Intr-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie trăieşte suferinţa: au doi copii, de 6 şi 8 ani, bolnavi de leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbește de Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg.

Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.

„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea noastră”.

Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp, se ridică şi mama. Se culcă. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii şi – ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii și moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.

„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; doar alaltăieri i-am examinat”.

Insistă, însă, mama, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul de globule roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea credinţei avusese loc.

(Sfântul Ioan Rusul – mărturii contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Cristina Băcanu, editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004, pp. 20-21)

In Marea Lavră din Sfântul Munte Athos au avut loc două astfel de minunate arătări, asemănătoare între ele.

În timpul unui Sfânt şi Mare Post, la vremea cântării Acatistului celui Mare, Sfântul Ioan Cucuzel şedea în biserică, obosit, înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cum şedea, a adormit. Chiar atunci, Cea Sfântă şi Preacurată s-a arătat lui şi i-a zis: „Bucură-te, o, Ioane! Cântă şi nu înceta a cânta, căci iată, pentru aceasta eu cu tine voi fi pururea!”. Zicând aceasta, ea a pus un ban de aur în mâna Sfântului Ioan. Când s-a trezit din aţipire, iată banul de aur era în palma lui.

După aceea, nenumărate minuni s-au lucrat la acea sfântă icoană a Maicii Domnului, precum şi de la banul de aur de ea dăruit Sfântului Ioan Cucuzel.

A doua arătare s-a făcut înaintea Sfântului Grigorie monahul care, ca şi Sfântul Ioan Cucuzel, era cantor bisericesc. Patriarhul Kallistos hotărâse ca la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, să se cânte în cinstea Maicii Domnului „De tine se bucură…”, în loc de obişnuita cântare „Cuvine-se cu adevărat…”. Dar succesorul său, Patriarhul Pilotei, a anulat hotărârea înaintaşului lui şi a poruncit să se cânte „Cuvine-se cu adevărat”, ca la toate Sfintele Liturghii de peste an, ca fiind o cântare mai scurtă.

Cu toate acestea, la vecernia Botezului Domnului, de faţă fiind Patriarhul Grigorie al Alexandriei, Sfântul Grigorie a cântat după vechea rânduială, „De tine se bucură...”. Îndată după aceasta, Cea Sfântă şi Preacurată i s-a arătat lui şi, precum odinioară Sfântului Ioan Cucuzel, i-a dăruit şi lui un galben de aur, şi i-a zis: „Recunoscătoare îţi sunt pentru cântarea ce aduci cinstirii mele”. De la această slăvită minune s-a instituit ca totdeauna la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare să se cânte în cinstea Maicii Domnului cântarea „De tine se bucură...”.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II (iulie-decembrie), traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 435)

Povestit de călugării de la Mănăstirea Xenofont :
 

Prezența Cinstitului Cap al Sfântului Mare Mucenic și de Dumnezeu fericit Trifon în Sfânta noastră Mănăstire ne oferă o binecuvântare aleasă și ne cere o cinstire deosebită a noastră față de acesta. Sfântul Trifon constituie izvorul harismelor și al darurilor dumnezeiești, și este și cel care îndepărtează bolile pământului și ale grădinilor.

În teritoriul Mănăstirii se păstrează și o chilie închinată Sfântului Trifon cel fără de arginți, chilie în care viețuiesc trei părinți, slăvindu-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu și pe Sfântul vindecător și vrednic de slavă Trifon.

Vrednicul nume al Sfântului Trifon se păstrează întotdeauna în obștea noastră și este acordat în tunderea unui frate, în cinstea Sfântului. Din amintirile pe care ni le-au expus vechii părinți, am cunoscut multe întâmplări minunate care fac referire la dumnezeiescul vlăstar neofilit al Lampsakului, Sfântul Trifon.

Monahul Varlaam de la Xenofont a viețuit aproximativ 80 ani în mănăstirea noastră. Era el însuși o istorie vie. A venit în aici în 1908 și a adormit în anul 1983. Împodobit cu simplitate și smerenie, a trăit toată viața sa la mănăstire, răbdând fiecare încercare pentru dragostea de Hristos. A slujit mulți ani la muncile agricole ale mănăstirii, unde a avut multe experiențe cu Sfântul Trifon, ocrotitorul agricultorilor. Ne-a povestit cum odată, în grădinile de sus, într-o zonă ce se numește „Zaharas”, au căzut lăcuste și omizi care puteau să producă o mare pagubă printre zarzavaturi.

Monahul l-a înștiințat pe Egumenul mănăstirii despre nenorocire și a cerut să se slăvească Cinstitul Cap al Sfântului Mare Mucenic Trifon și să se citească rugăciunile Sfântului, împreună cu săvârșirea aghiasmei. Imediat, părinții mănăstirii au dat curs rugăminții monahului Varlaam și, îndată ce a ajuns Cinstitul Cap al Sfântului şi au fost citite rugăciunile respective, toate insectele au fugit ca un nor şi s-a salvat recolta grădinilor prin mijlocirea minunată a Sfântului.

Ne povestea bătrânul Varlaam iarăși despre plantația de măslini următoarele:

– Noi, părinților, nu știam de stropiri și astfel de lucruri. Când apăreau diverse boli, luam Cinstitul Cap al ocrotitorului nostru, al Sfântului Trifon, făceam aghiasmă și o procesiune cu Sfintele Moaște prin plantație, stropind cu aghiasmă copacii, iar recolta era uimitoare. Gândiți-vă că se rupeau crengile de la atâta rod. Douăzeci și cinci de mii de ocale de ulei scoteam în anul când aveau rod. Slavă lui Dumnezeu și Sfântului Trifon, ocrotitorul nostru!

Dar Marele Sfânt al lui Hristos Trifon oferea ajutor și era vindecător și în cazul bolilor trupești și nu încetează să ne ocrotească de primejdii și încercări. Și toți câți invocă sfântul său nume și cer ajutorul său primesc harul vindecărilor din darurile soborului Sfinților Doctori fără de arginți.

In părțile Răsăritului trăia un evreu ce avea un copil de șapte ani. Deci, într-una din zile, luându-se cu alți copii de-ai creștinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să se bage de seamă, a intrat într-o biserică și a primit Cinstitul Trup și Sânge al Domnului, după cum i-a văzut și el pe ceilalți copii că au făcut; căci preotul n-a știut, crezând că e un copil de creștin și l-a împărtășit. Iar după ce a luat și anafura, ducându-se acasă, a spus părinților săi.

Atunci tatăl său, ca un vrăjmaș al lui Hristos ce era, vrând să spele ocara făcută de prunc, după cum socotea ca un rătăcit al Legii lui Moise, a luat nevinovatul copil și l-a aruncat într-un cuptor cu foc, punând încă și alte multe lemne, ca să ardă mai repede. Însă Cel ce a păzit neatinși pe cei trei tineri în mijlocul cuptorului haldeilor a acoperit și pe acel binecuvântat copil și nu a ars de focul cel mistuitor, ci ședea în foc ca și cum ar fi stat în rouă, odihnindu-se.

De aceasta auzind maica lui, a alergat plângând, socotind că-l va găsi prefăcut în cenușă. Însă ducându-se împreună cu alții care se adunaseră acolo, au văzut pe copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind; nici îmbrăcămintea, nici perii capului nu erau atinși.

Și după ce l-au scos afară, înspăimântați și înfricoșați, au strigat cu toții că se cuvine să fie aruncat în cuptor tatăl lui, ca să moară de asemenea moarte. Și așa s-a și făcut; căci legându-l pe dânsul și aruncându-l înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.

Iar copilul, întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat Pâinea și care ține un Prunc în brațele ei ședea aproape de mine și mă acoperea cu haina ei; și nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”. Atunci au înțeles că Preasfânta a fost aceea care l-a acoperit, pentru că primise darul Sfintei Împărtășanii.

Astfel, evreica, cunoscând credința cea adevărată, a doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezându-se în numele Sfintei Treimi. Asemenea încă și alți evrei care au fost acolo au crezut în Domnul Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci! Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestir, Bacău, 2005, pp. 180-181)

In ținuturile Lombardiei trăia o familie foarte virtuoasă. Soții aceștia aveau pentru Maica Domnului foarte multă evlavie, încât au pictat cu multă râvnă, pe unul dintre pereții casei lor, o icoană a Maicii Domnului, cheltuind mulți bani pentru ca icoana să fie frumoasă și impunătoare.

În fiecare zi și în fiecare clipă, ori de câte ori treceau prin fața acestei icoane, se închinau Maicii Domnului și-i înălțau cântare îngerească.

Ca binecuvântare pentru acest bun obicei, Maica Domnului le trimitea bucurii și toate cele de folos. Vecinii lor îi numeau „iubitori de pace”.

Aveau și un copil de 3 ani care, văzând pe tatăl și pe mama sa cum se opresc de multe ori în fața Sfintei icoane și se roagă cu evlavie, a căpătat și el același obicei și, de fiecare dată când trecea pe acolo, i se închina, imitându-i astfel pe părinții săi.

Când a început să vorbească, a învățat și acesta să spună cântarea îngerească, nu din evlavie, ci mai mult din obișnuință. Văzând pe Maica Domnului stând pe tron, credea, ca un mic copil ce era, că aceasta era Stăpâna casei, de aceea o și respecta și i se închina, la fel cum vedea și pe părinții săi că fac.

Într-o zi, în timp ce se juca cu alți copii pe marginea râului, a căzut în apă. Ceilalți copii au anunțat-o pe mama sa că i se înecase copilul. Femeia a alergat disperată la râu plângând, iar împreună cu ea și ceilalți vecini. Sosind acolo, doi oameni s-au dezbrăcat și, deoarece era foarte adânc acel râu, s-au scufundat pentru mult timp și căutau cu multă sârguință, dar nu au găsit nimic.

Mama, în timp ce căuta în altă parte, se întoarse și văzu dintr-odată pe copilul ei cum stă deasupra apelor, ca și cum ar fi stat pe un grandios tron, în mijlocul râului.

‒ Copilul meu, cum de ești acolo? l-a întrebat îndată.

‒ Sunt bine mamă, Stăpâna mă ține bine și nu mi-e frică, a spus acela.

Femeia, cuprinsă fiind de bucuria găsirii copilului ei, nu a înțeles despre cine era vorba.

După ce bărbații care înotau l-au luat pe copil și l-au dat în brațele mamei sale, s-au întors cu bucurie la casa lor. Întorcându-se și soțul de la treabă, i-au povestit și lui ce i se întâmplase copilului, iar bărbatul l-a întrebat cum de a alunecat în apă. Atunci fiul său i-a spus:

‒ Când am căzut în râu, a venit această Stăpână a casei noastre (arătând cu degetul icoana Fecioarei Maria), m-a apucat de mână și m-a ținut deasupra ei până când au venit acei oameni să mă ia!

Auzind aceste cuvinte, cei prezenți s-au minunat! Văzându-l pe copil cum arată cu degetul către icoana Maicii Domnului, au căzut toți la pământ și s-au închinat harului ei protector și au făcut o priveghere de toată noaptea.

Oricui întreba ce se întâmplase copilul îi răspundea repetând limpede aceste cuvinte ale minunii, în timp ce alte cuvinte le rostea bâlbâit și fâstâcit, așa cum vorbesc cel mai adesea copiii mici, de doar 3 ani. Atunci când copilul povestea întâmplarea aceasta minunată, cuvintele lui erau foarte clare și limpezi, încât toți se minunau și-L slăveau pe Dumnezeu!

În același mod, nu doar acel copilaș, ci și mulți alții care cinstesc și se închină cu evlavie sfintelor icoane sunt salvați din primejdii și sunt învredniciți de o așa mare mulțumire, mulțumire pe care ne rugăm să o simtă și toți cei care cred în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin!

Vechiul cimitir al Mănăstirii Durău se întindea în trecut până aproape de poalele Muntelui Ceahlău. Aici exista și biserica „Sfânta Sofia”, adusă de la Schitul Răpciunița, când acesta se pustiise. Călugării de la Durău au vrut s-o salveze și au transportat-o de sus, din munte, pe butuci de lemn. Era înconjurată de cruci și morminte. Astăzi nu mai este nici biserica, nu mai sunt nici mormintele. Buldozerele au ras totul în calea lor în 1977, când autoritățile comuniste au dat ordin pentru începerea construirii stațiunii turistice Durău. Mormintele au fost dezafectate, au fost scoase osemintele și toate au fost mutate în groapa comună: călugări și mireni, la un loc. Astăzi, osemintele sunt îngropate într-un mormânt comun, aflat în incinta mănăstirii, lângă clopotnița veche din lemn. Maicile și călugării care au viețuit aici sunt pomeniți la parastas în fiecare zi.

Despre minunea care s-a petrecut atunci când excavatorul a fost ridicat asupra bisericii „Sfânta Sofia”, maica Daniela ne istorisește:

„Oamenii locului erau foarte credincioși și nu se găsea nimeni care să ridice excavatorul asupra bisericii. Nimeni nu voia. Un șef de brigadă s-a încumetat și a strivit-o, dar ‒ taina lui Dumnezeu! ‒ crucea de pe bolta bisericii a rămas agățată în aer cam un minut-două. Toată lumea s-a cutremurat! A fost un semn. Iar omul respectiv, la puțin timp după aceea, a murit în mod inexplicabil: era pe trotuar și a dat peste el o mașină. Dumnezeu să-l mântuiască!”.

Catapeteasma bisericii din cimitir a fost salvată și acum este expusă în Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Daniil Siihastrul” de la Durău.

***

Ieșim pe poarta mănăstirii și urcăm ușor pe drumul ce ni se deschide înainte. După o sută de metri ajungem la un loc îngrădit, cu câțiva copaci și pe ici, pe colo, movilițe de pământ și rămășițe de cruci din piatră. Aici a fost cândva cimitirul Mănăstirii Durău. Deschidem o poartă mică în stânga. Pe locul unde a fost bisericuța „Sfânta Sofia” din cimitir a fost ridicată o troiță și un lăcaș micuț alături, care imită o biserică. Aici veghează o candelă arzând. „Vedeți pe ce călcăm noi? Comuniștii voiau să facă aici parc, și cei de azi ‒ la fel, dar nu se realizează, pentru că nu e voia lui Dumnezeu”, spune maica Daniela

( Maria Burla )

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”

Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Când situația sa se înrăutățise, suferea și mai mult. Mama lui nu se putea abține și plângea în fața lui. În timp ce-și petrecea ultimele ore pe acest pământ, dintr-odată și-a fixat serios privirea sa asupra mamei și i-a spus următoarea frază, uluitoare pentru un copil de cinci ani: „Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”.
Cine i-a pus în gura sa cuvintele acestea adevărate și de o mare importanță? Cu siguranță a fost luminat de Dumnezeu acest fericit copil martir.
„Sunt veșnic!” - iată adevărul și îndemnul cel mai important pentru orice om!

(Fragment din cartea „Mângâiere a dragostei divine”, Editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Varnakovas, Dorida )

S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.

Spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca şi de demult egipteanca, pentru a înșela spre păcat pe Iosif cel curat. Iar fratele, văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: „Cel ce ai izbăvit pe prorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu!”.

Şi îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus. Iar acolo l-a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de faţă să se izbăvească ucenicul său. Pentru că ştia ceea ce se făcea, iar pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii. Deci, văzând pe ucenicul său, a zis: „Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiasca Sa putere din căderea în păcat şi aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip”.

Astfel, rugăciunile Cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare. Pentru că ducând coşniţe de la schit, se ostenise. Apoi a şezut şi s-a rugat, zicând: „O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit...”. Şi îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.

Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!” Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!...”

Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul)

Cuviosul Mucenic Anastasie în temniţă fiind, nu înceta ziua şi noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Şi avea cu sine legat şi pe altul, pe un tânăr din slugile lui Marzavan, osândit pentru o faptă rea, cu care împreună era legat cu un lanţ de grumaz şi cu altul de picioare. Deci, îi era foarte greu sfântului, de vreme ce, când se scula la rugăciune la miezul nopţii, era nevoie ca să deştepte, chiar nevrând, pe împreună legatul său, care-l socotea ca păcat făcut împotriva aproapelui – căci pe cel obosit cu aceeaşi greutate prin cărarea pietrelor şi adormit îl deştepta.

Deci, de multe ori vrând să facă rugăciunile cele de miezul nopţii, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-şi deştepte prietenul şi să-i taie odihna. Şi astfel piciorul său, lângă piciorul aceluia ţinându-şi, grumajii săi spre grumajii lui aplecându-şi, îşi săvârşea obişnuitele rugăciuni către Dumnezeu. Acolo erau şi alţi legaţi şezând deosebit, între care era şi un evreu de neam cinstit şi bun la obicei. Acela, văzând pe Sfântul Anastasie, ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecând întru laudă lui Dumnezeu, se mira, zicând întru sine: cine este omul acesta şi cum voieşte să-i fie sfârşitul?

Într-o noapte, sfântul rugându-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcând la pământ, nu dormea şi deodată a văzut o lumină în temniţă. Și-a întors ochii către sfântul şi a văzut bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, luminoase şi strălucind ca soarele, care pe sfântul mucenic înconjurându-l, părea îmbrăcat cu aceeaşi strălucire. Evreul acela, singurul care nu dormea, privea cu dinadinsul şi zicea întru sine, cu multă mirare: „Dumnezeule sfinte, aceştia sunt îngeri!”. Apoi, spre bărbaţii aceia mai cu dinadinsul privind, i-a văzut având omofoare şi ţinând în mâini cruci. Deci, zicea întru sine: „Episcopi sunt aceştia?”. Iar privind mai mult spre sfântul, a văzut pe un tânăr mai luminos, stând înaintea lui Anastasie cu o cădelniţă de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punând tămâie, tămâia pe mucenicul.

Aceasta văzând-o legatul acela, care nu dormea, deşteptă cu mâinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creştin şi fusese eparh al Scitopolei – vrând ca şi acela să vadă acea minune ce se arăta. Dar nu putea să-şi mişte picioarele sau mâinile, că era mai cu totul amorţit de înspăimântarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva mai ascuns. Apoi abia deşteptându-l pe acela, îi zicea: „Vezi ce este?”. Dar abia zicând acel cuvânt, îndată vedenia nu s-a mai văzut. Şi a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu multă plăcere sufletească şi cu umilinţa inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos Dumnezeu.

Stiu că Sfânta e printre noi; ne gândim la ea ca la un sprijin, ca la o speranţă. La racla ei, ne încărcăm cu energie pozitivă, ieşim din dileme, ni se luminează mintea. Am avut o copilărie presărată cu lipsuri, neînţelegeri ale părinţilor, dar cele mai mari aveau loc de Paşte, de Crăciun, tocmai când trebuia să domnească liniştea, bunăvoinţa, ceea ce m-a determinat să-mi caut pacea interioară departe de zbuciumul din familie.

Părinţii mei sunt de condiţie modestă, ne-au susţinut la facultate, sunt mândri de reuşita copiilor, Însă noi am suportat greu nepotrivirea lor de caracter. Astfel, sătulă de certuri, am plecat departe de locul natal, mi-am găsit liniştea în Iaşi alături de un soţ care mă iubeşte, dar mai ales lângă Sfânta mea care mă ajută în tot ceea ce fac. Am ajuns într-o familie cu frică de Dumnezeu, m-au tratat ca pe fiica lor. Cert este că m-am rugat, deseori, să-mi găsesc bărbatul potrivit şi să nu-mi pierd timpul cu indivizi neserioşi.

M-am căsătorit după ce am rămas însărcinată. Am născut la Târgu Mureş un băieţel cu care am întâmpinat dificultăţi de sănătate în primele luni de viaţă: pneumonie, operaţie pe cord, dar acum este bine, creşte şi este frumos.

Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciuni, agheasmă, ulei sfinţit de la Sfântul Nectarie, de la Sfânta Parascheva, am trecut peste grelele momente al operaţiei (care a fost transmisă şi la televizor). Am înţeles că totul e rânduit de la Dumnezeu, şi încercările grele şi bucuriile, că nici un doctor nu e mai presus de El, nici o tehnologie, că El este singura speranţă în mântuire, în lumina veşnică.

Cred cu tărie că Dumnezeu lucrează prin oameni. Îi mulţumesc că am întâlnit în viaţă doar oameni buni: părinţi, fraţi, colegi de fa*cultate, de serviciu şi prieteni.

Anca T, 27 de ani, laşi

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor)

O minune făcută prin rugăciunile Fericitei Xenia a avut loc în anul 1959 la biserica cimitirului Icoanei Maicii Domnului din Smolensk. Martorii acestei minuni, care va fi prezentată în continuare, au fost în număr de aproape o sută de persoane. Întâmplarea aceasta a fost relatată de către o cunoştinţă personală a părintelui Serghei Jeludkov.

Mama unei fetiţe de 15 ani, oloagă, care nu putea umbla pentru că în copilărie fusese bolnavă de poliomielită şi paralizase, se adresă părintelui Serghei să facă o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia. Mama a dus-o pe fetiţă cu un cărucior special, pentru că fetiţa nu-şi putea folosi deloc picioarele, în căruciorul acesta mama şi-a adus fetiţa la biserica cimitirului.

Se pare că asta s-a întâmplat într-o zi de Duminică, după Liturghie, pentru că în biserică era multă lume. Preotul a făcut o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia, iar după aceasta, multe persoane prezente, printre care şi mama cu fetiţa sa în cărucior, începură să iasă din biserică în curte.

Deodată, fetiţa spuse: „Vreau să mă ridic şi să merg!” şi sub ochii oamenilor care se aflau în jurul ei, s-a ridicat, a ieşit din cărucior, a făcut câţiva paşi, apoi s-a aşezat. S-a ridicat, apoi a început din nou să meargă singură, iar cei care ieşeau din biserică erau martori la minunea care se făcea sub ochii lor.

Din momentul acela, fata începu să meargă normal.

(Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, traducere de prof. Elena Călin, Editura Bunavestire)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea Sursa: «Ἂς μὴν πεθάνει ἀπόψε, Κύριε!»
 

Domnul Petru era îngrijit de luni de zile într-un mare spital, fiind cel mai grav caz din tot sectorul său. Prin patul alăturat din salonul său se perindaseră mulți bolnavi. Unii au plecat repede pentru a-și continua sănătoși viața lor pământească, iar alții au părăsit spitalul trecând în viața veșnică.

Era ușor să lege cunoștințe cu pacienții care îi erau colegi de salon și încerca să îndemne la spovedanie și împărtășanie pe fiecare bolnav pe care îl cazau în patul vecin. Își propusese să facă acest lucru în mod politicos, dar vesel, pe toată durata cât urma să stea internat. Și avea reușite aproape de sută la sută. Acest lucru îi calma durerile care încă îl țineau țintuit în spital.

Într-o zi au adus în acel pat un tânăr bărbat din Eptanez, Alexis, care suferise o ruptură de rinichi. Îi apăruseră probleme și la inimă, dar și la plămâni, pentru că era fumător constant. Suferea mult. Trei zile și trei nopți s-a zbătut în patul de spital, ca un pește pe uscat. Nu putea să respire, gemea continuu. Avea dureri insuportabile.

Soția lui Alexis, care-i stătea alături, părea deznădăjduită. Biata femeie lucra într-un hotel, dar acum o concediaseră. Nu aveau rude aici în zonă, de aceea atunci când a plecat la spital ca însoțitor pentru soțul ei, i-a încredințat pe cei trei copii ai lor unei vecine bune. Străină în acest mare oraș, tânăra îl sprijinea mult pe soțul ei, având ca singură întărire credința în Dumnezeu și în harul Sfântului Dionisie din Zakynthos, ocrotitorul insulei lor.

Petru și familia lui încercau, atât cât le stătea în putință, să-i ajute pe Alexis și pe soția lui. Doctorii intrau și ieșeau grăbiți din salon, se aplecau cu atenție deasupra lui Alexis, consultându-l tăcuți cu instrumentele lor medicale. În salon predomina o încordare continuă. Într-un astfel de moment, fiica lui Petru s-a apropiat de tatăl ei și i-a șoptit la ureche:

‒ Tăticule, domnul Alexis este grav bolnav. Diseară, probabil, i se va curma suferința, i-a spus un doctor soției lui care este afară pe hol și plânge mult. Voi merge alături de ea să-i țin companie. Tu știi ce să faci, roagă-te!

‒ Bine, mergi, dar nu, nu trebuie să moară diseară. Nu diseară, copilul meu!

‒ De ce, tată?

‒ Pentru că nu am reușit să-l pregătim să primească înăuntru, în inima lui, pe Hristosul nostru! Cum să plece așa, copilul meu? Roagă-te să facă ceva Maica noastră (n.r. ‒ Maica Domnului) diseară! Să nu plece Alexis fără Hristos! Să nu moară diseară, Doamne!...

Pe la mijlocul nopții, Alexis s-a liniștit în mod neașteptat. Fără să piardă șansa aceea, Petru i-a spus în timpul nopții:

‒ Alexis, curaj! Te vei face bine! Crede-mă. Doctorii se așteptau să mor acum două luni, nu mai aveam nici o nădejde! Și știi de ce trăiesc încă și, orice ar fi, voi ieși din spital? Datorez acest lucru preotului spitalului, care vine și mă împărtășește pe mine nevrednicul foarte des. Mi-l dă pe Acela Care este Izvorul Vieții, pe Iisus Hristos! Așa a dispărut boala mea și trăiesc, fratele meu Alexis! Doctorii, care nu mai aveau vreo speranță, vorbesc despre o minune. Și tu, din ce mi-a zis soția ta, crezi în Hristos și-L iubești. Nu-i așa, Alexis?

‒ Așa este, domnule Petru. Sunt păcătos, dar nu și necredincios.

‒ Vrei să te împărtășești mâine dimineață împreună cu mine, Alexis?

‒ Unde vom merge?

‒ Va veni aici preotul și ne va împărtăși. Liniștește-te acum. Fă o rugăciune și odihnește-te!

Puțin după răsăritul soarelui, Alexis a avut din nou un paroxism puternic de dispnee. Salonul s-a umplut iarăși de medici care se aplecau deasupra lui cu interes și foarte greu l-au făcut să-și revină. Soția lui își făcea semnul Sfintei Cruci încontinuu. Petru se ruga fierbinte, rugând pe Domnul să-i dea lui Alexis o prelungire de viață, pentru a nu pleca neîmpărtășit din viața aceasta.

În puțin timp, înștiințat telefonic de fiica lui Petru, preotul spitalului a intrat în salon ținând în mâini Sfintele Daruri. Cei doi bolnavi s-au ridicat și s-au așezat cu respect la marginea patului. Și, după ce părintele a vorbit în liniște, pentru puțin timp, cu Alexis, i-a împărtășit și pe el și pe Petru cu Preacuratul Trup și cu Cinstitul Sânge al Domnului, i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a plecat tăcut.

‒ Cum te simți, Alexis? a vorbit primul Petru, când au rămas doar ei.

‒ Foarte bine! Mă simt bine în tot corpul meu, domnule Petru! Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată ceva asemănător! Îți mulțumesc mult că m-ai ajutat și m-am putut împărtăși! Am destui ani de când nu m-am mai împărtășit. Mulți ani... Slavă Domnului pentru împărtășania aceasta!

Soția lui Alexis, care mersese să se roage în capela spitalului, când a venit în salon l-a găsit pe soțul ei cu totul schimbat și a prins curaj. Și doctorii vedeau în fiecare zi îmbunătățirea sănătății lui Alexis. În puține zile, cu biletul de ieșire din spital în mână, Alexis și soția lui au pornit pe drumul de întoarcere spre insula lor, luându-și rămas bun, cu lacrimi în ochi, de la domnul Petru, care dădea slavă lui Dumnezeu pentru încă o minune a Sa.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut. Doamna Sabanieieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare, ea îl văzu pe Bătrân în vis și acesta îi spuse: „Fiul tău se va însănătoși și va trece examenul”.

Trezindu-se cu un simțământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria școlii navale, unde se aștepta să-și găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simțea deja bine și că plecase să-și susțină examenul. Când se vazură, se îmbrățișară plini de duioșie.

Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca și ea avea o adâncă venerație față de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis și auzise de la el aceleași cuvinte: „Te vei face bine și vei trece examenul”.

(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, p.336)

Aceasta este o istorisire adevărată pe care ne-a povestit-o cel care a trăit-o îndeaproape.

Bărbatul și femeia erau refugiați din Smirna. Cel care ne-a povestit despre aceștia i-a cunoscut în Atena. Erau singuri, singuri de tot, fără rude, la fel ca cei mai mulți refugiați de la Răsărit. Nici copii nu aveau. Doi oameni simpli, triști, care niciodată nu-și arătau durerea lor. Vedeai la ei doar nădejdea în Domnul Care face să răsară soarele în fiecare zi și sărăcia lor, care nu putea fi ascunsă.

La parter, bărbatul avea un micuț magazin unde vindea măsline. Deasupra acestuia, un dormitor pătrat era... locuința lor. Într-un colț, trepiedele de fier cu scânduri de lemn le era patul, alături, o masă veche și două pahare de aramă pentru a bea apă, un aragaz, o oală arsă și puține haine acoperite de un cearceaf. „Locuința” era închiriată.

Gândiți-vă, câte măsline ar fi putut să vândă creștinul pentru a câștiga ceva?

Mai apoi, erau și cei mai săraci chiar decât ei, care nu trebuia să rămână fără de mâncare. Pe aceștia făceau ce puteau și îi ajutau, și amândoi soții spuneau: „Slavă lui Dumnezeu”, pentru că așa este scris în Sfânta Scriptură. Familia aceasta cunoaștea bine matematica lui Dumnezeu, aritmetica celor două haine.

Anii au trecut, magazinul de măsline s-a închis, în anii aceia pensii nu existau, iar săracii lui Dumnezeu au început să cerșească la colțurile străzilor. Mai târziu, nici aceasta nu o mai puteau face, deoarece îmbătrâniseră tare și se îmbolnăviseră. Dacă cineva le dădea o bucată de pâine mâncau, dacă nu, se culcau flămânzi.

„Are Dumnezeu”, spuneau...

Și iar „are Dumnezeu” spuneau și atunci când hainele lor simple deveniseră zdrențe, și atunci când paharele de aramă se înverziseră de la stătut, și atunci când nu aveau de unde să plătească chiria, și tot așa. Chiria... de mulți ani nu o mai plătiseră. I-a tot îngăduit proprietarul, iar mai apoi „uitase” de casa aceea sărăcăcioasă, așa că bătrâneii și-au continuat viața lor umilă, nelipsind de la slujbe și zâmbind cu încredere în fața tuturor icoanelor din biserică. Atâția Sfinți care au suferit chinuri, un Domn Care a fost răstignit, Maica Sa căreia îi ardea inima și aceștia nu pățiseră nimic, iar ei să se înspăimânteze?

Cu toate acestea, s-au speriat când proprietarul i-a anunțat din senin că trebuie să plece, deoarece vroia să dărâme clădirea. Vroia să facă un bloc în locul acesteia. Să plece și să meargă unde?...

Aici au fost iubiți, au fost binecuvântați cu multe, au mâncat, au flămânzit, au plâns, au nădăjduit, aici era candela lor aproape stinsă, aici paharele lor, aici tacâmurile lor ruginite de la nefolosire. În spatele acestei uși se adăposteau de ploi, de ninsori și înăuntru trăiau în nădejdea că Dumnezeu îi va ajuta.

Dar acum, ce să mai facă? Bătrânul sărac și-a ridicat mâinile către tavan, zicând cu durere: Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

În ziua următoare a venit executorul judecătoresc cu hârtiile de evacuare.

‒ Trebuie să plecați, le-a spus.

‒ Dar unde să mergem? l-au întrebat.

Omul a privit în cameră, văzând sărăcia lucie ce stăpânea acolo. I-a privit și pe bătrâneii uscățivi.

‒ Am un dormitor care prisosește, le-a spus cu glas domol.

‒ Nu avem bani pentru chirie, a spus cu rușine bătrânelul.

‒ Să mergem, le-a spus executorul și, întrucât nu aveau nimic să ia bagaj cu ei, au plecat îndată.

Acesta i-a luat cu mașina, i-a dus acasă la el, soția sa i-a spălat, i-a îmbrăcat, i-a hrănit. Nici unii, nici alții nu avuseseră copii.

Dormitorul pe care l-au primit era luminos, curat, cu perdele pe care bătrâneilor le-au plăcut mult de tot să le tragă la fereastră (întrucât în vechea lor casă nu avuseseră nici măcar perdea la geam).

Au căzut la pământ bătrâneii pentru a le mulțumi, plângând de bucurie și binecuvântând pe Dumnezeu, rugându-se și dând slavă Domnului.

‒ Vom avea și noi companie, le-a spus cu simplitate și modestie soția executorului. Doar atât...

Acum bătrâneii trebuie să se obișnuiască cu lucruri „dure” precum mirosul pâinii proaspete ce vine caldă de la brutărie, cu felul în care mâncarea ce fierbe răspândește un miros plăcut, cu bunătatea inimii gazdelor lor. Iată felul cum Hristos răspunde alor Săi atunci când Îl întreabă Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

Acestă minune a fost povestită de un marinar din Galați cu care s-a petrecut minunea.

Lucra pe un petrolier. Descărcând odată petrolul pe care-l aduseseră, a primit ordin de la căpitan să sudeze câteva fisuri pe care le suferise cazanul în care fusese petrolul. Atunci el a refuzat, spunând că nu poate face acest lucru, atât timp cât cazanul nu este aerisit și mai are reziduuri de petrol, deoarece s-ar putea să explodeze. Căpitanul, nebăgându-l în seamă, a dat ordin altor doi muncitori să sudeze.

Marinarul s-a apucat de altă treabă, undeva deasupra cazanului.

În momentul în care cei doi s-au apucat de sudat, s-a întâmplat exact ceea ce prevăzuse marinarul: cazanul a explodat, cei doi au fost uciși, iar marinarul a fost aruncat în aer la o înălțime de 30 m. În clipa în care a străbătut aerul, și-a văzut toată viața sa, iar când a ajuns la acea înălțime, a văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ți fie frică, o să fie bine!”.

Căzând înapoi tot pe corabie, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, care i s-au vindecat în scurt timp.

Mare este mila Maicii Domnului!

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești)

Acum trei luni, mâhnită fiind de necazurile mele, o cunoştinţă m-a sfătuit să merg la Biserica „Sfântul Spiridon” din Galaţi, să pun un acatist şi să mă rog Sfântului şi o să văd că problemele se vor rezolva. Deşi nu ştiam mai nimic despre Sfântul Spiridon, la îndemnul persoanei respective m-am dus la biserică cu un acatist pentru 40 de zile, şi apoi am continuat să merg în fiecare vineri la slujba de cinstire a Sfântului Spiridon, care se ţinea la biserică.

Într-adevăr, sfântul nu a zăbovit, ci mi-a ascultat rugăciunile, ajutându-mă să îmi găsesc un loc de muncă, vindecându-mă de o afecţiune la genunchi, care nu ceda cu nici un tratament medicamentos. De asemenea, mare minune a înfăptuit şi cu soţul meu, care se lupta de un an de zile cu o alergie foarte urâtă, a cărei cauză doctorii nu au reuşit să o descopere şi nici nu-i găseau tratament. Astfel, în urma rugăciunilor către Sfântul Spiridon, soţul meu este complet vindecat.

Şi ultima minune, dar sper că nu cea din urmă, este că soţul meu şi fratele lui, care de un an nu-şi vorbeau, înstrăinându-se unul de altul, ca prin minune, cu ajutorul Sfântului s-au împăcat şi acum îşi vorbesc ca înainte. Aşadar, rugaţi-vă Sfântului Spiridon cu smerenie şi credinţă, şi el sigur vă va ajuta. Sfinte Ierarhe Spiridoane, roagă-te pentru mine şi familia mea, şi ne dă nouă cele de folos!

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare făcătorule de minuni! (Mihaela Dănăilă)

In Rusia, Sfântul Trifon este considerat patron al păsărilor deoarece, după cum se povesteşte, odată țarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare, iar îngrijitorul șoimului său a scăpat din neatenţie pasărea preferată a ţarului. Țarul i-a pus în vedere acestui îngrijitor, pe nume Trifon Patrikeev, să găsească șoimul în trei zile ‒ altfel va fi condamnat la moarte.

Bietul Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea, dar fără niciun rezultat. În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, în Crângul Marinaia. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat Sfântului Mucenic Trifon, patronul său, chemându-l în ajutor. În vis, a văzut un tânăr pe un cal alb, care ţinea pe mână şoimul ţarului. Acesta i-a spus: „Ia-ți pasărea pierdută, du-o ţarului şi nu te mai necăji”.

Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit șoimul stând pe un brad. A luat pasărea, a dus-o ţarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sfântul Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikeev a construit o capelă în locul în care i-a apărut sfântul. Mai târziu, a construit chiar şi o biserică cu hramul Sfântului Trifon.

Odată Stareţul a povestit: „Era în ziua Sfântului Isidor Pelusiotul. Treceam printr-o perioadă cu multe supărări şi de aceea aveam dureri mari de cap. Din cauza tensiunii ridicate mi se zbătea un ochi și mă primejduiam să fac comoţie cerebrală. Simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi lovit ochiul pe dinauntru cu un ciocan, iar acesta voia sa iasă afară.

Pe Ia ora 9 seara, pe când stăteam întins pe pat, am văzut un înger foarte frumos, cu chipul ca al unui copil de doisprezece ani şi care mi s-a părut că a ieşit din mine. Părul lui era foarte blond şi ajungea până Ia umeri. Mi-a zâmbit şi mi-a atins uşor ochii cu mâna. Îndată mi-a dispărut toată rnâhnirea și mi-au încetat durerile. Am simțit atâta dulceaţă, încât preferam să sufăr din nou, numai să mai văd o dată pe îngerul meu păzitor...”.

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, p. 236)

In 2009, un infarct, repetat de cinci ori în două luni, a atras după sine mai multe internări la Serviciul Cardiologie de la Spitalul Fundeni. Aici mi s-au depistat două artere ale inimii înfundate în proporţie de 90%. Am făcut mai multe încercări de a fi operat la Spitalul Fundeni (București) şi la Iaşi. În noiembrie am venit la Iaşi pentru operaţie, cerând aju*torul Sfintei Parascheva. Profesorul doctor m-a trimis din nou la Bucureşti, iar de acolo, la Constanța.

Mi-am dorit să revin la Iaşi, dar boala s-a agravat. Nu mai aveam mult de trăit, întrucât nu-mi mai simţeam mâinile şi nu aveam cir*culaţie normală. Inima mea era din ce în ce mai slabă. Mă apropiam încet, dar sigur, de moarte.

Într-o noapte m-am visat în spital, iar în camera de alături pentru mine se ruga o monahie în mod impresionant, cu mâinile ridicate. La înce*tarea rugăciunii, măicuţa s-a întors spre mine în chip foarte cuvios, cu capul în jos, iar eu am recunoscut-o. Era Sfânta Parascheva de la Iaşi. Chipul ei smerit şi blând mi-a rămas în memorie pentru toată viaţa.

A doua zi am primit un telefon de la Debreţin, din Ungaria, de unde un profesor cu care vorbisem anterior mă anunţa să merg la Târgu Mureş pentru operaţie. Acest lucru s-a şi întâmplat, iar operaţia a fost o premieră pe ţară. Acum mă simt bine şi mulţumesc Sfintei Cuvioase Parascheva pentru ajutorul ei cel bun! (Ion Benescu, Constanţa)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, pp. 35-36)

Pazitorul Icoanei Maicii Domnului

Batranul Haralmbie a trait ultimii ani ai vietii sale cu nostalgia patriei sale pierdute.Se gandea mereu la frumosul sau sat de langa Prusa, iar ochii sai lacrimau.Cu aceasta durere a plecat din aceasta viata.Il lua adeseori in brate pe nepotelul sau, Haralambie, si-i vorbea despre satul sau.Ii descria cum era biserica, scoala unde a invatat primele litere, piata satului unde se juca.Apoi, cu multe amanunte ii descria casa in care se nascuse, se casatorise si-si dobandise copiii.Micul Haralambie a crescut si apoi a studiat in Atena.Insa totdeauna isi aducea aminte de bunicul sau.Intr-o zi instiintandu-se ca o agentie de turism a organizat o excursie in partile Prusei,a considerat de datoria sa sa viziteze acel loc, in amintirea bunicului sau.O nespusa emotie a incercat Haralambie cand a ajuns in satul bunicului sau.Mai intai a vazut biserica, numai ca acum era ageamie.S-a apropiat de cafeneaua bunicului sau, dar era inchisa.Si piata era cu desavarsire lasata in parasire.A ajuns in fata casei.Cu o mana tremuranda a deschis poarta de la curte.Pe trepte statea un batranel.De indata ce l-a vazut pe tanar l-a intrebat in turceste:
- Fiule, ce vrei ?
Cu putinele cuvinte turcesti, pe care Haralambie le invatase de la bunicul sau, a incercat sa-i dea sa inteleaga ca venise din Grecia ca sa cunoasca satul bunicului sau.De indata ce batranul a auzit aceste cuvinte a sarit in sus, si-a intins mainile si l-a strans pe Haralambie la pieptul sau.
- Bine ai venit !, i-a raspuns batranul in greceste.Stiam ca vei veni si de aceea te asteptam.Haralambie il privea buimac.Apoi batranul l-a luat de mana pe tanar si l-a condus intr-o camera mica in interiorul casei.L-a pus sa se aseze pe singurul scaun ce era acolo, dupa care i-a spus:
- Eu m-am nascut intr-un satulet din Macedonia.Parintii mei au fost mahomedani si se ocupau cu agricultura.Eram cel mai mic copil al familiei.Cand ceilalti lipseau toata ziua fiind la camp, eu stateam la casa prietenului meu Nicolae.De multe ori chiar dormeam acolo.Parintii lui ma iubeau si nu ma deosebeau de copiii lor.Erau oameni buni si crestini credinciosi.Se aduna la rugaciune toata familia, mai ales noaptea, ingenuncheau si se rugau inaintea icoanei Maicii Diomnului, la care ardea permanent o candela, iar alaturi era o cadelnita, care imprastia o buna mireasma in toata casa.Toate acestea ma faceau sa simt teama.De multe ori ingenuncheam si eu impreuna cu ei si vorbeam cu Maica Domnului, ca si cum as vorbi cu mama mea.Sufletul se umplea atunci de pace.
Intr-o zi, familia lui Nicolae a mers la o bisericuta din afara satului care avea hramul.M-au luat si pe mine cu ei.Am urmarit Dumnezeiasca Liturghie si cand i-am vazut pe credinciosi ca merg spre Sfantul Altar sa se impartaseasca, am mers si eu, dar tatal prietenului meu m-a oprit, spunandu-mi in soapta:
- Tu nu, copilul meu !, nu te poti impartasi, pentru ca nu esti botezat.L-am privit cu repros si i-am spus :
- Atunci, sa ma botez si eu.
Mai tarziu kir Dimitrie, tatal lui Nicolae, mi-a explicat ca apartinem de religii diferite si ca parintii mei nu ar fi ingaduit sa ma botez.As putea-o face insa atunci cand avea sa devin major.Treceau anii si eu continuam sa am aceeasi dorinta.Asteptam cu multa nerabdare acea zi dorita si continuam sa ma rog Maicii Domnului.Din nefericire nu am apucat sa-mi infaptuiesc marea mea dorinta, caci, inainte de majorat, s-a facut schimbul de populatii.Parintii mei m-au luat si m-au dus in acest sat.Era noapte si nu am putut sa-mi iau ramas bun de la prietenul meu si de acea iubita familie.Si asta m-a costat mult.De vreo doua ori am voit sa fug de acasa si de aceea parintii mei au fost nevoiti sa ma incuie in aceasta camera, unde am ramas pana acum.
Intr-o noapte, cuprins de deznadejde, am ingenunchiat, asa cum facea familia lui Nicolae si cu lacrimi in ochi am rugat-o pe Maica Domnului sa ma ajute sa ma intorc inapoi.Deodata am simtit o nespusa mireasma, care mi-a umplut camera.Am considerat aceasta ca un raspuns al Maicii Domnului la rugaciunea mea.Aceasta mireasma o simt pana astazi, atunci cand ma rog noaptea.
Mai tarziu am inceput sa aud niste lovituri usoare sub patul in care dormeam.Vreme de un an intreg nu am putut intelege ce se intampla, dar nici nu indrazneam s-o spun cuiva.Intr-o zi, cand toata familia mea a plecat la o nunta in satul vecin, am avut ocazia sa caut cu multa atentie la locul acela.Am vazut ca o scandura nu se imbina bine si am ridicat-o cu un obiect ascutit.Sub scandura am vazut o cutie metalica."Cu siguranta aici era ascunsa o comoara", m-am gandit.M-au cuprins fiorii cand am deschis-o.Inlauntru era o icoana a Maicii Domnului, o candela si o cadelnita.M-am gandit ca oamenii care au plecat din aceasta casa au ascuns nepretuita lor comoara ca sa nu cada in maini profanatoare.La fel m-am gandit sa fac si eu.Sa pastrez icoana pana cand se afla cineva din acea familie, caruia sa i-o pot da.Si aceasta era cererea mea, atunci cand ma rugam in fiecare noapte Maicii Domnului.
Au trecut multi ani de atunci.Parintii mei au plecat din aceasta viata.Fratii mei s-au casatorit si si-au facut fiecare casa sa.Eu am ramas singur aici.Pazeam icoana Maicii Domnului.Nu am vrut sa ma casatoresc, pentru ca nu voiam sa intre femeie in casa mea.Rudele si consatenii ma considerau dezechilibrat mintal si nu se apropiau de mine.Asta imi convenea, pentru ca nu ma deranjau.Aveam totdeauna pe Maica Domnului care ma ocrotea.
In ultima vreme puterile au inceput sa ma paraseasca."Maica Domnului, nu ma lasa sa mor mai inainte de a da in maini sigure icoana ta", ma rugam continuu.Iar ieri seara am primit raspunsul ei.Mireasma se oprise.O adiere racoroasa mi-a cuprins sufletul.Am scos icoana din cutie si mi s-a parut ca Maica Domnului mi-a zambit."Va trimite pe cineva astazi s-o ia", m-am gandit, si de dimineata stau pe trepte si astept.Acum pot inchide ochii linistit.
Emotionat, Haralambie a luat in maini Sfanta Icoana.S-a plecat apoi si a sarutat mana batranului, ca si cum ar fi sarutat mana bunicului sau.I-a multumit din toata inima si si-au luat ramas bun cu ochii inlacrimati.Inainte de a pleca, batranul i-a dat lui Haralambie un saculet, spunandu-i:
- Ia-l, fiule !Este pamant din gradina bunicului tau.Pune-i-l pe mormant, ca sa i se odihneasca sufletul in pace.

Se știe că mormântul Vlădicăi Serafim este vizitat mai ales de elevi și studenți. Ei se roagă pentru reușită la examene și primesc ajutor minunat, care nu numai că se manifestă la examene, dar se reflectă bineplăcut în sufletele lor.

Un student în anul II la Medicină vizita deseori cripta Vlădicăi Serafim și se ruga lui pentru reușită la examene. El provenea dintr-o familie atee și nici nu era botezat. Odată, el se ruga acolo, ca de obicei. Când și-a terminat îngenuncheat rugăciunea, a sărutat mormântul de marmură și s-a ridicat. Deodată, îl vede pe Arhiepiscopul Serafim în fața lui, ca viu. Vlădica l-a binecuvântat și i-a zis: „Botează-te și postește!”. După aceea a dispărut.

Studentul s-a cutremurat până în adâncul sufletului de cele întâmplate. El și-a chemat din provincie mătușa, care era foarte credincioasă, și a rugat-o să-i fie nașă. A fost botezat în Biserica Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, de la azilul de bătrâni din raionul Kneajevo.

După această întâmplare minunată, studentul spunea tuturor că dacă va fi supus chinurilor până la moarte, nu-i vor putea zdruncina credința în existența vieții după moarte.

(Viața, minunile și învățăturile Sfântului Ierarh Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia)

As vrea să pun pe această hârtie marea minune care au făcut-o Sfinții Arhangheli în familia fiului meu.

Sunt preoteasă. Soțul meu, părintele Savvas și cu mine locuim în Kouklia, regiunea Pafos din Cipru. Fiul meu, ofițer în armata cipriotă, este căsătorit de șapte ani cu o fată foarte bună însă, din păcate, în anii aceștia bucuria lor nu a fost deplină. Nu au putut dobândi un copil. Au mers la toți doctorii și noi la toți sfinții am alergat, să-i rugăm. Nimic. Nu știam deloc despre Arhanghelul Mihail din Mantamados, până când am ajuns în Mitiline cu soțul meu, pentru a ne închina noilor Sfinți Rafail, Nicolae și Irina. Acolo am auzit despre Arhanghel.

Am ajuns în după-amiaza zilei respective, cu autobuzul. Acolo am fost informați că spre seară se va săvârși priveghere în cinstea Sfinților Arhangheli. Am considerat acest fapt ca fiind unul semnificativ și, cu toate că lăsasem toate lucrurile noastre la mănăstirea Sfântului Rafail, am rămas pentru priveghere. Dumnezeul meu, ce minunat a fost! Am ajuns în al șaptelea cer!

Era lume multă, astfel că nu puteam să stau în fața icoanei și să mă rog, așa cum voiam. Însă am făcut răbdare. Am stat într-un colț și mă rugam în gând, cerând mijlocirea Sfinților Arhangheli.

S-a terminat Sfânta Liturghie aproape de răsăritul soarelui, iar lumea, încet-încet, se împuțina. Eu nu m-am mișcat de la locul meu. Am așteptat. Aproximativ într-o oră după apolis, locul era aproape liber. Atunci m-am îndreptat spre Sfintele Moaște care erau pe o măsuță, în mijlocul bisericii, m-am închinat și mai apoi am îngenunchiat în fața icoanei basorelief a Sfântului Arhanghel Mihail. Acolo am lăsat ca în toată ardoarea credinței să converseze sufletul meu cu Arhanghelul. Mi-am întins mâinile mele spre cer și mi-am pus nădejde în mila lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Arhangheli.

Lacrimile îmi tulburau privirea și vedeam neclar diverse înfățișări sclipitoare când, o, Dumnezeul meu! Am simțit că fața icoanei Sfântului Arhanghel îmi zâmbea și mi-a mișcat din cap, în semn afirmativ! Aceasta a fost!

Am îngenunchiat. Mi-am plecat fața în mâinile mele. M-am sprijinit de baldachinul icoanei și nu spuneam nimic altceva decât mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc...

Am plecat din acea binecuvântată insulă despovărați, bucuroși, cu o pregustare în inimă a fericirii ce va să vină.

A trecut un an și era aceeași dată ca atunci când eram în Mantamados. A sunat telefonul. Era nora mea. Am auzit atunci cea mai minunată veste:

- Mamă, aștept un copil!

- Slavă Ție, Doamne! Slavă Ție, Doamne!

Când m-am întâlnit cu fiul meu, i-am spus:

- Fiul meu, cred că vei deveni tată. Am făcut însă o făgăduință și aș vrea să o îndeplinești, când se va realiza visul nostru și vei dobândi acel copil. O vei face?

- Dacă pot, mamă, da, a răspuns acela.

- Poți, i-am spus.

- Atunci, îți promit că voi face, mi-a răspuns.

- Știu cât de mult iubești uniforma ta de armată, cu care ai jurat și ai primit sabia ta. Eu, știind ceea ce iubești, am făgăduit Sfinților Arhangheli că, atunci când vei dobândi un copil, le vei mulțumi dăruindu-le ceva ce iubești mult, referindu-mă la uniforma ta.

- Mamă, aceasta este o amintire și trebuia să rămână în familia mea, dar dacă ai făgăduit aceasta... Să o cureți și să o ducem acolo unde ai făgăduit.

Pe urmă, vrând să mă tachineze, a spus:

- Mamă, nu cred că ai făgăduit și pe copilul nostru, nu?

- Nu, copilul meu, nu. Să fie sănătos și să vă bucurați de el, sub ocrotirea Arhanghelilor.

- Amin, mamă, amin, a murmurat, zâmbind.

A născut nora mea și nașterea a decurs bine, însă nu a născut unul, ci trei copii veseli și foarte sănătoși. Un băiat și două fetițe. Slăvit să fie numele Dumnezeului celui Sfânt și al slăviților Săi Arhangheli!

Vă rog, părinte, să scrieți această minune în periodicul dumneavoastră, pentru a o citi întreaga lume și pentru a se fundamenta credința oamenilor. Să creadă că rugăciunea, atunci când este curată și plină de căldură sufletească, este ascultată de către Atotmilostivul Dumnezeu, Cel care ne-a răsplătit după dorința noastră. Vă mulțumesc și vă sărut mâna cu respect!”

(Din periodicul „Arhanghelul”, anul 35, Ianuarie-Martie 2008, pg. 202)

Foarte frumos multumim Cristi pentru stadanie.

O soră medicală de la un spital din Atena i-a povestit părintelui Simeon Aghioritul, care locuieşte la Kaliagra (Sfântul Munte), următoarele:

- Aveam scleroză în plăci şi mă aflam în pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o lună de zile concediu. Într-o noapte, în timp ce zăceam la pat, o văd aievea pe Maica Domnului care îmi spune: „Ridică-te, de acum eşti sănătoasă!”.

M-am ridicat şi a doua zi am mers la spital. Când m-au văzut medicii, au rămas uluiţi. M-au consultat şi m-au găsit sănătoasă.

Atunci părintele Simeon a întrebat-o unde lucrează.

- Lucrez la morgă, a răspuns ea. Cei morţi sunt aduşi acolo şi aruncaţi fără niciun respect. Eu îi iau, îi spăl, îi îmbrac şi îi îngrijesc cu multă dragoste, ca pe rudele mele.

- Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. În Vechiul Testament, Tobit, atunci când găsea un mort, îl îmbrăca şi-l îngropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus: „Te ocrotesc”.

- Şi eu simt o ocrotire, a răspuns ea plângând.

(Ieromonah Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, volumul I, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, pp. 347-348)

In vara anului 1854, mergând Sfântul Calinic spre Târgu-Jiu, însoţit de ucenicul său şi mai mulţi slujitori, la rugămintea credincioşilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Şi iată, fiii unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulţi ani, dar trupul lui n-a putrezit în pământ. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei şi cu preoţi, dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă.

Deci, l-au rugat pe Sfântul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor, iar după ce fericitul va termina liturghia arhierească, să-i citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormânt. Şi bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. După terminarea liturghiei au mers cu toţii la mormânt. Trupul răposatului, întreg şi nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Şi iată, o, minune preaslăvită! În timp ce Sfântul Calinic citea rugăciunile de dezlegare a păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în ţărână, de la picioare spre cap. La sfârşitul rugăciunilor, întreg trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de ţărână amestecată cu oase albe. Uimiţi toţi de aceasta, au dat slavă lui Dumnezeu.

Spunea părintele Anastasie, ucenicul Sfântului Calinic, că au poposit împreună timp de trei zile la Schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic şi arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viaţa sa în toate hotarele Olteniei şi dincolo de Carpaţi. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Râmnicu-Vâlcea, au poposit puţin într-o poiană. Şi, plecând însoţitorii săi înainte, Sfântul Calinic stătea jos şi plângea.

‒ De ce plângi, Preasfinţite? l-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul?

‒ Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc, să văd alt stareţ schimbându-se în Cernica. Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit!...

Deci, ucenicul însemnând ziua şi ceasul acela, a plecat după două săptămâni la Mănăstirea Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul în care a plâns Sfântul Calinic.

Odată, pe când Sfântul Calinic slujea Sfânta Liturghie în paraclisul Episcopiei Râmnicului cu mai mulţi slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanţuri, cumplit chinuită de un duh necurat. La sfârşitul slujbei, protoiereul oraşului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o rugăciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii, Sfântul Calinic a binecuvântat pe femeia bolnavă de trei ori în numele Preasfintei Treimi şi a zis:

‒ În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te!

În clipa aceea, bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculându-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulţumind binefăcătorului ei. Apoi, intrând Sfântul Calinic în chilia sa, a început a plânge cu multe lacrimi.

‒ De ce plângi, Preasfinţite? l-a întrebat ucenicul.

‒ Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepseşte Dumnezeu. Spuneţi la toţi că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe femeia bolnavă.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 419-420)

O femeie de treabă și smerită din Constantinopol a căzut pradă unei boli grave și îndelungate. Între altele, o scurgere rău mirositoare ieșea din mâna sa dreaptă, făcându-o să se usuce și să nu o mai asculte.

Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, mâna nu atârna în jos, ci stătea întinsă într-o parte. Nimic nu-i putea schimba poziția, făcând-o să fie o priveliște jalnică. Doctorii s-au gândit ca pentru mâna sa țeapănă să-i aplice tratamente de încălzire și niște medicamente foarte puternice.

Dar ea s-a gândit ca mai întâi să folosească mirul tămăduitor și moaștele sfinților. Deci își ungea adesea mâna bolnavă cu ulei sfințit. Zi de zi, ea auzea despre multele minuni săvârșite de minunatul Grigorie. La început nu a dat nici o crezare acestor istorisiri. De ce? Fiindcă mai demult, împreună cu alte femei din Constantinopol, pline de slavă deșartă și de toane, rostise cuvinte grele împotriva omului lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, cum boala ei se înrăutățea, neavând altă nădejde și îmbărbătată de veștile despre mijlocirile ierarhului, a hotărât să încerce puterea sfântului.

Deci s-a dus la mormântul lui. Deși îl ruga să o ajute, avea îndoieli. Totuși și-a pus mâna pe lespedea mormântului și, minune! Mai întâi sfântul i-a tămăduit degetele necrozate, astfel încât și le-a putut mișca spre a-și face semnul crucii.

Apoi, ea s-a dus și s-a închinat la icoanele din biserică. La trei zile după ce s-a întors acasă, și-a recăpătat folosirea deplină a mâinii. Iată minunile lui Dumnezeu! Dar, pe deasupra, femeia s-a tămăduit de un rău și mai mare decât suferința trupească: păcatul duhovnicesc al necredinței.

Deci, dând slavă lui Dumnezeu, ea a vestit tuturor minunea făcută de slujitorul Lui. Să audă dar, toți cei ce au îndoieli, și să creadă!

(Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 125)

Domnul Panagiotis a trebuit să meargă la Muntele Athos şi a fost primit cu ospitalitate de către părinţii de la Sfânta Mare Mănăstire Vatopedu. Pe 26 octombrie 2014 a solicitat părinţilor, în mod repetat, să meargă la Spovedanie, iar părinţii i-au spus că în dimineaţa următoare, luni, el ar putea merge.

La 27 octombrie 2014, la ora 04.00, când Utrenia începuse, domnul Panagiotis a mers la biserică şi, după ce s-a închinat la icoane, s-a așezat. Mai erau şi alte persoane în biserică. Așadar, s-a dus şi a luat loc într-o strană, şi era un om lângă el, în timp ce următoarea strană era goală.

A aşteptat cu răbdare, dar timpul a trecut şi călugărul nu și-a făcut apariția pentru a-l duce la duhovnic. În jurul orei 04.20, s-a întors şi a văzut o maică așezată în strana ce în prealabil fusese goală, alături de omul care se afla, ca și până atunci, lângă el. Maica s-a apropiat de el şi i-a spus: „Așteaptă, totul va merge bine, te vei spovedi, nu îți face griji, așteaptă puțin”. El a crezut că, probabil, mănăstirile mari au o anumită maică pentru a ajuta în biserică.

A trecut ceva timp şi omul nerăbdător s-a gândit să plece pentru a găsi pe cineva la care să meargă să se spovedească. Era ora 04.45 când se pregătea să plece. A făcut un pas şi a văzut maica venind din nou la el. Aceasta, luându-l de umeri, l-a împins uşor înapoi în strana sa, spunându-i: „Ţi-am spus să ai răbdare şi să aştepți. Acum cei șase Psalmi se termină, şi un călugăr va veni şi te va duce la un duhovnic să te mărturisești”.

Într-adevăr, două minute mai târziu, un călugăr a venit şi l-a însoţit la duhovnic. Domnul Panagiotis nu i-a spus nimic călugărului care îl însoţea, pentru că nu a vrut să pară suspect.

A ajuns la duhovnic şi, după ce a vorbit cu el un pic, domnul Panagiotis a spus:

- Din fericire, aveţi aici o maică care m-a încurajat să am răbdare, aşa că am aşteptat.

- Ce maică, binecuvântatule? Nu avem maici aici. Acesta este Sfântul Munte. Femeilor nu le este îngăduit aici, nici chiar maicilor!

- Dar cum, din moment ce am vorbit cu ea de două ori?

- Ai vorbit cu Preasfânta noastră şi nu ai înţeles asta, fiul meu.

Duhovnicul i-a cerut să o descrie, iar domnul Panagiotis a spus:

- Era înaltă, în jur de 30 până la 35 de ani, şi foarte frumoasă.

Cele de mai sus au fost scrise pe pagina de Facebook „Sfântul Nectarie”, în limba greacă, și traduse de către John Sanidopoulos [din limba greacă în limba engleză – n.t.]. Moderatorului paginii i s-a spus la telefon despre acest eveniment de către un bun prieten de-al său. Evenimentul a fost confirmat în secţiunea de comentarii de către un pelerin care era la Mănăstirea Vatopedu atunci când minunea a avut loc, care nu a văzut călugăriţa, dar a auzit povestea în timp ce se afla acolo şi a fost mișcat de ea.

Din minunile Sfântului Ioan Rusul
 

Cum am mai cunoscut un sfânt? Cum l-am cunoscut pe Sfântul Ioan Rusul? La nevoie... bineînțeles...

Alăptam de aproape cinci luni și n-am avut niciodată probleme. La început, unele femei se cam chinuie. Li se întăresc sânii și dor, se fac răni, bebe nu știe să-și ia lăpticul… eh, probleme de mamică. Probleme de care eu am fost ferită. Până într-o marți seara. După atâta timp, nu am crezut că era cazul să-mi mai fac griji. Totuși, pe mine abia atunci a început să mă chinuie ceva. Mă durea sânul drept și se întărise, dar am zis că se rezolvă totul la urmatoarea masă. N-a fost așa. Miercuri mi-a fost cam rău toată ziua și am avut febră mare. Puneam batiste înghețate, din congelator, și în două minute erau calde… Să mă așez pe partea dreaptă… mai bine nu!

Seara, i-am povestit necazul prietenei mele, Andreea. Atunci ea mi-a amintit de cutiuța pe care mi-o adusese, mai demult, cu ulei de la candela care veghează la moaștele Sfântului Ioan Rusul din Grecia.

„Unge-te cu puțin ulei”, mi-a sugerat ea. Andreea îmi povestea despre sfânt cu mult înainte, că i se roagă lui pentru finuțul ei, care are niște probleme de sănătate. Cu multă credință și cu stăruință, de la zi la zi, la acel băiețel se văd rezultate îmbucurătoare. Dar, ce îmi spunea ea atunci… îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe alta…

N-am fost curioasă, nici în stare să-l cunosc pe sfânt. Însă, de nevoie… m-am uns. Era miercuri seara de acum, cam pe la 23.00. M-am suit în pat, m-am așezat pe partea stângă și m-am culcat. La mai puțin de jumătate de oră, copila mea, care ar fi trebuit sa doarmă dusă la ea în pătuț, s-a trezit. Mă simțeam prea obosită ca să mă ridic, s-o legăn acolo, s-o conving să doarmă, așa că am luat-o în patul cel mare. Numai că, pentru ca ea să stea la perete și eu s-o pot veghea, trebuia să ma întorc pe dreapta, pe partea cea dureroasă. Na, o fac și pe asta, am gândit eu. Când m-am așezat, nu am simțit nicio durere. Când am pus mâna, m-am speriat. De bine! Totul era mai mult decât normal! Nu-mi venea să cred că, după 24 de ore de chin, în 30 de minute de la tratament nu mai aveam sânul întărit, că nu mă mai durea.

Sfântul Ioan Rusul a răspuns unei rugaciuni fugare… M-a ascultat, chiar și când eu refuzasem, până atunci, să-l cunosc. Îți dai seama ce se întâmplă când îți pui toată credința în el și în ceilalți sfinți – prieteni și mijlocitori în fața lui Dumnezeu?

(Anda Elena)

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei și l-a întrebat:

– Evanghelia voastră este adevărată?

– Da, este adevărată, răspunse episcopul.

– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: „De veți bea otravă, nu vă va vătăma”.

Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune și, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.

Episcopul, care era om înțelept, luă paharul și îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde dorește.

Episcopul a băut și nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puțină apă ca să clătească paharul și i-a spus sultanului:

– Dă-i acum să bea și vrăjmașului lui Hristos care ti-a propus să faci aceasta.

Acela a băut și a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!

Sursa: marturieathonita.ro

Din colecția :" Minunile Arhanghelului Mihail "
 

Se terminase Sfânta Liturghie, mergeam spre biroul bisericii. Cu timiditate, m-a abordat un bărbat de vârstă mijlocie, acompaniat de o doamnă simpatică:

‒ Părintele Evstratie?

‒ Da, ce ați dori?

‒ Părinte, am venit din Australia și am vrut să vă vedem și să vă mulțumim deoarece nu ne-ați uitat și ne-ați trimis periodicul. Desigur, călătoria noastră se datorează harului Sfântului Arhanghel Mihail ce ne-a salvat de la o moarte sigură și am venit să i ne închinăm și să-i mulțumim din toată inima noastră.

Părinte, noi am primit periodicul ortodox de la dumneavoastră, „Arhanghelul”. Este adevărat că-l așteptăm cu multă dorință și nerăbdare, pentru că este singurul lucru pe care-l primim din țara noastră, revista aceasta ne întărește duhovnicește. În primul rând, cel mai mult așteptăm să citim noua minune a Sfântului Arhanghel, care apare pe prima pagină a fiecărei ediții.

Noul periodic îl primiserăm vineri, iar duminică dimineața am hotărât să mergem la slujbă la biserica Sfinților Arhangheli, departe de acolo unde locuim. Toate mergeau bine și pe drum discutam despre noua minune pe care tocmai o citiserăm în periodic. Soția mea, într-un oarecare moment, a început să citească paraclisul Sfinților Arhangheli, iar traseul nostru era astfel plăcut. Auzind paraclisul, încercam să ne rugăm ca și cum ne-am fi aflat în fața icoanei Arhanghelului, pe care-l știam din cărțile publicate și din periodicul dumneavoastră. Nu veniserămm niciodată în Mantamados. Mergeam foarte încet, pentru că drumul avea multe curbe.

La un moment dat, într-o clipă, am pierdut controlul mașinii și ne îndreptam spre o prăpastie. Frâna nu funcționa. Ceea ce am reușit a fost să strig cu toată puterea sufletului meu: „Arhanghelul meu Mihail, salvează-ne!”. La marginea drumului exista un mic stâlp. Am încercat să intrăm în acesta, poate astfel ar fi oprit, însă am trecut pe lângă el. Îndată ce am depășit acel stâlp, am strigat din nou: „Arhanghelul meu!”. Și atunci, o, Dumnezeul meu!... Îl vedem pe Arhanghel, la fel ca în fotografie, însă întreg, în picioare, arătându-ni-se aievea, în fața mașinii. Și-a ridicat mâinile și ne-a oprit mașina!

Când am deschis portierele să ieșim, am văzut una dintre roțile din față cum era cu totul în aer, mașina se balansa, în timp ce jos se căsca prăpastia. Am ieșit teferi din mașină și ne-am rugat plini de recunoștință Sfântului Arhanghel Mihail, fără să mai schimbăm vreo vorbă între noi, gândindu-ne amândoi la ceea ce văzuserăm și la experiența cutremurătoare prin care trecuserăm.

În puțin timp, s-au strâns destui șoferi, care se minunau că am fost salvați și vroiau să ne ajute. Mașina noastră nu pățise nici o daună. Câțiva oameni au adus niște funii, au legat-o și încercau să o tragă înapoi, pe teren sigur. Când au legat-o, un oarecare curajos a deschis portiera, a intrat înăuntru și a pornit motorul. Au pornit și celelalte două mașini de care era legată mașina mea și au încercat să o tragă. Mașina mea însă nu se mișca deloc. Toți eram nedumeriți. Ceilalți oameni mi-au spus să aducem o macara, pentru că altfel nu se poate. Atunci eu mi-am făcut semnul Sfintei Cruci și am zis: „Arhanghele al meu, salvează-mi mașina după cum ai și oprit-o. Scoate-o din punctul acesta periculos”.

Și fără să-mi fie teamă, crezând că Arhanghelul este împreună cu mine, intru în mașină și pornesc. Am apăsat pedala, iar mașina a început ușor-ușor să se miște în spate, roata care era în aer prinzând asfaltul fără să fie ajutată de celelalte mașini. Toți și-au făcut semnul Sfintei Cruci și au început să aplaude. Astfel, fără nici o pagubă, atât noi, cât și mașina, ne-am continuat drumul, după ce le-am mulțumit oamenilor pentru marea lor bunăvoință de a ne ajuta.

Ajunși la biserică, i-am rugat pe Sfinții Arhangheli să ne învrednicească să venim în Mantamados și să-i putem mulțumi Arhanghelului Mihail chiar în fața icoanei sale, să aprindem o lumânare mare, ca de înălțimea noastră.

Iată, părinte, de aceea ma venit, pentru că experiența pe care am trăit-o nu putem s-o comparăm cu cele pe care le-am mai auzit sau despre care doar am citit. Vă rugăm să scrieți această minune în periodic, pentru ca toți creștii ncare o vor citi să se întărească în credință și să înțeleagă cât de mari ocrotitori și păzitori sunt arhanghelii și îngerii!

Din povestirile Părintelui Cleopa :
 

Toţi Sfinţii naţionali români, care s-au sfinţit pe pământul românesc, în Dobrogea, în Ardeal, în Muntenia, în Oltenia, în Moldova, în Nordul Moldovei, în Bucovina, toţi aceştia au fost de mare folos pe vremea lor, în îmbărbătarea poporului, în credinţă, în timpul războaielor şi nu numai. Au luptat cu credinţă să păzească sfânta noastră ţară şi Biserica naţională şi tot poporul român. Ei au reuşit acestea nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa şi cu trăirea lor. Aţi văzut ce făcea Ştefan cel Mare? Nu făcea nimic până nu-l întreba pe Daniil Sihastrul, pe duhovnicul lui. Pentru că, atunci era multă credinţă şi multă apropiere între conducătorii ţării şi între Sfinţii Români, sihaştri şi stareţi şi teologi ai ţării. Puteţi să verificaţi acestea. Toţi voievozii noştri cei mai vestiţi, care au intrat în istoria naţională, au făcut la fel: avem pe Mircea cel Mare, cel Bătrân, care se odihneşte la Mănăstirea Cozia şi a făcut mănăstire la anul 1388. Lângă dânsul este un mormânt pe care scrie: „Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. El a unit cele trei Ţări Române. Şi mama lui a fost călugăriţă.

Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani şi mama lui, Doamna Maria Oltea, a murit tot călugăriţă la Mănăstirea Probota, înmormântată lângă Petru Rareş. Aţi văzut? Alexandru cel Bun, cu doamna Ana, au făcut Mănăstirea Bistriţa, acolo unde este ctitor şi Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. Patru ctitori sunt acolo. Fiecare îşi făcea mormântul într-o mănăstire cu gândul: „Dacă mor, apărând ţara, să pot fi pomenit la mănăstire sute de ani”. După cum îi pomenim până în prezent, de sute de ani, pentru că sunt ctitori mari. Aici a trăit paisprezece ani Daniil Sihastrul, înainte de a pleca în pustia Putnei. Aici au vieţuit Sfinţi mari: stareţul Voroneţului, care a trăit la Secu şi Zosima, care a făcut prima sihăstrie la 1514. Acesta a venit cu treizeci de călugări de Mănăstirea Neamţ şi a pus temelie pentru Mănăstirea Secu. Prin aceste locuri, atunci când am venit eu aici, în pustie, în munţi, erau cincizeci de sihaştri. Atunci când te duceai la el, îţi spunea pe nume, cum te cheamă. Şi mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat şaizeci de ani în pustie. Avea zece ucenici şi avea obrazul ca o cămaşă albă. Mă întreba: „Ştii Psaltirea pe de rost?”. Dar eu eram cu oile mănăstirii, pe aici prin munţi.

Dacă veţi merge în munţi, veţi vedea câte urme de bordeie şi de peşteri sunt, pe unde au stat sfinţii. Câţi pustnici am găsit noi prin peşteri! Era o călugăriţă Magdalena, care avea zece ucenici şi erau aici la Muntele Pârlitura. Mai era o maică în pustie de cincizeci de ani, Maica Zenovia, Maica Cleomida, erau foarte multe maici. Nu mai vorbesc de călugări. Câţi pustnici erau! Am întâlnit un episcop rus, pe nume Ion, însoţit de un ierodiacon basarabean bătrân. A stat drept şi s-a uitat la mine. Era pe vremea când era prigoană mare prin Rusia. Oile s-au uitat şi câinii nu au lătrat la el. Şi mi-a zis pe nume. Şi i-a zis fratelui meu Vasile: „Frate Vasile, te pregăteşti, că la primăvară pleci la Domnul”. Şi fratele meu în luna mai a murit. Aşa sfinţi au trăit prin aceste zone.

Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Puterea împăratului stă întru multa oştire şi puterea celui din pustie întru multa rugăciune”. Căderea celui din obşte este prin neascultare şi căderea celui din linişte este în măsura în care împuţinează pravila şi acestea pentru că te rugai zi şi noapte şi credeai că eşti un sfânt al sfinţilor. Îţi ajungea un cartof şi puţine urzici făcute cu apă şi te întăreai cu puterea Lui Dumnezeu şi a Maicii sănătăţii şi dobândeai lungimea vieţii. „Mânca-v-ar Raiul!”.

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:

— Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru*lui. Văzându-l mirat, i-a spus:

— Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam*nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni.

Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm. Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, p.31)

Afierosindu-se Domnului încă de la vârsta de 12 ani, Părintele Proclu intră în mănăstirea Sihăstria, unde îi va avea ca povățuitori duhovnicești pe Părinții Paisie și Cleopa, pe care adesea îi amintea în aproape toate sfaturile și pildele sale. Din anul 1949 face parte din vestita obște de la mănăstirea Slatina, renumită prin rânduiala și acrivia monahală, unde îl are drept prieten și sfătuitor de taină pe Părintele Arsenie Papacioc. Odată cu decretul din 1959 însă, când monahii sunt alungați din mănăstirile lor de către conducătorii atei, Părintele Proclu primește binecuvântare de la Părintele Cleopa pentru a se retrage în viața de sihăstrie, trăind în viață de asceză și nevoințe pustnicești. Aflând de darurile sale duhovnicești, cu care l-a răsplătit bunul Dumnezeu, mulți oameni au început să-i calce pragul smeritei sale chilii, simțind ajutor și răspuns în problemele lor sufletești și trupești.

În ultima parte a vieții sale, împovărat de crucea bolii, a petrecut împreună cu sora sa de trup, Maica Filofteea, care l-a îngrijit cu multă dragoste, chiar dacă nici pe dânsa nu o mai ajutau puterile trupești. Nici așa însă Părintele nu a închis ușa dragostei pentru pelerinii ce îl căutau neîncetat și s-a străduit, pe cât i-a fost în putință, până la cea din urmă suflare, să mângâie cu sfatul, să binecuvinteze cu rugăciunea, să potolească întristarea celor ce apelau la al său ajutor. Prin purtarea de grijă a unor ucenici fideli și prin bunăvoința maicii starețe de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă, Părintele, îngrijorat și de starea precară de sănătate a surorii sale, primește să fie ajutat și îngrijit de măicuțele de la mănăstirea Paltin. Una din maicile, care au avut bucuria să fie primită în ucenicia Părintelui Proclu, ne relatează cu multă sensibilitatea duhovnicească câteva momente patericale trăite alături de Părintele smerit și rugător de la poalele munților Neamț.

Lângă Părintele Proclu:

Anul trecut am avut bucuria de a primi de la maica stareță, binecuvântarea să am grijă de părintele Proclu și de sora lui, maica Filofteia. Primele cuvinte cu care părintele m-a întâmpinat când am ajuns acolo, au fost: „Măicuţa Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine! Este nevoie de rugăciune!”
Văzând că sunt la început de drum în viața de mănăstire, părintele Proclu m-a încurajat foarte mult din prima zi, m-a sfătuit să-i văd pe toţi mai buni decât mine, să nu judec pe nimeni, să-mi fac cruce mereu şi să am puterea de a ierta, căci numai așa Hristos mă va bucura. Mereu îmi spunea să fiu voioasă, să nu mă arăt niciodată tristă faţă de aproapele ca să nu-l mâhnesc și să-mi fac ascultarea cu dragoste pentru că voi avea numai de câștigat.

Stând lângă părintele Proclu, am început să văd viața de mănăstire într-o lumină nouă, plină de nădejde, am prins mai mult curaj în luptele cu ispitele, am văzut și am auzit lucruri minunate care îmi sunt acum de un real folos duhovnicesc.

Odată l-am întrebat ce să fac atunci când se întâmplă să trec printr-o ispită sau o problemă care pare fără ieșire și părintele m-a sfătuit să nu dau vina pe nimeni și să spun: „Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!”. Apoi mi-a explicat că fără paza gândurilor și îngrădirea minții cu rugăciunea, este cu neputință să biruiesc ispitele: „Să nu te descurajezi să lupți şi să spui "Doamne Iisuse" cât mai des, pentru că atunci când eşti în ispită vin multe gânduri şi te tulbură. Să nu stai de vorbă cu gândurile pentru că gândurile sunt draci. Şi atunci când crezi că au plecat, să nu stai fără rugăciune, să te rogi pentru că vin altele mai mari.”

Atunci când eram tulburată îmi spunea: „Să nu te tulburi pentru nimica toată! Ai ocazia să câștigi. Aceste ispite pe care le ai sunt nimica toată, sunt niște fleacuri, niște jucării. Nu le lua în seamă! Acum eşti în practică, trebuie să te smerești, trebuie să te lași călcată în picioare și să nu cârtești în ascultare. Cea mai mare nevoință în mănăstire este să răbdăm când ne năpăstuiește cineva”.
„Chiar dacă nu vrei să te rogi, trebuie să încerci să-ţi dai toată silința, pentru că este nevoie de multă rugăciune. Să te rogi şi pentru neamul tău, pentru cei adormiți că Duhul Sfânt îi ajută. Să ai grijă cât trăiești să te rogi pentru ei. Să ai răbdare, să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu, să te bucuri când ești ocărâtă. Eu am bucurii când sunt ocărât, când sunt defăimat de oameni. Mulți oameni vin pe aici şi unii spun lucruri chiar nepotrivite.”

Altădată l-am întrebat: „Părinte, cum să mă rog atunci când mă mâhnesc sau atunci când mă mânii?” și răspunsul a fost: „Să te rogi și să spui slavă Lui Dumnezeu pentru toate, să spui "Doamne Iisuse" cât mai des şi să te rogi la Maica Domnului, să spui mereu: «Maica Domnului nu mă lăsa!» Şi cât poți să te smerești.”

De la părintele Proclu am învățat cum să mă strecor printre ispite fără tulburare astfel încât să nu-l rănesc pe aproapele: „Să nu te contrazici cu nimeni, să nu ai nimic cu nimeni! Când ai ispite să rabzi, să spui: pentru păcatele mele și slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Tot timpul să te consideri mai mic decât ceilalți. Dacă privești de sus cazi în mândrie, să privești de jos faţă de aproapele. Să nu te consideri mai bună decât ceilalți că ai căzut, să te vezi cea mai păcătoasă, iar pe ceilalți să-i vezi mai buni. Dacă în mănăstire nu cârtești şi nu vorbești de rău scapi de tulburări. Şi cu cât te mărturisești la duhovnic, scapi de duhurile rele. În mănăstire trebuie să-ţi tai voia, să nu te contrazici cu nimeni şi să nu te superi. Duhul Sfânt se lasă simțit în inima omului în măsura în care te apropii de Dumnezeu şi faci voia Lui.”

Într-o zi am îndrăznit să-l întreb cum se simte în căsuța sărăcăcioasă în care stă și mi-a spus că aici se simte ca în mănăstire, că are multe bucurii şi că este foarte mulțumit.

Credincioșii veneau zilnic la părintele chiar şi în zilele în care ploua afară şi era vreme mohorâtă. Adeseori spunea: „Sunt dator să mă rog pentru toţi şi nu pot să fiu nepăsător. Eu sunt în urmă şi trebuie să mă fac mai prost decât sunt şi aşa cum sunt, sunt dator să mă rog pentru toţi. Dacă nu mă plimb, mă plimbă alții.”

Am mai observat că părintele avea mare evlavie la Maica Domnului. Mai mereu spunea rugăciuni la Maica Domnului şi îi sfătuia pe oameni să ceară mijlocirile Ei și să strige neîncetat: „Maica Domnului, nu ne lăsa! Maica Domnului, ajută-ne!” Obișnuia ca fiecărui credincios să îi facă semnul Sfintei Cruci pe cap şi să îi spună: „Măicuţa Domnului să te ducă în Rai cu tot cu mine!”

Cât am stat lângă Părintele am văzut că toţi cei care i-au călcat pragul au plecat bucuroși şi mulțumiți. Au fost persoane care au venit de mai multe ori din toate colțurile țării. Avea o dragoste aparte pentru om. Le spunea rugăciuni credincioșilor după dorința fiecăruia și nu lăsa pe nimeni să plece nemângâiat. Le spunea: „Eu aşa mă rog pentru voi: «Doamne, ajută-i să ajungă în Rai pe toţi care mi-au călcat pragul şi m-au ajutat!»
Părintele avea un chip curat, privirea senină şi ochii înlăcrimați în care puteai citi suferința pe care o avea pentru aproapele.

Altădată am adus vorba despre rugăciune și l-am rugat să mă învețe tainele rugăciunii inimii. Părintele mi-a atras atenția că pentru rugăciunea "Doamne Iisuse" trebuie multă smerenie și m-a îndemnat să o rostesc cât de des pot: „Când te rogi apar fel şi fel de probleme, vin persoane care te deranjează, care sunt trimise de vrăjmaș ca să te întrerupă, dar tu să nu te oprești şi să nu te tulburi. Să te rogi cu lacrimi la rugăciune! Să dormi şi să mănânci cu măsură! Dacă mănânci, dormi mult. Să te rogi la Dumnezeu tot timpul. Şi când te întorci pe partea cealaltă în timpul somnului, să spui "Doamne Iisuse", să adormi din "Doamne Iisuse" şi să te trezești cu "Doamne Iisuse". Pentru că dacă adormi aşa, aşa vine şi dorul de Dumnezeu”. Și pentru că părintele purta nestinsă în inima lui flacăra acestui dor de Cer, îmi zicea mai tot timpul: „Să ai dorul de Dumnezeu! Călugărul este dator să aibă dorul de Dumnezeu. Eu când o să mor o să fiu călugăr”…

Despre dorul de Dumnezeu:

„Pe măsură ce caută cineva să biruiască patimile trupești, Duhul Sfânt îi aprinde inima de dorul de Dumnezeu”.

„Să adormi plângând cu gândul la Dumnezeu și să te scoli plângând”.

Despre iertare și iubirea de aproapele

„Să ierți și să iubești pe toată lumea și să te rogi pentru toți!”.

„Dacă ai milă de aproapele şi Domnul te va milui”.

„În măsura în care iertăm aproapelui, în acea măsură ne iartă și Dumnezeu”.

„Să folosim mila pentru aproapele și asprimea pentru noi”.

„Ai grijă să nu ai nimic cu nimeni și roagă-te pentru toți”.

„Iertarea aproapelui pe care nu-l suporți aduce pace și bucurii duhovnicești”.

„Dacă eu vreau să mă nevoiesc și nu iert pe aproapele, nimic n-am făcut”.

„Dacă vrei să te răzbuni pe cineva, să te răzbuni cu lacrimi”.

„Nu te grăbi să judeci, nu purta grija altuia ce face, poartă de grija ta”.

„În viață, cea mai importantă clipă este clipa în care ai învățat să ierți”.

„Este mai mare dragostea decât rugăciunea. Dacă am dragoste, crește rugăciunea”.

(a consemnat sora Elena)

(Material realizat în Revista Atitudini Nr. 48 )

Există o localitate care n-a fost inclusă pe nicio hartă şi niciun index din România până în anii ’90, pentru că în ea trăia un om periculos regimului comunist: părintele Ioan Sabău. Satul se cheamă Folt şi se află pe dreapta Mureşului, nu departe de Orăştie. Spun oamenii de aici că până a venit preot părintele Ioan la ei în sat, niciodată n-au putut să-şi cultive holdele, din cauza mistreţilor ce năvăleau toamna. Pentru rugăciunile lui însă, şi în ziua de azi câmpurile sunt bine lucrate, deşi în satul vecin, Bobâlna, de exemplu, mistreţii dau năvală la fel ca odinioară!

Părintele Ioan Sabău a fost, înainte de orice altceva, Preot. A fost unul dintre acei puţini preoţi pentru care, atunci când te întâmplai să te-ntâlneşti cu el pe cale, treceai drumul şi-i sărutai cu evlavie dreapta cu care binecuvânta!

S-a născut în satul Folt, în 20 octombrie 1914 şi a trecut la cele veşnice în 16 februarie 2009, într-o zi de luni. Orfan de tată de la zece ani, a studiat teologia la Cernăuţi (1935) unde s-a împrietenit cu părintele Adrian Făgeţeanu (pe care-l considera „un sfânt”, după cum mi-a mărturisit fiica lui), s-a însurat cu o bucovineancă, apoi a fost hirotonit preot în „cea mai văduvită parohie” pe care o avea mitropolitul Nicolae Bălan: Ceru Băcăinţi. De unde a fost mutat în Renghet, lângă Geoagiu (pentru că era o parohie cu probleme: erau foarte mulţi concubini!) şi izolat mai apoi, în satul său natal. A făcut puşcărie pentru credinţă şi „a stat în închisoare înspre şi pentru neamul lui” sub trei regimuri politice: ca antidinastic pe vremea regimului lui Antonescu, ca antimonarhist sub Carol al II-lea, iar ca anticomunist a făcut şase ani de temniţă grea la Aiud, restul la Gherla şi Deva. „Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească. Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate veneau de la El.” Părintelui Oprea Crăciun de la Cinciş – şi el un „locuit de Dumnezeu” prin temniţele comuniste – îi spunea că: „Nu noi am fost închişi. Ţinta lor era Dumnezeu. Pe El îl târau, de fapt, prin tribunale şi celule”. Aşa au ajuns temniţele „ferestre către Cer”, pentru că, de fapt, ele au fost „asalturi ale iadului către Dumnezeu”. Şi cu toate acestea părintele Ioan a considerat că s-a „hodinit" cât a fost în închisoare.

"Dumnezău o vrut aşa! Nu m-au învăţat şcolile şi cărţile cât de multe m-a-nvăţat puşcăria! Erau oameni foarte credincioşi acolo! De la ei am învăţat în închisoare psalmii şi Evanghelia după Ioan pe de rost.”

Părintele Ioan Sabău a fost primul om care a reuşit să ridice o biserică în regimul comunist: în 1958, la Vinerea, în judeţul Alba. Pentru cei ce au trăit acele vremuri ştiu ce înseamnă să aduni peste 10.000 de oameni la sfinţirea bisericii şi să slujeşti cu un sobor de 120 de preoţi în timpurile lui Dej. Regimul l-a răsplătit imediat pentru asta cu opt ani de temniţă grea, pentru că a slujit în biserică cu „trei mitraliere”! Asta după ce toate încercările lor de a zădărnici târnosirea bisericii au dat greş - deşi aduseseră Teatrele de Păpuşi şi de Estradă din Deva, pe cel Dramatic din Petroşani, echipe de fotbal din Bucureşti ca să joace cu cei din Cugir, după ce au tăiat noaptea limba clopotului, au băgat zahăr în generatorul de curent electric şi au aruncat toată mâncarea pregătită pentru pelerini în drum! Dar el zicea: „Puneţi pe Dumnezeu deasupra şi veţi vedea că biruiţi!”

Părintele a fost o definiţie a smereniei, pentru că după atâtea suferinţe îndurate din partea lor, i-a iubit pe oameni şi i-a considerat pe absolut toţi mai buni ca el! „Poporul însă l-a iubit mult, pentru că-l vedea nefăţărnicit” şi nu-l învăţa ceea ce el nu făcea. „Niciodată n-a predicat despre apă şi să bea vin” a spus un fiu duhovnicesc al lui, părintele Vasile Vlad, iar „Viaţa lui a fost preoţia lui şi preoţia lui n-a fost alta decât viaţa lui”. Părintelui Vlad i-a încredinţat şi ultimile lui cuvinte, când l-a întrebat:

-Voi aveţi puncte cardinale? Voi ştiţi încotro mergeţi? Ştiţi înspre ce îndreptaţi tineretul şi poporul?

-Puncte cardinale în haos, părinte? Oare pentru ce credeţi că vă caut?

-Măi, voi aveţi datoria să vedeţi vremile! Să ştiţi istoria. Pentru că noi am înfundat puşcăriile nu pentru că ne-au închis comuniştii, ci pentru că asta era măsura Lui Dumnezeu faţă de măsura istoriei! Iar voi va trebui să daţi măsura Lui Dumnezeu faţă de vremurile de acum!

Pentru că a fost cu adevărat Preot, a fost foarte iubit şi căutat de către preoţi pentru îndrumări şi, lucru minunat, n-a fost niciodată zavistuit de vreunul dintre ei!

Bolnav şi îmbătrânit în bine, părintele n-a rostit niciodată în viaţă cuvântul „nu” la vreo chemare duhovnicească. Ardelenii îl ţin tare bine minte pe când le predica la Oaşa, Afteia, Prislop, sau oriunde altundeva era adus cu perfuziile după el! Mi-au arătat şi fotografii pe telefonul mobil cu el la 94 de ani, învelit într-o sanie cu care l-au coborât de la Mărgineni, din munte! „Vreo 3.000 de oameni am plâns când ne-o cuvântat părintele! Şi ne-o spus să credem în minuni, că pentru credinţă Dumnezău face minuni. Şi să-L ducem pe Dumnezău din minte la inimă şi nu invers, cum au făcut cei din Apus. Că ei or crezut că pot explica totul cu mintea şi mintea nu acceptă minunile! Şi aşa ş-or pierdut credinţa!”. Aşa trăieşte şi astăzi părintele în inimile ardelenilor. Care ardeleni veniţi cu dragoste din câteva judeţe, au plâns şi la parastasul de un an (de când părintele Ioan Sabău s-a slobozit din legăturile trupului) dimpreună cu ÎPS Andrei de Alba Iulia şi PS Gurie de Hunedoara, părintele Vlad Vasile, preotul paroh Oliver şi ceilalţi câţiva zeci de preoţi adunaţi la mormântul cuviosului.

Dumnezeu să-l mângâie şi să-l răsplătească şi cu drepţii să-l numere!

(George Crâșnean - Revista Lumea Credinței)

Urmăriți și vă folosiți!https://www.youtube.com/watch?v=Bh-MHc2uE1g

"Aș dori să vă povestesc o minune ce mi s-a întâmplat în timpul venirii și șederii Cinstitului Brâu al Maicii Domnului în Edessa. De mai bine de 10 ani sunt chinuit de o problemă de sănătate, pe care medicii o numesc fistulă arteriovenoasă în afara carotidei. Această boală a dus la un anevrism de sânge care s-a canalizat pe partea dreaptă a feței. Astfel că a ajuns să se creeze o umflătură ce depășea 10 centimetri.

Doctorii au caracterizat această boală ca fiind unică în periodicele internaționale de medicină și nimeni dintre ei – cel puțin în Grecia – nu și-a asumat operația. De curând am găsit medici dispuși să mă opereze, într-un spital în America, însă operația este foarte scumpă.

Când a venit Brâul Maicii Domnului în Edessa, am mers să mă închin cu toată credința ce o aveam în suflet. Doar ce am ajuns în fața raclei, și am spus înlăuntrul meu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, dacă vrei, fă o minune! Ajută-mă!”. M-am închinat și am atins locul unde aveam acea problemă. Apoi, am stat în picioare pentru a urmări Sfânta Liturghie arhierească. La un moment dat, am simțit contracții în partea dreaptă a feței. Le simțeam pentru prima oară și erau atât de blânde, încât imploram să continue, pentru că, oricât ar părea de exagerat, simțeam că mă ajută ceea ce se întâmplă. Primul meu gând a fost: „Oare o fi ascultat Maica Domnului rugăciunea mea?”. Imediat am simțit o blândă destindere în acel loc al feței.

Când am ajuns acasă am constatat un lucru uimitor. Pentru prima oară după trei ani, ochiul meu drept nu mai era presat de umflătură. Îl țineam cu totul deschis, nu cum era până atunci. Umflătura se micșorase și puteam să vorbesc mai bine, mai mult, nici gura nu mai era atât de strâmbă ca înainte. În același timp, nodul ce exista în afara carotidei acum dispăruse. Am discutat cu soția mea, care a constatat și ea schimbarea. Am mulțumit Maicii Domnului și am vorbit despre minunea ce mi se întâmplase.

În ziua următoare am mers din nou la biserică și m-am închinat Cinstitului Brâu. Am vorbit cu un preot despre tot ceea ce trăisem, despre minunea pe care am simțit-o. Uimitor pentru mine era că atâta timp cât vorbeam cu acel preot, plângeam. Plângeam ca un mic copil. Nu m-am simțit niciodată astfel. Auzisem în trecut de minuni, însă nu dădeam nici o importanță, iar acum trăiam eu însumi una!

Am întâlnit mai apoi un prieten medic, care a observat diferența. I-am spus: „Este normal ca o formațiune care crește, dintr-odată să dea înapoi, chiar și cu puțini centimetri?”. Mi-a răspuns că nu, arătându-se în mod special impresionat. Din punctul său de vedere, ca doctor, mi-a spus: „Este posibil ca organismul să dea un impuls pentru a se coagula punctul în care există problema”. După ce i-am explicat însă ceea ce se petrecuse, a rămas fără glas.

Am continuat să merg în fiecare zi să mă închin Cinstitului Brâu al Maicii Domnului. Astăzi, când vă scriu, umflătura s-a micșorat și mai mult. Nu știu care va fi evoluția ei. Cu toate acestea întâmplarea pe care am trăit-o a fost o minune pentru mine și o voi spune totdeauna, slăvind harul Cinstitului Brâu. Nu m-a schimbat doar în privința problemei mele de sănătate, ci și ca om. Am simțit cum mă cuprind brațele Maicii Domnului. Mare este harul dat Ei!

Cu prețuire, Simeon și Sofia Slatinis”
-------------------------------------------------------------
(Din minunile Maicii Domnului)

In noiembrie 2008, am fost solicitată de către biserica podvoriei Leușino să fac cu rândul la pangar, o dată pe săptămână. Când întâistătătorul m-a binecuvântat la această ascultare, eu am dat fuga la biserică la icoana Maicii Domnului „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră”, pe care o iubesc și o venerez foarte mult, și am cerut binecuvântare Sfintei Fecioare pentru această slujire.

În acea vreme, mă durea foarte mult articulația femuro-tibială. Nu reușeam, de exemplu, să urc normal scările: trebuia să mă odihnesc la fiecare palier. Mă înțepa atât de tare genunchiul, încât nu puteam nici să mă ridic.

Când m-am rugat la icoană, deodată s-a auzit o trosnitură la piciorul bolnav, încât mi-a fost teamă ca cineva din biserică să nu fi auzit și să se tulbure de acest zgomot. Am întors capul și m-am uitat în biserică. În acel moment nu se afla nimeni în sfântul locaș. După această întâmplare, articulația a încetat să mă mai doară în vreun fel. Înaintea icoanei, în acel moment, era liniște. Genunchii nu i-am îndoit, închinăciuni nu am făcut. Am întins mâinile către Maica Domnului și i-am cerut binecuvântare pentru că trebuia să lucrez în biserică. Atâta tot.

De atunci și până astăzi articulația nu mă mai supără, nu mai am dureri. M-am tămăduit pe deplin de acel chin. Acum urc ușor scările, fac închinăciuni până în pământ, lucru pe care mai înainte nu-l puteam face cu nici un chip. Nu am nici o îndoială că aceasta este o minunată vindecare petrecută la icoana Maicii Domnului. (Roaba Domnului Lidia, Sankt Petersburg, 2009)

Cel ce merge în biserica ce adăposteşte moaştele Sfântului loan Rusul vede acolo un dar simplu şi sărăcăcios: un baston! Este agăţat la locul de închinăciune din faţa raclei sfântului. Bastonul este al bătrânei Maria Siaca din Frenaro (Cipru), care timp de 18 ani a avut de suportat o boală aşa de gravă la coloană, încât era nevoită să umble cu fața foarte apropiată de pământ.

La 11 august 1978, aproape o sută de locuitori din Cipru organizează un pelerinaj la Sfântul Ioan Rusul şi este adusă şi Maria Siaca de către rudele ei. Aici, la racla sfântului, este ridicată de ceilalţi pe braţe pentru a se putea închina sfintelor moaşte. Îndurerată, bătrâna priveşte fericitul trup al sfântului şi plânge, cerând puţin ajutor dumnezeiesc mult chinuitelor ei bătrâneţi. I-a văzut Sfântul durerea, i-a văzut măreţia sufletului, i-a văzut şi credinţa.

În faţa ochilor tuturor, ceva asemeni unei mâini nevăzute a apucat-o cu putere de umeri şi, încet, a început să-i îndrepte trupul. Îi trosneşte mijlocul şi, iată! – bătrâna stă acum dreaptă! Consătenii ei plâng. Se trag clopotele bisericii. Se face o rugăciune de mulţumire de către toţi ciprioţii, care nu-şi mai pot stăpâni lacrimile. Numai cel ce s-a întâmplat să fie acolo în ceasul în care s-a petrecut minunea poate înţelege cu adevărat aceste clipe.

La sfârşit se aude glasul bătrânei: „Feciorul meu, Sfântul meu, nu am ce să-ţi dau, sunt săracă. Îţi las bastonul meu, că nu-mi mai trebuie pân’ la moarte!”.

(Sfântul Ioan Rusul – mărturii contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, Traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Cristina Băcanu, Editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004, p. 17)

Cu mulți ani în urmă, un cuplu din Turcia s-a hotărât să locuiască la Paris. Aici, cei doi și-au găsit locuri de muncă și s-au stabilit într-o suburbie. Numele lor sunt Esat și Sevin Altindagoglu.

În ultimul timp, casa lor din Paris este plină de oaspeți, nu numai din Franța, ci chiar și din străinătate. Toti aceștia vin să vadă o icoană, pe care capul familiei o numește „miraculoasa”. Icoana ortodoxă a Maicii Domnului, din perioada bizantină, pe care familia a obținut-o în Antakya și a adus-o cu ea la Paris (deși ei sunt musulmani), a început să izvorască lacrimi, conform unui raport al portalului grecesc Romfea.

Potrivit celor doi, icoana le-a fost dăruită în anul 2006, de un călugăr grec din Libia. Imediat ce au primit această icoană, ei mărturisesc că au simțit o mare sfințenie și o atmosferă de pace inexplicabilă, ce au început să domnească în casa lor, de atunci.

Când s-au mutat la Paris, au luat cu ei această icoană venerată. Când icoana a fost amplasată într-o cameră separată, din casa cea nouă, dintr-o dată a început să plângă, conform mărturisirilor cuplului. Vestea s-a răspândit rapid, nu numai printre turci, ci, totodata, și printre creștini.

Icoana „Preasfintei Fecioare”, cum a numit-o familia turcă, în curând a devenit un obiect de venerație și o sursă de minuni.

Vestea despre icoană s-a răspândit literalmente peste tot în lume, iar acum pelerini din țări precum Germania și Belgia vin să se inchine Maicii Domnului.

Sursa: marturieathonita.ro

Este vara anului 2011. Într-o seară, am un vis straniu. Eram la o mănăstire ce avea și o bisericuță, iar aici urmăream un botez. Le vedeam pe toate acestea stând sub un măslin, pentru a nu mă bate soarele. Era amiază. Am observat cum preotul a scos din cristelniță un băiețel, însă bebelușul nu era dezbrăcat, ci deja îmbrăcat în haine întru totul albe. Cum l-a scos preotul din cristelniță afară, a spus: «Și numele acestuia, Rafail!». În vis știam că acest copil era al meu. Eu însă pe atunci aveam doar o fetiță în vârstă de doi ani și nu citisem nimic despre Sfântul Rafail, nici nu vizitasem vreo mănăstire care să semene cu cea pe care o văzusem în vis.

În luna februarie 2012, soția mea a rămas însărcinată. Înainte de a afla acest lucru, i s-a întâmplat ceva straniu. Pe atunci lucra într-o cofetărie. Într-o dimineață, a intrat în magazin o femeie bătrână, necunoscută, și, fără să premeargă vreo discuție sau să salute, femeia i-a zis: «Crezi?». Soția mea i-a răspuns atunci: «Ce să cred? Nu vă înțeleg». «Au fost aduse Sfintele Moaște ale Sfântului Rafail. Vei merge să te închini pentru a-ți da un copil sănătos», a completat femeia. Soția mea se afla în prima lună a sarcinii, dar nu știa acest lucru încă. Nu mai știa ce să zică și nu i-a răspuns nimic. Bătrâna a plecat, iar soția mea, după două zile, a mers și s-a închinat Sfintelor Moaște. În continuare, când mi-a spus despre cele întâmplate la cofetărie, mi-am adus aminte de visul pe care-l avusesem vara trecută. Puțin mai târziu, am aflat că soția era însărcinată.

Pe durata sarcinii, soția mea a avut multe probleme, mai ales psihologice. În noiembrie 2012 a născut un băiețel. Știam ce gen va avea copilul din primul moment al aflării veștii sarcinii. Știam că era băiat, înainte de a ne descoperi acest lucru și doctorul. Bebelușul a suferit o infecție și a rămas în incubator pentru 22 de zile, dar toate au mers bine.

În concluzie, visul pe care-l avusesem s-a transformat în realitate. Botezul copilașului s-a săvârșit la Mănăstirea «Sfântului Rafail» de la Ano Suli Maraton, în curtea mănăstirii, între mulți măslini. Băiatul a primit numele de Rafail și a purtat haine întru totul albe. Cristelnița a fost așezată exact în locul unde o văzusem în vis. Prin harul Sfântului Rafail, avem astăzi un băiețel sănătos”. (Nikos și Fotini N., Grecia)