales că nu era înzestrat cu rezistență trupească.

În Duminica Lăsatului de Sec de Carne din anul mântuirii 1750, Starețul Macarie, din pricina epuizării, ajunsese în pragul morții. Ucenicul său, monahul Teoctist, care avea și grija Kiriakonului Schitului, după Dumnezeiasca Liturghie din acea Duminică, a fost cuprins de o mare mâhnire, neștiind ce mâncare să-i pregătească Starețului său, care să-l întărească oarecum și să-l ridice din istovirea ce o avea.

Cu această mâhnire în suflet a coborât la mare, gândindu-se că, poate, va găsi vreun pește. Însă marea era atât de tulburată și învolburată, încât nicio barcă nu era la țărm și nici pe mare nu se vedea trecând vreuna. Atunci, umilindu-se cu sufletul, a îngenuncheat și cu multă credință, din durerea inimii, s-a rugat lui Dumnezeu și Sfintei Ana, Maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Nu a apucat să-și sfârșească rugăciunea, că Părintele Teoctist vede pe valurile înspumate ale mării jucând un pește destul de mare. Îndată, luminat fiind de Dumnezeu, a făcut semnul Crucii în direcția unde se vedea peștele și un val – o, minunile Tale, Hristoase Împărate! – a aruncat acel pește pe nisipul de pe țărm.

Părintele Teoctist, plin de bucurie, a luat peștele, l-a dus sus la Kiriakon, l-a pregătit și i-a dat Starețului său să mănânce. De îndată ce a mâncat din acel pește, Starețul s-a întremat și a prins atâta putere, încât s-a făcut deplin sănătos, tămăduindu-se de boala sa.

Cu mâncarea care a rămas, i-a ospătat pe toți monahii și mirenii care se aflaseră în acea zi la Kiriakonul Schitului și care, cu toții, au slăvit pe Preabunul Dumnezeu, Cel minunat în lucrurile Sale și în Sfinții Săi.

Sursa: marturieathonita.ro

☦ NEUROCHIRURGUL ŞTEFAN MINDEA ~ DOCTOR PENTRU SUFLET ŞI TRUP ☦

Dr. Ştefan Mindea : ,,Sunt clipe in operaţie când simţi cã te ajutã un Sfânt!"

https://www.youtube.com/watch?v=2nqE...ature=youtu.be

Următoarea întâmplare a fost povestită de Părintele Spiridon de la Horaița, viețuitor o vreme în obștea Mănăstirii Bisericani:

Când a fost trimis egumen la Bisericani, Părintele Serafim era singur, n-avea nici un ajutor, nici măcar unde locui. Luase cursa spre Bisericani și când a văzut care e situația, atât era de deznădăjduit, încât a spus că se va urca în primul autobuz care se întorcea. În tot acest timp se ruga Maicii Domnului, să-l lumineze la ceea ce avea de făcut.

A mai zăbovit și nu a luat primul autobuz. Și-a spus în sine că-l va aștepta pe cel de-al doilea. Nu trece mult timp și pe drum, „la Iconiță”, se apropie încet-încet de biserică o bătrânică gârbovită de ani, cu două traiste mari în spate, pline cu bucate și cele trebuincioase vieții de zi cu zi.

„V-am adus ceva, așa cum mi-a fost dată porunca”

Tot ce avusese mai bun pe-acasă a pus în ele și a adus. Se oprește în dreptul bisericii și se-nchină până la pământ, trăgându-și sufletul. Nu departe de ea era noul egumen, adâncit în gândurile sale. Poate că nici n-o observase cum s-a apropiat de dânsul și l-a întrebat: „Preacuvioase, sărut dreapta și bine v-am găsit! V-am adus ceva, așa cum mi-a fost dată porunca”. Părintele tresare și o privește mirat. Dar bătrânica îl lămurește pe dată:

„Preacuvioase, eu m-am născut și mi-am dus viața într-un sat din Bacău și de acolo viu la Sfinția ta. Eram cam de 20 de ani când am descoperit că am o boală grea și că n-am s-o mai duc mult. Tare necăjiți mai erau toți ai mei... Mama se topea pe picioare... Atunci m-am rugat cu multă stăruință Măicuței Domnului și într-o noapte mi s-o arătat în vis și mi-o spus: «Ileană, să te scoli și să te duci numaidecât la Mănăstirea Bisericani și acolo te-oi face sănătoasă. Dar să nu uiți cât vei trăi: în fiecare an să mergi și să duci de mâncare și cele trebuitoare călugărilor care slujesc acolo».

Închinându-se cu evlavie, s-a încredințat cu totul Maicii Domnului

N-am mai stat la șovăială și a doua zi am venit aici, cu ultimele puteri, căci eram tare slăbită. Am căzut în genunchi în fața stejarului și am văzut-o pe Maica Domnului din iconiță că era la fel cu Cea care mi se arătase mie.

De bucurie, lacrimile mi se slobozeau din ochi, udând rădăcina stejarului și cerând milostivire de la Stăpâna Cerului și a pământului. De la o vreme, durerile începuseră a mă lăsa și simțeam cum o mână caldă îmi ștergea sudoarea de pe frunte. Și minunea a fost că m-am ridicat de acolo un om sănătos.

Și în fiecare an viu aici să mulțumesc Maicii Domnului și să împlinesc porunca dată de dânsa, pentru că ea nu-și lasă niciodată călugării la greu. Și iacă-tă, preacuvioase, că am aproape 80 de ani. Poftim, chiverniște Sfinția ta cum socoți și mă blagoslovește pe mine, păcătoasa Ileana.”

Părintele deodată s-a luminat și s-a minunat de purtarea de grijă a Maicii Domnului, considerând această întâmplare motiv temeinic de a rămâne. Închinându-se cu evlavie, s-a încredințat cu totul Maicii Domnului. Nu i-a fost ușor, dar ea mereu i-a fost alături, și prin ea, cu harul lui Dumnezeu, a ajutat mulți oameni, iar pe alții i-a întărit în credință.

In Octombrie 1989, evlaviosul și virtuosul domn Evanghelos Kosmas, locuitor în Tinos, ne-a povestit o foarte emoționantă minune a Sfântului Spiridon, care i s-a întâmplat lui însuși, când era mic copil.

Eram mic copil de cinci ani. Pe atunci locuiam într-un sat al Tinosului, care se numește Kathikaros. Îmi amintesc o dimineață tomnatică în care tatăl meu a plecat din sat ca să se ducă la o înmormântare într-un sat vecin, Tripotamu, care se află la o distanță de Kathikaros de aproape jumătate de ceas de mers pe jos. Tata totuși nu m-a luat cu el. Eu îl iubeam mult pe tata și voiam ca unde se ducea el să mă ia și pe mine, pentru că de obicei mă punea sus pe umeri, iar asta îmi plăcea foarte mult.

Dar de vreme ce tatăl meu nu m-a luat cu el și a plecat, eu am hotărât, pe ascuns de mama, să mă duc să-l găsesc în satul în care s-a dus, în Tripotamo. Am luat-o pe scurtătură și, tot mergând, am ajuns într-un loc unde era un pârâu și unde curgea multă apă, fiindcă plouase mai înainte și așa mic cum eram nu aveam cum să-l trec singur dintr-o săritură. Stăteam, așadar, acolo și plângeam pentru că nu puteam trece dincolo.

Cum stăteam eu în starea aceea, am observat că pe celălalt mal era o biserică mică, a cărei ușă se deschise și a ieșit un bătrân, îndreptându-se spre mine. Purta un acoperământ gros de lână, care semăna cu mantia unui păstor simplu din munți, și pe cap avea un fes rotund și țuguiat. A venit lângă mine și îmi zice:

‒ Unde te duci, copile bun?

Îi răspund:

‒ Mă duc până în satul Tripotamo, să-l găsesc pe tatăl meu, pentru că a plecat și nu m-a luat cu el, deși eu voiam să mă ia…

‒ Știe mama ta că ai plecat de-acasă?

Îi zic:

‒ Nu!...

‒ N-ai făcut bine, îmi zice, că ai plecat de-acasă, fără să-i spui mamei tale. Copiii cuminți când pleacă de acasă își anunță mama. Acum o să te ajut să treci până în Tripotamo, dar altădată să nu mai faci!

Îmi amintesc că m-a luat de mână și parcă zburam, ne-am aflat dincolo de râul care era cu neputință pentru mine mai înainte să-l trec. M-a ținut de mână pe o distanță de 400-500 de metri. Am ajuns într-un loc unde satul se distingea clar, precum și biserica din sat. Mi-a zis:

‒ În biserica pe care o vezi se află în acest moment tatăl tău. Du-te și-l vei găsi.

Eu i-am mulțumit și i-am sărutat mâna, pentru că mama noastră ne învățase să-i respectăm pe cei mai bătrâni. După ce i-am sărutat mâna, m-a mângâiat pe cap și mi-a zis:

‒ Du-te cu binecuvântarea lui Dumnezeu! Și să nu uiți: când mai pleci de-acasă, să o anunți pe mama ta.

Mi-a repetat acest sfat, iar eu am început să cobor spre sat. Dar mai înainte de a începe târâș-grăpiș drumul, am vrut să-l mai văd o dată pe bătrânul care se presupunea că ar fi urcat să se întoarcă la locul unde l-am întâlnit. Am întors capul, dar nu l-am mai văzut: pur și simplu, dispăruse...

Acest lucru, deși eram atât de mic, mi se părea curios. Fiindcă era cu neputință ca un om să apuce să urce atâta drum cât era în urma mea, într-un interval de timp atât de scurt. Și în timp ce mă frământa această nedumerire a mea, m-am îndreptat spre sat. M-am dus la biserică unde într-adevăr slujba de înmormântare continua încă și, după ce am căutat puțin, l-am găsit pe tatăl meu stând într-o strană în partea stângă a bisericii. De cum m-a văzut, tatăl meu s-a ridicat și m-a întrebat cum l-am găsit acolo. Eu în clipa aceea nu i-am povestit nimic, i-am spus doar că am venit.

După ce s-a terminat înmormântarea, am făcut cale întoarsă. Când am ajuns la pârâu și am trecut pe lângă biserică, i-am povestit exact ce mi se întâmplase. Atunci tata m-a luat și am intrat în bisericuță, tatăl meu zicându-mi:

‒ Dacă l-ai vedea pe bătrân, l-ai recunoaște?

I-am răspuns afirmativ.

A început să-mi arate icoane, întrebându-mă dacă era cineva din icoanele acelea. La început mi-a arătat icoana lui Hristos, după aceea a lui Ioan, Înainte Mergătorul, eu am negat. Mi l-a arătat apoi și pe Sfântul Spiridon. Dintr-odată am tresărit…

‒ Da, acesta este bătrânul, exact așa era cu fesulețul lui țuguiat…

Atunci tatăl meu a îngenunchiat și s-a rugat. Ne-am întors acasă. Toate acestea i le-am povestit și mamei mele. Părinții mei au socotit că protectorul meu este Sfântul Spiridon. De atunci mergem în fiecare an la Sfânta Liturghie de pomenirea lui și în fiecare Sâmbătă aprindem candelele și îngrijim micuța biserică…

Până azi îl consider pe Sfântul Spiridon protectorul meu.

Era în după amiaza zilei de 2 iunie 1979. Stareţul abia îşi adusese lucrurile la Coliba „Panaguda”, dar nu apucase să le pună în ordine. Se pregătea pentru Vecernie şi a întrebat pe monahul care îl ajuta care Sfânt se prăznuieşte a doua zi, dar acela nu-şi amintea. I-a răspuns că a doua zi, când va veni, îi va spune şi a plecat grăbit pentru că se înnopta.

După aceea, Stareţul a povestit următoarele: Aveam Mineiele puse în cutii. Am căutat ochelarii ca să văd ce sfânt se prăznuieşte, dar nu i-am găsit. Dar ca să nu pierd timpul, am făcut Vecernia cu metania, spunând: «Sfinţilor ai zilei, rugaţi-vă pentru noi». Atunci când m-am sculat, după miezul nopţii, am căutat cu lanterna cam o jumătate de oră, ca să aflu ce sfânt este, dar fără niciun rezultat. Văzând cât timp am pierdut, mi-am spus: «S-a dus Miezonoptica». Dar ca să nu petrec noaptea în zadar căutând prin mineie, am început să mă rog din nou: «Sfinţilor ai zilei...»

Atunci am văzut intrând în chilia mea pe Sfântul Pantelimon, care însoţea un alt sfânt.

– Cine eşti?, l-am întrebat.

– Sfântul Luchilian, a răspuns acela.

Şi fiindcă nu-mi aminteam să existe un sfânt cu un astfel de nume, l-am întrebat din nou:

– Luchian?

– Nu, Luchilian.

– Cum? Longhin?, am întrebat pentru a doua oară.

– Lu-chi-li-an, a repetat a treia oară Sfântul, pronunţând rar numele său.

După aceea, adresându-se Sfântului Pantelimon, i-a spus să-mi cerceteze rănile de la operaţie, să vadă dacă s-au vindecat. Atunci Sfântul Pantelimon, care purta un halat alb ca medicii, s-a apropiat de mine şi, după ce le-a examinat punându-şi mâna pe pieptul meu, în locul unde fusese făcută operaţia de plămâni, i-a spus Sfântului Luchilian: „Sunt bine. Să le ai în vedere (la examinare)”.

Apoi Sfinţii s-au făcut nevăzuţi, iar Stareţul, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfinţilor, a aprins o lumânare şi a găsit că în acea zi de 3 iunie se făcea pomenirea Sfântului Luchilian.

În dimineaţa zilei următoare, când a venit monahul care îl ajuta, Stareţul l-a întrebat zâmbind: „Sfântul Luchilian, nu-i aşa?” şi i-a povestit arătarea Sfinţilor.

Stareţul, citind viaţa Sfântului, a rămas uimit atunci când a observat următoarea „coincidenţă”: viaţa pe larg a Sfântului, care se află la Mănăstirea Iviron, este inclusă în Sinaxar la 27 februarie, adică la data în care i s-a arătat Sfânta Eufimia. Această legătură a Mucenicului cu Sfânta la care avea atâta evlavie, precum şi apropierea datelor şi locurilor de mucenicie ale celor doi Sfinţi l-au bucurat în mod deosebit.

Îndată după aceasta a mers la Schitul Mănăstirii Kutlumuş şi s-a închinat icoanei Sfântului Pantelimon de pe iconostas, despre care spunea că seamănă mult cu sfântul lui chip.

De atunci, în fiecare an îi cinstea pomenirea şi din deosebita evlavie ce o avea către el, a pus icoana lui în bisericuţă şi în chilie.

Această minunată întâmplare l-a mângâiat pe Stareţ şi a alungat de la el oboseala şi mâhnirea prin care trecea în acea perioadă a mutării de la coliba Sfintei Cruci la Panaguda.

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul)

Odată, Cuviosul Paisie Aghioritul a povestit: „În Lunea Săptămânii Luminate stăteam la arhondaric şi rosteam rugăciunea. Deodată am simţit o mireasmă neobişnuită. Am ieşit pe hol să văd de unde vine, am mers în biserică, dar nimic. Am ieşit în curte, aici mireasma era mult mai puternică. Se auzea bătând toaca. Când m-am uitat spre locul de unde se auzea toaca, am văzut un grup de părinţi coborând cu icoana Maicii Domnului”.

În această zi se face procesiune cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, numită „Axion estin”. În fiecare an, procesiunea coboară până la Chilia Sfinţilor Apostoli (a lui Alipie), aflată mai jos de Mănăstirea Cutlumuş. Coliba „Panaguda” se află la o distanţă cam de un kilometru de acea Chilie. De la o distanţă atât de mare, Maica Domnului i-a trimis Stareţului binecuvântarea ei prin acea mireasmă.

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.

Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.

‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.

Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:

‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?

Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.

‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...

Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.

‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.

Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!



În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.

‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.

‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.

‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.

‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.

‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?

Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.



Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:

‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.

‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.

‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.

La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:

‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!



Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!

În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii”.

Un misionar străin a venit la Maica Gavrila si a spus:

‒ Sunteți un om bun, dar nu sunteți o bună creștină.

I-am zis:

‒ De ce?

‒ Fiindcă sunteți aici de atâta vreme și vorbiți doar în engleză. Ce limbi ale băștinașilor ați învățat?

I-am răspus:

‒ N-am izbutit să învăț nici o limbă a locului, deoarece călătoresc foarte mult dintr-un loc în altul. De îndată ce învăț un dialect, cei din jur încep să vorbească altul. Am învățat să spun doar Bună dimineața și Bună seara. Nimic altceva.

‒ Aaa, păi nu sunteți creștină... Cum puteți evangheliza? Toți catolicii și protestanții învață dialectele locale ca să poate face asta...

Atunci mi-am zis: „Doamne, dă-mi un răspuns pentru el”. Am cerut aceasta din toată inima, și apoi i-am spus:

‒ Ah, am uitat! Știu cinci limbi.

‒ Cu adevărat? Care sunt acestea?

‒ Cea dintâi limbă este zâmbetul; cea de-a doua, lacrimile. Cea de-a treia este a mângâia. Cea de-a patra este rugăciunea, iar cea de-a cincea este dragostea. Cu aceste cinci limbi mă plimb în toată lumea.

Atunci el s-a oprit și mi-a zis:

‒ O clipă. Puteți să repetați, ca să notez ce ați spus?

Cu aceste cinci limbi poți călători în tot pământul și toată lumea va fi a ta. Iubește-i pe toți ca pe tine însuți ‒ fără să-ți pese de religie sau rasă, fără să-ți pese de nimic. Peste tot sunt oameni ai lui Dumnezeu (zidirea lui Dumnezeu). Nu poți ști niciodată dacă cineva pe care-l vezi astăzi va ajunge mâine sfânt.

(Maica Gavrilia Papaiannis)

Vechiul cimitir al Mănăstirii Durău se întindea în trecut până aproape de poalele Muntelui Ceahlău. Aici exista și biserica „Sfânta Sofia”, adusă de la Schitul Răpciunița, când acesta se pustiise. Călugării de la Durău au vrut s-o salveze și au transportat-o de sus, din munte, pe butuci de lemn. Era înconjurată de cruci și morminte. Astăzi nu mai este nici biserica, nu mai sunt nici mormintele. Buldozerele au ras totul în calea lor în 1977, când autoritățile comuniste au dat ordin pentru începerea construirii stațiunii turistice Durău. Mormintele au fost dezafectate, au fost scoase osemintele și toate au fost mutate în groapa comună: călugări și mireni, la un loc. Astăzi, osemintele sunt îngropate într-un mormânt comun, aflat în incinta mănăstirii, lângă clopotnița veche din lemn. Maicile și călugării care au viețuit aici sunt pomeniți la parastas în fiecare zi.

Despre minunea care s-a petrecut atunci când excavatorul a fost ridicat asupra bisericii „Sfânta Sofia”, maica Daniela ne istorisește:

„Oamenii locului erau foarte credincioși și nu se găsea nimeni care să ridice excavatorul asupra bisericii. Nimeni nu voia. Un șef de brigadă s-a încumetat și a strivit-o, dar ‒ taina lui Dumnezeu! ‒ crucea de pe bolta bisericii a rămas agățată în aer cam un minut-două. Toată lumea s-a cutremurat! A fost un semn. Iar omul respectiv, la puțin timp după aceea, a murit în mod inexplicabil: era pe trotuar și a dat peste el o mașină. Dumnezeu să-l mântuiască!”.

Catapeteasma bisericii din cimitir a fost salvată și acum este expusă în Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Daniil Siihastrul” de la Durău.

***

Ieșim pe poarta mănăstirii și urcăm ușor pe drumul ce ni se deschide înainte. După o sută de metri ajungem la un loc îngrădit, cu câțiva copaci și pe ici, pe colo, movilițe de pământ și rămășițe de cruci din piatră. Aici a fost cândva cimitirul Mănăstirii Durău. Deschidem o poartă mică în stânga. Pe locul unde a fost bisericuța „Sfânta Sofia” din cimitir a fost ridicată o troiță și un lăcaș micuț alături, care imită o biserică. Aici veghează o candelă arzând. „Vedeți pe ce călcăm noi? Comuniștii voiau să facă aici parc, și cei de azi ‒ la fel, dar nu se realizează, pentru că nu e voia lui Dumnezeu”, spune maica Daniela.

Regretatul pictor Fotis Kontoglou trecea prin momente grele la spital, iar soția sa, Maria Kontoglou, era îngenunchiată acasă, rugându-se pentru vindecarea lui, chemându-l în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem. Să nu uităm că mâna sfințită a acestui pictor foarte talentat a lucrat cu multă grijă prima icoană a Sfântului Efrem! Maria Kontoglou aștepta așadar un semn din partea Sfântului.

Ce ajutor mai mare ar fi putut să-i dea, decât ca ea să vadă exact, în timp ce se ruga, cum sufletul lui Fotis Kontoglou era ținut de Sfântul Efrem și, cu multă slavă, era condus în Cer!

S-a minunat văzând toate acestea. Ce putea oare să însemne? În acel timp, un telefon primit de la spital i-a împrăștiat nedumerirea; un medic o anunța că soţul ei a trecut la Domnul! Sfântul Efrem a fost cu adevărat tovarășul său de drum!

In Sfântul Munte, la sărbătoarea unui Sfânt monahii pun lângă coliva Sfântului și o farfuriuță cu o colivă pentru cei adormiți. Colivă se face şi când o icoană făcătoare de minuni este aşezată în biserică pentru prăznuire. Iar sâmbăta mereu se face pomenirea celor adormiți, cu o farfurie cu grâu fiert ce este așezată în dreptul icoanei Mântuitorului Hristos.

Când este prăznuire, coliva impune o adevărată artă de cofetărie. De obicei este pictat ctitorul sau Sfântul în numele căruia este închinată biserica mare a mănăstirii, ca de exemplu Sfântul Atanasie Athonitul la Marea Lavră, Sfântul Ioan Botezătorul la Mănăstirea Dionisiou. Picturile acestea de icoane realizate cu zahăr multicolor sunt lucrări de artă ce, din păcate, sunt distruse, deoarece coliva este împărțită și mâncată la sfârșitul slujbei.

Monahii athoniți prepară astfel coliva din zilele obișnuite:

Pun grâu strivit în apă pentru a se umfla. Îl fierb, apoi după jumătate de oră strecoară apa, punându-l din nou la fiert în a doua apă până când grâul înflorește, iar zeama devine cleioasă. Adaugă apoi puțină sare.

După aceea spală grâul cu apă rece, pentru a nu se mai lipi o bobiță de alta, și-l așază pentru a se zvânta.

Cu două-trei ore înainte de Sfânta Liturghie, cel responsabil de colivă ia pesmet, cât încape într-o palmă, sfărâmat foarte bine, și-l adaugă în colivă, pentru a absorbi umezeala, conținutul rămânând uscat. Mai apoi va pune grâul într-un ciur pentru a se strecura pesmetul. Astfel, grâul este deja pregătit. Îl întinde pe platou și pe deasupra așază zahărul (nu pudră, ci cristalin), însemnând grâul în semnul Sfintei Cruci cu zahăr colorat cu scorțișoară. Dacă vrea, poate amesteca dinainte grâul cu alune fărâmițate. La coliva pentru sărbători cu priveghere se adaugă nuci fărâmițate, cuișoare presate, chimen. În loc de nuci, la unele mănăstiri, se pun alune prăjite fărâmițate (cărora le scot coaja) și în locul cuișoarelor, scorțișoară.

Merită să se menționeze cum se fac picturile pe colivă: cu un chibrit sau cu vârful de lemn al unei pensule de pictat realizează schița icoanei după un șablon găurit pe care se așază zahărul (lovindu-se ușor cu penelul, zahărul curge printre găurele lăsând conturul Sfântului. Procedeul se poate repeta cu o altă culoare, pentru a ieși în cele din urmă chipul Sfântului ca o pictură, n. trad.). Acum deja pot să umple hainele, fața, părul cu zahăr de diverse culori. Pentru împodobirea colivei,se adaugă bomboane, drajeuri argintii, aurii etc. de diverse modele.

Coliva curentă este desertul de zi cu zi al monahilor din obștile chinoviale. Monahii ruși de aici obișnuiesc să facă coliva nu din grâu, ci din orez, așa cum se face în Rusia.

Cei care au anumite cunoştinţe despre Sfântul Vasile cel Mare păstrează în mintea lor o imagine deosebită a acestui mare Părinte al Bisericii noastre, care-l prezintă ca pe un om cu o trăire creştină, cu o educaţie aleasă, cu profundă judecată teologică, cu scrieri de calitate, cu calităţi administrative şi cu mare impunere şi apreciere în mediul lui.

Imaginea aceasta este absolut corectă. Dar, aceste mari harisme ale lui, care ne umplu cu sentimente de adânc respect faţă de această personalitate bisericească, contribuie, totodată, la a ni-l face mai de neatins şi îndepărtat.

Cu toate acestea, credem că Sfântul Vasile cel Mare a avut, într-o mare măsură, harisma comunicării cu mediul lui, din care făcea parte, şi un umor neîntrecut, care împodobea cuvântul său şi care reiese în special din corespondenţa lui personală. Faţa umană a caracterului său, pentru a folosi această expresie contrastantă, ni-l face mai apropiat şi totodată mai uşor de urmat.

Dovadă a umorului său sunt două scurte epistole ale lui. Prima a fost trimisă unui caligraf vestit. O redăm într-un limbaj simplu: „Scrie corect pentru a folosi rândurile corect. Mâna să nu ţi-o apuce în sus, nici să se ducă de râpă. Să nu grăbeşti peniţa să umble pieziş, ca racul din mitul lui Esop. Înaintează drept, ca şi când ai umbla pe un poloboc. Ţine mereu linia dreaptă, care te îndepărtează de orice neregularitate. Să scrii un rând în jos şi altul în sus nu este deloc corect, pe când scrii drept este un lucru plăcut pentru toţi cei care-ţi văd textul. Nu-i obligi în ceasul în care citesc să privească când în sus, când în jos, ca nişte ameţiţi. Exact aşa cum mi s-a întâmplat şi mie când am citit cele scrise de tine. Normal, atunci când rândurile se află unul sub altul şi cineva vrea să treacă la următorul rând, îşi întoarce privirea la începutul lui. Însă, la tine nu se discerne nici un rând. Astfel trebuia, spre a ajunge la începutul rândului următor, să iau rândul pe care tocmai l-am citit invers, precum Tezeu în mitul Ariadnei. Scrie aşadar corect şi nu-ţi bate joc de mintea ta!”.

A doua epistolă, care este mai scurtă, este adresată unui om pentru a-i mulţumi pentru că i-a trimis în dar un peşte: „Cu multă plăcere am mâncat peştii de râu pe care mi i-ai trimis şi totodată m-am necăjit pentru cei care ţi-au scăpat din plasă. Însă, pentru mine mai importante decât peştii sunt epistolele tale. Aşa că mai scrie-mi din când în când. Iar dacă-ţi este mai plăcut să taci, nu înceta să te rogi pentru noi”.

(Ilias A. Voulgarakis, Momente din vremea Părinţilor, Editura Egumeniţa, pp. 51-52)

O tanără a relatat maicilor de la Mănăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, cum a fost salvată de Marele Mucenic dintr-un accident de maşină.

Tânăra se afla, împreună cu doi colegi, în maşina care îi ducea la şcoală, într-un sat din afară Kalamatei. La un moment dat, maşina a căzut într-o prăpastie adâncă de 35 de metri, după care s-a izbit de trunchiul unui copac. În timp ce se rostogoleau, tânăra a cerut ajutorul Sfântului Efrem cel Nou şi minunea s-a petrecut: elevii au fost salvaţi de la o moarte sigură; mai mult decât atât, nu s-a spart niciun geam şi nimeni nu a fost rănit! Sfântul Efrem cel Nou i-a salvat într-un mod cu totul miraculos, doarece el este mereu gata să vină în ajutorul celor care i-l cer cu mare credinţă.

(Viaţa, arătările, minunile, acatistul şi paraclisul Sfântului Efrem cel Nou, Grabnicul Ajutător şi Marele Făcător de minuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2008)

Ma numesc H. P., am 46 de ani şi locuiesc în nordul Greciei. În anul 2004 am fost operat de tumoare pe creier. După trei ani şi jumatate tumoa*rea a reapărut. Am fost consultat de mulţi doctori, dar niciunul nu a acceptat să mă opereze. Eram nu numai foarte îngrijorat, ci chiar disperat. În final s-a găsit un doctor care a hotărât să îndrăznească să facă aceasta operaţie dificilă.

Rudele mele îmi spuneau sa mă duc să mă închin Sfântului Luca, fost doctor, care m-ar putea ajuta, aşa cum a ajutat şi pe alţii. M-am hotarât şi m-am dus să ma închin şi să mă rog în oraşul G., unde exista o bi*serică a Sfântului Luca. Acolo am cunoscut un preot smerit, adică pe părintele K. El mi-a dat putere şi cu*raj şi a facut Paraclisul Sfântului Luca pentru mine. M-am spovedit, m-am împărtăşit şi m-am dus să fiu operat. Într-o noapte, l-am visat pe Sfântul Efrem, care mi-a spus să nu îmi fac griji, că totul va fi bine.

Pe 13 martie 2007 am fost operat. Cu toate că eram anesteziat, îi vedeam pe doctorii care mă operau şi îm*preună cu ei i-am văzut şi pe Sfântul Luca şi pe Sfân*tul Efrem. Sfântul Luca mă opera purtând nişte oche*lari mici rotunzi şi ţinea în mână un bisturiu vechi, iar Sfântul Efrem ma ţinea de mână, spunându-mi să nu mă tem, şi în acelaşi timp cu mâna lui stângă arunca nişte raze strălucitoare spre capul meu. Când s-a ter*minat operaţia şi m-au dus la Secţia de Terapie Inten*sivă, a apărut din nou înaintea mea Sfântul Luca şi mi-a spus:

- Am fost şi eu acolo, în sala de operaţie! I-am răspuns:

- Ştiu asta!

Ieşind din sala de operaţie, l-am auzit pe chirurgul care m-a operat spunând:

- E prima dată când am facut o operaţie aşa de uşoară.

Vreau să subliniez că nu ştiam nimic despre cei doi sfinţi (Luca şi Efrem). De atunci ei au devenit îngerii mei păzitori.

P. H., Kavala

(Sfântul Luca al Crimeii, minunile contemporane, Editura Sophia )

La izvoarele Ialomitei se nevoiau sihastrii inca din secolul XV. Incepand cu secolul XVI numarul lor s-a marit, odata cu dezvoltarea vietii isihaste in Arges, in Muscel si la poalele muntilor Fagaras. Manastirea Ialomitei a fost ridicata in sec. al XVI chiar la intrarea in Pestera Ialomitei, fiind ctitoria voievodului Tarii Romanesti Mihnea cel Rau. In adancul pesterii la aproximativ 200 m se afla o piatra, numita "Piatra Altarului", unde dupa traditie sihastrii savarseau cele sfinte. Constructia din lemn de la intrarea in Pestera Ialomitei a ars in 1818 fiind reconstruita de preotul Gheorghe Ion Baltag si ieromonahul Gherontie din Petrosita. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari. In prima jumatate a secolului XIX s-a nevoit in Pestera Mica a Ialomicioarei un sihastru, caruia nu i se cunoateste numele si nici locul unde s-a savarsit, impreuna cu urs, fiind singurul caz cunoscut in monahismul romanesc cand un sihastru se nevoieste si este slujit de animale salbatice.

Actualul schit aflat aproape de Pestera Ialomitei a fost ridicat in 1901 de mai multi ctitori si cu participarea ciobanilor din zona, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfintita in 1911 de staretul Dionisie al manastirii Sinaia, cu binecuvantarea IPS mitropolit Atanasie. Biserica a mai fost distrusa de foc in 1961 insa, prin grija Patriarhului Justinian si cu cheltuiala pr. Macarie Marinoiu, pr. Pimen Stoichici si pr. Dumitru Breajcu, a fost restaurata. In 1994 s-a inceput constructia unei noi biserici tot la intrarea in pestera, iar la 29 iunie 1996 a fost sfintita de IPS arhiepiscop Vasile Costin, cu hramul "Sf. Apostoli Petru si Pavel".

Minunea de la mormantul Parintelui Arsenie Boca
Părintele Ciprian Negreanu, duhovnic și mentor al ASCOR Cluj, mărturisește cum i-a schimbat viața Pr Arsenie Boca.
Parinte Ciprian ati avut o experienta legata de Parintele Arsenie Boca, pe care nu l-ati cunoscut în viata fiind.
Nu l-am cunoscut în viata, dar altfel simt ca l-am cunoscut, si înca foarte bine…Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dânsul zicea ca „dupa ce o sa piara asta”- si îsi arata cortul de piele – „voi ajuta pe mai multi”. Eu sunt unul dintre cei ajutati „dupa aceea”.
Ati auzit ceva despre dânsul înainte?
Nu am stiut absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II si ma „ameninta” pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Parinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu ma interesau aceste lucruri, eram total împotriva, mi se pareau niste exagerari imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionari, isterie în masa etc.
Ce vârsta aveati?
20 de ani. Cautam cu ardoare un scop în viata, si mi se paruse ca acesta poate fi filozofia. Atunci gândeam asa: omul se naste fara sa si-o doreasca, însa apoi trebuie sa-si de-a seama cât mai repede ca trebuie sa se sinucida; viata e o suferinta fara margini – spirituala si trupeasca. Singura realitatea clara era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea asta imperfecta.
Deci nu erati ateu…
Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am stiut ca exista Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu ma interesa. Voiam sa-i stau împoriva cu orice pret. În timp, aceste trairi mi se adânceau. Toti autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere – sufleteasca sau trupeasca – îmi erau dragi.
V-ati gândit vreodata sa va puneti capat zilelor?
Era filozofia vietii mele! Ajunsesem sa îi conving si pe altii de asta. Si, culmea, nu aveau argumente împotriva! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut îmi devenea „victima” sigura. Ani de zile am stiut si de ce copac urmeaza sa ma spânzur. Nu stiu daca cei ce citesc acum nu se vor sminti, dar asta era atunci. Dar, vedeti, faceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele în minte, dimineata trebuia sa o iau de la capat, sa reconstruiesc totul în minte. Dupa somn, îmi trebuia un nou început. Atunci mi-am propus sa nu mai dorm, ca sa nu o mai iau de la capat. Dormeam doar o ora doua pe noapte, si asta ani de zile. Va dati seama în ce stare fizica si psihica eram…
Cum ati iesit din acest groaznic impas?
Tatal meu încerca sa ma trimita la spovedanie, dar nu ma duceam. Într-o seara, fratele meu a înteles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv fata de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis:”Daca te dai asa de mare, du-te la mormântul Parintelui Arsenie de la Prislop si vei vedea ce se întâmpla cu tine”. L-am sfidat si i-am zis: „Fii serios, ma duc oriunde cu convingerile mele!” Am si plecat în noaptea aceea spre Prislop; am calatorit toata noaptea, am schimbat trenuri si autobuze, dupa care am mai urcat si cei 3 km pâna la manastire. Acolo sus, lume multa (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul pe 8 mai). Ei bine, de la manastire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu „ucenicul” meu (ajuns acum si el preot), caruia i-am spus: „Hai si noi”. Am ajuns sus, Unde atunci erau mult mai putine morminte. Mormântul Parintelui Arsenie nu avea brazi in jur, ca acum. De fapt, eu am vazut un buluc de oameni care stateau în jurul a ceva…Ne-am pus si noi sub mesteacanul care este acolo si azi, sa ne tragem sufletul. Stând asa, pe iarba, am simtit cum încep sa-mi curga lacrimile. Va spun din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cadere de neînchipuit, o recunoastere a neputintei tale.M-am speriat si am sarit în picioare: „Ce-i cu mine?”În tot acest timp, gândurile rele îmi dadeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lânga mine: plângea si el! Daca era o chestie de autosugestie, doar unul din noi patea asta; dar asa, amândoi!?! În clipa aceea, stând în picioare – Doamne, nu voi uita clipa aceea toata viata mea – a coborât o liniste incredibila peste mine. Era ca o umbrela ce ma ferea de ploaia neîncetata a gândurior rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune ca s-a facut o liniste adânca pe mare…Atunci, în linistea aceea, parca am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea era acesta: „Unde am fost pâna acum?” Toate întrebarile mele filozofice au capatat raspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.
Cum a fost dupa?
Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbratisam pe toti oamenii pe care îi cunosteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre înviere. Credeti-ma, nu era nimic de la mine. Am simtit atunci atâta dragoste, încât nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu raul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a „darmat”! Dragostea Lui m-a facut praf si pulbere. Tot atunci am început sa întreb cine este omul la mormântul caruia mi s-a întâmplat una ca asta. Pentru mine, sa-mi dovedeasca cineva în scris ca a facut – sa zicem – erezii sau vrajitorii, eu stiu ca este si ramâne omul lui Dumnezeu…

La 16 mai, anul mântuirii 1961, într-o zi de luni, la sărbătoarea Sfintei Treimi, după Liturghie, preotul slujitor, ieromonahul Pavel, mi-a povestit minunea pe care a făcut-o Sfânta Dreaptă a Înaintemergătorului:

– Părinte Lazăr, ţi-ai dat seama ce mi s-a întâmplat astăzi la Liturghie?

– Am văzut eu ceva, însă mai bine spune-mi Sfinţia Ta.

– Sigur ai auzit cum la slujba Utreniei m-am chinuit să zic ecfonisele. Rămăsesem fără glas, din pricina faringitei care mă chinuie adeseori.

– Cum să nu. Am observat şi chiar am zis în sinea mea: „Oare, va reuşi părintele să ducă la bun sfârşit Liturghia? Şi mai ales astăzi, când este şi sobor?”.

– Ascultă-mă! Când ne-am adunat toţi preoţii în biserică, să ne închinăm pentru Liturghie, mă aflam într-o stare foarte grea. Înainte ca egumenul să dea binecuvântare, l-am rugat să scoată Sfânta Dreaptă să o sărut şi să mă binecuvânteze cu ea. Egumenul a consimţit îndată şi m-am însemnat pe cap cu Sfintele Moaşte, rostind totodată şi obişnuita rugăciune. Apoi, am sărutat Sfânta Mână cu multă evlavie şi dragoste, rugându-l pe Sfântul Ioan să se milostivească de mine şi să mă vindece de boală care mă tiraniza, ca să pot rosti ecfonisele cu uşurinţă şi să citesc Evanghelia cu glas frumos, aşa cum se citeşte la astfel de praznice împărăteşti.

Cam acestea le-am spus Sfântului Ioan, în timp ce-i sărutam Sfânta Mâna. Şi – o, minunile şi grabnicul ajutor al marelui Înaintemergător al Domnului! – îndată am simţit lucrarea dumnezeiescului Har. Mi s-a înmuiat gâtul, mi-am recăpătat glasul şi mi s-a înmulţit râvna dumnezeiască, după care am putut, cu multă evlavie şi dragoste, să rostesc ecfonisele şi să citesc Evanghelia cu uşurinţă. Pentru toate acestea am mulţumit cu evlavie şi cu recunoştinţă preabunului nostru Ocrotitor, preaslăvitului Botezător şi înaintemergător al Domnului, cu ale căruia mijlociri să ne învrednicim de sfârşit bun şi de Împărăţia Cerurilor. Amin.

– Aşa să fie, părinte! Aşa să fie! Amin.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu–Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 156-158)

Ca o primă minune a vindecării de groaznica boală a cancerului, oferim în cele ce urmează mărtu*ria plină de întâmplări a domnului Stefanos Stefanou, marinar pensionar, care locuieşte la Pireu şi este de loc din insula Andros. El însuşi ne-a scris povestea lui, iar noi o inserăm fără nici o modificare.

Care om pe lumea aceasta nu a suferit sufleteş*te şi trupeşte? Şi cine nu a simţit nevoia să se întrebe de ce este suferinţa în lume? Cerul nu este mereu senin şi plin de stele şi marea nu este mereu liniştită. Cerul se acoperă de nori grei şi negri şi izbucnesc ploi torenţiale şi furtuni. Norii întunecaţi ai durerii şi furtunile lacrimilor se revarsă. Prin astfel de furtuni a trecut şi vorbitorul din povestirea ce urmează, sufe*rind de cancer.

În ajunul Crăciunului 1982 mi s-a diagnosticat cancer la intestinul gros în stadiu avansat. Atunci l-am vizitat pe preafericitul părinte Porfirie, care m-a sprijinit şi mi-a spus: „Să mergi să te operezi şi ai să te faci bine”.

La data de 3 ianuarie 1983 a avut loc operaţia la intestinul gros şi examenul histologic a arătat că era un cancer malign. În martie 1984 apare cancer la plămânul stâng. M-am operat la 21 martie, mi-au scos jumătate din plămânul stâng, iar examenul histologic a arătat can*cer în metastază la intestin.

În octombrie în acelaşi an 1984, apare cancer la plămânul drept; m-am operat din nou; examenul his*tologic a arătat iar metastază la intestin. În decembrie 1987, făcând Check-up (Test medical), tomo*grafii axiale şi altele, m-am trezit din nou atins de cancer la plămânul drept. M-am operat, iar examenul histologic (al sângelui) a arătat iar metastază la intes*tin, cancer malign.

Atunci însă, înainte de cea de-a treia operaţie, când m-au anunţat că plămânul drept prezintă din nou tumoare canceroasă, mi-au spus că, dacă nu mă operez imediat, în termen de trei luni va interveni moartea.

Eram pe atunci la Londra şi atât de mult m-am supărat de durere sufletească, încât plecând de la cabinetul medicului şi mergând pe jos la hotel, am udat cu lacrimile mele străzile Londrei, zicând: «Doamne Dumnezeule, nu trebuie să faci să plouă, eu am udat cu lacrimile mele Londra».

Temându-se însă de cea de-a treia operaţie la plămân, medicul pneumolog Stephen Spiro de la Uni*versity College a insistat să facă această operaţie chirurgul Peter Goldstraw de la Bromston Hospital.

Chirurgul Peter Goldstraw ne-a spus că ope*raţia va necesita vreo 5-6 ore. Am fost transportat la chirurgie pentru operaţie şi peste o oră şi jumătate a ieşit chirurgul şi a spus soţiei mele: «Finish» (Sfârşit).

Ea s-a speriat, crezând că ori m-a cusut fără să mă opereze, ori am murit. Dar chirurgul Peter Goldstraw, chirurg pneu*molog de faimă internaţională, o linişti, spunându-i: „Operaţia a reuşit foarte bine, dar mie, cât timp am operat, îmi tot fugeau mâinile şi nu am înţeles când s-a terminat aşa repede operaţia”.

Măritul Dumnezeu l-a trimis pe sfântul Lui şi acest sfânt m-a operat. Şi era vorba iar de cancer ma*lign în metastază. Peste un an tot în decembrie, iarăşi altă inter*venţie tot la plămânul drept. Cancer de natură malig*nă în metastază la intestin.

La a patra operaţie mi-au spus că vor fi nece*sare 15 zile de stat în spital, din cauza Crăciunului, când pleacă personalul, dar pentru că a decurs bine operaţia, în 6 zile m-au externat şi m-am dus la hotel şi astfel s-au făcut: o operaţie la intestine şi patru operaţii la plămâni.

Deşi rămăsese plămânul stâng pe jumătate şi cel drept era de trei ori operat, trăiesc de la ultima operaţie cu ajutorul lui Dumnezeu de 10 ani fără să sufăr de dispnee, cu toate că puterea plămânilor este foarte scăzută. Strig însă şi eu ca Beethoven: «Prea*înţelepte Dumnezeule, dă-mi ce vrei, fie bine, fie rău, ajunge să vină toate de la Tine», şi «Fie numele Dom*nului binecuvântat», aşa cum m-a sfătuit preafericitul părinte Iacov Tsalikis de la Sfânta Mănăstire a Cuvi*osului David, precum şi «Slavă Domnului, Cel Care le-a făcut pe toate».

În ziua întristării mele L-am căutat pe Dum*nezeu şi pentru aceasta nu numai că-L voi căuta, dar Îl voi şi mărturisi.

Minunile s-au petrecut una după alta: Prin Sfântul Partenie, Episcopul din Lampsakos, cel făcă*tor de minuni, a cărui biserică se află la Fundaţia Lyrios din Mati Attikis (Sfântul Partenie este serbat la 7 februarie, şi el este sfântul apărător de cancer. Mâna dreaptă a Sfântului Partenie se află la Sfânta Mănăstire a Sfântului Nicolae din Andros, la care de multe ori m-am închinat). Prin mijlocirile Sfântului Nectarie, a Sfântului Patapie, a Cuviosului David din Evvia, a Sfântului Efrem din Nea Makri pe care i-am implorat prin rugăciunile mele. Şi prin rugăciunile duhovnicului meu, neuitatul părinte Grigorie, Mitro*politul de Kastoria. Prin rugăciunile părintelui Sofro*nie de la Essex, Anglia, a părintelui Porfirie, a pări*ntelui Iacov Tsalikis şi a părintelui Paisie de la Sfân*tul Munte.

În clipa de faţă mă aflu în viaţă, deşi doctorii s-au pronunţat că n-o să trăiesc, întrucât a treia şi a patra operaţie de cancer la plămâni nu s-a făcut nimănui pe plan internaţional.

Părintele Porfirie şi părintele Sofronie de fiecare dată când îi vizitam, îmi ziceau: „Ai să te faci bine”. Au trecut 10 ani de la ultima operaţie şi cu aju*torul lui Dumnezeu boala s-a oprit. Eu însă nu am încetat să-l chem într-ajutor pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii, şi pe Sfântul Partenie, care este sfântul vindecător de cancer.

După 4 ani, ducându-mă la Londra pentru exa*men medical, doctorului i-au dat lacrimile, când m-a văzut şi a spus: «nu mai speram să te revăd... ».

Cu adevărat, toate acestea pe care le-am citit sunt mai mult decât cutremurătoare. Domnul Stefanos, după atâtea întâmplări, trăieşte în chip miraculos, fiind scăpat complet de cancer chiar din 1988, cu toate că doctorii de la Londra, unde au avut loc toate operaţiile, declarau soţiei lui, doamna Garifallia: „Nu va trăi, curând va surveni moartea, pentru că nu este posibil ca numai patru celule să fugă. Să vedem câte altele vor fi scăpat şi unde s-au dus şi s-au cuibărit”. Şi totuşi trăieşte şi fără probleme respiratorii.

Plin de recunoştinţă faţă de sfânt, i-a zidit şi bisericuţa de la Fundaţia Lyrios, în Mati Attiki, după ce a cerut aprobarea de la mitropolitul de atunci al Atticii, neuitatul Dorotheos, care, când a aflat de minunea Sfântului Partenie, a fost adânc emoţionat şi şi-a dat consimţământul.

(Maria Meletiou-Makri, Un sfânt din vechime viu printre noi, Sfântul Partenie din Lampsakos (Sfântul ocrotitor al bolnavilor de cancer), Editura Bunavestire, p. 78-83)

O femeie oarecare, de neam bun şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să vândă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică şi stând înaintea Presfintei Născătoare de Dumnezeu a zis acesteia, cu lacrimi:

„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane fiice ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.

Acestea zicând mama cea evlavioasă, a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfânta icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.

Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr în chipul fulgerului, care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea Cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luând femeia banii în dar, îngerul s-a suit în Ceruri, iar dânsa a căzut la pământ cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală. Apoi cheltuind, le-a îmbrăcat pe fete şi le-a cumpărat cele de nevoie ale vieţii lor.

Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că maica lor le-a vândut cinstea vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani. Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţi-vă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor, şi dacă vă veţi ruga cu neîndoită credinţă, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”.

Deci ascultând ele învăţătura mamei lor, s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat în destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la Împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că Împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune şi lacrimile nevinovatelor tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune le-a ajutat întru acest chip:

La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătură un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile, întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri Împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”.

Acestea zicând, a pus pe capetele lor cununile şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o!, ascultătorilor că au luat fecioarele şi câtă înspăimântare cei ce stăteau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; au alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti şi, în scurt, tot norodul se întrecea, cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru această cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit Împărătesei celei vrednice de cinste.

Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit averi nenumărate, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi au hotărât pe o fecioară stareţă într-o mănăstire şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună, şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu această binecuvântata tagmă. Iar acele două starețe minunate s-au săvârşit cu sfinţenie, şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru Împărăţia cea Cerească, pe care, o!, de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)

Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs accidentul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.

În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu îmi mai păsa de nimic. Soţul meu a trecut toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.

Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!”. Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.

După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist, sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat nici un corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.

(Sfântul Nectarie - minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 48-49)

Au trecut opt ani de la ziua nunţii lor. În zadar au aşteptat însă domnul Ghlorgos K. şi soţia sa să le vina pe lume un copil. Inima lor este arsă de o tristeţe adâncă şi de nevindecat. Ce jalnică este viaţa pentru o femeie care nu are copii, care nu este mamă! Soţul, întristat şi el, încearcă să-i dea curaj: „Ai răbdare, îi spune, asta-i voia Domnului; cu lacrimi şi supărare nu poţi să schimbi nimic. Scopul nunţii nu este numai dobândirea copiilor, ci şi creşterea noastră duhovnicească, unirea aici şi în veşnicie cu Dumnezeu”.

Doamna Arhondula stăruia însă să se roage, să se roage din toată puterea sufletului ei. De mică, mama o învăţase să se roage totdeauna pentru că, spunea ea, adevăraţii oameni se roagă din toată inima şi rugăciunea îi înarmează cu răbdare şi perseverenţă în luptele grele ale vieţii. Mersese de multe ori cu familia şi la biserica Sfântului Ioan. După căsătorie se ruga adesea: „Mare Sfinte Ioane, te rog, te implor, mijloceşte către Domnul nostru şi roagă-L să mă învrednicească să devin şi eu mamă. Oamenii şi ştiinţa lor mi-au spus că eu nu voi fi niciodată mamă. Braţele mele vor rămâne goale, casa întunecoasă, inima mea îndurerată. Eu, Sfinte Ioane, voi aştepta răspunsul din Ceruri, să-mi dăruiască Dumnezeu un copilaş, să-mi umple casa, inima şi viaţa întreagă de bucurie. O să aştept, Mare Sfinte Ioane...”

*

Iarna lui 1979. Posomorâtă, doamna Arhondula încearcă să-şi adune gândurile şi să se roage. Nu poate însă, este istovită şi simte ceva urât înăuntrul ei. Ar vrea să plângă, să strige, să ameninţe. Se întoarce, vede pe perete icoana Sfântului loan şi izbucneşte în lacrimi: „Ce ți-am făcut Eu, Sfinte Ioane, de ce mă urăşti? De ce Dumnezeu nu vrea să-mi dea această bucurie? Sfinte Ioane, mă urăşti?”.

Noaptea următoare se aud paşi urcând scările ce duc către casa lor şi cineva bate la uşă. S-au trezit amândoi, ea, şi soţul. A ieşit doamna să deschidă. În întunericul de afară vede o lumină având chipul Sfântului Ioan: „Arhondula, ce rugăciune a fost aceea pe care ai făcut-o aseară? Sfinţii nu urăsc pe nimeni. Nu este însă voia lui Dumnezeu să dobândeşti acum copii. Vor mai trece doi ani şi va veni şi această bucurie”.

A dispărut lumina, s-a stins şi ecoul glasului Sfântului.

Au trecut cei doi ani, apoi a venit şi bucuria de la Dumnezeu: primul, al doilea şi al treilea copil. Glasurile lor duioase au umplut acum de fericire casa şi inimile părinţilor.

3 decembrie 1979

(Sfântul Ioan Rusul, mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, Editată de Mănăstirea Crasna, p. 49-50)