Annyta, trebuie sa te contrazic. Dictonul, la care faci referinta spune asa:
- inteleptii invata din experienta altora;
- oamenii obisnuiti din propria lor experienta;
- iar prostii nu invata niciodata.

Iar in ceea ce priveste mersul la biserica din obligatie, nu este niciodata inutil. Nu se stie cand, in ce moment al vietii, omul isi va aminti de acest mers la biserica. Gandeste-te ca omul se si roaga cateodata, fiind cu gandul aiurea. Totusi Dumnezeu il vede si pe acesta. La fel, cred eu, il vede si pe cel, care merge la biserica din motive independente de vointa lui: acest lucru se numeste ascultare.

Dumitrule, tu eşti ateu. Aşa am înţeles eu din propriile tale mărturisiri.
Ei bine, bunicul meu patern a fost ateu, ca şi tine. Aşa am înţeles eu din propriile lui mărturisiri.
Când eram copil, foarte şturlubatic fiind, uneori cu mult peste măsura cuviinţei, tataia îmi spunea: ai 5 ani, de-acum eşti băiat mare, trebuie să te pedepsesc pentru ce ai făcut, îmi pare rău! Şi mă pedepsea, trăgîndu-mi o mamă de bătaie, astfel: cu un deget, pe spinare, cum i se părea bunicului meu că e potrivit pentru vârsta mea...
La 6-7 ani mi-a comunicat că e silit să înăsprească pedeapsa: mă articula, după mari boroboaţe (mi-e jenă să spun...), de data asta cu ... 2 degete. Că eram băiat şi mai mare, de-acum...
În fine, ultima bătaie zdravănă, am primit-o de la bunicul când aveam vreo 10 ani... I-am dat cu un cartof în cap, de nervi.... A căzut moşul, ameţit de lovitură şi surprins foarte, apoi m-a anunţat că e groasă rău. Şi mi-a tras o lovitură zdravănă, de-o ţin minte şi azi. O mângâiere, se înţelege, cu 3 degete, pe spinare...
Acuma să nu credeţi că tataia era Morihei Ueshiba, care ucidea un taur cu un deget!

Tataia, care făcuse războiul şi niscaiva puşcărie comunistă (scurtă, 3 ani, ca orice român decent) a fost în mare încurcătură când am împlinit vreo 12 ani şi am făcut o boacănă şi mai mare (am furat o mulţime de bani, ca să îmi împlinesc o dorinţă împreună cu alţi copii din gaşcă...). Ar fi trebuit să mă troznească, de data asta, cu ...4 degete.
Îmi aduc aminte cât era de încurcat... Se oprise, stuporat... habar nu avea ce să facă... Nu i se mai întâmplase, bag seama...
Bunicule, bunicule!...
Te-ai oprit stânjenit, ai lăcrimat, ai pus capul între umeri ca un câine jigărit şi ai plecat umil în fundul curţii să spargi lemne... Şi nu te-ai mai întors până la miezul nopţii...
Îţi era atât de greu să rezolvi problema, încât ai plecat ruşinat şi umilit... Ai spart o groază de buşteni în noaptea aia, cât să ne-ajungă pentru două ierni grele!...
Ruşinea şi umilinţa ta, bunicule, mă onorează că ţi-am fost nepot. Dumnezeu să te ierte, să te pomenească bunicule, şi să ştii că am înţeles de la tine o parte din ce înseamnă dragostea, cumpătarea, iertarea. Omenia, în fond.

Bunicul ar fi trebuit să fie o brută, după anii de război şi după temniţa comunistă.
Era doar foarte delicat, muncitor, supus, cam închis în sine şi foarte serios.

Şi era ateu, Dumitrule, Dumnezeu să-l ierte!

Cu totul de acord!...:)
Pedeapsa potrivită e o artă!

eu am dat un maxim.
sunt împotriva bătăii.
consider că bătaia pe care parintele o da copilului, ar trebui să o primească el.
vrem să avem copii perfecţi, dar ca părinţi nu suntem nici măcar mediocri. asta este realitatea.

sunt împotriva bataii.
observ că sunt mulţi batausi pe forum şi am dat un exemplu maxim de "bataie". dacă pomeneam de mangaieri îmi sareau în cap.

Eu nu l-am privit niciodata pe Dumitru ca pe un ateu.
Spre deosebire de alti atei de pe forum, am remarcat la el ceva deosebit.
Eu l-am perceput ca pe o persoana care cauta.
Desi nu-l cunosc personal, nu-l percep ca pe un ateu, chiar daca el uneori se declara astfel.
Dumitre, iarta-ma ca nu ma adresez direct tie.
Ce am scris acum e reactia mea la ce a scris Cezar.

nici o problema. mulţumesc pentru intervenţie.
nu m-a deranjat comentariu lui Cezar.

intrebare !
 

Cristos nu avea o esenta duala .cumva ???!!!

Sa ne intelegem: e vorba de o usoara atentionare, nu bataie sora cu moartea. Sa pastram proportia: un adult de de doua ori mai mare decat un copil; deci palma lui sa fie usoara; vocea lui sa fie ferma, dar sa nu zbiere. Scopul nu e de a inspaimanta copilul, ci de a-l face atent, ca sa se concentreze la ceea ce face. Severitate, cand e cazul, nu teroare.

eu la asta m-am referit.

E in ordine. Din pacate unii inteleg altfel lucrurile: ei ar vrea sa lipseasca parintii de orice autoritate, in asa fel, incat copilul sa faca doar ceea ce ii convine. Rezultatul este de multe ori dezastruos, iar parintii disperati stau si nu stiu ce sa faca, atunci cand copilul, respectiv tanarul, nu da randament la invatatura, sau s-a apucat sa experimenteze droguri, sau ... cate si mai cate.
Oare dragostea parinteasca trebuie sa se rezume doar la a-i da copilului tot ceea ce isi doreste acesta, fara sa ceara ca acesta sa si presteze ceva la scoala, acasa si in societate, spre binele lui si al viitorului sau?!?
Deja tinerii dau dovada de o salbaticire, prin evitarea cununiei, prin schimbul des de parteneri de viata, prin fuga de responsabilitate si a fuga in fata greutatilor. Aceste lucruri de unde vin, daca nu de la lipsa oricarei discipline in viata tinerilor, pentru ca nu au fost obisnuiti sa asculte, ci doar si-au facut propria voie.

Este o perioada in viata copilui in care mai este nevoie sa lovesti butonul de reset, desigur - doar in paralel cu o educatie/atitudine corecta.
Nu e deloc abuziv - asta e felul in care suntem construiti.

Poate la unii merge si ajung oameni si fara - dar sunt cazuri rarisime.

Problema este ca o data ce ai trecut de acea varsta si nu ai reusit sa implementezi o educatie corespunzatoare, apelul la butonul de reset poate deveni chiar contra-productiv.

Iar unii (parinti), din pacate, au impresia ca poate tine chiar loc de educatie corespunzatoare.

Si cand spun "educatie corespunzatoare" ma refer la discursuri verbale, uneori chiar lipsite de fundamentul exemplului peronal, ci un intreg arsenal de metode prin care ajuti copilul sa-si improprieze propriile tale standarde morale (care, presupun, ca se afla la un nivel corespunzator).

La atat se rezumau pedepsele sau bataia?
Ca daca asta era tot, nu e de mirare ca o data cu timpul escaldaau si poznele.

Meşteşugul rar al blândeţii, mai ales când e dospit şi cu umor
(azi consider că bunicul avea mult umor când mă pedepsea, aproape ca într-un joc, în modul acela delicat - sugera, printre altele, că ne prefacem, că de fapt nu pe pedeapsă trebuie să punem accentul ci pe căutarea unei clipe de reflecţie în vederea îndreptării, pe judecată sănătoasă şi voinţa cultivării binelui)

acest meşteşug, aşadar, poate să nu dea roade pe moment, în iureşul torentului unui eveniment, iureş pe care l-aş compara cu iuţeala unui pârâiaş de la munte

însă poate deveni, într-un suflet predispus la căutarea căii drepte, un reper luminos şi statornic pe oceanul învolburat al vieţii întunericite, astazi, mai mult ca oricînd. Ocean în care căutăm cu toţii azi, limanul...

De fapt asta era şi diferenţa de fond între tata şi bunicul, aşa cum am resimţit-o eu: tata obişnuia să ceară şi să impună măsuri în forţă, radicale (care pe mine m-au traumatizat sever şi care mă chinuiesc şi astăzi), în vreme ce bunicul avea mereu o perspectivă largă şi răbdătoare, mizînd pe organizarea treptată a unui sens în lumea ce avea să vină. Tataia privea mult mai departe, lucra la situaţii şi vremuri pe care iată că le trăim, pe când tata, miop, nu reuşea să le sesizeze. Cuprins în iureşul triumfalist al tinereţii lui şi al ordinii impuse cu forţa de comunişti (dintre care tata făcea parte), nu vedea mai departe de cuşca cu zăbrele aurite în care fusese vârât de istoria minunatului popor româno-rus care ne-a zămislit pe toţi cei prezenţi.

Forţa câştigă adeseori pe termen scurt. Câştigă strivind, câştigă des-fiinţînd. Buldozer. Bătaia induce frica, frica paralizantă, frica înlăuntrul căreia nu e posibilă nici o dezvoltare sănătoasă a unui suflet de copil şi de om. Ci doar simfonia cavernelor săpate prin bătaie în sufletul fiecărui copil.
Blândeţea, însă, dospită în aluatul dragostei şi al înţelepciunii, se dovedeşte întotdeauna învingătoare pe termen lung.
Fericiţi cei crescuţi de părinţi blânzi şi înţelepţi, cu meşteşug în arta admonestării şi pedepsei potrivite fiecărei situaţii şi fiecărui copil în parte!

Destul de departe de discuţiile purtate pe tema bătăii ca mijloc de "educaţie" a copiilor, un articol despre bătaie ca practică ascetică extremă, treabă de/pentru oamenii mari...

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ma-140348.html

Imbratisarea de bunavoie a durerii, ca metoda duhovniceasca, alunga patimile, intareste puterile sufletesti si atrage Harul lui Dumnezeu. Scopul oricarei asceze nu este durerea sau lipsa, ci starea sufleteasca de nepacatuire, pe care o favorizeaza teama de durere. Acest lucru, desi este greu de primit, constituie o veritabila mostenire patristica.

Cuviosul Efrem Filoteitul spune: "Este foarte probabil ca monahii de astazi si crestinii nevoitori sa se mire si sa se intrebe cum poate un tanar ascet sa se loveasca atat de nemilos pe sine insusi. Oricat de infricosator ar suna, aceasta nu este o anomalie sufleteasca si nici un caz unic in scrierile ascetice. Patericele si Scara Sfantului Ioan sunt pline de astfel de nevointe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfantului Duh, nu este pedepsit, ci supus mintii stapanitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigator de trup, ci de patimi.

P.S. Câtă deosebire între violenţa adulţilor care îi silesc pe copii să se supună prin bătaie (pe care copiii nu o înţeleg, nu o doresc, pe care o suportă greu, care îi sperie teribil, care le surpă încrederea în oameni şi în iubire etc.) şi nevoinţa ascetică - îmbrăţişare de bunăvoie a durerii, liberă alegere a atletului lui Hristos, armă împotriva plăcerii care moleşeşte şi, treptat, ia în stăpânire deplină duhul.

Asa cum ai povestit tu (desi sunt poate elemente relevante care au fost lasate deoparte) ambele cazuri le vad ca doua extrem.
Bunicul nu te batea - dar alte pedepse (serioase, nu bataia cu 2 degete) impunea in masura in care educatia ta cadea in sarcina lui?
Sau prefera sa o vada ca fiind atributul exclusiv al tatalui tau?

Si inca ceva care nu ai inteles probabil, consider ca bataia este utila/eficienta doar pana la 4-5 ani - depinde de copiil, dupa aceasta varsta devenind, asa cum am spus, contra-productiva.

In rest, exista masuri coercitive mult mai eficiente educational care pot si trebuie implementate, dar nu abuzate, pentru o educatie eficienta.

Într-adevăr nu am înţeles.
Nu înţeleg.
Şi rog pe Bunul Dumnezeu să nu înţeleg niciodată o asemenea ... neînţelegere
în materie de om, copil, educaţie.

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar mi se pare uluitor să pledăm pentru utilitatea bătăii unui copilaş de până la 4-5 ani! Nu aşa cunosc eu copiii şi copilăria, să fiu iertat...

"bătaia este utilă până la 4-5 ani". exact când copilul este lipsit de discernământ.
copilul va înţelege fix nimic din "corectia" aplicată de părinte.
singura "invatatura" reţinută, va fi frica.
să bagi frica in mintea unui copil exact în perioada în care îşi formează personalidatea, asta da păcat.
bătaia este argumentul părintelui prost.
nu ai fost în stare să creezi în canal de comunicare între tine şi copilul tău, şi spui că cea mai bună metodă este bătaia.
bătut ar trebui părintele ce apelează la astfel de metode.
nu am înţeles niciodată de ce vrem să fim părinţii copiilor noştri, dar rareori prietenii lor.
copii au nevoie de prieteni.
şi aici este şmecheria. tu ca părinte trebuie să devii prietenul copilului tău.
SA FII, nu să crezi că îi eşti prieten.

altfel, o să-şi caute prietenii în altă parte şi s-ar putea să nu-ţi convina noul anturaj.
"aşa te-am învăţat eu?" vei spune.
exact aşa.
nu eşti de acord cu faptul că în anturajul copilului tău, impunerea punctului de vedere se face cu bătaia?!

Cu totul de acord, frate Dumitru!

Aş mai adăuga un singur lucru: în urma tratamentului coercitiv copilul devine rebel (adică se îndrăceşte în diverse grade), mai întâi în ascuns apoi pe faţă, subminînd cu micuţele lui puteri (care sunt de fapt uriaşe) toată ordinea drăcească pe care părinţii nebuni au prăvălit-o peste el. Un drac se împotriveşte, vai, altor draci: iată pe scurt conţinutul sufletesc al copiilor bătuţi de părinţii lor. De aici tensiunea de iad care domneşte în sufletul micuţilor şi care se exprimă în comportamentele lor, în simţaminte, în visele coşmareşti, în violenţa lor infantilă, în nesupunere, în masturbaţie, fumat, alcool, mutilarea corpului propriu şi al altora (piercinguri, tatuaje, automutilări etc.).
Lipsit de dragoste şi înţelepciune, copilul îşi făureşte propriile variante şi cosmosuri ale iubirii şi înţelepciunii. Din păcate, aceste soluţii sunt, totuşi, copilăreşti şi duc aproape mereu la necazuri mari, la nenorociri. Întrucât sunt delirante, în dezacord cu realitatea efectivă pe care micuţul încă nu o pătrunde, neavînd instrumentarul necesar pentru astfel de înţelegeri şi demersuri ale vieţuirii.

Cred că eşecul oricărui destin omenesc trebuie căutat mai întâi în calitatea relaţiilor dintre copil şi educatorii săi, dintre care primii sunt părinţii.
După cum, reuşita unui om de a deveni om şi sfânt este rodul unei parentări iscusite (care se poate relua, pe cu totul alte coordonate, chiar în viaţa adultă, în relaţie cu un părinte duhovnicesc veritabil, de exemplu). Din care, desigur, nu poate lipsi prezenţa Marelui Părinte şi a Familiei Lui.


P.S. O ilustrare excelentă a acestor realităţi crunte din lumea copiilor şi a devenirii lor printre adulţi o constituie filmul "După dealuri", dezbătut pe alt topic.

Nici eu nu înţeleg...
Şi nici nu vreau să încerc să înţeleg... :(
Şi vă daţi seama, domnule profesor, că astfel de opinii sunt susţinute fix pe un forum... creştin ortodox.
De ce oare?... Cum vă explicaţi dvs, ca psiholog creştin, această atitudine: mărturisire corectă a credinţei şi, în acelaşi timp, promovarea pedepselor fizice pentru copilaşii incapabili de a se apăra?
Oare pentru că suntem noi înşine copii la minte, iar nu copii când e vorba de răutate (cf. I Cor14, 20)?
Sau... de ce?

Personal nu mai găsesc de spus altceva în afară de ceea ce aţi scris dvs la semnătură: "Doamne, miluieşte"!
Dumnezeu să fie cu dvs şi vă mulţumesc mult pentru gândurile pline de înţelepciune şi dreaptă socotinţă pe care le găsesc în toate mesajele pe care le scrieţi!

Doamne ajută!

Şi printre puţinii care au exprimat un punct de vedere creştin se numără domnul Dumitru care, în mod surprinzător, se declară... "ateu".
Dacă stau bine să mă gândesc, cred că diferenţa dintre noi, cei ce ne spunem "creştini" şi domnul Dumitru este următoarea:
dumnealui Îl caută pe Hristos, conştientizând condiţia creştinului de fiinţă căutătoare, într-un proces de "conversio continua"; noi nu-L mai căutăm... fiindcă ne imaginăm că L-am găsit. Noi suntem asemenea fiului cel mare şi "cuminte" din parabolă, incapabil de a se bucura de căutarea şi revenirea acasă a fraţilor noştri; domnul Dumitru şi alţi "atei" asemenea sa se comportă asemenea Lui Iov şi, când se vor întoarce desăvârşit, vor fi ca fiul cel risipitor - se vor încredinţa cu totul, necondiţionat şi fără şovăire dragostei nemărginite a Tatălui Care, în tot acest timp al căutării, i-a călăuzit neîncetat spre Sine. Noi prea puţin mai ştim ce-nseamnă dorul după Hristos, căutarea, tânjirea după dragostea Sa, lupta neîncetată în urcuşul anevoios (şi uşor totodată) al credinţei. Noi suntem prietenii lui Iov şi, tocmai de aceea, această categorie de "atei" se vor ruga pentru noi la Judecată.
"Dumnezeu este pururea Cel tainic, Cel căutat", este Calea, Pedagogul şi Ţinta existenţei noastre! Când, oare, vom înţelege aceasta?...

P. S. Îl rog pe domnul Dumitru ca, dacă am scris ceva inexact despre dumnealui, să mă corecteze... Nu-l cunosc personal, dar acestea sunt gândurile pe care mi le inspiră mesajele pe care le scrie aici, pe forum - mai ales o postare mai veche, în care-mi spunea că... şi-ar da şi viaţa pentru a dobândi certitudinea existenţei lui Dumnezeu!

câţi parinti au curajul să recunoască asta?

ps: nu am înţeles legătură cu "După dealuri"

mă magulesti cu comentariul tău. şi recunosc, simti o stare de bine când cineva te laudă, în orice fel.
dar, ca să fiu sincer, eu nu îl caut pe Hristos.
eu caut adevărul, oricare ar fi el.
acum sunt aproape sigur că teoria evoluţiei este adevărată.
acum 15 ani, eram sigur de existenţa lui Dumnezeu.
concluzia? sunt sigur, doar că nu sunt sigur de nimic. dar nu deznadajduiesc niciodată. pentru că nu mă opresc din căutare niciodată.
ce este adevărul absolut? dacă l-aş şti, i-aş face de ruşine pe toţi filozofii omenirii. tocmai de aceea nu o sa-l aflu vreodată.
sau mai ştii? poate deja cineva l-a formulat candva.

Cele două personaje feminine, cele două prietene, au crescut în orfelinat. Au avut parte de o parentare aparte, instituţionalizată.
Una dintre ele trăieşte experienţa nouă şi binefăcătoare a re-parentării, prin intrarea în mănăstire. Sufletul ei se însănătoşeşte, stihiile se refac prin grija măicuţelor şi a preotului. Are în sfârşit o familie adevărată, o mămică şi un tătic, surori etc. Viaţa ei este curată şi frumoasă. Este un succes al dragostei şi înţelepciunii. Ea este personajul pozitiv al filmului.
Cealaltă, din păcate, nu are parte de însănătoşire ci, dimpotrivă, de o amplificare a carenţelor sufleteşti prin continuarea vieţii într-o lume fără iubire, o lume demonică, strivitoare de suflete omeneşti.
Întâlnirea dintre cele două foste copile de orfelinat este sfâşietoare. Ne arată limpede ce înseamnă şansa re-învierii şi contraşansa coborârii încă mai adânci în infernul lipsei de iubire.

Un copil care are parte, în sfârşit, de iubire şi înţelepciune parentală.
Un alt copil, care are parte, în continuare, de strivirea omenescului din el.

Asta e legătura dintre film şi topicul de faţă: dragostea şi priceperea părinţilor buni înving răul care dă târcoale copiilor. Bătaia şi alte forme de opresiune amplifică răul până la des-fiinţarea copilului şi victoria definitivă a răului, a bolii şi a morţii.

Nu despre film vorbesc aici (cel mult îl iau ca material ajutător, cum am făcut şi când mi-am pomenit tatăl şi bunicul), ci despre extraordinar de importanta şi delicata misiune a părinţilor de a fi "buni", de a fi îngeri păzitori / slugi vrednice pentru copiii lor.
Părinţi care suntem, în fond, personaje din parabola talanţilor... Vrednici sau nu de slujire, gropari ai darului primit sau lucrători răbdatori şi pricepuţi.
Iar pentru a fi bun lucrător, musai să îţi recunoşti mereu greşeala, de câte ori apare ea în slujirea ta grea şi să cauţi îndreptarea ta, iar nu a copilului, mai întâi.

daca mă gândesc la cei ce comentează pe acest forum, incluzandu-mă şi pe mine, cred că ai înţeles cel mai bine acest film.

Mult m-a emoţionat copila care îi spune preotului, cu câtă duioşie, "Tati...". Câte simţăminte se ascund în acest cuvânt, numai Dumnezeu ştie...
Şi cealaltă fată, sărmana, care o ceartă mereu, câinos: "nu-i mai spune aşa!"

E o prăpastie de netrecut între cele două suflete altădată îngemănate.
Este prăpastia dintre viaţă şi moarte, dintre ură şi iubire, dintre cunoaştere şi ignoranţă...

Tati! Dragă Tati! Iubitul nostru Tati... Papa!...
Aşa s-ar cuveni să Îi spunem şi noi, creştinii, Tatălui nostru Celui din Ceruri...
Avem toate motivele, toată îndreptăţirea.
Dar alegem, vai, să nu o facem. Îl percepem mai degrabă ca pe o fiară înfricoşătoare, vai de capul nostru bolnav şi de inima noastră împietrită.

si când te gandesti că majoritatea nu au văzut decât o pereche de sani, au auzit nişte înjurături şi au reţinut un mesaj anti-creştin ...

Oare prin bătaie se obţine un astfel de moment înduioşător/încântător?
http://www.youtube.com/watch?v=Wzb4rJWWfuM

Să fie un înger fals în minutul 2,10 - 2,30?

De câte ori îi batem pe copii, ei ne răspund astfel, ruşinîndu-ne foarte...:

http://www.youtube.com/watch?v=94UqJQiTcgk

http://www.youtube.com/watch?v=Lyn9IoEQiAo

"Vreau şi eu lumină pentru viaţa mea" - spune copilul...
Nu-l mai bateţi, părinţi dreptmăritori, în genunchi cu umilinţă vă rog, nu-l mai bateţi oricâte boroboaţe ar face!

Poate se va întreba cineva de ce am postat momente din viaţa ... "sectanţilor"...
Poate îmi veţi reproşa că mă dezic de Ortodoxie şi că sunt, de fapt, un lup în haine de oaie, cum am auzit că se spune la noi... Că fac prozelitism pe faţă, cu neruşinare...

Ei bine, creştin ortodox fiind eu, găsesc că singurul lucru creştinesc şi ortodox pe care îl pot face este să spun acestor copii şi părinţilor şi educatorilor lor care aparţin unei confesiuni creştine: Bravo, din toată inima! Jos pălăria! Domnul să vă binecuvinteze!

În fine, puţină euritmie: http://www.youtube.com/watch?v=bg985TwA5-8

faptul că recunoşti o valoare între membrii altei confesiuni, înseamnă mult. eşti o piatră rară.

Da, poate deja Cineva l-a formulat cândva...
Tocmai de aceea, merită să căutaţi în continuare! :)
P. S. De ce oare, pe parcursul scurtei noastre existenţe în lumea aceasta, tânjim din întreaga noastră fiinţă după aflarea adevărului absolut, după viaţă şi perfecţiune în toate, deşi conştientizăm atât de clar că suntem muritori, condamnaţi să trăim într-o lume imperfectă şi limitată?... Oare nu cumva tocmai pentru că sensul existenţei noastre... transcende lumea şi istoria... de fapt, prefer să mă opresc aici, ca nu cumva să credeţi că mi-am pus în gând să ofer răspunsuri definitive, să repet şabloane şi formule...
Gândirea liberă, luminată şi călăuzită de harul credinţei statornice sau de dorinţa profundă a căutării adevărului, este una dintre valorile esenţiale aduse de Hristos în lumea aceasta: "Caută şi vei afla. Bate şi ţi se va deschide".
De aceea, în opinia mea, "liber-cugetătorii" autentici pot fi împărţiţi în două categorii:
1. cei care caută neîncetat, având convingerea (sau măcar nădejdea) că vor găsi cândva;
2. credincioşii autentici.
Ateii vehemenţi pe de o parte şi "credincioşii" habotnici, superficiali, formalişti şi intoleranţi pe de altă parte au uitat (dacă au ştiut-o vreodată) faptul că libertatea gândirii şi a duhului este, poate, alături de iubire şi credinţă, cel mai important bun spiritual al fiinţei umane, care ne poate deschide orizontul duhovnicesc şi intelectual până la cunoaşterea şi trăirea relaţiei personale cu Dumnezeu.
Cei indiferenţi faţă de credinţă sau obsedaţi de combaterea acesteia, precum şi "credincioşii" care transformă credinţa în ideologie şi colecţie de definiţii arhaice ignoră, "cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă", chemarea mereu actuală pe care Hristos ne-o adresează: "Cere şi ţi se va da. Caută şi vei afla. Bate şi ţi se va deschide". Cu alte cuvinte (dacă mi-ar fi îngăduit să reformulez cuvintele Sale): fiţi liberi şi aveţi încredere!

Completez mesajul anterior, ca nu cumva unii dintre colegii de forum să-mi reproşeze faptul că... aş îndemna la necredinţă, scepticism sau relativism dogmatic.
Pentru noi, cei deja miluiţi cu DARUL nemeritat al credinţei, gândirea liberă nu presupune îndoială, ci căutare a lui Hristos, de dragul Său şi împreună cu El! Nouă Domnul ne adresează cuvintele: "dacă rămâneţi în cuvântul Meu, veţi fi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi".
"O, Adevăr, Adevăr! Cât de duios suspină sufletul meu după Tine" - I se adresa lui Hristos, cu mirare şi cu dor, Fericitul Augustin.
Toţi ne aflăm pe drumul căutării, doar că noi, cei care deja credem, suntem... "elevii" mai slabi, cărora Învăţătorul Cel divin ne-a dat de-a gata lecţiile pe care n-am fi fost în stare să le-nţelegem altfel, iar cei pe care i-am numit "căutători" (din a căror categorie cred că face parte domnul Dumitru) sunt "olimpicii" de care Hristos Se ascunde, pe care-i pune la încercare, la "olimpiade duhovniceşti", bine ştiind că ei sunt dispuşi să facă un efort incomparabil mai mare de dragul bucuriei de a-L găsi.
Şi când Învăţătorul va aprecia că ei s-au străduit destul de mult... li Se va descoperi şi "cei din urmă (care au găsit mai târziu credinţa - n.n.) vor fi cei dintâi, iar cei dintâi (noi, cei care deja credem - n.n.) vom fi cei de pe urmă".
Dragostea e nedreaptă...

Ultimul mesaj off topic, cu rugămintea adresată lui admin de a-mi scuza postarea unor mesaje "filosofice", să spunem pe un thread dedicat unei cu totul alte teme de discuţie. Mai am în minte un gând pe care nu mă pot abţine să nu-l scriu aici...
Noi încercăm să le oferim celor care vor să intre în dialog cu noi despre credinţă definiţii, predici, învăţături despre Hristos. Ne este atât de greu să înţelegem faptul că, aşa cum spunea părintele mărturisitor Constantin Sârbu, oamenii nu vor predici despre Hristos, ci-L vor pe Hristos Însuşi!

Doamne ajută şi slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Nu gasisi ceva de la "Abracadabra" s-au cum s-o mai fi chemand emisiunea aia de copii de duminica dimineata care tine loc de mers la biserica?

Sunt sigur ca ar fi fost la fel de educativ si pe subiect :)

cineva sau Cineva.

Sau un bolovan rar. :)

probabil e un compliment, având un vedere ca un bolovan este mai mare decât o piatră.