Nu cred că e uşor de găsit o explicaţie la problema pe care o ridici, dragă fallen. Ce ştiu este că, cel puţin de când te apuci de credinţă, viaţa devine o luptă permanentă, pe care o porţi în primul rând cu sufletul tău, care e asaltat de tot felul de încercări, dintre care cele mai grele vin din partea celor pe care-i îndrăgeşti cel mai mult. Pentru că pe nimeni, în afară de Dumnezeu, nu-l primeşti în cea mai profundă intimitate a inimii. Dacă nu-l primeşti acolo cred că nu trăieşti Taina. Iar dacă l-ai primit, viaţa ta devine viaţa lui şi viaţa lui devine viaţa ta; trăieşti prin el, trăieşte prin tine. Însă din cauza asta şi atunci când te răneşte - cu un cuvânt, o atitudine, un păcat - te doare mult mai tare. Iar despărţirea (care poate fi precedată de nenumărate despărţiri petrecute anterior în suflet) devine sfâşietoare şi nu poţi s-o simţi altfel decât ca pe un păcat capital împotriva unităţii către care tindeaţi şi pe care poate o şi realizaserăţi cândva.
Cred că tocmai unitatea asta, care te poate duce până la Dumnezeu, o urăşte cel mai mult diavolul, şi face tot posibilul să o distrugă, ispitind în fel şi chip. Pentru ea trebuie luptat, iar lupta e cu adevărat pe viaţă şi pe moarte.
Dar în lupta asta e obligatoriu ca soţii să rămână în permanenţă aliaţi, să fie conştienţi că sunt mereu asaltaţi de gânduri de reproş, să le respingă de fiecare dată, să taie răul de la rădăcină. Ăsta e un război similar cu al monahilor, cred, chiar dacă ispitele sunt altele. Nu e mai puţin dramatic. Şi nu poate fi câştigat decât rămânând împreună în harul lui Dumnezeu.
Cei ce reuşesc să iasă biruitori din asta vor putea gusta, poate spre capătul acestei vieţi, din vinul cel din urmă, mai bun decât cel dintâi.

Parintele Emilian Simonopetritul spune: "Trebuie sa constientizam ca daca dam gres in casatorie, am dat gres mai mult sau mai putin si in viata duhovniceasca. Daca reusim in casatorie, am reusit si in viata duhovniceasca. Reusita sau esecul, sporirea sau naruirea incep in viata duhovniceasca cu casatoria".

Da. Este un studiu amplu asupra casatoriei. Pentru mine nu este ceva nou (iertati-mi lipsa de modestie), insa mi-a facut o deosebita placere sa o citesc caci mi-a intarit inca o data convingerile. Este usor de citit si o recomand tuturor, casatoriti sau necasatoriti.
Va redau cateva pasaje care mie mi-au placut.

"Unirea a doi oameni, unire care, desigur, nu se intampla de la sine, este o reusita continua, rezultata dintr-o influenta reciproca a celor doi, care sunt hotarati sa adanceasca legatura lor, transformand problemele in oportunitati.

Hranirea si intarirea unui sot de catre celalalt nu este doar o datorie a convietuirii in casatorie. Este si o poarta deschisa pentru ca sotii sa se implice intr-un proces ziditor in care se implinesc progresiv calitatile daruite de Dumnezeu celor doua existente. Este un mod in care isi implinesc si nevoia lor fundamentala, omeneasca de a iubi si de a fi iubiti.
Unirea nu este ceva ce se poate realiza o data pentru totdeauna, ci trebuie sa fie hranita pe intregul parcurs al casatoriei.

Toate ideile cuprinse in aceasta carte au putina insemnatate pentru sotii care vor neglija rugaciunea unuia pentru celalalt. In realitate, multe dintre aceste idei si sfaturi, mai ales schimbarile pe care trebuie sa le faca sotii, nu se pot realiza fara rugaciune, caci doar Dumnezeu ii poate schimba pe oameni sau casnicia lor, daca oamenii I-o cer. Aceasta nu se face prin mestesuguri invatate din carti. Imbunatatirea casatoriei presupune cu siguranta schimbari din partea ambilor soti, si prefaceri adanci ale caracterului, ale personalitatii celor doi, lucru care este foarte greu, daca nu cu adevarat imposibil dupa masuri omenesti. Dar cu harul lui Dumnezeu se pot intampla, necesitand intotdeauna timp si mult efort.

Dragoste cea adevarata incepe atunci cand cineva se daruieste pe sine insusi celuilalt.
Dar ce inseamna sa te daruiesti pe tine insuti? Inseamna sa dai din timpul tau, din talentul tau, din lucrurile tale, din cunostintele tale, din puterea ta, din bucuria ta sau din tristetea ta. Felul acesta de daruire este foarte greu pentru omul care nu s-a maturizat si care a ramas la un stadiu de pruncie narcisista. Omul acesta simte ca a da din ceea ce are este o pierdere. Cand da ceva, o face asteptand ceva in schimb. Multe casatorii se constituie intr-un continuu schimb intre soti, schimb ce nu este intotdeauna echitabil.
Insa cel ce iubeste cu adevarat se da pe sine cu bucurie. Nu da ca sa primeasca ceva la schimb, ci doarece daruirea este expresia vietii lui si a bogatiei personalitatii lui, si, deoarece da pe de o parte de bunavoie, pe de alta parte din larghetea inimii lui, dragostea sa este creatoare, ziditoare."

http://tainacasatoriei.wordpress.com...or-casatoriti/

Se intampla insa ca intre soti sa existe si diferente, unul o poate lua inainte, ca sa zic asa, altul ramane in urma pe ici, pe colo. Sunt momente-cheie, acestea. Egoismul isi arata coltii...
Insa dragostea sterge mereu diferentele, care, in fond, sunt doar aparente, cand cei doi sunt sufleteste/duhovniceste "un singur trup".

despre soti
 

Wow ! Ditamai paradoxul..

Aparent...:) Figurile pe care ni le fac cuvintele...

Pai da' lamureste-ne un pic cum vine asta. :) Ca eu una n-am mai auzit de un singur "trup" sufletesc/ duhovnicesc. Si nici nu cred ca se poate, dragule. Ar fi un trup dihotomic si deloc dumnezeiesc, huh? Mult prea polarizat, in majoritatea casniciilor, zic si eu.

Mirela, credeam ca glumesti...
Te rog, mai cugeta un pic, dincolo de aspectul formal al termenilor.
(Uite, ca hint, vorbim de "trupul mistic" al Bisericii, al carui Cap este Hristos. O fi doar trup, cata vreme Dumnezeu e Duh?...:))

Simplu spus asa cum imi vine acum la indemana, ma refer la comuniunea de interese, sentimente, aspiratii, poveri, necazuri, fericiri etc. Asta-i "trupul" comun. Unitatea familiei.
Ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta. Unirea aia, trupul acela, cand toate ale vietii sunt comune si sotii isi poarta unii altora nevoile, cu dragoste. Trupul dragostei lor, inmiresmate de harul care se coboara in Taina Nuntii, Mirela... Dragostea lor, poftim, e un singur trup! Ma refer deci la unitate, cu sensul de organism unic, indivizibil: asta-i cuplul. Ca si cum ar fi un nou individ, individul sui-generis numit "noi". Prin Taina Nuntii, tocmai asta ia nastere! (similar cu nasterea din nou, in duh, la Botez)

Fireste, nu ma refeream la organele anatomice, valeu, asta deja e monstru...:) O fi visul vreunui geneticican frustrat, nicidecum al meu, birrrr...

Am eu impresia sau ai dat-o un pic (cam mult) la întors ? :) Dar nu m-ai convins !

...:) E amuzant dialogul nostru....:)
Mirela, de la inceput am pus ghilimele, te rog sa revezi postarea de la care ai pornit observatia cu paradoxul.. Deci nu o luam la propriu, ca-i bizar (monstru biologic). Cuavntul e duhovnicesc, gasim in Scriptura scris negru pe alb. Iar "talcuirea" mea e aceea, de comuniune a dragostei. E miezul Tainei Nuntii... Eu asa vad, fara nici o gluma (ca treaba e chiar serioasa, de fapt, ca sa devin acum serios de tot: e pur si simplu sfanta sau, ma rog, sfintitoare.)

Toata dihotomia pleaca de la faptul ca trup, cu sau fara ghilimele, este antagonic cu duhovnicesc (care nici macar nu e similar cu sufletesc). Asa ca eu as zice ca nu trebuie fortata nota, oricat de frumos pare a fi a ne lasa in voia scrisului.

In fine, nu vreau sa te supar, deci nu mai insist pe subiect. O seara frumoasa!

Surioara, acu ca m-ai pus pe jar, trebuie sa te faci partasa la suferinta mea...:)
Hai sa vedem Scriptura, mai intai.
Matei, 19, 5-6:
<Si a zis: "Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup",
Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu omul sa nu desparta.">

Oare Mantuitorul se refera aici la corp? La soma? Nu e limpede ca Domnul vorbeste duhovniceste?

Asadar, cred ca putem trece peste aparenta confruntare intre sensul primar al termenilor, altminteri nici nu e posibil sa prindem duhul versetelor...
Distinctia dintre trup si duh nu este operanta aici, nu este potrivita pentru acest loc, pentru acest verset.
Sensul termenului de "trup" este cel de unitate in duh, in suflet, in cele ale vietii inimii si cugetului etc.

Si iarasi, Mirela, revezi te rog expresiile gen Biserica-trup-madulare-Cap Hristos etc.
Nu de corp e vorba, ci de natura duhovniceasca. DESPRE UNITATE, caci trup inseamna organism, viu, indivizibil. Precum trupul nu se poate imparti fara ca partile taiate sa nu moara, la fel si Biserica, unitate duhovniceasca, nu poate fi sfasiata, impartita, cel mult madularele neroditoare se taie si sunt aruncate-n foc. Spus metaforic, analogic, nici nu mai stiu cum sa zic... Mea culpa pentru neputinta zicerii! (poate ma ajuta un teolog...)

Nici ca gasesc acum o expresie mai fericita decat cea pe care ai numit-o "paradox": da, repet, un singur trup duhovnicesc! Nimic mai adevarat. Asta-i Biserica! Asta e Taina Cununiei! Adevarul nu se exprima musai liniar si omogen, ci uneori tocmai prin ciocniri de sensuri, prin limbaje tipic-poeticesti... Ne-a invatat Insusi Mantuitorul Hristos! Laudat fie Domnul in vecii vecilor!

P.S. Poate ne lamureste Mihailc in legatura cu anumite particularitati ale corpului/trupului omenesc in icoane: degetele subtiate si nefiresc de lungi, care NU respecta legile firii si nici anatomia umana obisnuita, apoi anumite componente ale palmelor precum si ale fruntii care sunt puternic reliefate, ca niste saculeti/ventriculi doldora de continut (ma duce gandul deopotriva la virilitate, la seminal, la bogatie, la plinatate sau deplinatate si totodata la pneuma...) Nu despre corp/soma e vorba in aceste reprezentari din icoane, ci despre insusiri ale trupului duhovnicesc, indraznesc sa zic eu... Ne ajuti, Mihailc?...

Ba tocmai dimpotriva: trebuie sa fortam nota! E musai, nicidecum altfel.
Altminteri picam din Teologie.
Nu placerea/voia scrisului ne obliga, ci insasi Teologia, natura ei aparte...

Nu eu conduc scrisul ci, Doamne iarta-ma de zicere, Teologia imi carmuieste scrisul... (of, vai de oasele mele, ca am zis-o, spre bucuria vanatorilor mandriei mele...:)) Intelegerea teologica, atat cat am, ca sa ma exprim mai corect si mai simplu.

(Oare zic bine? Cum iti pare, sora draga...)

Ioane, greșești foarte grav (mă mir că nu te-a corectat vreun teolog până acum).

Acolo unde scrie că vor fi un singur trup, chiar la TRUP se referă (vrei să-ți desenez cum arată? Uită-te la Brâncuși, Poarta Sărutului.) Nu e vorba de niciun "trup duhovnicesc". Hellooo !!

Asa o fi, Mirela... Mai cuget, multam de sugestie...:)

P.S. Esti sigura ca Brancusi facea tocmai exprimarea plastica a cuvantului biblic in statuia aceea?... Eu am auzit ca nu prea se omora cu Biblia si ca bea vartos, in timpul muncii, odata reusind sa dea gata 3 butoaie cu vin in doar 24 ore cu amicul sau Modigliani. Stiu si eu?... In astfel de stari o fi incurcat versetele intre ele si cine stie ce-o fi vrut maestrul sa exprime de fapt...
Eu nu l-as lua pe Brancusi ca invatator al Evangheliei prin piatra. Chit ca era solid ca stanca (Petru)...:)

ești simpatic, dar..
 

Aoleu, frate, iar ai luat-o pe ulei?
Da' cine-a zis că Brâncuși tălmăcește evanghelia??
Era doar un mod de a mă scăpa pe mine de desen. :)

Ce te face sa fii asa sigura?
"Teologul" Brancusi? :)

Nu, teologii care au mai scris aici pe forum.

Bine ar fi sa ne dai niste referinte despre trupul de care vorbim, daca ai cumva la-ndemana, ca eu mi-am epuizat gloantele...:)

P.S. Raman ferm pe pozitie: e trup duhovnicesc, e aceelasi mesaj continut si in imaginea plastica a Bisericii ca trup al Carei Cap este Hristos (avem si pe catapeteasma aceeasi reprezentare, iconografic - sfintii sunt corpul sau madularele, Preasfanta Nascatoare este comparabila cu gatul, iar Domnul este Capul). Totul fiind duhovnicesc, nimic altceva.
Trupul corp/soma merge de unde a venit: in tarina.

Si ma rog, dupa tine, care ar fi particularitatea Tainei Cununiei??

Ca se pare ca tu pledezi ptr tot felul de trupuri schizoide. Dupa cele care apar in practica, dpdv duhovnicesc.

???? Chiar nu inteleg... (ce e aia "trupuri schizoide"?...:))

Da-mi te rog un link, desigur daca iti amintesti de teologii de care ai pomenit.
E intr-adevar posibil sa imi scape ceva, cum de nu...

Si vad ca nu intervine nimeni dintre cei la care ma asteptam sa ne ajute in cestiunea asta...
Fratilor, cine da o mana de ajutor, spre lamurire?

Nu ai raspuns care e particularitatea Tainei pe al carei subforum scriem noi acum.

In fine, iti propun un mod de rezolvare a tie break-ului: sa apelam la initiatorul topicului, care a dovedit ca are destule cunostinte teologice.

Eu mi-am cam terminat dizertatia pe aici. :) Bye!

Pentru că m-ai „invocat”, mă bag şi eu, însă mă simt cam încurcat, mai ales că nu stau prea bine în privinţa cunoştinţelor teologice, cum poate am reuşit să dau impresia. De altfel, eu am propus subiectul ca să aflu răspunsuri, ca să mă dumiresc eu însumi cât de cât.

Dar o să încerc să spun şi eu ceva, ca să nu tac.

Particularitatea tainei căsătoriei cred că este tocmai faptul că e Hristos prezent în ea. Că cei doi sunt uniţi în Hristos, că nu mai sunt doar ei doi, ci e şi Domnul, şi prin asta formează o mică biserică. Şi bine este ca ei să nu uite niciodată Cine îi uneşte.

Iar prezenţa aceasta a Lui şi conştiinţa acestei prezenţe pe care soţii o au le sfinţeşte legătura, iubirea, integral - trup, suflet şi duh, armonizându-le astfel încât să nu mai fie despărţite între ele şi să nu mai aibă nevoi, chemări, pofte antagonice, ci toate supunându-se, în dragoste şi smerenie, lui Dumnezeu.

Mai cred că este taină şi pentru că în ea este o deschidere către taina celuilalt, pe care n-o epuizezi niciodată dacă rămâi viu, dacă relaţia rămâne vie, dacă întotdeauna te preocupă durerile şi bucuriile lui, dacă toate le împărtăşeşti cu el, dacă trăieşti cu adevărat şi prin el. Dacă „a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt” (cum spunea părintele Galeriu, dar parcă cita pe cineva), iar în celălalt este Hristos (şi tu ştii asta), atunci el îţi devine interior ţie şi tu lui, Hristos îţi devine interior ţie şi tu Lui.

Păcatele în căsnicie le simţi concret, atunci când îl răneşti pe celălalt şi sufletul i se strânge, i se închide, lăsându-te singur şi lipsit de har. (Aş îndrăzni să spun că fiecare persoană, după chipul lui Dumnezeu fiind, emană un „har”, o energie a prezenţei şi iubirii sale către ceilalţi)
Poţi înţelege (şi simţi) în felul ăsta, prin analogie, ce este iadul, dacă ai refuzat iubirea lui Dumnezeu, dar şi ce este Împărăţia, dacă te-ai străduit din răsputeri să te lepezi de toate răutăţile, egoismele, meschinăriile, patimile, ca să poţi iubi. Pentru că în celălalt, în iubirea şi atenţia lui pentru tine, e însuşi Hristos, şi atunci când nu poţi face o jertfă de sine ca să-l iubeşti, te desparţi de El, ieşi din dragostea Lui.

Cred că în căsnicie poţi vedea clar, dacă eşti sincer cu tine însuţi, cam cum stai cu păcatele şi patimile, cam cât te lasă ele să iubeşti, de câtă jertfă de sine eşti în stare.

Poate ce am scris aici nu răspunde întrebărilor voastre, pe care poate nu le-am înţeles prea bine. Dar chiar şi despre „Sărutul” lui Brâncuşi, că tot v-aţi referit la el, mie nu mi se pare că acolo este doar trup. Din contră, cred că dacă ar fi fost doar atât, aia n-ar fi fost o operă mare. Acolo e cuprinsă, într-o piatră (care sfidează trecerea timpului), perfecţiunea unei comuniuni totale.

Sa spun si eu care cred ca e particularitatea Tainei Cununiei:
- aceea ca Dumnezeu binecuvanteaza unirea trupeasca a sotilor, barbat si femeie.
Restul, ca niste figuri de stil, se adauga la aceasta insusire de baza.

Mirela si Ioan Cezar, ma iertati ca intervin in discutia voastra. Departe de mine gandul ca as putea eu lamuri un asemenea subiect. Vreau doar sa amintesc cate ceva in completarea celor spuse de Ioan Cezar.

Din cat am inteles pana acum, sunt in asentimentul lui Ioan Cezar, doar ca ideea aceasta a trupului mistic e o realitate ce nu tine de domeniul exprimabilului asa incat ceea ce poate fi vag verbalizat e doar o aproximare, un contur de-abia schitat al unei realitati inepuizabile de dincolo de lumea aceasta.

Ca unul exersat in a da mreaja gandirii si simtirii mult, mult la adanc, Ioan Cezar are dreptate cand vorbeste de un singur trup duhovnicesc, mistic, si cum sa nu aiba, de vreme ce acelasi lucru l-a zis Insusi Hristos despre cei doi soti uniti prin iubire in Taina Cununiei. Ca vor fi un singur trup. Cei 2 devin 1, daca intre ei, e Iubirea aceea cu majuscula si nu inselatoarele surogate erotice.

Ca sa intuim macar in ghicitura ce vrea sa fie acest ,,un singur trup", s-ar potrivi aici un mic excurs antropologic despre constitutia somatica a omului inainte de cadere si cea de dupa cadere, dar si o analiza comparata intre conjugalitatea paradisiaca si sexualitatea post-paradisiaca, pt. ca imi pare ca atunci cand Hristos a zis ca in sfanta taina a Cununiei in Biserica, cei doi devin un singur trup, s-a referit la o pregustare avant la lettre a tainei starii omului in Imparatie.
Stare al carui punct de inceput (nu si de sfarsit), a fost starea paradisiaca a lui Adam si Eva, cea de dinainte de cadere, cand cele doua ipostasuri ale firii umane (masculinul si femininul) erau consubstantiale, fiind unite in interiorul harului ( energia din Dumnezeu din care se hranea iubirea dintre ei).

Iar dupa Parusie, cand toti cei mantuiti vor fi incorporati definitiv intr-un singur organism viu, alcatuind ceea ce se numeste ,,soma pnevmatikon", adica trupul firii umane indumnezeite, (cel al lui Hristos), va incepe vietuirea inepuizabila a tuturor in acea stare fericita.

Pana atunci, trupul/organismul acesta mistic, al carui cap e Hristos, e in curs de alcatuire si se cheama eklesia, adica Biserica - adunarea la un loc a tuturor celor care se straduiesc aici si acum sa devina celule si madulare compatibile cu ,,soma pnevmatikon", cu trupul indumnezeit al lui Hristos.

Sa nu uitam un detaliu interesant, si anume ca inainte ca Dumnezeu s-o desprinda pe femeie din coasta lui Adam, ea, ipostaza feminina a umanului era parte integranta din Adam, era in acelasi trup cu el. Ipostaza feminina a firii umane preexista in interiorul ipostasului masculin.

Chiar si dupa ce femeia a fost desprinsa din coasta lui Adam, ea a ramas unita cu el in har pana in momentul caderii in pacat.
Sa nu uitam ca Dumnezeu nu a suflat suflare de viata separat si asupra femeii dupa ce i-a elaborat trupul din coasta lui Adam, intrucat suflase la inceput asupra omului in faza in care femeia nu fusese inca luata din barbat si facea parte integranta, nediferentiat, din el.

Si dupa desprinderea ei din coasta, erau in continuare consubstantiali, chiar daca se puteau manifesta fiecare diferentiat. Cand zic consubstantiali, ma gandesc ca ,,substanta", liantul care ii tinea una, era harul. Harul insusi facea parte din alcatuirea lor, atat launtric, cat si ii invaluia, ii tinea laolalta o singura faptura in doua ipostasuri. ,, ... si l-a facut Dumnezeu pe om.... barbat si femeie l-a facut...".

Drept care, in Eden inainte de cadere, nici nu poate fi vorba de sexualitate, de vreme ce cei doi nu erau despartiti ca sa aiba nevoie de o unire dinspre exterior. Nu erau decuplati launtric, ca sa aiba nevoie de acuplare, ci erau o singura alcatuire datorita harului.

De abia dupa cadere, de abia dupa ce harul nu i-a mai tinut laolalta, ceea ce era unul, s-a separat in parti distincte, devenind doi. Cele doua ipostasuri (masculinul si femininul) se individualizeaza, se separa si nu mai sunt o singura alcatuire.
De abia dupa izgonirea din rai e consemnata prima relatie intima/trupeasca dintre Adam si Eva in acceptiunea curenta de relatie intima.
Imediat dupa cadere, morfologia somatica a omului a suferit o modificare esentiala, prin faptul ca Dumnezeu a activat in constitutia lui potentialitatea vietuirii bio-fiziologice, dandu-i ceea ce metaforic se cheama ,,vesmintele de piele" ale corporalitatii instinctuale.

De atunci incoace, dupa izgonirea din rai, cele doua ipostasuri ale umanului au devenit doua entitati care (se) cauta cu ardoare sa fie una ca atunci in Eden. Din nefericire, multi esueaza, iluzionandu-se ca doar unirea trupeasca, dinspre exterior, fara unirea duhului lor cu Duhul Sfant in interiorul harului dat ca dar de inceput (nu si de sfarsit :)) prin sfanta taina a Cununiei, le-ar putea ostoi nostalgia consubstantialitatii originare.

Revenind la ,,soma pnevmatikon" ( trupul firii umane indumnezeite al lui Hristos). Asa cum la facerea lumii, Eva era madular al primului Adam, cam tot ceva oarecum asemanator, insa mult mai profund cred ca va fi dupa Parusie, cand fiecare din cei mantuiti va fi madular incorporat in trupul de om al lui Dumnezeu.

Ma opresc aici, mai aducand in atentie un gand indraznet de-al lui Mihailc: ,,Trecerea, nemijlocită de voință, adică spontană, de vorbitul despre eu și el/ea la noi pare să fie un indiciu important al depășirii individualității egoiste în direcția unității matrimoniale, a trupului unic al cuplului în care partenerii conviețuiesc precum cele două naturi în Hristos: neschimbat, neamestecat, neîmpărțit , nedespărțit. Cine reușește să se apropie de unele ca acestea, a înaintat adânc în taina cununiei, ea însăși inepuizabilă ca tot de e dumnezeiesc."

mulţumim, Delia. Excelent comentariu.

Da, casatoria e vazuta ca "taina a daruirii si a desavarsirii persoanei" si prefigureaza si ea, nu doar monahismul, uniunea mistica dintre Mirele Hristos si Mireasa Biserica - http://www.crestinortodox.ro/morala/...nei-70836.html

Echivalarea nuntii cu ferirea de desfranare, adica... curvie legalizata si binecuvantata de Dumnezeu e o idee protestanta, mare atentie!!!! Scopul primordial al casatoriei este, deci, desavarsirea sotilor in iubirea care-i duce si la viata in Hristos!


Am citit in diagonala mesajele... Cezar are dreptate in privinta unitatii trup-suflet. Poate o sa revin cand am mai mult timp...
Pana atuci, o predica foarte pragmatica despre despre taina casatoriei a par. Emilian Simonopetritul de la Athos: "Trebuie să conştientizăm că dacă dăm greş în căsătorie, am dat greş mai mult sau mai puţin şi în viaţa duhovnicească. Dacă reuşim în căsătorie, am reuşit şi în viaţa duhovnicească. Reuşita sau eşecul, sporirea sau năruirea, încep în viaţa duhovnicească cu căsătoria."
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...aina-cea-mare/ - nu fac reclama la site, dar selectiile de texte citate sunt inspirate.

Nu mi se pare deloc o idee protestantă ceea ce am zis eu.

Mă rog, n-oi fi eu nici a mia parte teoloagă din cât sunteti voi :) în fine, mesajul Deliei mi se pare prea lung și nu am răbdare să-l citesc. Ceea ce eu vroiam să subliniez cred că s-a înțeles; dacă nu e vorba de sfințirea trupurilor în Taina Cununiei, ci de nu-știu-ce trup duhovnicesc, cred că se trece pe lângă esență. Căci atunci nu mai e trebuință de bărbat și femeie - și atunci să vezi protestantism ! Și nici ideea că Hristos e acum acolo (NPriceputu) nu mi se pare suficient susținută. Eu am întrebat care ar fi particularitatea față de alte Taine, nu am invitat la discuții în jurul cozii.
IN FINE: cei care vă simțiți vexati, vă rog să mă iertați de intervenția pe topic.
Deci mă opresc aici, că nu am deloc căderea să învăt pe alții. Om mai trăi și-om mai vedea cum înțelegem Taina asta.
Doamne ajută!

Mirela, cand ai timp, poate citesti aici - http://www.scribd.com/doc/40019498/7...tele-Staniloae
Problema pusa in discutie e la sfarsitul paginei 2 si inceputul paginii 3.

Multumiri pentru articol (si pt. postarea anterioara).

Nimic mai strain de modul in care vad eu lucrurile. Taina aceasta nu e un articol de lege privind legalizarea vietii sexuale. Cu totul minor un astfel de gest, iar Domnul nu face gesturi minore, nu se ocupa cu maruntisuri. (Ne putem face singuri legi, cate voim, pentru reglementarea sexului si a oricaror alte aspecte ale vietii noastre sub soare.)
Cat priveste precizarea "restul, ca niste figuri de stil...", recunosc ca ma infurie.
Ma infurii pe anii, prea multi, in care intelegeam si eu aprox. la fel.

Orice Taina deschide un lucru limitat, omenesc, inscris in cercul repetitiv al orizontalei vietuirii trupesti, spre infinit si, ca sa fortez cumva exprimarea, chiar dincolo de infinit (zic asa cu gandul de a lasa in urma orice posibilitate de exprimare omeneasca). Adica in Dumnezeu. Face saltul la posibilitatea efectiva a plinatatii, a desavarsirii ("Imparate Ceresc, Mangaietorule ... care pe toate le plinesti.") Sensul giratoriu e spulberat, e spart in sfarsit. Acum se poate, in sfarsit, calatori!

A considera ca Taina Cununiei da o aprobare, o permisiune pentru unirea trupeasca, inseamna nici mai mult nici mai putin ca Domnul ne lasa unde suntem (in cutia noastra magica numita lume) si, culmea, zice cam asa: stati voi acolo in lumea voastra, ca niste rime sexualizate in borcan, iar Eu raman aici (pe culmi si abisuri separate de voi, inaccesibile voua), si sa stiti ca e OK, dragilor, puteti sa faceti sex. Nu am nimic impotriva. Eu urasc doar sexul cel fara de aprobarea mea. Vreti sex? Musai cu aprobare de la mine (adica "de Sus"). Altminteri va trimit in iad! Pe vecie!
Hilar... Predecembrist. Asa or fi gandit membrii de partid, carora totul le curgea de sus, de la big brother.

Oare asta-i Taina Cununiei?....
Dezolant. Si nedrept. Fata de Domnul, Care ne vrea Acasa, cat mai Acasa. Pentru aceasta, celor casatoriti Domnul ne-a intins o scara: urcati cu incredere pe scara aceasta care nu e din sfoara, nici din otel, care scapa simturilor toate (exceptind simtul duhovnicesc..:)), care e atat de subtire incat panza de paianjen sau razele lunii sunt deja o grosolanie fara egal... O scara care se numeste HAR si pe care, iata, Eu v-o trimit voua! Urcati, copiii mei, urcati.. Eu sunt aici, EU SUNT: si la capatul scarii si cu voi si in voi... Doar indrazniti si urcati!
Aceasta-i principala particularitate a Tainei Cununiei, Mirela, dupa inima mea...

Prin Sfanta Taina a Cununiei Domnul ne deschide (si ne angajeaza) inca o poarta de inaintare in unirea cu El. Dragoste noastra fireasca are toate sansele sa se rotunjeasca in parametri suprafiresti.
Inaintea Tainei, indraznesc sa afirm, simtirea, resimtirea, gandirea, voirea, bucuria, placerea, implicatiile, complicatiile, reactiile, implinirile, obstacolele, SUNT CU TOTUL ALTFEL decat dupa sfintirea cuplului. Ca unii nu dau curs acestor prilejuri deosebitoare si raman trupesti si lumesti, e alta poveste. Din fericire insa, unii dau atentie si energie si timp si multe din cele lumesti! Si se sfintesc, se despatimesc, se indumnezeiesc tocmai inlauntrul Sfintei Taine. Toata viata lor de cuplu este altfel acum, are sa spun asa o alta mireasma, o altfel de miza, un alt sens, o alta erminie. Si un alt pret platit. Dur, deseori. Si splendid. Inaccesibil si imposibil pe alte cai, oricat s-ar forta omul.
Cuplul casatorit calatoreste... Inainteaza in nespus.... Parcurge Odisseea neincetata a mirarii...
La fel patesc si apa si uleiul si toate cele sfintite. Duhul Sfant ne poarta (ne "tracteaza") in alte zone posibile ale fiintarii omenesti: cele ale Imparatiei.

Fireste, cat inca suntem aici in trup. Cu aluatul acela in noi, care dospeste masurile noastre de faina, in mod tainic...

Folositor cuvânt, de luat aminte...Mulţumim

Tot mesajul mi-a plăcut, dar astea două în mod special.

Sunt în asentimentul celor postate şi ca o completare la mesajul selectat aş duce un cuvânt din Exaimeron:

"Unii Sfinti Parinti afirma ca, daca Adam nu ar fi gresit, neamul omenesc s-ar fi inmultit prin cuvant. In aceasta privinta spune Sfantul Vasile cel Mare: "Ce zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputinta la Dumnezeu? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara impreunare, nu putea face acest lucru si cu neamul omenesc?... " ( Exaimeron, Cuvantul 8).

Frumos frate Cezar. Pe cât am fost de împotrivit în anumite situaţii împotriva ideilor tale, acum de 10 ori mai mult îmi vine să te iau în braţe după acest cuvânt de mare folos...

Intrebare : ne mantuim cu neamul, cu "trupul duhovnicesc" sot-sotie, sau fiecare cu-ale lui pacate?

Tind să cred că nu prea putem să mergem singuri în Rai. Asta ar îmsemna egoism, contrar iubirii. Ne mântuim unul prin celălalt, nu ne mântuim niciodată singuri. Cred că vom fi întrebaţi dacă noi nu am adus pe nimeni. Mai degrabă soţ-soţie, care normal ar trebui să fie o unitate în duh. Acum sunt şi cazuri destul de multe, poate chiar mai multe, în care înclinaţiile soţilor spre mântuire diferă, se bat cap în cap....dar nici aici nu putem şti finalul...numai Dumnezeu ştie mai bine. Şi totuşi să nu uităm de judecata particulară a fiecăruia dintre noi. E doar o părere personală...

Uite aici o dezbatere cam pe aceeşi temă: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12839

Nu stiu unde ar fi mai bine sa postez intrebarea: aici sau la "experiente luminoase"?
Ati intalnit vreodata sau v-ati intalnit cu situatia in care intr-un cuplu sa existe atat de multa suferinta din partea unuia sau a ambilor parteneri, teroare chiar, incat sa ajunga sa-si doreasca mai repede moartea (pe a sa sau pe a celuilalt), sa ajunga sa se roage "Doamne, stiu ca pentru pacatele mele platesc, dar Te rog, nu stiu cat mai pot indura, slobozeste pe robul Tau!"
E oare o astfel de casnicie o incercare pentru om? Oare nu e o incercare prea grea? Inafara de asat, astfel de experiente nu se intampla numai oamenilor crediniciosi ci poate mai ales celor necredinciosi, care poate L-au nesocotit pe Dumnezeu in alegerile lor. Dar chiar si acestia, la un moment dat, satui de atata suferinta, se intorc la El si se roaga pentru izbavire, dar ce sa-i faci, ca nu se mai poate face nimic, nici pe lumea asta, nici chiar pe cealalata, odata ce esti "legat " prin Sfanta cununie. Daca toata viata traiesti in teroare alaturi e un tiran, si pe lumea aialalta vei fi tot cu el? Daca chiar el e cel care hotaraste ca a venit vremea sa te trimita acolo (si te omoara), ce faci, te duci cu el in iad?
Asta e probabil cea mai mare dilema de "juridico-teologica" a mea: Sfanta Taina nu se dezleaga de la sine in momentul cand unul din parteneri o incalca, o sparge? Adica : comite adulter, se leapada de Dumnezeu, este excomunicat, se duce la sectanti, sau chiar la vreo grupare satanista, sau cel mai rau, isi ucide partenerul ?

Nu cred că sfânta taină ne obligă la trăirea unui iad în doi. Ea e taină întrucât e har. Dacă te-ai rupt de har, te-ai rupt de taină, n-o mai trăieşti. Nu cred că Dumnezeu ne lipseşte de libertate prin căsătorie. De altfel, lipsa libertăţii înseamnă şi lipsa iubirii. Nu poţi iubi decât dacă vrei asta.

Cred că poţi îndura multe într-o căsnicie, chinuri, dureri, mucenicie, însă toate astea trebuie să le faci pentru că aşa vrei, pentru că aşa crezi, pentru că-l iubeşti sau ţi-e milă de soţul care-ţi face astea, iar nu pentru că te-ai legat pentru totdeauna, în mod fatal.

Deci dacă nu faci asta din libertatea ta - pe care ţi-o poţi jertfi, însă asta înseamnă să i-o închini lui Dumnezeu, nu s-o pierzi, pentru că atunci devii şi mai liber, renunţând la toate ale tale -, sau dacă nu poţi pentru că ţi-e sufletul vlăguit, cred că e mai bine să iei distanţă de celălalt, să te separi.
Ceea ce înseamnă, dacă crezi în unicitatea căsătoriei, asumarea crucii singurătăţii.
De cruce oricum nu putem scăpa dacă vrem să ne mântuim. Ar trebui, din contră, s-o iubim, dar asta uităm mereu.

La ultima întrebare răspunsul este „da”. Pentru cazurile enunţate de tine Biserica acceptă despărţirea. Însă taina nu poate fi dizolvată, nu are cum, ea ţinând de unicitatea ta şi a celui cu care ai devenit un trup. Ea admite, cu pogorământ, recăsătorirea, care este o binecuvântare (în cazul celor care au mai fost căsătoriţi).

P.S. Cred că ai postat la topicul potrivit.

Din pacate cum am mai spus cunosc multi oameni care isi iau aceasta libertate, de a se jertfi intr-o casnicie nefericita, dar pe care jertfa nu le-a cerut-o nimeni (asta din cate am observat e si din cauza ca foarte multi fac greseala sa nu respecte a doua sau a treia porunca din decalog care spune " sa nu ai alt Dumnezeu inafara de Mine" - atat de simplu in vorba, dar atat de usor de incalcat...). Toti zicem ca trebuie sa ne ducem crucea, dar nimeni nu ne spune "asta e crucea ta". Putem oricand sa renuntam la o cruce si s aluam alta. Putem de exemplu sa renuntam sa mai servim in armata si sa ne angajam la cantina saracilor. Oare se supara Dumnezeu pentru asta? Nu cred, atata timp cat e o munca cinstita. Putem sa renuntam la casatorie si sa trecem la calugarie? Asta cu siguranta e o practica binecuvantata. Dar oare viceversa mai e tot asa? Oare cati oameni nu isi iau cruci care sunt prea grele pentru ei si-i doboara, ii arunca drept in ghearele necuratului? Stiti cum e? Multi gandesc "cred ca ar trebui sa fac asa" (cred ca am cutare boala, ia sa ma apuc eu sa iau tratamentul care-l face vecina de tensiune); asa cred eu ca e bine; sotul o sa fie multumit si nu o sa mai am scandal in casa. Nu mai aduc niciodata vorba de mers la biserica, cimitir, de chemat preotul in casa pentru sfestanie...de ce sa isc scandal? Daca vrea musaca in Saptamana Mare, ii dau, doar n-o sa risc un scandal tocmai acum... si nu mai ma duc nici la spovedanie, ca ce rost mai are daca tot ma spurc... Nu-i mai pomenesc nici de mers la ai mei, nici de alte lucruri care nu-i convin... asta e, pentru linistea familiei si a copiilor mai ales.. fac pace si cu insusi necuratul. Pentru ca am vazut situatii in care s-ar putea zice pe buna dreptate ca bietii oameni au ajuns sa traiasca in casa si in pat cu insusi diavolul. Desigur, nici un om nu e insusi diavolul, dar poate fi robit intr-o masura mai mare sau mai mica de acesta. Ori, in cazul asta, ar fi bine sa deschidem bine ochii sa vedem pe cine ascultam si cu cine facem pace si pe cine avem grija sa nu suparam. Dar asta e un alt subiect, si anume in ce masura si cu ce mijloace trebuie sa ne ferim, sa avem grija sa nu-l provocam pe cel rau.