Casatoria - Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei

Casatoria - Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei Mareste imaginea.


Casatoria - Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei

Omul a fost creat de la inceput barbat si femeie. Amindoi sunt creati "dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen 1, 27-28) si chemati la asemanarea cu Dumnezeu. Cu toate ca fiecare este o entitate aparte, atat barbatul cat si femeia tind unul spre altul (Gen. 3, 23) in asemenea masura, incat ajung "un singur trup" (Gen. 3, 24). Sufland in fata omului suflarea de viata, Dumnezeu i-a dat calitatea de persoana. Ca persoana, omul este o fiinta rationala si libera. El este subiect si cauza formala a ceea ce deosebeste de orice alta fiinta si cauza eficienta responsabila fata de faptele sale. Acestea poarta pecetea inteligentei si vointei, a cunoasterii si iubirii omului. Prin cunoastere mintea poate sa spuna, sa explice realitatea inconjuratoare, pe de o parte; iar pe de alta parte incearca sa inteleaga omul, care este mai mult decat toate creaturile, fiinte sau lucruri.

A fi persoana, inseamna a fi o fiinta in stare sa te gandesti, sa te cunosti suficient, sa te apreciezi in mod adecvat pentru a putea sa te exprimi, sa te descoperi si pornind de aici, sa fii in stare sa te daruiesti. Or, nu ne putem darui decat unei fiinte care sa fie de aceeasi natura cu noi si egala cu noi, fiinta cu care sa se poata stabili o relatie reciproca. Cu animalul nu se poate stabili o asemenea relatie. Dovada o constituie faptul ca primul om, dupa ce a pus nume tuturor fiintelor (deci, intrase oarecum, in relatie cu ele), a ramas singur. "Pentru Adam nu s-a gasit ajutor pe potriva lui", spune Sf. Scriptura. Pentru aceasta "a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau... a facut barbat si femeie" (Gen. 1, 27). Cuplul barbat-femeie in paradis a fost un cuplu conjugal.

Unire si cunoastere

Sfanta Scriptura numeste unirea conjugala a barbatului cu femeia cu termenul de "cunoastere". Despre Adam se spune ca "a cunoscut pe femeia sa si ea a zamislit si a nascut" (Gen. 4, 1). "Cain a cunoscut pe femeia sa, care a nascut" (Gen. 19, 6). Pentru a intelege mai bine de ce unirea dintre barbat si femeie este o cunoastere, trebuie sa privim spre Dumnezeu, nu spre animal. La acesta din urma imperecherea satisface exigentele naturii si nevoile biologice. Intre barbat si femeie in casatorie nu poate fi vorba de imperechere ca in lumea animala, ci de dar total. In masura in care, din Revelatie, mintea omeneasca intelege ceva din taina cea mare a lui Dumnezeu, ea afirma ca Persoanele Sfintei Treimi se intrepatrund, locuiesc una in alta, fiecare se comunica celeilalte in mod total, ramanand insa ceea ce ea este. Tatal se comunica in intregime Fiului ("Eu si Tatal una suntem" In. 10, 30) si Duhului, Fiu Care il descopera pe Tatal prin Duhul Sfant.

Pentru ca oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu, comuniunea persoanelor omenesti in casatorie se numeste "cunoastere", nu in sensul de "stiinta" a celuilalt, ci de experiere a prezentei fiintei celuilalt care ni se ofera ca dar, insa in daruirea noastra totala spre el. Daruindu-se barbatului, ca el s-o cunoasca, femeia accepta sa fie gandita, descoperita de cel caruia i se daruieste. La fel, sotul daruindu-se sotiei ca sa fie cunoscut, el este inteles, priceput, descoperit si exprimat de si prin ea, dupa cum si ea se exprima prin el. Nu numai gesturile trupurilor sunt cele care pun in lumina ceea ce este tainic in om, ci ele favorizeaza descoperirea persoanelor nu numai in cuvintele pe care le schimba intre ele, ci mai ales, in ceea ce este in ele unic (atat ca desavarsire, cat si ca nedesavarsire), unicitate pe care o acopera materia trupului. Miscarile, gesturile trupurilor, apropierea trupeasca si unirea in casatorie sunt numite "cunoastere" pentru ca ele implinesc ceea ce s-a nascut deja din intimitatea mintii, a vointei si a simtirii lor.

Daca sotii se obisnuiesc sa nu se cunoasca realmente unul pe altul in trup si in suflet, daca intre ei nu se poate vorbi de intimitatea cunoasterii care ajuta afectiunea si tandretea, unirea celor doua trupuri nu implineste exigentele planului lui Dumnezeu cu omul, in calitate de fiinta creata pentru comuniune. O asemenea unire, in loc sa fie intr-adevar cunoastere, devine masca ce opacizeaza transparenta fiintiala a persoanelor, blocand functionalitatea persoanei spre cresterea in comuniune cu celalalt partener de existenta. Este o profanare a persoanei umane. Pentru aceasta legaturile trupesti ocazionale, lipsite de perspectiva cresterii in comuniune si in desavarsire, sunt pacate. Iar utilizarea spre pacat a trupului uman suprima taina trupului si ii alieneaza frumusetea pentru ca nu exista frumusete fara taina.

Dumnezeu nu este numai fiinta (Exod 3, 14), ci si iubire (In. 3). Persoanele divine se daruiesc una alteia, "locuiesc" una intr-alta, de asa maniera, incat sunt Una dupa natura, fara a-si pierde distinctia personala. Creati dupa chipul lui Dumnezeu, oamenii reflecta si trebuie sa reflecte in relatiile dintre ei modul de fiintare a Creatorului si Arhetipului lor. Iar in familie aceasta se impune cu atat mai mult. De aceea, in actul cunoasterii sotului de catre sotie si invers, potrivit planului lui Dumnezeu, acestia devin un trup (Gen. 2, 24) in comuniunea care-i face dupa chipul unitatii existente intre Persoanele Sfintei Treimi. Unitatea conjugala, unitatea dintre cei doi soti, nu este o simpla juxtapunere a doi indivizi, nici numai unitate ca satisfactie a trupului sau drept consecinta buneivointe a unuia fata de celalalt, ci si comuniune datorata inainte de toate clarului desavarsit al celor doua persoane.

Aceasta daruire a persoanei umane implica descoperirea, cunoasterea, dezvaluirea celuilalt, cere daruirea de sine intreaga celeilalte persoane, care, renuntand la cautarea egoista a satisfactiilor proprii, se intoarce cu totul spre persoana celuilalt, dorindu-i si procurandu-i binele. Asadar, atunci cand intre cele doua persoane exista o daruire reciproca totala, cand amandoua renunta la sinea lor ingusta spre a se darui una alteia, se naste dragostea cea adevarata si unica, numai aceasta putand sa garanteze unirea adevarata si cunoasterea autentica a celor doi parteneri de viata.

Iubirea, rod al celor doua autodaruiri, nu apartine exclusiv nici unuia, nici celuilalt dintre soti, ci deodata amandurora. Aceasta iubire - cunoastere rodeste la randul ei intelegere, pace, dar, mai ales viata. In ambianta creata de iubirea ca dar, iubirea-cunoastere si iubirea ca rod, cei doi, sotul si sotia, capata calitatea de tata si de mama, de unde si porunca lui Dumnezeu "Cresteti si va inmultiti, umpleti pamantul si-l stapaniti". (Gen. 2, 6). Consecinta cunoasterii, a iubirii si a unirii celor doi soti in inima, in suflet si-n trup este viata cea noua, inteleasa drept innoire a vietii celor doi, dar si ca o noua viata luata in consideratie numerica, adica nasterea de prunci.

Casatoria este un mod de viata, o expresie dinamica a iubirii cu adevarat libere de orice patima, o chemare a omului concret, barbat si femeie, sa paseasca impreuna pe calea desavarsirii. "Asadar, casatoria nu este cunoscuta ca un mod de viata inchis si individual, ci ca posibilitatea de a realiza ceea ce trebuie sa devenim, arzand de iubire".

Proprietatile casatoriei

Inteleasa in sensul celor de mai sus, casatoria este o institutie specific omeneasca, mediu favorabil cultivarii si dezvoltarii unor cerinte si calitati speciile omenesti. Taina a libertatii, pusa in slujba iubirii, casatoria asigura naturii umane autenticitate si puritate. A evalua casatoria numai din perspectiva unei gandiri simplu naturale (biologice), numai in termeni sociologici, juridici sau chiar filosofici, ar insemna sa avem o viziune foarte redusa despre ceea ce este ea in realitate. A exclude din taina casatoriei lucrarea harului lui Dumnezeu, ar insemna sa intelegem unirea sotului si a sotiei drept prelungirea inductiva a sirului de cauze si efecte existente in lumea fizica, in cazul de fata, prin impreunarea unor principii sexuate. Acesta ar fi punctul de vedere al filosofiei naturii. Nu-l consideram fals, ci incomplet si reductionist. Unei atari viziuni ii lipseste cunoasterea mai exacta a scopului pe care Dumnezeu l-a avut instituind omul in creatie, nu simplu individ, ci persoana, barbat si femeie.

Pornind de la originea si semnificatia casatoriei, putem afirma ca doua sunt caracteristicile casatoriei: unitatea si indisolubilitatea.

1. Unitatea sau monogamia a fost considerata totdeauna drept proprietatea fundamentala a casatoriei (Gen. 3, 24).

Mantuitorul Hristos intareste aceasta calitate a casatoriei atunci cand spune: "Oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, savaseste adulter; si cine s-a insurat cu cea lasata savarseste adulter" (Matei 19, 9).

Daca am incerca sa fundamentam institutia casatoriei doar pe natura omului, inteles ca fiinta sociala (nu si ca chip al lui Dumnezeu, chemat la asemanarea cu El), vom ajunge sa dam dreptate moralei "naturale" dupa care poligamia nu poate fi contrara poruncilor legii naturale deoarece ea nu pune nici o opreliste naturii (reproducerii si cresterii progeniturii). In fapt, poligamia afecteaza in mod negativ comportamentul zis "natural" (scopul legii naturale) deoarece ea nu asigura binele sotiei in interiorul familiei. In poligamie, femeia fiind redusa la nivelul de mijloc in vederea realizarii unui anumit plan al barbatilor, sau al clanului este, in fapt, dispretuita. Acelasi lucru se intampla si in cadrul poliandriei. Si intr-un caz si intr-altul barbatul si femeia sunt subestimati ca fiinte umane, in avantajul unor asa-zise "valori" elaborate de un anumit context cultural. Daca in Vechiul Testament s-a permis poligamia, aceasta a fost datorita slabiciunii omului aflat sub pacat (Matei 19, 7-8) si nu neaparat contextului socio-cultural in care traiau evreii.

Unitatea casatoriei crestine se fundamenteaza pe de o parte pe unitatea si singularitatea legaturii de iubire statornicita intre cei doi soti iar, pe de alta parte pe fidelitatea care garanteaza aceasta iubire in ambianta creata de credinta in Dumnezeu, mai precis, pe constiinta ca prototipul legaturii dintre sot si sotie il constituie unirea de nemodificat stabilita intre Hristos si Biserica (Ef. 5, 22-32). Daca revelatia Vechiului Testament semnala ca prin casatorie, cei doi devin una, afirmatie reluata si de Noul Testament, tot aici aflam ca unirea barbatului si a femeii in taina nuntii constituie simbolul unitatii dintre Hristos si Biserica. Dupa cum sensul simbolului se gaseste in cel simbolizat, sensul unirii barbatului si femeii prin casatorie in taina nuntii se gaseste in unirea dintre Hristos si Biserica, situatie in care infidelitatea, poligamia si poliandria sunt excluse, pentru ca Biserica nu are mai multe capete, dupa cum nici Hristos nu are mai multe Biserici pentru care sa fi murit si inviat. "O adevarata casatorie crestina nu poate fi decat unica, si aceasta nu in virtutea unei legi abstracte sau vreunui principiu moral, ci pentru ca ea este taina a imparatiei lui Dumnezeu, care introduce omul in bucuria si in iubirea cea vesnica".

2. A doua proprietate a casatoriei, din punct de vedere al moralei crestine, o constituie - indisolubilitatea.

Aceasta calitate se fundamenteaza pe cea dintai si pe iubirea dintre cei doi soti. Simbol al unitatii dintre Hristos si Biserica, casatoria se fundamenteaza realmente pe iubirea care angajeaza in mod absolut si responsabil pe sot fata de sotie si invers. Atata vreme cat intre doi parteneri de aventuri exista legaturi intime, dar nu iubire, aceasta nu-i constituie intr-o familie, dupa cum familia se destrama cand intre sot si sotie nu se mai poate vorbi de existenta iubirii reciproce ca dar (cazurile de adulter si de moarte fizica) cand nu se mai poate da garantia implinirii scopului casatoriei.

Din textele evanghelistilor sinoptici (Mat. 22, 23-32 ; Mc. 12, 18-27 ; Le. 20, 27-37) vedem ca Mantuitorul intelegea casatoria drept institutie pamanteasca, obligatia unuia dintre soti incetand fata de celalalt dupa moartea acestuia. Indisolubilitatea casatoriei trebuie respectata atata vreme cat cei doi soti sunt in viata, cu exceptia cazului cand unul dintre ei a savarsit adulter. Sotul nevinovat este liber sa ceara divortul, nu este insa obligat s-o faca. Harul casatoriei este acceptat si trait de om in mod liber, dar poate fi si respins prin pacatul fata de institutia sacra a casatoriei.

Scopul casatoriei

In credinta poporului evreu, in Vechiul Testament, scopul principal al casatoriei il constituia procrearea. Postularea unui atare scop era justificata in Vechiul Testament din ratiuni socio-nationale. Trebuia sa se asigure perpetuarea neamului si cresterea numerica a poporului evreu in spatiul pamntului Canaan, populat deja de popoare mai vechi, mai puternice, uneori chiar si mai numeroase.

In vederea absolutizarii acestui scop, traditia sacerdotala va introduce mai tarziu in textul Genezei nu numai cea de-a doua istorisire a crearii omului (cap. 2), ci si versetul: "Cresteti si va inmultiti, umpleti pamantul si-l stapaniti" (Gen. 1, 28), ca porunca data de Dumnezeu omului. Exegeza ortodoxa nu a facut caz de critica textuala, ea preia textele sacre nepreferential, ci asa cum le-a receptat Biserica. De aceea nu acorda o atentie mai mica acelor texte, despre care critica textuala afirma ca sunt creatii tardive. Ceea ce a receptat Biserica are autoritate.

Cu toate acestea, a trebuit ca textele dificile sa fie explicate. Si nu putine au fost acelea in care unii Sfinti Parinti au vazut o serie de antinomii. Unul dintre acestea il constituie si cel din Geneza privind porunca inmultirii data la fel animalelor si omului, mai precis, versetul 28 din capitolul 1 al Genezei. Asupra lui s-a oprit Sf. Vasile cel Mare, care nu da aceeasi interpretare poruncii divine "Cresteti si va inmultiti" - adresata atat animalelor, cat si omului. Pentru animal, porunca trebuie inteleasa in mod literal. Cat priveste omul, acelasi Sfant Parinte da urmatoarea interpretare: "Cresteti - pentru ca sa nu ramana creatia la o singura stare. Inmultiti-va - pentru ca ea (natura umana) sa nu ramana limitata la un singur individ, ci in mai multi. Si umpleti pmantul - nu umpleti pamantul prin locuire, caci altfel vom ajunge la stramtoare, daca nu ar fi pamant doar pentru nevoile noastre de locuit, ci sa-l umplem prin acea putere care ne-a fost data sa stapanim pamantul (ratiunea)" ("Despre originea omului", 1, P.G. 45, Col. 272 ; S.C. 160, pp. 202-203).

Reluand ideea in alt loc, acelasi Sfant Parinte va spune urmatoarele: "Cresteti si va inmultiti. Exista o dubla crestere: a trupului si a sufletului. Or, cresterea sufletului este dezvoltarea cunostintelor in vederea desavarsirii; cresterea trupului este dezvoltarea de la mic la mare. Animalelor lipsite de ratiune li s-a spus: Cresteti, potrivit cresterii trupesti, in sensul implinirii naturii, dar noua ni s-a spus cresteti, potrivit exigentelor omului interior, in sensul progresului care duce la Dumnezeu" (Ibidem, 11, P:G. 44, col. 281 ; S.C. 160, p. 236).

"Cresteti, deci, cu acea crestere care este dupa Dumnezeu, cu acea desavarsire care este a omului interior... inmultiti-va ! Cui se adreseaza cu aceste cuvinte? Celor care se inmultesc dupa Evanghelie. Umpleti pamantul, adica, trupul care v-a fost dat sa slujeasca, umpleti-l cu fapte bune" (Ibidem, 11, 44, col. 281 D ; S.C. 160, p. 237).

Iata cum, inca din secolul al IV-lea, marele capadocian a intuit parca faptul ca pamantul are resurse limitate, iar porunca inmultirii data primilor oameni nu poate fi inteleasa in sens literar, ci in sens duhovnicesc. Sf. Vasile este autoritatea epocii patristice care ne da siguranta ca scopul primordial al casatoriei nu este nasterea de prunci.

Punctul de vedere al mentalitatii iudaice privind scopul casatoriei a fost preluat de Iustin Martirul si Filosoful (Apologia 1, 29, 1), Atenagora Atenianul (Scolie in favoarea crestinilor, 33), Clement Alexandrinul (Pedagogul, 2, 10 ; 95, 3) - si, in general, de Scoala africana. Acelasi punct de vedere il gasim si la Sf. Ambrozie (In Lucam, 1, 45 ; P.L. 15, col. 1632). in teologia contemporana acesta este punctul de vedere oficial al teologiei romano-catolice. El a fost impus de teologia. Fer. Augustin. Dupa el, pacatul originar se transmite prin concupiscenta care duce la legatura trupeasca. Oamenii ispasesc prin nasterea si cresterea copiilor placerea pe care le-a procurat-o pacatul si sufera urmarile lui. Vom gasi si in lucrari de teologie ortodoxa punctul de vedere dupa care scopul primordial al casatoriei ar fi nasterea de prunci. Sunt lucrarile tributare tratatelor de teologie morala occidentala.

In Noul Testament nu exista nici un text care sa considere nasterea si cresterea pruncilor drept scopul primordial al casatoriei. Nasterea de prunci poate fi mijloc prin care omul se poate mantui numai in masura in care ea se infaptuieste "in credinta, in dragoste si in sfintenie" (I Tim. 2, 15). Nu nasterea de prunci sfinteste prin sine, ci ea ar fi de dorit sa aiba loc, sa se produca, intr-un mediu familial in care sfintenia sa fie preocuparea membrilor ei. Ea are insemnatate in procesul de mantuire a omului atunci cand contribuie la cresterea gradului de generozitate si de jertfelnicie a cuplului conjugal.

Dupa Sf. Ioan Hrisostom, scopul casatoriei omului este si nasterea de prunci, dar, mult mai mult, scopul casatoriei este evitarea desfraului, deci "infranarea" (Despre feciorie, 10, P.G. 48, col. 547).

A vedea scopul primordial al casatoriei in nasterea si cresterea pruncilor, ar insemna sa limitam casatoria la legaturile trupesti dintre soti si la consecintele lor, ceea ce nu se potriveste cu sensul crestin al casatoriei. Aceasta nu inseamna ca nasterea si cresterea copiilor nu constituie unul din obiectivele casatoriei. Ele constituie unul din obiectivele si roadele de dorit ale familiei, dar nu scopul primordial. Daca ar fi altfel, atunci cuplurile care nu au copii nu-si realizeaza scopul pentru care s-au constituit? Nu se mantuiesc, cu toate ca ele dovedesc o viata cu adevarat crestina? Un asemenea punct de vedere ar fi de neconceput. Asadar, scopul primordial al casatoriei trebuie gandit altfel.

Un alt scop al casatoriei il constituie intrajutorarea reciproca a sotilor in tot ceea ce are legatura cu sarcinile si grijile familiale. Intrajutorarea sotilor, responsabilitatea unuia fata de celalalt, dezvoltarea si maturizarea relatiei de cunoastere si de iubire, care in familie (si in felul acesta) uneste pe cei doi soti si mai mult decat la inceputul casniciei, sunt tot atatea scopuri, dar si daruri sau roade ale vietii familiale.

Acestea sunt bune prin ele insele, si nu pentru ca ar fi subordonate sau supraordonate nasterii si cresterii de fii.

Deoarece casatoria este prin natura ei daruire totala a unei persoane alteia, si invers, fiecare dintre cele doua persoane va avea un drept si o responsabilitate fata de cealalta. Pentru aceasta Sf. Pavel spunea ca: "Sotia nu mai este stapana pe trupul ei, ci barbatul; asemenea, nici barbatul nu mai este stapan pe trupul sau, ci femeia" (1 Cor. 7, 4). Fiecare persoana este un centru iradiant de energie si de putere, dar si un mediu care primeste putere si energie dinafara. In casatorie sotii se impartasesc unul de puterile celuilalt, de darurile si virtutile celuilalt in asa masura incat acelasi apostol afirma ca "barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios" (1 Cor. 7, 14). Darurile si calitatile unuia se comunica celuilalt pe altarul familiei. Aici sotii se daruiesc unul altuia ca persoane, nu se abandoneaza ca niste obiecte, unul in bratele celuilalt. In aceasta daruire reciproca in care bucuria de celalalt nu exclude sacrificiul pentru el, se implineste casatoria ca taina si dar al lui Dumnezeu. Dragostea care cheama si mentine sotii in casatorie nu este bunul vreunuia dintre soti fara sa fie si al celuilalt. Si unul si altul participa, se impartaseste din forta iubirii comuna amandurora, dupa cum si consimt la responsabilitatile care decurg din iubirea lor comuna, sau pe care le impune aceasta iubire, asumata de fiecare in mod responsabil. Infaptuirea unor asemenea relatii in interiorul casatoriei dovedeste ca ea este si trebuie sa fie mediul in care se reflecta relatiile intratrinitare sau institutia omeneasca in care relatiile ce o statornicesc simbolizeaza relatiile intratrinitare.

In calitate de comuniune a doua persoane, casatoria nu se limiteaza la sfera vietii materiale si sentimentale. Initiativa pe care sotii o au in daruirea de sine, in cadrul casatoriei, nu permite nici unuia sa intoarca aceasta iubire de la finalitatea sa, ori sa o reduca la limitele unei placeri, unei afectiuni sau unei bunavointe momentane sau de durata mai mica sau mai mare.

Nasterea de prunci si intrajutorarea pot fi considerate scopuri primordiale numai intr-o casatorie intemeiata mai degraba in limitele natural-biologicului, intr-o casatorie constituita in afara Bisericii, nu si pentru o casatorie crestina. Pentru crestini, se face in Hristos si in Biserica, aceasta conferindu-i caracterul de mare Taina (Ef. 5, 32). Sensul autentic si profund al casatoriei, dupa Noul Testament, nu-l da numai nasterea de prunci. El exista fara nasterea de prunci, dar nu poate exista fara iubire. Iubirea adevarata nu poate ramane fara rod, dar rodul ei este multiplu si variat, nu poate fi limitat doar la procreare. Copiii pot fi nascuti, chiar si in lipsa iubirii, fara ca nasterea acestora sa dea garantia ca cei care i-au nascut sunt una. Unitatea in casatorie o creeaza numai iubirea. Refuzul nasterii de prunei pe motiv ca unitatea creata prin iubirea dintre cei doi soti ar fi suficienta il degradeaza si-i coboara pe om, la nivelul unui cautator al placerii desarte, dar si decretarea inmultirii biologice drept scopul unic sau primordial al casatoriei, il coboara pe om la nivelul animalului. Femeia nu a fost creata pentru satisfacerea unor nevoi trupesti ale primului om sau numai pentru inmultirea neamului omenesc, ci ca sa raspunda nevoii profunde a omului dupa comuniunea cu o fiinta asemenea lui.

Nasterea de prunci este de dorit. Este exclusa dorinta de a nu avea copii acolo unde se afirma iubirea. Copiii trebuie sa existe unde este iubire. Nasterea de prunci este, deci, unul din scopurile casatoriei; se cuvine insa ca sotii sa aiba in vedere nu numai nasterea, ci si renasterea, renasterea fiintei si unirii lor la Hristos prin cresterea si desavarsirea sotilor in iubire (deodata iubirea lor si a lui Hristos), evitand in fiecare moment ceea ce i-ar impiedica sa realizeze aceasta nastere si renastere intru Dumnezeu. Fara sa fie minimalizate, cele doua scopuri ale casatoriei (nasterea de prunci si intrajutorarea) in iubirea regenerata in Hristos si in Biserica sunt cuprinse si introduse intr-o perspectiva eshatologica.

Casatoria si mediul eclesial

Relatia dintre Hristos si Biserica se fundamenteaza pe iubire si jertfa in vederea sfintirii si desavarsirii madularelor Bisericii, intre care se numara si sotii. Scopul suprem al omului pe pamant il constituie mantuirea si indumnezeirea, toate celelalte, intre care si inmultirea biologica, sunt secundare. Or, mantuirea este exclusa fara iubirea ca daruire de sine, fara Biserica si fara Hristos. In casatorie se creeaza mediul concret in care individualismul si izolarea sunt depasite in procesul de autodaruire si implinire a celor doi soti. Aici se da omului posibilitatea sa-si duca viata in iubire si sa faca din iubire norma a vietii. In familie se incepe procesul de implinire a exigentelor moralei Sfintei Evanghelii, ceea ce nu va ramane fara urmari in afara familiei. Atmosfera de dragoste si jertfa pe care o presupune familia nu va fi deplina daca dragostea si jertfa nu vor fi dupa modelul iubirii si jertfei lui Hristos pentru om. Tocmai de aceasta incifrare a casatoriei in ordinea sacra a vietii in Hristos depinde scopul primordial al casatoriei - desavarsirea. De aceea, Dumnezeu binecuvinteaza nunta in cadrul comunitatii eclesiale, daruind sotilor harul Sau in vederea implinirii celor ce, prin puterile lor, nu le-ar putea implini.

Dupa Sf. Pavel, casatoria este imaginea unirii dintre Hristos si Biserica (Ef. 5, 23). De aici reiese ca, dupa cum sensul imaginii se afla in prototip, tot asa sensul unirii sotilor in casatorie se afla in unirea dintre Hristos si Biserica. Casatoria are, cu alte cuvinte, un loc in imparatia lui Dumnezeu (care in Evanghelii este infatisata uneori ca un ospat de nunta unde mirele este Hristos). Pentru aceasta, in rinduiala bisericeasca, Taina Cununiei este legata de Sf. Euharistie (din nefericire, astazi, de cele mai multe ori, mirilor nu li se mai da Trupul si Sangele lui Hristos, ci un pahar binecuvantat, care simbolizeaza numai Sfintele Taine). Prin legatura dintre Taina Casatoriei si a Euharistiei se descopera randuirea familiei, aceasta monada eclesiala, in perspectiva vietii in Hristos.

Harul primit in Taina Casatoriei intareste, pe de o parte unitatea celor doi (pregatiti realmente pentru ea), iar pe de alta parte, cuplul celor casatoriti este inserat in comunitatea Bisericii - comunitatea celor ce se impartasesc cu Sfintele Taine spre viata de veci. Cei doi nu-si mai apartin doar lor, ci si Bisericii, dar acum altfel decat mai inainte.

Casatoria nu este, asadar, numai o chestiune individuala sau de cuplu. Functiile ei nu pot fi limitate numai la preocupari si satisfactii individuale sau limitate la universul familiei, pentru ca darurile lui Dumnezeu acordate madularelor Bisericii vizeaza in ultima instanta comunitatea bisericeasca - cresterea, intarirea si unitatea acesteia. Prin harul primit in aceasta Sfanta Taina, cuplul conjugal intra in relatie concreta cu Dumnezeu si cu lumea, altfel decat ar intra printr-o casatorie consumata doar in limitele naturalului sau printr-o viata singulara. Scopul primordial al casatoriei este, deci, desavarsirea sotilor in iubirea care-i duce si la viata in Hristos. "In acest sens - spunea Al. Schmemann - este mai cuprinzator decat familia. El este Taina iubirii divine, Taina care stinge orice realitate si tocmai pentru aceasta ea intereseaza intreaga Biserica si prin Biserica lumea intreaga". Dar nu numai lumea de aici, ci si pe cea de dincolo.

Inteleasa numai in modul in care evreii o intelegeau - drept institutie care perpetua specia - casatoria ar fi limitata doar la viata de aici, asa cum, de altfel, le-a spus-o Mantuitorul; inteleasa insa drept comuniune dupa modelul comuniunii dintre Hristos si Biserica, ea va avea consecinte eterne. Dat fiind ca se intemeiaza pe iubire si pe daruire prin iubire (nu prin contract, ca in lumea veche), casatoria nu este fara consecinte in viata de dincolo pentru ca nu este lipsit de consecinte eterne faptul ca am dovedit sau nu iubire totala si irevocabila fata de cel alaturi de care am primit binecuvantarea Bisericii. Nu va ramane fara consecinte eterne starea in care angajarii celuilalt fata de mine i-a corespuns sau nu iubirea mea adevarata si invers, daca iubirii mele adevarate celalalt i-a raspuns cu o iubire egala.

Casatoria este institutia in care Dumnezeu a intervenit inca de la facerea lumii cu o grija speciala. Ea nu este numai problema celor ce se casatoresc, ci vizeaza viata comunitatii sociale, a comunitatii eclesiale, viata de aici (sub toate aspectele ei) si viata de dincolo. De aici buna ei randuiala sau, din nefericire, maladiile ei afecteaza subiectii familiei, mediul social si trupul eclesial. De aceea, subiectii casatoriei, mediul social si Biserica trebuie sa acorde casatoriei, toata atentia, sa o priveasca si s-o estimeze cu toata, seriozitatea si responsabilitatea. Durerile si bucuriile nasterii unei entitati familiale in mediul si spatiul socio-eclesial sunt de neevitat. Toti factorii care concura la aceasta "nastere" au datoria sa nu inmulteasca "durerile facerii familiei" si atunci bucuria tuturor - soti, societate, Biserica - va fi deplina.

Pr. Asist. Dr. Vasile Raduca

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 10081

Voteaza:

Casatoria - Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE