Painea sfantului
Cu sute de ani in urma, domnea peste regatul sau un imparat puternic si credincios, dar care nu avea nici un fecior. Si desi imbatranise, nu si-a pierdut nadejdea si, impreuna cu imparateasa, se rugau in fiecare zi, cerandu-i lui Dumnezeu sa le binecuvanteze casa cu un baiat care sa mosteneasca tronul. Bunul Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile lor si iata ca peste putina vreme s-a nascut in palatul regelui un prunc frumos si voinic, pe care l-au botezat Onufrie (care inseamna ”mereu fericit”). Dar, printr-o descoperire dumnezeiasca, imparatului i s-a aratat ca rostul acestui prunc minunat este sa creasca departe de palat si de galceava lumii. Asa ca acesta si-a luat fiul si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns dupa cale lunga sa le-ajunga, la portile unei manastiri. Calugarii l-au “infiat” pe micutul print, fagaduind sa-l creasca in credinta si cumpatare. Imparatul le-a multumit si, punandu-si nadejdea in mila Domnului, l-a lasat pe prunc la manastire si s-a intors la treburile statului.

Darul micului Onufrie

Iata ca au trecut cativa anisori, iar copilul crescuse. Se invatase chiar sa mearga singur, in fiecare zi, sa-i ceara calugarului de la bucatarie cate o bucata de paine. Pleca multumit rupandu-si pentru sine cate o bucatica, sa-si astampere foamea, dar cu restul de paine disparea in biserica. Iar calugarii, care munceau de zor primprejurul manastirii se intrebau nedumeriti ce-o face baietelul cu painea, ca doar nu o sta in biserica sa manance?! De fapt, micul Onufrie se ducea grabit la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus in brate si aseza in fata icoanei bucata de paine, spunandu-i Pruncului Iisus Hristos:

-Si tu esti mic si poate ti-o fi si tie foame…Uite, ti-am adus paine proaspata, sa mananci si tu!

Apoi pleca bucuros si multumit.

Primeste cel ce daruieste

Dar calugarii, nestiind nimic din toate acestea, s-au hotarat sa-l dezvete pe copil sa mai intre cu painea in biserica. Asa se face ca, intr-o zi, cand micul Onufrie a venit iar sa ceara o bucata de paine, caci i se facuse foame, parintele calugar de la bucatarie i-a zis raspicat ca azi nu primeste nici o firimitura. Sa se duca in biserica sa ia painea de unde-a pus-o.

Nedumerit, baietelul a plecat cu lacrimi in ochi. A intrat in biserica, s-a dus la icoana Maicii Domnului cu Mantuitorul si, cu lacrimi in ochi, a inceput sa se roage de Pruncul Iisus:

-Am venit la Tine, fiindca mi-e foame si parintele nu vrea sa-mi dea de mancare… Asa ca te rog, da-mi si mie o bucatica de paine, ca si eu Ti-am dat, cand am avut!…

Chiar in acea clipa o dumnezeiasca minune s-a intamplat! Pruncul Iisus, zugravit in icoana, si-a intors privirea catre baiat, i-a zambit si, aplecandu-se din bratele Sfintei Sale Maici, i-a intins micutului Onufrie o paine mare si frumoasa, calda si cu miros imbietor.

Baietelul s-a luminat la chip, a multumit frumos si a plecat cu painea in brate, dar cu mare greutate, caci nu era doar o bucata de paine, cum dusese el la icoana, ci o paine mare si grea, pe care copilasul de doar cativa anisori abia o putea tine in brate. Si fiind mai mult decat ar fi vrut el sa manance, s-a dus cu ea la parintele staret si la ceilalti calugari sa le dea si lor.

-Ia uitati ce mi-a dat mie Pruncul Iisus!-zicea cu bucurie copilul, mandrindu-se cu ditamai painea proaspata din bratele sale.

Calugarii toti au ramas uimiti de minunea savarsita. Parintele staret le-a impartit tuturor cate o bucata din sfanta paine, ca sa fie tuturor spre binecuvantare si invatatura, iar calugarii au spus cu totii ca niciodata in viata lor nu au mancat o paine atat de buna.

Desigur, doar era “framantata” din dragoste si “coapta” la flacara credintei si daruita lor printr-o minune atat de frumoasa, cum numai Dumnezeu Bunul si Milostivul stie sa faca!

Sfantul Onufrie cel Mare sau Onufrie Pustnicul

Peste ani, baietelul a crescut, devenind un tanar plin de ravna si credinta, ajungand, dupa stradaniile sale si cu ajutorul lui Dumnezeu, la masura sfinteniei. S-a retras in pustiu, unde a dus pana la batranete o viata simpla si binecuvantata, de aceea este reprezentat in icoane imbracat foarte sumar, caci se multumea cu putin; nu avea o fire pretentioasa, ci blanda si smerita. Sfantul Onufrie este pentru toti crestinii un exemplu de dragoste si credinte, o icoana a simplitatii si smereniei.

In amintirea dragostei pe care Sfantul Onufrie, inca de mic copil, a avut-o pentru Dumnezeu, copiii spun urmatoarea rugaciune:

“Sfinte Parinte Onufrie, tie, cand erai copil, ti-a dat Pruncul Hristos o paine mare si frumoasa si, de aceea, te rugam ca prin rugaciunile tale sa ne randuiesti si noua toate cele spre trebuinta trupului si sufletului, ca astfel sa putem creste mari si sa urmam pilda vietii tale! Amin!”

Sfantul Onufrie a trait cu 1600 de ani in urma in desertul egiptean, unde se ruga necontenit pentru linistea si pacea oamenilor.

Lumea credintei

Un soldat, înainte de a pleca pe front, s-a dus la bibliotecă şi a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decât cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donată bibliotecii de către persoana care scrisese comentariile. Aşa că numele şi adresa ei erau scrise pe carte. Plecat pe front, a decis să-i scrie acestei doamne. I-a spus cât de mult l-a impresionat cartea şi ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cărţii. Şi ea i-a scris înapoi.

Aşa au început să corespondeze şi cu cât îşi scriau, relaţia lor devenea din ce în ce mai puternică. Într-una din scrisori, el i-a scris şi a rugat-o să-i trimită o fotografie. Ea i-a spus că dacă se simte apropiat de ea şi dacă dragostea lui este adevărată, nu va conta cum arată. Aşa că nu i-a trimis nici o fotografie. Când s-a terminat războiul şi el s-a întors acasă şi-au dat întâlnire. Ca să se recunoască, ea l-a rugat să ţină cartea în mână, iar ea va avea un trandafir alb.

Aşa că în acea zi, într-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte în mână căuta o femeie cu un trandafir alb în mână. Vă daţi seama ce aşteptări avea? Era pe punctul de a-şi găsi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o văzuse niciodată.

Aşteptând, a văzut o fată superbă, îmbrăcată într-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a îndreptat către el şi era minunată. Era dincolo de orice imaginaţie. Iar el s-a uitat şi a văzut că ea nu avea nici un trandafir . Lângă el s-a oprit o doamnă în vârstă. Avea un trandafir alb în mână.

Vă puteţi imagina? Tânăra superbă şi doamna în vârstă, dar cu un trandafir în mână.

Voi ce aţi fi ales? Persoana cu trandafirul îi ştia sufletul de care se îndrăgostise. Aşa că s-a îndreptat spre doamna în vârstă cu trandafirul, în timp ce tânăra frumoasă s-a oprit la câţiva paşi de el, l-a privit şi l-a întrebat:

– Vii cu mine soldat?

Inima lui era sfâşiată. Decizii. Alegeri. S-a gândit un minut. În timp ce tânăra se îndepărta de el, lucrurile corecte l-au determinat să aleagă: şi-a continuat drumul către persoana în vârstă care ţinea trandafirul în mână, s-a apropiat de ea şi i-a zis:

– Bună ziua, şi a invitat-o la cină.

Iar aceasta i-a spus:

– Fiule, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra îmbrăcată în verde care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat să ţin în mână acest trandafir alb şi mi-a spus că, dacă vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la restauranul din colţ.

Întotdeauna, indiferent dacă ne convine sau nu situaţia, să alegem să fim sinceri şi corecţi pentru că numai aşa vom putea câştiga respectul şi iubirea celor din jur.

In Filipine, fiind conducătorul regiunii bisericeşti în care se găsea biserica şi unde trăiau preoţii, monahiile şi Vlădica, îl însoţeam uneori pe Vlădica în oraşul Guyan, unde într-un spital filipinez erau ruşi foarte grav bolnavi pe care Vlădica îi vizita, dându-le Evanghelii de buzunar şi iconiţe. Într-o astfel de călătorie, intrând în salonul în care erau ruşii, am auzit nişte ţipete îngrozitoare venind de departe. Întrebată de Vlădica despre cauza acestor ţipete, asistenta i-a răspuns că era o femeie bolnavă, fără nădejde de vindecare şi care, deoarece îi deranja pe ceilalţi pacienţi cu ţipetele ei, fusese dusă în fostul spital militar american de lângă clădirea în care ne aflam noi.

Vlădica s-a hotărât imediat să meargă la ea, dar asistenta rusă l-a sfătuit să nu facă acest lucru, căci femeia era înconjurată de un miros dezgustător.

- Asta n-are nicio însemnătate, a spus Vlădica şi cu paşi mari şi repezi s-a dus la femeia din clădirea alăturată.

Eu l-am urmat. Într-adevăr, femeia emana un miros neplăcut. Îndreptându-se spre ea, Vlădica i-a pus o cruce pe cap şi a început să se roage. Am ieşit. Vlădica s-a rugat multă vreme, apoi a spovedit-o pe bolnavă şi i-a dat Sfânta Împărtăşanie. Când am plecat, nu mai ţipa, ci numai gemea încetişor. A trecut ceva timp după aceasta. Când am venit altă dată la spital, de-abia intrasem cu un jeep în curte, că din spital a ieşit alergând o femeie care s-a aruncat la picioarele lui Vlădica. Era femeia „fără nădejde de vindecare“ pentru care se rugase el.”

G. Larin Sidney, Australia

(Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoșenski, Fericitul Ioan Maximovici - viața și minunile, Editura Cartea Ortodoxă, București, pp. 72-73)

O minune petrecută la sfârșitul lui 2016 !
 

Cazul tinerei Amelia Banna din Argentina, care a stat cinci luni în comă, a născut în această stare un bebeluș, iar acum s-a trezit, a emoționat întreaga țară. Fotografiile mamei și copilului ei au inundat rețelele de socializare, utilizatorii considerând că este o minune a lui Dumnezeu, relatează EFE.




"Amelia nu încetează să ne surprindă (...) Avem încredere că se va recupera și că va pleca în curând cu micuțul ei în brațe", a declarat neurochirurgul Marcelo Ferreira postului local Canal 6 din provincia Misiones.

Tânăra în vârstă de 34 de ani de profesie polițistă a suferit un accident rutier în noiembrie în timp ce călătorea într-o mașină cu alte șase persoane, între care și soțul ei, care au scăpat toate tefere. Amelia era însărcinată în aproape 6 luni iar accidentul i-a provocat o un grav traumatism cranian care a lăsat-o în comă.

În această stare ea a născut în noaptea de Crăciun un băiețel, Santino, perfect sănătos.



În tot acest timp în care a primit tratament și în care starea ei nu a suferit modificări, familia a avut grijă ca tânara mama să fie mereu aproape de bebelușul ei.

Cu câteva zile înainte să se trezească din comă, fizioterapeutul ei, Roberto Gisin, a remarcat că pacienta are reacții când se afla în preajma copilului ei și mai ales la contactul micuțului cu pielea ei și a observat că această apropiere ar putea ajuta la recuperarea tinerei mame.

"Deocamdată nu putem vorbi de sechele. Vom vedea mai târziu. Cred că va putea să meargă (...) Contactul cu fiul și cu familia ei este foarte important", a precizat medicul Ferreira.

Acum, Santino, care are aproape patru luni, se poate bucura alături de mama sa. "Ce minune să o poți auzi pe Amelia vorbind cu copilul ei și întrebând despre îngerașul său!", scrie o utilizatoare pe Twitter, care a reacționat la pozele și clipurile postate de fratele Ameliei.

"Dumnezeu există! Face minuni! Amelia s-a trezit din comă după 5 luni", au scris și alți utilizatori, exprimându-și bucuria și emoția.

Domnul Petru era îngrijit de luni de zile într-un mare spital, fiind cel mai grav caz din tot sectorul său. Prin patul alăturat din salonul său se perindaseră mulți bolnavi. Unii au plecat repede pentru a-și continua sănătoși viața lor pământească, iar alții au părăsit spitalul trecând în viața veșnică.

Era ușor să lege cunoștințe cu pacienții care îi erau colegi de salon și încerca să îndemne la spovedanie și împărtășanie pe fiecare bolnav pe care îl cazau în patul vecin. Își propusese să facă acest lucru în mod politicos, dar vesel, pe toată durata cât urma să stea internat. Și avea reușite aproape de sută la sută. Acest lucru îi calma durerile care încă îl țineau țintuit în spital.

Într-o zi au adus în acel pat un tânăr bărbat din Eptanez, Alexis, care suferise o ruptură de rinichi. Îi apăruseră probleme și la inimă, dar și la plămâni, pentru că era fumător constant. Suferea mult. Trei zile și trei nopți s-a zbătut în patul de spital, ca un pește pe uscat. Nu putea să respire, gemea continuu. Avea dureri insuportabile.

Soția lui Alexis, care-i stătea alături, părea deznădăjduită. Biata femeie lucra într-un hotel, dar acum o concediaseră. Nu aveau rude aici în zonă, de aceea atunci când a plecat la spital ca însoțitor pentru soțul ei, i-a încredințat pe cei trei copii ai lor unei vecine bune. Străină în acest mare oraș, tânăra îl sprijinea mult pe soțul ei, având ca singură întărire credința în Dumnezeu și în harul Sfântului Dionisie din Zakynthos, ocrotitorul insulei lor.

Petru și familia lui încercau, atât cât le stătea în putință, să-i ajute pe Alexis și pe soția lui. Doctorii intrau și ieșeau grăbiți din salon, se aplecau cu atenție deasupra lui Alexis, consultându-l tăcuți cu instrumentele lor medicale. În salon predomina o încordare continuă. Într-un astfel de moment, fiica lui Petru s-a apropiat de tatăl ei și i-a șoptit la ureche:

‒ Tăticule, domnul Alexis este grav bolnav. Diseară, probabil, i se va curma suferința, i-a spus un doctor soției lui care este afară pe hol și plânge mult. Voi merge alături de ea să-i țin companie. Tu știi ce să faci, roagă-te!

‒ Bine, mergi, dar nu, nu trebuie să moară diseară. Nu diseară, copilul meu!

‒ De ce, tată?

‒ Pentru că nu am reușit să-l pregătim să primească înăuntru, în inima lui, pe Hristosul nostru! Cum să plece așa, copilul meu? Roagă-te să facă ceva Maica noastră (n.r. ‒ Maica Domnului) diseară! Să nu plece Alexis fără Hristos! Să nu moară diseară, Doamne!...

Pe la mijlocul nopții, Alexis s-a liniștit în mod neașteptat. Fără să piardă șansa aceea, Petru i-a spus în timpul nopții:

‒ Alexis, curaj! Te vei face bine! Crede-mă. Doctorii se așteptau să mor acum două luni, nu mai aveam nici o nădejde! Și știi de ce trăiesc încă și, orice ar fi, voi ieși din spital? Datorez acest lucru preotului spitalului, care vine și mă împărtășește pe mine nevrednicul foarte des. Mi-l dă pe Acela Care este Izvorul Vieții, pe Iisus Hristos! Așa a dispărut boala mea și trăiesc, fratele meu Alexis! Doctorii, care nu mai aveau vreo speranță, vorbesc despre o minune. Și tu, din ce mi-a zis soția ta, crezi în Hristos și-L iubești. Nu-i așa, Alexis?

‒ Așa este, domnule Petru. Sunt păcătos, dar nu și necredincios.

‒ Vrei să te împărtășești mâine dimineață împreună cu mine, Alexis?

‒ Unde vom merge?

‒ Va veni aici preotul și ne va împărtăși. Liniștește-te acum. Fă o rugăciune și odihnește-te!

Puțin după răsăritul soarelui, Alexis a avut din nou un paroxism puternic de dispnee. Salonul s-a umplut iarăși de medici care se aplecau deasupra lui cu interes și foarte greu l-au făcut să-și revină. Soția lui își făcea semnul Sfintei Cruci încontinuu. Petru se ruga fierbinte, rugând pe Domnul să-i dea lui Alexis o prelungire de viață, pentru a nu pleca neîmpărtășit din viața aceasta.

În puțin timp, înștiințat telefonic de fiica lui Petru, preotul spitalului a intrat în salon ținând în mâini Sfintele Daruri. Cei doi bolnavi s-au ridicat și s-au așezat cu respect la marginea patului. Și, după ce părintele a vorbit în liniște, pentru puțin timp, cu Alexis, i-a împărtășit și pe el și pe Petru cu Preacuratul Trup și cu Cinstitul Sânge al Domnului, i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a plecat tăcut.

‒ Cum te simți, Alexis? a vorbit primul Petru, când au rămas doar ei.

‒ Foarte bine! Mă simt bine în tot corpul meu, domnule Petru! Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată ceva asemănător! Îți mulțumesc mult că m-ai ajutat și m-am putut împărtăși! Am destui ani de când nu m-am mai împărtășit. Mulți ani... Slavă Domnului pentru împărtășania aceasta!

Soția lui Alexis, care mersese să se roage în capela spitalului, când a venit în salon l-a găsit pe soțul ei cu totul schimbat și a prins curaj. Și doctorii vedeau în fiecare zi îmbunătățirea sănătății lui Alexis. În puține zile, cu biletul de ieșire din spital în mână, Alexis și soția lui au pornit pe drumul de întoarcere spre insula lor, luându-și rămas bun, cu lacrimi în ochi, de la domnul Petru, care dădea slavă lui Dumnezeu pentru încă o minune a Sa.


Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa: «Ἂς μὴν πεθάνει ἀπόψε, Κύριε!»




Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

La Iraklion de două ori pe an se sărbătoreşte Sfântul protector al oraşului. Pe 11 noiembrie, când este sărbătoarea lui şi în marţea Paştelui.

La cea de-a doua sărbătoare se face Sfânta Liturghie Arhierească în vechea şi istorica biserică a Sfântului. Biserica întreagă şi duşumeaua ei se împodobeşte cu ramuri şi frunze de mirt (mersină). Este emoţionant momentul când se citeşte Sfânta Evanghelie, când toţi cei prezenţi ţin în mâini mici lumânări aprinse, oferite de biserică. După slujbă, are loc o ceremonie grandioasă, cu prapuri de în*viere şi cu procesiunea moaştelor Sfântului Mina. La aceste sărbători se aud binecuvântări şi rugă*ciuni deosebite.

De ce toate acestea? Spre amintirea marii minuni pe care a făcut-o Sfântul Mina în 1826, în noaptea de Paşti (18 Aprilie). În clipa în care creş*tinii se aflau la slujbă în biserică, au invadat turcii cu gând să-i măcelărească. I-au găsit şi adunaţi la un loc şi neînarmaţi. O ocazie potrivită! Sfântul Mina şi-a făcut apariţia pe cal, purtând sabie. A apărut în chipul unui ofiţer superior turc şi a strigat la ei că ordinul de măcel este revocat. Ei s-au în*tors la casele lor. Creştinii au fost salvaţi. În ziua următoare, creştinii şi turcii au priceput că interve*nise Sfântul.

Pentru că această minune a avut loc în mo*mentul când se citea Evanghelia, oamenii obişnuiesc acum să ţină în mâini cu toţii, la ora cititului Evangheliei, lumânări aprinse, aşa cum am relatat mai înainte.

(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei, Editura Bunavestire, pp. 65-66)

Să avem grijă cum ne apropiem de sfintele moaște

În luna aprilie 1994 a venit la Hozeva un grup de închinători din Grecia. În grup era o femeie cu fiica ei. Mama era în vârstă de 50 de ani, iar fiica de vreo 18. Când fiica a încercat să se apropie de racla Sfântului Ioan Iacob cu o lumânare aprinsă în mâini, monahul Ghermanos, de origine greacă, a oprit-o să se apropie și a scos-o afară din biserică pentru că era îmbrăcată necuviincios. Mama ei, fiind de partea fiicei, a sărit cu gura făcând mare gălăgie la monahul Ghermanos, spunând că fiica ei fiind domnișoară se poate îmbrăca oricum. La care monahul Ghermanos i-a zis: Biserica este loc sfânt, loc de rugăciune. Nu este loc de distracții și nici plajă unde poți merge oricum, chiar și dezbrăcat.

Fiica, tulburată, a ieșit afară pe balcon și când mama ei s-a apropiat să sărute racla Sfântului Ioan Iacob, Sfântul s-a întors cu fața spre ea, a oftat adânc și pe fața Sfântului erau numai picături de apă. Femeia a țipat și speriată fiind a luat-o la fugă pe scări coborând spre poartă, unde a căzut rupându-și amândouă picioarele. Toată lumea s-a îngrozit de această întâmplare.

Părinții din mănăstire au luat-o pe targă și au dus-o pe femeie până la autocar. Femeia a mărturisit în fața tuturor că ea este vinovată că nu și-a crescut bine fiica și când s-a apropiat să se închine avea îndoială asupra Sfântului Ioan Iacob zicând în mintea ei că este un cadavru nu un Sfânt. Apoi, cerându-și iertare de la Părintele Ghermanos a mărturisit că pentru păcatele ei a pedepsit-o Sfântul Ioan Iacob.

De atunci, Sfântul Ioan Iacob a rămas cu capul întors spre dreapta, parcă mustrându-i pe cei ce se apropie fără evlavie și îmbrăcați indecent.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia

In urma unei operaţii, o femeie ajunsese la reanimare. Făcuse edem pulmonar şi starea sănătăţii ei era critică. După nouă zile de stat la re*animare, în a zecea zi trebuia să i se facă nişte analize. Din neatenţie, după analize, asistenta a uitat să îi dezlege bandajele cu care îi legase strâns picioarele. Bandajele îi blocau circulaţia sângelui.

În noaptea aceea, femeia s-a aflat în primejdie de moarte. Amintindu-şi cum Cuviosul David îi ajutase şi în trecut familia, s-a rugat acestuia cu credinţă. Atunci a văzut lângă ea un monah care i-a spus cu blândeţe: „Nu te teme. Din clipa aceasta, eşti cu desăvârşire să*nătoasă. Nu ai nimic”. Şi i-a cerut să îşi taie bandajele, spunându-i că o va ajuta el. Şi i-a spus cine este. Văzând cum păturile se ridicau de pe ea sin*gure, femeia s-a speriat şi a strigat cu voce puternică după ajutor. Când au venit asistentele, i-au tăiat bandajele.

Dimineața, la ora 5.00, femeia s-a trezit simţind pe frunte mâna Cuviosului David şi l-a auzit spu*nându-i: „Scoală-te, eşti bine acum. Spune-le medicilor să ia aminte şi să nu mai facă greşeli”.

Gândindu-se în sinea ei că doc*torul care greşise în cazul ei ar trebui tras la răspundere, femeia a auzit cum Cuviosul David i-a spus: „Să nu faci rău nimănui. Trebuie să înveţi să ierţi”.

Fiind tămăduită prin intervenţia Cuviosului David, femeia a venit la mănăstirea lui şi a mărturisit minunea pe care o trăise.

(Viaţa şi minunile Cuviosului David din Evvia, Editura Egumeniţa)

O cheamă Andreea şi a venit pe lume într-o zi de 30, la ora 22.30. Într-o altă zi de 30, la aceeaşi ora, Andrei, singurul copil familiei al Bucă îşi dădea ultima suflare în Colectiv. De la pierderea lui Andrei până la venirea pe lume a fetiţei, soţii Bucă spun că au făcut naveta între cer şi pământ.
Andrei Bucă avea 29 de ani şi era un arhitect. Avea planuri de afaceri cu tatăl său, Dorin Bucă, director la Şantierul Naval din Cernavodă, după ce acesta l-a convins să nu plece în străinătate, pentru a avea aproape unicul copil al familiei. Nu a mai apucat să le realizeze. Pe 30 octombrie 2015 a mers, împreună cu un prieten, tot arhitect, în clubul Colectiv, unde şi-a găsit sfârşitul.
Rămaşi singuri, soţii Bucă spun că tot ce le-a rămas a fost credinţa. Marcela Bucă are 52 de ani iar soţul ei, Dorin, 58. După ce l-au pierdut pe Andrei şi-au mai dorit un copil, care să le aline durerea. În ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril au aflat că vor avea o fetiţă.
"Andreea Gabriela este numele ei. Andreea după Andrei, fiul nostru, şi Gabriela pentru că am am aflat că vom fi părinţi de fată în ziua de Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril şi îi mulţumim Sfântului Arhanghel Gabriel pentru că ne-a adus vestea. Ne-am dorit copil acesta şi ne-am rugat mult şi ne rugăm la bunul Dumnezeu pentru că noi am suferit enorm după pierderea lui Andrei şi ne-am rugat să ne ajute Dumnezeu să dea un copil. Vă închipuiţi ce înseamnă să te scoli dimineaţa şi să ştii că nu mai ai copilul iubit lângă tine şi că nu mai ai niciun sens, nu mai ai pentru ce să trăieşti, nu mai ai bucuria de a avea o familie reuşită, un copil, un copac, o casă", a declarat pentru MEDIAFAX Dorin Bucă.

In Biserica Cinstitei Cruci din Petersburg, Lavra sfântului Alexandru Nevschi s-a întâmplat cândva următorul fapt emoţionant:

În timpul unei Sfinte Liturghii, arhiereul slujitor Ştefan, după ce a citit rugăciunea „Cred, Doamne şi mărturisesc…” a ridicat acoperământul sfântului potir şi a rămas împietrit. A văzut carne şi sânge omenesc în sfântul Potir! S-a întors către diacon, viitorul stareţ Sampson şi i-a spus: „Vezi, părinte?”.

Ce să facă?... Episcopul, după ce a aşezat sfântul potir pe sfânta masă, a îngenuncheat şi s-a rugat Domnului. Cum ar fi împărtăşit credincioşii cu sânge şi carne? Cine s-ar mai fi împărtăşit?

După ce s-a rugat pentru un sfert de oră cu braţele ridicate s-a uitat din nou în sfântul potir. Sângele şi carnea se făcuseră vin şi pâine. Aşa a ieşit şi a împărtăşit credincioşii.

Câţi clerici au aflat despre această minune au spus că a fost providenţa divină ca să se întărească în credinţă. Chiar diaconul Samson, care ţinea sfântul potir a spus mai târziu că din ziua aceea nu a mai avut nici o îndoială şi a crezut din acel moment că Pâinea şi Vinul sunt chiar Trupul şi Sângele lui Hristos!

S-a convins el însuşi şi a spus-o şi altora ca să se întărească în credinţă. Această minune a fost şi un motiv ca preoţii să înţeleagă nevrednicia lor.

(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, pp. 45-46)

MINUNI SF. PARASCHEVA
Aceste minuni sunt însemnate de către o păcătoasă creştină - Blondina -, după porunca Sfintei Paraschiva, care i-a spus în vis să scrie toate minunile făcute de ea, pe care le ştia această ucenică a Sfintei Paraschiva. Multe minuni face Sfânta Cuvioasă Paraschiva cu tinerii şi cu toţi care se roagă ei cu creidinta.

1. O studentă dentistă, făcând practică într-o clinică, şi-a lăsat pe masă, în cabinetul de lucru, poşeta în care avea bani mulţi şi un ceas de mână, de mare valoare. Când să plece acasă, a observat că lipsesc banii şi ceasul. Ea, fiind foarte credincioasă, imediat a venit la Sfânta Paraschiva şi i-a spus durerea sa, dar pentru pomelnic n-avea bani. După trei zile vine un om în vârstă la cabinetul medical şi îi aduce ceasul şi banii, cerând mii de scuze pentru feciorul său, care era un golan şi - fiind chiar clientul ei - a profitat când ea a ieşit din cabinet şi i le-a furat. Tatăl băiatului i le-a găsit ascunse, l-a bătut până i-a spus de unde le-a luat, apoi a venit de i le-a adus înapoi.

2. O femeie tânără de 33 de ani dintr-un sat de lângă Iaşi, a intrat într-o zi în Sfânta Mitropolie. Părea abătută, nervoasă şi chiar nebună. S-a închinat la multe icoane şi a venit la moaştele Sfintei Paraschiva. S-a închinat, însă când a vrut să sărute sfânta raclă, o putere a izbit-o şi ea a căzut la pamant . A inceput sa strige: "draci, diavoli..". Oricine venea către dansa, ea ii împingea, şi la un moment dat a venit paraclisierul Sfintei Mitropolii - un diacon cu viaţă frumoasă călugărească -, a apucat-o de mână şi a întrebat-o: "Spune, ce păcat ai făcut?" Ea a spus că a umblat cu farmece, că a auzit că soţul ei o înşeală.

A întrebat-o de unde este şi cum o cheamă? Nu ştia, ci se văieta de cei trei copilaşi ai săi. Atunci părintele diacon a întrebat-o dacă ştie să citească. Ea a spus că ştie; el i-a dat acatistul Sfintei Paraschiva ca să-1 citească. Ea s-a aşezat în genunchi la picioarele sfintei şi a citit tot acatistul. Apoi preotul duhovnic a chemat-o la el, a vorbit şi a văzut că ea s-a limpezit la minte.

A mărturisit-o şi, fiindcă ea a spus că de trei zile n-a luat în gură nici un strop de apă, a împărtăşit-o. Femeia a plecat acasă sănătoasă.

3. Într-o zi o femeie de 40 de ani a intrat în Sfânta Mitropolie, alergând prin biserică şi plângând în hohote. Am întrebat-o ce are. Mi-a spus că lucrează ca femeie de serviciu la tribunal, a făcut sinuzită, dar, neavând timp să se trateze, a neglijat şi s-a pomenit cu dureri grozave de cap şi apoi i s-a umflat tot capul. Era fără soţ, cu trei copii. S-a dus la doctor, care i-a spus că tot creierul este acoperit cu puroi şi că trebuie să-i facă operaţie foarte grea, dar că ea nu va rezista la această operaţie, şi de aceea să aştepte moartea.

Am întrebat-o dacă crede în Dumnezeu, a spus că da, dar la biserică vine rar, având serviciu, copii şi sărăcie mare. Atunci am dus-o la Sfânta Paraschiva, ea s-a închinat, i-am făcut pomelnic, dar ea avea numai cinci lei, a lăsat pomelnicul şi a plecat. Peste trei luni am intalnit-o pe strada, sănătoasă, voioasă. Am întrebat-o cum se simte, îmi spune: "Bine! Dar să vedeţi cum s-a întâmplat. La vreo trei săptămâni după ce am dat pomelnicul, a început să-mi curgă puroi din nas şi a curs mult timp. S-a scurs toată infecţia de pe creier şi m-am făcut sănătoasă".

5. O maică din Cheile Bicazului a venit la Sfânta Paraschiva, fiind bolnavă de urechi de nu mai auzea nimic şi avea şi dureri. A stat trei zile în rugăciuni cu lacrimi şi a plecat complet sănătoasă.

6. Mi-a povestit un preot din Ardeal că în parohia lui a fost o fată care trebuia să se căsătorească cu un băiat. O fată cuminte, însă băiatul a fost rău, a lăsat-o şi s-a căsătorit cu alta. Ea, fiind foarte necăjită, a venit la preotul paroh şi i-a povestit durerea sa. Preotul a sfătuit-o să meargă la Iaşi, să se închine la moaştele Sfintei Paraschiva şi să dea un pomelnic. L-a ascultat. Peste o lună s-a căsătorit cu un băiat foarte bun şi e fericită.

7. Un alt preot, tot din Ardeal, mi-a povestit: A fost bolnav de plămâni - T.B.C. -, i s-au făcut multe antibiotice şi el a simţit că începe să orbească. Când s-a dus la doctor, acela i-a confirmat această nenorocire. Preotul imediat s-a urcat în tren şi a venit la Iaşi. Era ora zece seara şi Sfânta Mitropolie era închisă. Atunci el a stat în genunchi afară lângă peretele unde stau moaştele Sfintei Paraschiva, s-a rugat câteva ceasuri plângând. A doua zi a simţit că e sănătos şi până astăzi nu mai are nimic nici cu ochii, nici cu plămânii, slujeşte şi azi Sfânta Liturghie la o mănăstire din Ardeal.

8. A venit o doamnă de la Bucureşti aducând în dar Sfintei Paraschiva un covor persan mare şi frumos. Am întrebat-o ce înseamnă acest dar. Mi-a povestit că soţul ei, bărbat de 45 de ani, s-a îmbolnăvit. Cu tot progresul medicinii, doctorii nu găseau leac la boala lui şi i-au jspus să se pregătească de moarte, că are cancer, într-o zi vine la ei acasă un prieten evreu şi le spune că el pleacă la Iaşi şi îi sfătuieşte să-i dea bani şi pomelnic să ducă el la Sfânta Paraschiva. Şi l-au ascultat şi i-au dat. Peste două luni soţul ei s-a făcut sănătos fără nici un tratament şi, drept mulţumire, ea personal a adus acest covor la Sfânta Paraschiva.

9. O femeie de la ţară, foarte disperată, a venit la Sfânta Paraschiva că i s-a furat vaca. A dat un pomelnic şi a plecat. Peste o săptămână a venit să-i mulţumească Sfintei Paraschiva, că a găsit vaca în al treilea sat.

10. Vine o mamă foarte necăjită la Sfânta Mitropolie şi-mi spune că are o fată cam leneşă şi putin credincioasa si ca are in fata bacalaureatul si admiterea în facultate. Am sfătuit-o să o aducă şi pe fată la Sfânta Paraschiva. Când a venit cu fata, am întrebat fata dacă ştie rugăciuni, mi-a răspuns că nu ştie nici o rugăciune. Am dus-o în faţa sfintei racle a Cuvioasei Paraschiva şi i-am zis să stea în genunchi să se roage cum ştie. Ea a spus sfintei că are frică de română şi ştie numai despre Eminescu. Exact aceasta a întrebat-o la bacalaureat şi fata a reuşit bine.

Vine altă grijă şi mai grea: admiterea la facultate. Fetiţa vine de acuma singură la Biserică şi mai des. Iar în ziua examenului la admitere vine şi îi spune Sfintei Paraschiva că ea ştie la chimie mai bine oxigenul. Asta a întrebat-o şi a luat media şapte. Dar nu avea loc, pentru că au intrat cu cea mai mică medie de 7,50.

Mama sa vine iarăşi cu lacrimi la Sfânta Paraschiva şi iarăşi sfânta o ajută. Au rămas patru copii fără locuri, însă unul din ei era băiatul unui şef mare al oraşului şi acesta face demersuri la Bucureşti şi se mai aprobă patru locuri, în care intră şi fetiţa în cauză. Aşa a ajutat-o cuvioasa să intre şi fetiţa ei şi de atunci fata şi mama vin foarte des la cuvioasa să-i mulţumească.

Minunile cuvioasei Parascheva
 

11. Într-o seară a venit la Sfânta Mitropolie o doamnă de 35 de ani, foarte agitată, emoţionată până la lacrimi. Plângea şi se închina la toate icoanele, dar mai ales la Cuvioasa Paraschiva. După ce s-a mai liniştit am întrebat-o ce are. Şi a zis că e foarte fericită şi a venit să-i mulţumească lui Dumnezeu şi Sfintei Paraschiva. Mi-a povestit: "Sunt funcţionară în Galaţi şi m-am hotărât să fac facultatea de germană, dar nu mă simţeam aşa bine pregătită, am vrut sa-mi încerc şansa, venind în drum spre Iaşi la examenul de admitere, m-am întâlnit pe tren cu o domnişoară care era în aceeaşi situaţie ca şi mine. Când am ajuns la Iaşi, eu i-am propus domnişoarei să mergem amândouă la Sfânta Paraschiva să-i cerem ajutorul. Domnişoara, foarte mândră, mi-a răspuns �că ea n-are nevoie de ajutorul nimănui, că este pregătită bine�. Eu totuşi am venit la Sfânta Paraschiva şi i-am cerut ajutorul şi mi l-a dat. La examen cea bine pregătită a picat şi eu am reuşit, iar acum am venit să-i mulţumesc Cuvioasei".

12. O doamnă din Bacău voia neapărat să se mute la Iaşi. Mulţi ani s-a chinuit cu această problemă, dar nu putea să reuşească. Şi atunci, după sfatul cuiva, a venit la Sfânta Paraschiva, s-a închinat şi a lăsat pomelnic. Au trecut câteva luni şi ea nu numai că a fost mutată la Iaşi, ci a căpătat şi locuinţă.

13. Două cumnate trăiau într-o casă, în buna înţelegere, într-o zi la una din ele au dispărut 200 de lei. Ea a reproşat cumnatei sale că aceea i-a luat, cea învinuită s-a jurat că nu ştie nimica, dar degeaba... Atunci a venit la Sfânta Paraschiva, a dat pomelnic în care s-a rugat ca Sfânta Paraschiva să arate cine este vinovat, ea sau cea care cleveteşte. După două săptămâni copilul de nouă ani al păgubaşei, jucându-se pe stradă, a fost omorât de o maşină. S-a adeverit că acuzaţia era nedreaptă, femeia care acuza era mincinoasă.

14. Pe ziua de 16 octombrie 1968 vine o mamă într-o stare de nebunie, ţipă, strigă, plânge, îşi rupe părul... Am intrebat-o ce are. Mi-a spus că e foarte vinovată faţă de Sfânta Paraschiva.

În ziua hramului, Sfânta Paraschiva, 14 octombrie, ea s-a apucat să facă pregătiri pentru iarnă. Mama ei, o femeie bătrână şi credincioasă, îi spune: "Draga mea, să nu faci asta, căci astăzi este o mare sărbătoare - ziua Sfintei Paraschiva".

Ea îi răspunde: "în fiecare zi este câte un sfânt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi". La o oră după acesta discuţie, şi-a trimis fetiţa ei de nouă ani să cumpere ulei de la alimentară, dar, luându-se cu treaba, n-a observat că a trecut un ceas şi fetiţa nu mai vine. în cele din urmă, o vecină a venit şi i-a spus că fetiţa e dusă cu salvarea la spital, deoarece a dat peste ea un autobuz. Dar pocăinţa mamei a fost sinceră şi fetiţa s-a făcut sănătoasă, fără nici o complicaţie.

15. În casa unui profesor universitar era o mare păgânătate. în ziua de 14 octombrie - hramul Sfintei Paraschiva - soţia profesorului i-a spus femeii din casă: "Astăzi să faci săpun". Aceea, fiind creştină, i-a răspuns: "Eu nu fac asta, că e mare sărbătoare. Astăzi e Cuvioasa Paraschiva şi mă duc la Sfânta Mitropolie la slujbă". Şi g-a dus la sfintele slujbe.

Stăpâna, foarte supărată, s-a apucat singură să facă săpunul. A aşezat un cazan afară şi acolo a clocotit grăsimea cu soda caustică şi cu apa. Ea a intrat în casă, iar fetiţa ei unică, de 12 ani, fugea în jurul cazanului şi la un moment-dat, a căzut în el şi a murit imediat.

16. Fiica unei doctoriţe de aici din Iaşi a căzut la un examen şi era ameninţată să rămână repetentă. A venit mama ei la mine şi mi-a spus necazul ei, desigur rugându-se Sfintei Paraschiva cu lacrimi. Doctoriţa mi-a făcut mie mult bine. Am rugat-o şi eu pe Sfânta Paraschiva s-o ajute, s-o scoată din acest necaz spunându-i: "Tu ştii, Sfântă Paraschiva, cât de mult m-a ajutat doctoriţa pe mine, te rog ajut-o şi tu pe ea, că eu nu pot". Noaptea am visat-o pe Sfânta Paraschiva, care mi-a spus: "Şi ce datoare sunt eu doctoriţei, dacă te-a ajutat pe tine? Dar hai să fie cum vrei tu!" Şi a continuat: "Eu îţi trimit pe fiul tău, care-i prieten cu profesorul fetei, să vorbească el cu profesorul s-o mai examineze o dată, iar eu o voi ajuta la examen". Peste două zile a venit băiatul meu de la Bucureşti - nechemat -, a aranjat toate şi fata a luat examenul şi a trecut în anul trei.

17. O fată farmacistă foarte cuminte, având 32 de ani, tot voia să se căsătorească. Prin mine a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi la 1 ianuarie 1968 a făcut cunoştinţă cu un doctor văduv. Acela începe s-o curteze, dar ceva serios nu spunea. Apoi o lasă şi se duce la altele. Ea, disperată, tot vine şi mi se plânge, iar eu îi spun: "Să continuăm cu rugăciuni la Cuvioasa Paraschiva".

Şi într-o duminică, pe neaşteptate, vine doctorul la familia fetei şi o cere în căsătorie. Peste zece zile s-a făcut nunta şi sunt fericiţi.

18. În anul 1968, prin luna martie, într-o dimineaţă, Părintele Stareţ loanichie din Sfânta Mitropolie se apropie de mine şi-mi spune, arătând spre o doamnă: "Vezi, doamna aceea a venit din Bulgaria şi nu ştie româneşte, matale ştii ruseşte, încearcă să vorbeşti ruseşte cu ea să vedem ce doreşte - dacă ştie şi ea ruseşte", într-adevăr, doamna ştia ruseşte. S-a bucurat că poate să-şi spună durerea ei şi plângând mi-a povestit că are un singur băiat, care a ajuns la facultate în anul doi şi subit a înnebunit, dar într-o formă aşa de gravă că-1 ţine într-o cuşcă.

Ea întotdeauna a fost credincioasă, în schimb soţul ei este un ateu şi întotdeauna îl blestema pe copilul lui şi înjura pe Dumnezeu. Ea mereu se ducea la biserică, rugându-se cu lacrimi pentru copilul ei. într-o noapte visează o femeie înaltă, îmbrăcată în negru, care-i spune: "Dacă vrei să fie sănătos copilul tău, să vii la mine". Femeia n-a întrebat-o unde să meargă şi cine este aceea pe care a visat-o.

Peste vreo două luni iarăşi visează aceeaşi femeie care-i spune acelaşi lucru ca prima dată. Atunci ea o întreabă: "Dar cine eşti şi unde să mă duc?". Ea a răspuns: "Sunt Sfânta Paraschiva din Iaşi!"

Doamna din Bulgaria locuia chiar în capitala ţării - Sofia. Imediat s-a dus la ambasadă şi, căpătând paşaportul, a venit la Sfânta Paraschiva. M-a întrebat ce să facă, cum s-o roage pe Sfânta Paraschiva pentru fiul ei? Am învăţat-o, a dat pomelnic pentru un an de zile, asta din proprie iniţiativă. Toată ziua nu s-a dezlipit de la sfânta raclă până seara, apoi a plecat.

După un an a venit cu mama ei de 90 de ani să-i mulţumească Sfintei Paraschiva că băiatul ei s-a făcut complet sănătos şi continuă studiile la facultate.

19. O femeie care a lucrat mulţi ani în Sfânta Mitropolie mi-a povestit că o durea un picior tare rău. Ea s-a rugat mereu la Sfânta Paraschiva să-i aline durerea, într-o noapte a visat pe Sfânta Paraschiva care s-a atins de piciorul ei şi i-a spus: "Acuma n-are să te mai doară". Şi, într-adevăr, aşa a fost.

20. O femeie a venit la Sfânta Paraschiva cu rugăciuni pentru soţul ei care a fost condamnat la zece ani de închisoare. După doi ani s-a întors acasă. Ea a venit şi a mulţumit Cuvioasei Paraschiva.

21. În duminica de 21 februarie a venit o femeie şi a întrebat cu ce poate ea mulţumi Sfintei Paraschiva pentru ajutorul primit. Avea o singură fată studentă, care a fost condamnată de doctori la moarte, găsindu-i-se cancer în sânge - leucemie. Dar mama sa a dat rugăciuni la Sfânta Paraschiva şi fiica ei s-a vindecat, este sănătoasă şi-şi continuă studiile. Am sfătuit-o să dea rugăciuni de mulţumire şi să vină şi ele cât de des la biserică să-i mulţumească Sfintei Paraschiva şi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

22. Cu doi ani în urmă, într-o dimineaţă, a venit în Sfânta Mitropolie o doamnă bătrână şi a stat toată slujba lângă Sfânta Paraschiva. Apoi m-a rugat să-i dau adăpost să se odihnească, căci la noapte pleacă acasă. Am luat-o la mine. Mi-a povestit că e din Craiova, are un fiu membru al guvernului, dar nu vrea să ştie de ea că este săracă. De mult are dorinţa să vină să se închine Sfintei Paraschiva şi s-a rugat mult pentru aceasta, dar n-avea bani cu ce veni. într-o noapte visează pe Sfânta Paraschiva care-i spune: "Te voi ajuta să vii la mine". A trecut o săptămână şi pe neaşteptate primeşte de la fiul său suma de cinci sute de lei şi cu banii aceştia imediat a venit la Sfânta Paraschiva să-i mulţumească că i-a împlinit dorinţa.

23. O fată voia să dea la medicină. Vine la Sfânta Mitropolie foarte necăjită că toată vara nu s-a pregătit aşa cum trebuie şi îi e frică că nu va putea intra, căci din ce a învăţat nu poate ţine minte decât structura splinei. Eu o sfătuiesc să se ducă la racla Sfintei Paraschiva să se roage cum ştie şi ea îi va ajuta.

Tânăra, stând în genunchi în faţa sfintei racle, spune: "Sfântă Paraschivo, nu sunt pregătită, ştiu bine numai splina".

La examen intră trei candidaţi. Li se dă cutia cu bileţele, trag primii doi bileţelele şi la urmă trage şi ea cu strângere de inimă, şi mare-i fu mirarea că-i vine pe bileţel splina. A ştiut perfect şi a luat zece.

A doua zi a venit la Sfânta Mitropolie să-i mulţumească Cuvioasei Paraschiva. De la uşă a început să plângă şi să strige: "Cuvioasă, tu ai luat zece, tu ai ştiut, tu eşti studentă..., nu eu...". Şi de atunci era nedespărţită de la Sfânta Mitropolie la toate slujbele. A terminat cu bine facultatea de medicină şi acum e medic în Iaşi.

24. În ultimul război mondial ostaşii români şi ruşi au povestit următoarele: Când frontul era în jurul laşului şi când ruşii porneau atac, apărea o femeie de statură uriaşă, oprindu-se între cele două tabere de duşmani, ostaşii se simţeau sleiţi de puteri şi nu puteau să mai lupte. Astfel oraşul Iaşi a fost scutit de mari distrugeri. Era Cuvioasa Paraschiva - ocrotitoarea.

O minune făcută prin rugăciunile Fericitei Xenia a avut loc în anul 1959 la biserica cimitirului Icoanei Maicii Domnului din Smolensk. Martorii acestei minuni, care va fi prezentată în continuare, au fost în număr de aproape o sută de persoane. Întâmplarea aceasta a fost relatată de către o cunoştinţă personală a părintelui Serghei Jeludkov.

Mama unei fetiţe de 15 ani, oloagă, care nu putea umbla pentru că în copilărie fusese bolnavă de poliomielită şi paralizase, se adresă părintelui Serghei să facă o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia. Mama a dus-o pe fetiţă cu un cărucior special, pentru că fetiţa nu-şi putea folosi deloc picioarele, în căruciorul acesta mama şi-a adus fetiţa la biserica cimitirului.

Se pare că asta s-a întâmplat într-o zi de Duminică, după Liturghie, pentru că în biserică era multă lume. Preotul a făcut o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia, iar după aceasta, multe persoane prezente, printre care şi mama cu fetiţa sa în cărucior, începură să iasă din biserică în curte.

Deodată, fetiţa spuse: „Vreau să mă ridic şi să merg!” şi sub ochii oamenilor care se aflau în jurul ei, s-a ridicat, a ieşit din cărucior, a făcut câţiva paşi, apoi s-a aşezat. S-a ridicat, apoi a început din nou să meargă singură, iar cei care ieşeau din biserică erau martori la minunea care se făcea sub ochii lor.

Din momentul acela, fata începu să meargă normal.

(Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, traducere de prof. Elena Călin, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pp. 133-134)

Din Australia, a trimis o mărturie doamna Fhrissis din Rivewood, în legătură cu minunea făcută de sfânt fiului ei de 16 ani. Acesta s-a îmbolnăvit subit şi ajunsese să îşi piardă vederea.

„În Australia avem puţine biserici care au icoana Sfântului Efrem.” A găsit-o, însă, la o biserică din apropierea spitalului unde s-a dus să îi facă analize băiatului. Cu lacrimi în ochi, mama s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfântului Efrem. Pe când săruta şi băiatul icoana, s-a auzit deodată un zgomot puternic ca venind dinspre aceasta. Când au ajuns acasă, copilul a început să strige: „Văd, mamă, văd!” şi s-a apucat de citit. „Lăudat să fie numele sfântului! Oricui mă întreabă despre băiat îi spun că Sfântul Efrem l-a făcut bine.”

(Noi minuni ale Sfântului Efrem. Minuni cu copii născuţi şi nenăscuţi, Editura Egumenița, 2009, p. 52)

După ce a petrecut doi ani cu Părintele Nicodim, Grigorie a avut parte de o vedenie dumnezeiască. Într-o zi, pe când se îndeletnicea cu rugăciunea minții, i s-a arătat un bărbat măreț și străluminat. Grigorie l-a recunoscut pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, Fiul Tunetului, ucenicul cel iubit și prietenul lui Hristos.

Privindu-l pe Grigorie cu bunăvoire, Apostolul a spus:

- Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al
Stăpânei a tot ce este sfânt, ca să te întreb pentru ce strigi mereu, zi și noapte, și în tot ceasul, „Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu”?

Grigorie a răspuns:

- Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu, fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu, și plin de păcate?

Atunci, ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns:

- Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi, că eu voi fi ajutorul tău.

Apoi, Grigorie a întrebat:

- Oare în viața de acum ori în cea viitoare vrei a-mi ajuta ca împreună-lucrător al Maicii Domnului?

Marele Evanghelist al celor înalte a răspuns cu bucurie și dulceață:

- Te-am ajutat și mai înainte, și te ajut și acum, și încă și în viitor te voi ajuta!

Deci, după ce Evanghelistul i-a vestit despre acest dar mai presus de fire și negrăit al Maicii Domnului, s-a făcut nevăzut. Din această vedenie, putem înțelege că harul dumnezeiesc îl pregătea pe Sfântul Grigorie a păși pe urmele „Theologului”.

(Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 13)

Oamenii din Tinos șed deseori la poartă și privesc cum urcă închinătorii la Biserica Maicii Domnului. Adesea văd chipuri întristate și se fac părtași durerii și suferinței acesor străini. Poate de aceea își păstrează sufletele curate și deschise, gata oricând să slujească aproapelui.

Într-o zi de 14 august 1971, Stiliani Maraboti stătea ca de obicei la portiță, uitându-se la mulțimea de bolnavi, mai mari sau mai mici, îmbrăcați în haine cernite, paralitici, infirmi și orbi, suferinzi de cancer sau de boli grele ale minții, ducând fiecare lumânări și daruri Preacuratei. Privea toată această turmă a durerii îndreptându-se spre Izvorul îndurării, să caute alinare. Pentru toată lumea se ruga în taină și pentru fiecare își făcea câte o cruce, cu gândul să-i primească Maica Domnului rugăciunea. Casa ei se făcuse biserică.

Într-o zi, de ea s-au apropiat două femei, cu un prunc plângând.

- Ne rugăm, dacă ai avea o odaie, nu pentru noi, pentru pruncul care plânge, i-au spus.

- De unde odaie, astăzi, creștinelor, le-a răspuns femeia. Totuși, pentru numele și harul Preacuratei, haideți, veniți. O să mâneți cu noi împreună, o noapte s-o găsi loc și pentru dumneavoastră. După cum vedeți, astăzi tot poporul, toți grecii s-au mutat în Tinos, la noi.

Cele două închinătoare au lăsat pruncul în grija gospodarilor și au plecat la biserică, să se închine și să ia parte la Liturghia de noapte, la miezonoptică.

Pe la trei, în zori, Liturghia s-a sfârșit. Bucuria negrăită a celor două închinătoare s-a prefăcut însă în spaimă. Ca mironosițele din Evanghelie, își spuneau una către alta: unde e casa în care am lăsat copilul? Cum o cheamă pe stăpână? La ce poartă să batem acum, noaptea?

Din dorința prea mare de a se închina icoanei Preacuratei uitaseră să întrebe până și numele gazdei.

Maica Domnului le vedea disperarea care luase locul bucuriei slujbei. Sub chipul unei femei simple, „Bucuria tuturor” s-a coborât din sfânta icoană și, pășind pe treptele locașului său, s-a apropiat de ele zicându-le:

- Urmați-mă! Știu ce casă căutați. Vă conduc eu.

Când le-a văzut, gazda le-a strigat:

- Dar bine, creștinelor, eu n-am loc nici pentru dumneavoastră două și vreți s-o mai primesc și pe a Treia?

- Pentru mine nu e loc, buna mea?, a întrebat Maica Domnului și pe dată s-a făcut nevăzută, așa cum apăruse.

(Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, Editura Sophia 2008, pp.194-195)

Într-o școală a fost organizat un concurs pentru desemnarea celui mai bun elev. Învingător a ieșit un băiat din clasele primare. În acordurile fanfarei, i-a fost înmânată o medalie cu inscripţia corespunzătoare. Dar, fie că cei din jur l-au lăudat prea mult, fie că s-a contaminat de „boala stelelor”, lucrurile s-au schimbat din rău în mai rău. În loc să fie în continuare „cel mai bun”, eroul nostru s-a lăsat pe tânjală, a devenit leneș, obraznic, îngâmfat și egoist. Acum, întârzia la ore, nu se saluta cu colegii, reacţiona cu furie la observaţii. Dacă cineva încerca să-l dea la brazdă, sărea ca fript și se apăra:

– Cum îndrăznești? Nu știi că eu sunt cel mai bun elev din școală? Iată dovada! Și scotea din buzunar medalia care demonstra că este cel mai bun. Nici învăţătoarea, nici părinţii nu mai știau cum să-l readucă la normalitate. În vacanţa de vară, a fost trimis la bunici. Dar, oricât s-au străduit și ei să-l ajute, nepotul nu ţinea cont de bunăcuviință. Într-o duminică, de cum s-a trezit, a fost pus în faţa unei mese copioase, încărcată cu cele mai alese bucate. „În sfârșit, și-a spus el în gând, au înţeles și bunicii cine sunt eu și, de azi încolo, voi fi tratat ca atare!”

A doua zi însă, nimeni nu l-a servit cu nimic nici la dejun, nici la prânz, nici la cină. Băiatul a răbdat cât a răbdat, dar când s-a convins că nici în ziua următoare nimeni nu are de gând să-l hrănească, a intrat în panică.

– Bunele, s-a interesat el agitat, nu ţi se pare că aș putea muri de foame?

– Vai de mine! Cum se poate!, l-a „jelit” bunicul. Oare nu te-am servit noi duminică cu cele mai alese bucate pe care le-am avut?

– Da, dar asta a fost alaltăieri, s-a tânguit nepotul, iar omul, ca să fie sănătos, trebuie să mănânce în fiecare zi!

– Ai dreptate, l-a asigurat bunicul surâzând. Același lucru se aplică și sufletului: după cum nu poţi mânca o dată pentru totdeauna, tot așa nu poţi fi bun o dată pentru totdeauna. Ca să fii bun cu adevărat, trebuie să fii așa în fiecare zi!

(Aurelian Silvestru, Copiii cerului, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 38-39)

***Editat***

Traducere și adaptare: Alexandra Cojocaru
Sursa: fos-kastoria.blogspot.ro
Sfântul Mucenic Isidor este patronul spiritual al înmiresmatei insule Hios și patronul agricultorilor ei, care cultivă arborele de mastic. Acest sfânt este foarte popular printre creștinii din toată lumea și, prin urmare, sunt mulți care poartă cinstitul lui nume ca nume de botez (Isidor, Sideris, Isidora, Sidiroula). În Sinaxarul Ortodox se menționează următoarele despre Sfântul Isidor:

Sfântul Isidor a trăit și a fost martirizat în timpul împăratului roman Decius (201-251 d.Hr.). El provenea din Alexandria, Egipt, și era marinar în flota de război. Când flota a ancorat în insula Hios, comandantul acesteia, care era închinător la idoli, a fost informat că Isidor este creștin și, mâniindu-se, i-a poruncit să renunțe la credința lui și să jertfească idolilor. Însă rămânând Isidor credincios lui Hristos, comandantul a poruncit sa fie aspru torturat, iar în final i s-a tăiat capul.

Tradiția din insula Hios ne spune că îngrozitoarea tortură și decapitarea s-au petrecut într-o livadă de arbori de mastic. Ne mai spune, de asemenea, că acești arbori de mastic când au asistat la moartea martirică a Sfântului Isidor „s-au întristat” mult și au început să „plângă cu lacrimi” din cunoscuta rășină de mastic. De atunci, evlavioșii locuitori ai insulei Hios l-au recunoscut ca patron spiritual al lor pe Sfântul Mucenic Isidor și au început să considere copacul de mastic și rășina acestuia drept daruri de mult preț ale insulei lor.

Biserica Ortodoxă a rânduit prăznuirea Sfântului Mucenic Isidor în ziua de 14 mai.

O fetiţă și-a luat pușculița și a golit conținutul ei. A numărat de trei ori mărunțișul, ca să nu facă vreo greșeală. Era un dolar și 11 cenți. A luat banii și a plecat la farmacia din apropiere.

În acea clipă, farmacistul vorbea cu un bărbat bine îmbrăcat și nu a luat aminte la copilă. Fetița a făcut puțin zgomot cu picioarele, dar nimic. Atunci a luat o monedă și a început s-o lovească de masă.

‒ Ce vrei?, a întrebat-o oarecum enervat farmacistul. Nu vezi că vorbesc cu fratele meu, pe care nu l-am văzut de mulți ani?

Atunci fetița i-a spus:

‒ Vreau să-ți vorbesc despre fratele meu, care este foarte bolnav și pentru care vreau să cumpăr o minune.

‒ Iartă-mă, dar noi nu vindem minuni, i-a răspuns farmacistul.

‒ Știți, a spus fetița, fratele meu are ceva în cap care se mărește și tata mi-a spus că numai o minune ne va ajuta. Deci, cât costă o minune, ca s-o cumpăr? Am bani…

Fratele farmacistului, care a urmărit cu interes discuția, a întrebat-o pe fetiță de ce fel de minune are trebuință fratele ei.

‒ Nu știu, i-a răspuns fetița cu ochii înlăcrimați. Ceea ce știu este că are nevoie de operație, iar tata nu are bani. De aceea vreau să plătesc eu, cu banii mei.

La întrebarea câți bani are, fetița a răspuns:

‒ Un dolar și 11 cenți. Iar dacă vor trebui și alții, îi voi găsi.

‒ Ce coincidență, a zâmbit domnul bine îmbrăcat. Este contravaloarea exactă a unei minuni pentru fratele cel mic. Un dolar și 11 cenți.

A luat banii, apoi a luat-o pe fetiță de mână și i-a spus:

‒ Să mergem împreună la casa ta, ca să-l văd pe fratele și pe părinții tăi și să facem minunea…

Domnul cel bine îmbrăcat era medicul Carlton Armstrong, cunoscutul neurochirurg.

Operația a mers foarte bine și fratele cel mic s-a întors sănătos acasă.

‒ Operația a fost o adevărată minune, a șoptit mama. Oare cât să fi costat?

Fetița zâmbea. Știa foarte bine cât costă o minune: Un dolar și 11 cenți, și credința unui copil mic…

(Traducere din greacă de Ieromonah Ștefan Nuțescu)

Sursa: marturieathonita.ro

Odată , l-a întrebat ucenicul său de chilie:

– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.

De multe ori, spunea ucenicilor:

– Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!

Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: „Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, Iași, 1993, pp. 106-107)

Soția medicului K.I., din Novaia Zagora, R., s-a îmbolnăvit de cancer la stomac. Soţul, fiind medic, s-a îngrijit să-i fie făcute toate investigaţiile, iar după identificarea diagnosticului a trimis-o pentru operaţie în capitală.

Ajungând în Sofia, înainte de toate, femeia s-a dus la mormântul Vlădicăi Serafim pe care încă înainte îl cinstea mult şi i s-a rugat fierbinte ca operaţia să treacă fără probleme, cu bine. După aceea s-a internat.

Înainte de operaţie i s-au făcut din nou toate investigaţiile. Și, ce să vezi? S-a descoperit că ea nu are nici un fel de cancer! Femeia fericită a ieşit din spital şi a alergat înainte de toate să-i mulţumească medicului său minunat, Vlădica Serafim.

(Viața, minunile și învățăturile Sfântului Ierarh Serafim (Sobolev), făcătorul de minuni din Sofia, Editura Adormirea Maicii Domnului, București, 2003, p. 148)

Sus pe o stâncă, înlăuntru într-o peșteră, era o bisericuță a Maicii Domnului. Farasioții au făcut în afara stâncii o terasă de scânduri pentru mai multă lărgime. Ca să ajungă până acolo trebuiau să urce 40 de trepte săpate în stâncă și altele 120 ce erau făcute din scânduri. La această bisericuță a mers să slujească oarecând ca de obicei Părintele Arsenie cu Prodromu. Când s-a terminat Sfânta Liturghie, Părintele a ieșit puțin pe terasă. Călcând pe o scândură, aceea s-a desprins din cuie și părintele a căzut în prăpastie. Un țăran ce l-a văzut din cealaltă parte că a căzut și-a lăsat boii în jug și a alergat să adune - precum crezuse - trupul zdrobit al părintelui. Prodromu n-a priceput nimic pentru că era în Biserică și făcea curățenie. Când a ajuns acolo jos, în prăpastie, a văzut trupul Părintelui Arsenie întreg, dar nemișcat.

A întins mâna să-l miște, dar Părintele i-a spus: „Nu mă atinge! N-am nimic!”.

Părintele a rămas nemișcat nu pentru că s-a lovit, ci datorită marii emoții ce o încercase, deoarece în timp ce cădea în prăpastie, l-a luat în brațe o Femeie, l-a coborât până jos și l-a lăsat acolo. S-a simțit pe sine, în momentul acela, precum însuși spunea, ca și cum ar fi fost un prunc în brațele maicii sale. După emoția aceea s-a ridicat și a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50 metri înalțime, mergând iarăși în bisericuța Maicii Domnului, unde i-a povestit lui Prodromu ce s-a întâmplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase nimic. Țăranul a mers după aceea la Farasa și a vestit cele petrecute.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul, Chilia „Bunei-Vestiri”, Schitul Lacul, Sfântul Munte Athos, 1999, pp.80)

Familia I. şi M. T. din Sofia şi-a pierdut într-un accident unicul fiu, un băiat de 14 ani. Mama s-a înecat în durere, fiind nemângâiată, iar tatăl, auzind de grabnicul ajutător al îndureraţilor – Arhiepiscopul Serafim Sobolev – a început să meargă adesea la mormântul lui şi să se roage acolo.

Necazul lor era şi mai mare, căci, după părerea medicilor, M. nu mai putea avea copii. Soţul, însă, s-a întărit atât de mult în nădejdea puterii rugăciunilor Arhiepiscopului Serafim, încât cu mare speranţă a început să-l roage cu îndrăzneală să ceară pentru ei de la Dumnezeu un fiu. Şi speranţa nu l-a înşelat.

Spre mirarea mare a medicilor, M. a născut un băiat şi l-a numit Serafim. Acum [n. red. – 1990], băiatul are 18 ani şi creşte spre bucuria părinţilor. Fericitul tată spune deseori: „Aşa de mult m-a ajutat şi continuă să mă ajute Sfântul Vlădică, încât nici nu pot să-mi închipui existenţa mea fără el”.

(Viața, minunile și învățăturile Sfântului Ierarh Serafim Sobolev, făcătorul de minuni din Sofia, Editura Adormirea Maicii Domnului, București, 2003, p. 147)

Acum trei luni, mâhnită fiind de necazurile mele, o cunoştinţă m-a sfătuit să merg la Biserica „Sfântul Spiridon” din Galaţi, să pun un acatist şi să mă rog Sfântului şi o să văd că problemele se vor rezolva. Deşi nu ştiam mai nimic despre Sfântul Spiridon, la îndemnul persoanei respective m-am dus la biserică cu un acatist pentru 40 de zile, şi apoi am continuat să merg în fiecare vineri la slujba de cinstire a Sfântului Spiridon, care se ţinea la biserică.

Într-adevăr, sfântul nu a zăbovit, ci mi-a ascultat rugăciunile, ajutându-mă să îmi găsesc un loc de muncă, vindecându-mă de o afecţiune la genunchi, care nu ceda cu nici un tratament medicamentos. De asemenea, mare minune a înfăptuit şi cu soţul meu, care se lupta de un an de zile cu o alergie foarte urâtă, a cărei cauză doctorii nu au reuşit să o descopere şi nici nu-i găseau tratament. Astfel, în urma rugăciunilor către Sfântul Spiridon, soţul meu este complet vindecat.

Şi ultima minune, dar sper că nu cea din urmă, este că soţul meu şi fratele lui, care de un an nu-şi vorbeau, înstrăinându-se unul de altul, ca prin minune, cu ajutorul Sfântului s-au împăcat şi acum îşi vorbesc ca înainte. Aşadar, rugaţi-vă Sfântului Spiridon cu smerenie şi credinţă, şi el sigur vă va ajuta. Sfinte Ierarhe Spiridoane, roagă-te pentru mine şi familia mea, şi ne dă nouă cele de folos!

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare făcătorule de minuni! (Mihaela Dănăilă)

(Sfântul Atanasie din Paros, Noi minuni ale Sfântului Spiridon, traducere de Părintele Ciprian Stanciu, Editura Areopag, Bucureşti, 2012, pp.14-15)

Traducere și adaptare: Lucian Filip
Sursa: www.johnsanidopoulos.com


Când Sfântul Ioan Gură de Aur, Episcopul Constantinopolului a fost exilat în Caucaz, a stat în casa noastră, insuflându-ne mult curaj și dragoste pentru Dumnezeu. Fratele meu, Adelphios, a spus că atunci când fericitul Ioan a murit, fiind în exil, a fost o durere de nesuportat pentru el ca un asemenea om, învățătorul întregii creștinătăți să adoarmă departe de scaunul său episcopal.

A continuat, spunând: „M-am rugat lui Dumnezeu cu multe lacrimi să-mi arate starea sfântului și dacă se afla așezat printre patriarhi. M-am rugat astfel mult timp, când într-o zi am căzut ca într-un fel de somn și-n fața mea a apărut un bărbat preafrumos. Luându-mă de mâna dreaptă, m-a condus într-un loc cu lumină mare și plin de slavă unde mi-a arătat pe mărturisitorii credinței și pe doctorii Bisericii. Eu unul, mă uitam după cel pe care mi-l doream atât de mult să-l văd, pe marele și iubitul meu Ioan.

Mi i-a arătat pe toți și mi-a spus numele fiecăruia apoi mi-a luat din nou mâna și m-a condus afară. L-am urmat, dar trist că nu l-am văzut pe sfințitul Ioan printre Părinți. Pe când ieșeam, bărbatul s-a oprit în ușă și mi-a spus: „Nimeni care vine aici nu iese întristat”. Eu i-am răspuns: „Mă apasă durerea că nu l-am văzut pe Ioan, Episcopul Constantinopolului printre doctori”. El mi-a spus: „Te referi la Ioan, prințul pocăinței? Un om în trup nu-l poate vedea, căci stă lângă tronul Domnului”.

O minune a Sfantului Ioan Rusul:

"Intr-o vreme, stapanul turc a hotarat sa faca un pelerinaj in orasul Mecca. La cateva zile dupa plecarea lui, sotia a pregatit o masa la care a invitat rudele si prietenii sotului, spre a se ruga pentru buna intoarcere a acestuia. Printre mancaruri se afla si un pilaf care ii placea foarte mult turcului, iar stapana i-a zis lui Ioan:

- Cat de bucuros ar fi fost stapanul tau daca ar fi fost aici si ar fi gustat din acest pilaf!

Atunci, Sfantul Ioan a cerut o farfurie cu pilaf spunand ca o va trimite stapanului sau la Mecca. Toti au ras, dar stapana a poruncit sa i se dea o farfurie cu pilaf, gandind ca vrea sa o manance sau sa o dea vreunui sarac.

Sfantul a luat farfuria si, mergand in staul, a ingenuncheat si s-a rugat din adancul inimii. Cerand acest lucru cu smerenie si neindoindu-se deloc, Domnul l-a ascultat, iar farfuria a disparut din fata ochilor sai. Apoi, fericitul s-a intors la masa si a spus ca a trimis pilaful. Toti invitatii au ras de cuvintele sfantului.

Peste cateva zile, stapanul s-a intors acasa, aducand cu sine si farfuria de arama, spre uimirea tuturor din casa. Apoi a povestit:

- In ziua in care ati facut ospatul pentru intoarcerea mea, cu bine s-a petrecut un lucru nemaipomenit. Intorcandu-ma seara in odaia mea pe care o lasasem incuiata, am gasit aceasta farfurie plina cu pilaf. Uitandu-ma uimit la ea si neintelegand, am zarit cu si mai mare uimire numele meu batut pe marginea farfuriei, asa cum avem pe toate vasele.

Cu toata nedumerirea mea, m-am asezat si am mancat pilaful care era foarte gustos. Si iata, am adus farfuria si vad acum ca este intr-adevar a noastra. Dar nu pot intelege cum a ajuns tocmai la Mecca. Atunci toti au fost cuprinsi de spaima, iar sotia i-a povestit totul.

Vestea despre minunea Sfantului Ioan s-a raspandit repede si nimeni nu mai indraznea sa il supere cu ceva."
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/
Sursa foto: https://doxologia.ro/

Cuviosul Atanasie de la Aton , zidind o frumoasă biserică în cinstea Precuratei Născătoare de Dumnezeu, binevoind și bucurându-se de acest dar, Preacurata s-a făgăduit că ea personal va chivernisi acest Sfânt Locaș cu cele necesare, numai să-și împlinească monahii datoria și pravila lor. Preasfânta adeseori cerceta acest Sfânt Locaș și purta grijă de starea sufletească a monahilor ce viețuiau aici, lucru care se vede foarte bine din povestirea ce urmează.
Cel ce s-a învrednicit de a vedea aceea se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acesta stând cu frică, cu luare aminte și cu cucernicie la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, a văzut intrând în biserică pe
Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați, un înger mergea înaintea ei purtând o făclie, iar altul în urmă; apoi ea mergea printre frați și le împărțea daruri. Astfel, fraților care stăteau în strane și cântau le-a dat câte un galben, iar celor ce stăteau în alte locuri în biserică, le-a dat câte doisprezece bani, celor ce stăteau în pridvor câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat câte șase galbeni. Matei a văzut acestea, și el în persoană s-a învrednicit a lua șase bani din precuratele ei mâini.
Sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la
Cuviosul Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui un loc în ceata celor ce cântă și a spus Sfântului ce văzuse el. Părintele cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească. Împărțirile galbenilor la frați a înțeles că erau feluritele ei daruri, care s-au împărțit fiecăruia din veșnicie . Pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li s-a dat mai multă răsplătire, iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit.
Cel ce a văzut aceea a fost asemănat cu cei mai mici, pentru ca prin lipsirea de darurile cele mai mari să se smerească și să spună vedenia , iar pe de alta, să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici, în smerită cugetare. Din această arătare s-a cunoscut bunăvoința Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mănăstirea lui.
( Protos. Nicodim Măndiță, Minunile Maicii Domnului , Editura Agapis, pp.333-334)

Mă numesc Lucreţia U. şi locuiesc în localitatea S. După moartea soţului meu, fiica mea, Anişoara Daniela s-a îmbolnăvit de diabet zaharat tip II, insulinodependent, de la vârsta de 12 ani. După câţiva ani de boală, au început complicaţiile: retinopatie, polineuropatie, boală cardiacă ischemică microvasculară, insuficienţă ventriculară stânga, tahicardie şi, mai târziu, anemie severă şi insuficienţă renală cronică. Cu toate acestea, ea îşi dorea să trăiască precum un om normal.
Visul ei, dintotdeauna, a fost să fie mireasă şi să aibă măcar un copil. Bunul Dumnezeu i-a ajutat şi i-a împlinit visul de a fi mireasă în anul 2008, de ziua Sfântului Pantelimon. A fost o nuntă restrânsă, creştinească. În vara următoare, adică în 2009, a rămas însărcinată. Era atât de fericită, încât primele cuvinte, când se întâlnea cu o cunoştinţă, erau că va avea un bebe!
Când a urmat controlul la doctoriţa care o trata de diabet, aceasta – reamintindu-i câte complicaţii are şi că e la un pas de dializă – i-a spus răspicat că la ea nici nu poate fi vorba să facă un copil, explicându-i şi riscurile maxime la care se expune şi chiar sugerându-i să meargă cât mai repede la un medic ginecolog pentru a-i întrerupe sarcina.
Daniela nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Şi-a luat pe Maica Domnului şi pe Sfântul Nectarie ajutoare şi a promis că, dacă va ajunge cu sarcina la bun sfârşit, va da copilaşului numele Sfântului Nectarie.
A avut o sarcină toxică şi îi era rău în fiecare zi. Orice mânca, vomita şi adesea intra în comă (asta se întâmpla odată la câteva zile). A fost de multe ori internată în spitalul oraşului nostru, dar şi la Bucureşti. Citea zilnic Acatistul Maicii Domnului şi al Sfântului Nectarie, făcându-şi
semnul Sfintei Cruci pe pântece cu ulei de la candela Sfântului Nectarie. De fiecare dată când îşi revenea din comă, se mângâia pe pântece şi vorbea cu bebeluşul ei: „Sper să îţi fie bine, să nu fi păţit ceva rău” .
În luna ianuarie 2010 am internat-o pentru investigaţii. Imediat după internare, starea ei s-a înrăutăţit datorită insuficienţei renale. S-a umflat foarte tare şi respira extrem de greu. Se deplasa cu mare greutate.
Văzându-i starea, medicii i-au explicat din nou riscurile mari la care se expune, i-au spus că poate muri în orice clipă din cauza blocajului renal, şi au sfătuit-o iarăşi să accepte întreruperea de sarcină (care era de aproape şase luni). Ea a refuzat categoric, spunând că pentru acest copil s-a chinuit atâtea luni. Îmi spunea mereu: „Mamă, trebuie să nasc, să-mi văd şi eu bebeluşul, cea mai mare realizare a mea ”. Îmi spunea alteori: „Nimeni nu ştie prin ce trec, dar la copil nu renunţ nici dacă mor ”.
În data de 11 februarie a adus pe lume un băieţel de un kilogram şi o sută de grame, pe care l-a botezat cu numele Sfântului Nectarie , având
binecuvântarea de a avea naş la botez un preot din oraşul nostru.
Bucuria ei de a fi mamă nu poate fi descrisă în cuvinte! Când i-au dat copilaşul să-l ţină în braţe, după câteva zile, a fost atât de fericită, încât a sunat la toate rudele şi cunoştinţele să le spună că şi-a ţinut puiuţul în braţe.
Dar după aproape o lună şi jumătate de la naşterea băieţelului, starea ei s-a agravat. Rinichii nu mai funcţionau, iar medicul a hotărât să o treacă pe dializă. După câteva şedinţe, însă, inima ei nu a mai rezistat, făcând stop cardio-respirator. Anişoara-Daniela a plecat la Domnul a doua zi de Paşti (în 2010), spunând că e cea mai fericită că a dus pe lume un copil.
Copilaşul este frumos, sănătos şi îl are ca ocrotitor ceresc pe Sfântul Nectarie, căruia îi mulţumim! (Lucreţia U.)
( Sfântul Nectarie minuni în România , ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, Galați, 2010, pp. 136-138)

Sa strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat , se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
În fiecare sâmbătă, la mănăstiri, se săvârșesc două Liturghii. Una e în katholikon și cealaltă în cimitir. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui . În toate mănăstirile se face, sâmbătă de sâmbătă, panihidă pentru cei adormiți.
Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și, obosind, s-a întrebat: Oare se mântuie cei pe care îi pomenesc? Simt ei ceva? Oare cerul simte că eu mă rog acum pentru cei care au plecat de pe pământul văzut? Sunt ajutați oare cei morți?”
În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, și-a închis puțin ochii și, între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupului, și-a ridicat ochii în sus și vede…vede…oh, oh! Ce se petrece acolo?
Nenumărate duhuri ale celor adormiți și, împreună cu ele, și sfinții, și îngerii. Iar înaintea tronului Lui Hristos stătea, cu preafrumoasa ei haină, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu chipul ei luminos arăta către duhuri, Îl privea pe Hristos și spunea: „Fiul meu și Dumnezeul meu, eu mijlocesc pentru toți aceștia! Primește glasurile sfintei Tale Biserici!” Și atunci monahul a auzit cum toți morții au început să cânte : „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de har,(…), că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.”
( Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri și cateheze, traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2010, pp. 213-214)

Sfântul Maxim Kavsokalivitul avea multă sete de a dobândi Rugăciunea inimii și o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest dar al rugăciunii. Și i-a dat Dumnezeu după inima lui și i-a împlinit dorința lui. Iată cum s-a întâmplat. I s-a arătat lui Maica Domnului și aceasta i-a spus: „Maxime, urcă în Vârful Athonului, pentru a primi darul rugăciunii inimii”. Și a urcat sfântul și a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare.
A urcat, dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, chinuindu-și trupul, a urcat desculț, cu credință fierbinte, cu smerenie multă și cu nețărmurită evlavie. A urcat având inima curată și mintea curățită. A urcat cu nădejde vie și cu căldură în inimă. A urcat până în vârf și a udat pământul cu lacrimi fierbinți și multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul cel mult dorit. A coborât, deci, în Biserica Maicii Domnului întristat, dar nu dezamăgit. Și iarăși a urcat, cu mai multă credință, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame și cu îndoită sete a sufletului și a trupului, cu mai multe lacrimi și cu hotărârea că, dacă nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din Vârful Athonului, nici să nu mănânce, nici să nu bea apă și nici să nu dea ochilor săi somn, nici amorțeală pleoapelor sale, după cum scrie: „Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorțeală pleoapelor tale, până când n-ai eliberat de patimi sufletul și trupul tău. Venind, dar, Hristos împreună cu Tatăl, Și-au făcut în tine sălaș”.
Acestea erau luptele cele văzute ale cuviosului. Dar luptele cele nevăzute pe care le avea cu nevăzuți demoni, cine ar putea să le povestească? Deoarece demonii, când au observat că Sfântul Maxim râvnește să primească darul rugăciunii inimii, au ridicat aproape toate cetele diavolești, pentru a-l tulbura și a-l înfricoșa pe sfânt, pentru ca din cauza fricii sfântul să fugă fără a primi rodul stăruințelor sale. Demonii se năpusteau asupra lui în număr nesfârșit, cu strigăte și zgomote asurzitoare. Și alte nenumărate semne înfricoșătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, până ce a primit ceea ce râvnea .
În Vârful Athonului a coborât Preasfânta Născătoare de Dumnezeu , ținând în brațele sale pe Pruncul Iisus , înconjurată de nenumărați
îngeri. Iar Vârful Athonului i se părea sfântului mai cuprinzător decât cerurile. Și pe bună dreptate i se părea astfel, deoarece coborâse acolo Împărăteasa Cerurilor, împreună cu Fiul ei și Dumnezeu Cel neîncăput de Ceruri. Iar sfântul, văzând cu ochii săi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ și i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de daruri, Marie, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Și atunci Maica Domnului a dat cuviosului, cu preacuratele sale mâini, artos sfânt , pe care luându-l cu evlavie cuviosul, l-a mâncat.
Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut nevăzută de la fața sfântului, iar acesta ‒ în timp ce mânca pâinea sfântă ‒ a simțit în inima sa fierberea și clocotirea rugăciunii. Iar din acel ceas, și când dormea și când era treaz,
rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima și luminându-i ochii minții, ajungând să fie luminat, astfel încât vedea cu ochii lui în întunericul nopții atât de bine, ca și când ar fi strălucit soarele în plină zi. Și de multe ori se ridica și era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur. Iar tâlcuirea acestei istorioare ne arată că
darul rugăciunii neîncetate a inimii se dă celui care urcă în Vârful Athonului. Adică primește de la Dumnezeu măsura deplinătății rugăciunii inimii acela care petrece o viețuire înaltă, neprihănită și curată. Aceasta este o viețuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare și mângâietoare pentru suflet. O viețuire care înalță mintea la cer , precum este înălțat Vârful Athonului între nori.
„Roadele durerilor tale vei mânca, fericit vei fi și îți va fi bine” ‒ adică prin suferințe, prin osteneli, prin strădanii și prin celelalte nevoințe în care te pui la încercare pe tine însuți, luptând zi și noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus, în aceeași inimă, pomul rugăciunii duhovnicești și al cugetării duhovnicești. Prin toate acestea ți se pregătește în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc , mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat, deoarece nu va flămânzi în veac, trăind el în Hristos și Hristos trăind în el.
Atunci va face numai voia lui Dumnezeu, care va fi și voia lui („Iubește și fă ce vrei”, spune Fericitul Augustin”), va avea mintea lui Hristos („Noi, creștinii, avem mintea lui Hristos, iar mintea lui Hristos e Duhul Sfânt”, spune Sfântul Chiril din Alexandria) și va avea iubirea lui Hristos, căci Hristos trăiește în inima lui („Dacă mă iubiți, veți fi în Mine și Eu în voi”). Cine ajunge aici este realmente unit cu Hristos .
( Ierodiacon Cleopa Paraschiv, Arhimandrit Mina Dobzeu , Rugăciunea lui Iisus , Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

Această întâmplare s-a petrecut în anul 1978, când aveam nouăsprezece ani. Într-o seară, am stat până târziu la o prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece noaptea. În jur era întuneric și pustiu. Dintr-o nesocotință specifică tinereții, nu-mi era frică de nimic. Crezând ca nu poate să mi se întâmple nimic rău, nu am dat nicio importanță faptului că ușa de la o scară era întredechisă și de acolo mă urmărea un bărbat.
Când am trecut de ușă, el s-a luat după mine. Presimțind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reușit: o mână puternică m-a ținut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut, însă era în zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!”, însă el mi-a răspuns: „Acum te omor!”. În jur, nici țipenie. Ajutor de nicăieri. Am ridicat ochii către cer și încet, dar
din toată inima, m-am rugat : „Doamne, Nicolae Făcătorule de minuni, ajutați-mă!” .
Și s-a întâmplat o minune. Degetele care mă țineau strâns au cedat. M-am simțit liberă. Bărbatul care mă amenințase cu moartea nu a mai scos niciun cuvânt și nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc, de parcă înțepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeții.
Au trecut mulți ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când am simțit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu și a Sfântului Nicolae , Făcătorul de minuni. (Ludmila)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae , Editura Sophia, 2004, pp. 45-46)

Sfinții sunt Hristos prelungit în veacuri, spunea cu ani în urmă Sfântul Iustin Popovici. Ei nu fac minuni cu puterile lor proprii, ci Însuși Dumnezeu se preaslăvește în faptele minunate întâmplate la moaștele lor sau ca urmare a rugăciunii către ei.
Astfel, tămăduirea Lui se prelungește prin ei chiar și până astăzi, ei fiind crinii înfloriți ai pustiei contemporaneității noastre profund împătimite și secularizate. Una dintre verigile acestui lanț sfânt este Sfântul Luca al Crimeei, mare martir și mărturisitor ortodox, geniu providențial al Bisericii și medicinei vremii sale, unul dintre cele mai recente daruri făcute de Dumnezeu fiilor Lui de azi.
Una dintre mărturisirile personale legate de cele mai recente minuni ale acestui mare sfânt provine de la o elevă din Grecia, cititoare a publicației diakonima.gr, iar scrisoarea ei a fost publicată online pe același site, în 12 martie 2016:
Salutare! Sunt o fată de 19 ani și aș dori să vă povestesc ce se petrece cu Sfântul Luca, Doctorul Crimeei, pentru a afla despre aceasta cât mai mulți oameni. Anul acesta am avut examenele naționale și chiar în perioada examenului mi s-a ivit din păcate o problemă la gât, mai precis la ganglionii limfatici. Ne-am dus la un medic, însă mi-a dat din păcate un antibiotic greșit, încât am ajuns să nu mai pot sta în picioare din cauza durerii de stomac. Durerea creștea în fiecare zi..., până când bunica mea mi-a adus o iconiță cu Sfântul Luca. Nu îl cunoșteam pe Sfântul Luca și de aceea am citit toată viața lui. A doua zi, durerea ajunsese la cote extreme, până când am început să mă rog sfântului și să pun iconița în locul în care mă durea. La scurt timp după aceea, m-am ridicat și am putut să stau în picioare fără nici o problemă, după o săptămână întreagă de durere. Doar după câteva zile, am vizitat Mănăstirea Panaghia Dobra din Veria, unde se găsesc moaște ale sfântului. Apoi, totul a mers bine, ganglionii limfatici s-au retras și am trecut cu bine examenele mele naționale. Acum câteva zile însă, am simțit o jenă în locul în care erau ganglionii limfatici și m-am neliniștit. Se făcuse seară și eram întinsă; l-am rugat pe sfântul să nu se întâmple același episod ca atunci, și să nu o facă neapărat pentru mine, cât pentru mama mea, căci n-aș fi putut să o mai văd așa de speriată ca atunci pentru mine.
Chiar în clipa aceea, am simțit o atingere ușoară, dinăuntrul meu, chiar în locul care mă durea, iar durerea s-a diminuat în câteva secunde. Știam și simțeam că a fost sfântul!
Apoi, după câteva zile, tatăl meu s-a îmbolnăvit ușor; era însă prima dată când îl vedeam să nu poată merge din cauza amețelilor. Înainte să adorm, am izbucnit în lacrimi în camera mea, rugându-l din nou pe sfântul, ca să aud apoi, în dimineața următoare, că tatăl meu este chiar un pic mai bine. Chiar așa s-a și întâmplat, m-am trezit repede, cu gândul să-l întreb cum se simte și l-am auzit chiar pe el spunând-mi zâmbind: „Mă simt mai bine”.
Vă doresc ca acest sfânt să vă ajute și pe voi, așa cum ne-a ajutat mie și familiei mele, și cu siguranță altor mii de oameni.
Vindecarea minunată a unui polițist
Istorisirea unei alte minuni recente, preluată din lucrarea arhimandritului Dionisie Anthopoulos, „Povestește ce ți-a făcut ție sfântul...” (Editura Mănăstirii Panaghia Dobra, Atena, 2010, 304 p.), a fost publicată pe site-ul grecesc newsbomb.gr, în 6 septembrie 2016:
Domnul Gheorghe A., din Salonic, polițist de profesie, s-a îmbolnăvit de cancer la cap. Tumoarea malignă îi provoca dureri mari, și cei care cunosc despre ce este vorba știu că tumoarea localizată în cap provoacă dureri mai mult decât îngrozitoare, tulburări psihologice, precum și un comportament haotic în cele mai multe cazuri. Așadar, nu este greu să înțelegem în ce situație ajunsese domnul Gheorghe.
Sfintele moaște ale Sfântului Luca Doctorul se află adăpostite în sfânta Mănăstire Panaghia Dobra, Veria. Analizele deja sumbre trebuiau să înceapă și să continue în stadiile următoare. Atunci însă, ca urmare a îndemnurilor mătușii sale, sora Teodora, s-a hotărât să viziteze cu întreaga familie sfânta Mănăstire Panaghia Dobra din Veria, pentru a se închina la moaștele Sfântului Luca și a-i cere ajutorul. La mănăstire i-a așteptat starețul, care cunoștea familia A. încă din timpul anilor slujirii sale preoțești la Salonic. Cu toții împreună au cântat Paraclisul Sfântului Luca Doctorul, iar după ce s-au închinat la sfintele moaște, i-au dat și puțin din untdelemnul candelei sfântului. Cu multă durere și credință s-au rugat cu toții dragului sfânt doctor și au plecat cu nădejdea ajutorului său. Această credință și punerea încrederii în Dumnezeu au fost ceea ce aștepta harul tămăduitor al sfântului pentru „a se activa” și a oferi vindecarea încercatului bolnav și a familiei sale.
Când s-au întors în Salonic pentru a continua analizele privind evoluția cancerului, s-a constatat, spre surprinderea tuturor, dispariția totală a tumorii. Sfântul oferise încă o dată bucuria și zâmbetul unui om suferind, la fel cum făcuse și în timpul vieții cu toți acei fericiți bolnavi care s-au învrednicit să primească din mâinile lui vindecătoare îngrijire și tămăduire.
Micuțul Ilie și tămăduirea neputinței lui
Mărturia unei alte minuni a Sfântului Luca Doctorul a apărut în presa digitală pe pronews.gr, în 23 iulie 2016: Micuțul Ilie a fost diagnosticat că suferă de leucemie. Părintele Sosipatru, unchiul micuțului băiat, se afla deja de mai multe luni lângă nepotul său, într-un spital din Atena, avându-l alături pe coslujitorul său, părintele Grigorie. Starea sănătății pruncului a fost luni de-a rândul critică, iar medicii nu le dădeau prea multe speranțe celor din familie. Părintele Sosipatru și cei din familia lui și-au pus toată nădejdea lor în Sfântul Luca Doctorul. Cântau în fiecare zi paraclisul sfântului, în speranța unei minuni.
Credința că până la urmă Sfântul Luca va interveni încă o dată în mod miraculos și-a dovedit eficacitatea, iar sfântul a arătat în mod minunat că este prezent și că o să-l tămăduiască pe micuțul Ilie.
Minunatul eveniment ne-a fost povestit de părintele Sosipatru: „Micuțul Ilie era bolnav de câteva luni, iar medicii l-au diagnosticat cu leucemie. Eu, împreună cu părintele Grigorie, făceam cu schimbul la spitalul unde se afla. În ajunul adormirii Sfântului Luca, adică în 10 iunie, părintele Grigorie a plecat seara târziu din spital pentru a se odihni, lăsându-mă pe mine în postul lui... După ce m-am așezat lângă micuțul Ilie, privindu-l, am început pentru încă o seară să mă rog Sfântului Luca.
- Sfinte Luca, tămăduiește-l pe robul tău Ilie... Sfinte Luca, tămăduiește-l pe robul tău Ilie... Sfinte Luca, tămăduiește-l pe robul tău Ilie...
Nu am terminat bine să-mi închei rugăciunea și mi-a sunat telefonul... Era părintele Grigorie, care, cu o voce înspăimântată, emoționată, tremurândă și în același timp veselă, îmi spune:
- Părinte Sosipatru..., Sfântul Luca a mai făcut o minune!
Ce se întâmplase? După ce a plecat din spital, părintele Grigorie a luat un taxi ca să ajungă acasă... Cu puțin înainte de a ajunge la destinație, taximetristul necunoscut l-a întrebat:
- Părinte, toate bune?
Părintele Grigorie răspunde mecanic:
- Toate bune...
Taximetristul, insistând, l-a întrebat din nou:
- Părinte, toate bune?
Părintele Grigorie, nedorind să continue conversația cu necunoscutul șofer de taxi și crezând că din obișnuință pune această întrebare, mai ales că l-a văzut îngrijorat, a răspuns din nou tăios:
- Toate bune...
Atunci, taximetristul îi spune:
- Părinte Grigorie, acest copil de care vă îngrijiți și care nu este al dumneavoastră o să se facă bine.
Buimăcit pentru o clipă, părintele Grigorie îi răspunde acestui necunoscut întrebându-l:
- De unde știți despre copil, despre mine și despre toate acestea?
Iar taximetristul îi răspunde:
- Părinte, nu întreba prea multe... Aceasta să știți, că acest copil de care vă îngrijiți și care nu este al dumneavoastră o să se facă bine.
La aceste cuvinte, taxiul s-a oprit, iar părintele Grigorie, de-a dreptul șocat, i-a dat contravaloarea călătoriei necunoscutului care știa totul. Taximetristul luă banii, dădu restul și dispăru.
Nu știu dacă acest taximetrist a fost Sfântul Luca sau dacă sfântul a vorbit prin intermediul acestui om; ceea ce știu însă este că micuțul Ilie, din acea seară, de la acea oră, a început să fie din ce în ce mai bine... Sfântul Luca Doctorul l-a tămăduit.”
Micuțul Ilie este încă o minune vie de-a Sfântului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului, Doctorul și Tămăduitorul care atinge și cutremură orice inimă. (Traducere și adaptare din neogreacă de Ionuț Aurelian Marinescu)

Din minunile Sfintei Cuviosei Parascheva
 

A stăzi a venit fotograful Erić să ne rоаgе pentru fratele său Marko, ca să fie primit în Şcoala monahală. „Deşi Marko al meu – ne spuse – a fost totdeauna evlavios, anul acesta a păcătuit în Vinerea Mare şi s-a apucat să repare un drum. Imediat după aceea i s-a anchilozat mâna stângă, de nu a mai putut s-o mişte. Asta a durat timp de trei luni. A mers la medic şi medicul i-a spus că în ştiinţa medicinei nu există nici un leac şi nici o modalitate să fie ajutat ca mâna să i se îndrepte. Marko era în mare necaz. A început să se roage fără încetare lui Dumnezeu. În somn i s-a arătat un om, i-a spus de unde i se trage aceasta, şi i-a spus că la oameni nu poate afla leac. Tocmai în ziua Sfântului Petru am mers eu cu Marko la biserica Ružica, iar după Liturghie – la apa Sfintei Parascheva . A băut Marko din apa aceea şi şi-a stropit mâna anchilozată. Imediat anchilozarea a cedat, iar a doua zi a putut să mişte mâna liber. Iată-l, acum este teafăr de tot. A făgăduit că nu va mai lucra niciodată în zi de sărbătoare.”
Relatarea despre tămăduire la apa Sfintei Parascheva a Ohridei . În Ohrida este bine cunoscută casa familiei Fortomanović. Răposata Efimija Fortomanović a născut mai mulţi copii, băieţi şi fete. Ea a murit în anul 1927. Fiicele sale ne-au povestit cum mama lor, Efimija, fusese odată grav bolnavă cu nervii. S-au străduit s-o ajute toţi din jurul ei, şi fiii, şi ginerii. Au cheltuit, au tratat-o, dar nu era de folos. Odată, când s-a vorbit în prezenţa ei de locurile sfinte de la Ohrida, s-a hotărât Efimija să meargă până la Sfânta Parascheva de lângă Ohrida. Acolo există Apa sfântă (aghiasmă), de la care mulţi au dobândit ajutor ceresc. Cum Efimija nu putea merge pe picioare, au pus-o pe cal. Şi pentru că o apuca des ameţeala, au legat-o la ochi, şi aşa, sprijinită de băieţi de ambele părţi, a venit călare până la Apa sfântă de sub Mănăstirea Sfintei Parascheva . Acolo a băut apă şi s-a spălat pe faţă. A stat până spre seară, a băut de câteva ori apă şi s-a spălat pe faţă. Spre seară a călărit pe cal fără să se lege la ochi. Ameţeala i-a trecut, iar apoi şi nervozitatea a dispărut de tot. Acestea ni le-a relatat, în prezenţa şi a altora, doamna Hrizija Ćirković, fiica răposatei Efimii, care – după cum spunea – o însoţise pe mama bolnavă la Sfânta Parascheva şi la întoarcere.
Minunea Sfintei Parascheva în Cetatea Belgradului. Cele ce urmează ni le-a relatat renumitul medic doctor Kolesnikov (a absolvit Medicina şi a fost medic la Belgrad):
Într-o zi a venit la consultație o femeie şi mi-a arătat ambele mâini acoperite de negi de mărimea bobului de fasole. Îngrozitor, niciodată nu văzusem boala aceea într-un asemenea hal. Cugetam ce să-i propun ca leac. Iar ea m-a întrebat: cred, oare, că ar fi bine să meargă la
aghiasma Sfintei Parascheva din cetate? I-am răspuns că este bine, dacă are credinţă puternică. Ea s-a dus. După numai cinci zile, a venit din nou şi mi-a arătat ambele mâini complet curate, fără nici un neg; mai mult, fără cea mai mică cicatrice sau urmă de negi. După aceea, a venit un coleg de-al meu mai tânăr şi mi s-a plâns cum l-au năpădit negii. I-am relatat, în treacăt, cazul femeii aceleia. El zise că ar vrea şi el să încerce. I-am spus că pentru aceasta este nevoie de credinţă. El nu a zis nimic şi a plecat. Când ne-am revăzut, mi-a relatat că a fost în Cetate, dar că nu i-a fost de nici un folos. Desigur, neavând credinţă, a rămas nevindecat.
Din scrisoarea către Cercul Surorilor Sârboaice din Duluth (Minnesota) . S-au scris cărţi despre minunile Sfintei Parascheva şi nimeni dintre muritori nu le-ar putea enumera şi reda în scris. Dar eu voi menţiona aici două sau trei minuni care s-au petrecut în vremea noastră.
În Cetatea Belgradului există biserica Sfintei Parascheva (Sfânta Vineri), în care cândva s-a aflat chivotul cu trupul ei. Trupul a fost strămutat în România, dar a rămas biserica şi izvorul Apei sfinte în biserică. În fiecare vineri, acolo se adună belgrădenii şi se aduc bolnavii pentru vindecarea cu ajutorul acelei Ape sfinte. Într-o vineri am văzut acolo în faţa bisericii o evreică din Panciova. Multe femei stăteau în juru-i şi o întrebau. Şi ea povestea cum orbise de tot, cum medicii nu au putut-o ajuta de fel; şi la sfatul unei creştine din vecini, a fost adusă la biserica Sfintei Parascheva . De îndată ce s-a spălat cu Apă sfântă, a început să zărească puţin. După trei vineri, a redobândit vederea complet. Când am văzut-o eu, ochii îi erau deschişi, doar la marginea albului din ochi se vedeau rotocoale roşii subţiri. Atunci a spus ea de faţă cu toţi: „Eu am făgăduit Sfintei Parascheva că mă voi boteza imediat ce mă voi însănătoşi de tot, şi am s-o fac zilele acestea”.
Un colonel de aviaţie din Kraljevo m-a invitat de ziua Sfântului, ocrotitor al casei, ziua Sfintei Parascheva, şi mi-a relatat cazul său:
În Primul Război Mondial fusesem încercuit de trupele austriece. M-am apărat până am putut. La urmă am căzut la pământ, şi zăceam pe spate, rănit. Un ofiţer austriac s-a apropiat furios ca o fiară, ridică cuţitul şi mă prinse de grumaz ca să mă înjunghie. Eu strigai doar: „Sfântă Paraschevo, scapă-mă!”. Şi în momentul acela mi-am pierdut cunoştiinţa. Când mi-am revenit, eram la spital. Am aflat că acel ofiţer care vroia să mă înjunghie s-a speriat deodată de vocea cuiva care a zis: „Zurück!“ (Înapoi!). Şi astfel, el a fugit, iar pe mine m-a lăsat în viață. De atunci eu serbez ca sfânt ocrotitor al casei pe Sfânta Parascheva, mult mai festiv şi mai bucuros, decât o făcusem vreodată până atunci .
Toate popoarele ortodoxe serbează pe Sfânta Parascheva ca pe o mare sfântă. Iar pentru sârbi ea este şi slavă, şi fală, şi mândrie, căci este din sângele şi din neamul lor. Şi este mai ales pentru femeile sârboaice, căci Sfânta Parascheva este cea mai mare povăţuitoare a poporului sârb dinaintea Sfântului Sava. De aceea este foarte de înţeles că sârboaicele din Duluth au luat ca patron al Cercului lor pe Sfânta Parascheva. Fie-le de ajutor tuturor, şi lor şi musafirilor lor. Amin.
În Sinaxarul grecesc este consemnat şi cazul ajutorului miraculos al Sfintei Parascheva dat insulei Hios în anul 1442. Un călugăr pe nume Amvrosie oficia slujba vecerniei în biserica Sfintei Parascheva. În biserică nu era nimeni. Spre sfârşit se puse o ploaie straşnică, cu vuiet mare, şi a plouat toată noaptea. Amvrosie nu putea să iasă din biserică. Gândind că insula toată se va prăpădi de potop, el începu să se roage Sfintei Parascheva să salveze ţara lui şi să mijlocească milostivirea lui Dumnezeu cel mâniat cu dreptate. Spre dimineaţă îl apucă somnul şi văzu acoperişul de pe biserică parcă dispărut, iar în înaltul cerului un nor luminos şi în nor o femeie frumoasă la chip stătea la rugăciune către Dumnezeu. După isprăvirea rugăciunii, ea îi spuse ieromonahului: „Amvrosie, nu te înfrica, îţi este salvată ţara” . Şi ploaia imediat conteni. De atunci, pe insula Hios se prăznuieşte foarte festiv ziua Sfintei Parascheva.
(texte preluate din ediţia de Opere, vol. VII, Belgrad, 1961, pp. 818-819; vol. X, Himestier, 1983, p. 496; vol. XIII, Himestier, 1986, p. 152-Sfântul Nicolae Velimirovici )

O tânără deznădăjduită a mers la Părintele Sofronie Saharov şi i-a cerut cu durere: “Părinte, rugaţi-vă pentru mine, că sunt în noroi!” Părintele i-a răspuns cu blândeţe: “Nu-i nimic, soră, din noroi cresc nuferii!”

Deșertul egiptean nu a fost monocrom, ci destul de mozaicat din perspectiva convingerilor teologice ale asceților. Marea dispută care a divizat lumea monahilor a fost cea între origeniști și antropomorfiști, cu variațiile și cu nuanțele ei. Ereticii menționați cel mai des în apoftegme sunt tocmai acești origeniști, despre a căror doctrină nu ni se spune prea mult. Adesea ei ar putea fi socotiți imaginea generică pentru doctrinele eterodoxe, iar bătrânii în câteva apoftegme ne oferă un mic cod al comportamentului față de cei care gândesc și cred altfel decât noi.
O istorisire de acest tip se găsește la Avva Lot (pe care Biserica îl pomenește la 22 octombrie), care asemenea multor părinți ai deșertului este de o rară gentilețe și atenție. La acesta vine un bătrân, care îi cere o chilie, iar avva i-o dă și îl lasă să se odihnească în ea. Apoi, când primește vizitatori, îi trimite și la bătrânul nou venit. Atunci însă află că bătrânul vizitator predică învățătura lui Origen. Dintr-o dată, Avva Lot se vede prins într-un conflict interior: pe de o parte, datoria de a împlini porunca dragostei, iar pe de altă parte, fidelitatea față de credința pe care o profesează. De aceea nu putea să îl alunge, pentru că asta ar fi însemnat o încălcare flagrantă a cuvântului lui Hristos, a cărui poruncă nu e diferențiată, dragostea nu se împarte în funcție de confesiune. În același timp nu putea să stea alături de el, pentru că asta ar fi presupus o confirmare implicită a credinței lui eretice.
Mai mult decât atât, acceptarea bătrânului origenist ar fi produs sminteală, de aceea „Avva Lot se întrista și zicea: «Să nu creadă părinții că și noi suntem așa»”. În mijlocul acestei tulburări, ascetul nu încearcă să își rezolve problema singur, autonom, ci merge să caute sfatul unui alt monah, Avva Arsenie, care este foarte practic: „Să nu-l gonești, ci spune-i: «Uite, mănâncă și bea ce vrei dintr-ale Domnului, dar nu mai vorbi aceste lucruri», și dacă vrea, se îndreaptă. Iar dacă nu va vrea să se îndrepte, el însuși va cere să plece de acolo, nu va trebui să-l silești tu”. Pus în practică, gândul acesta a avut consecințe neașteptate. Expus la dragostea comunității, care nu i-a negat suportul material, adică nu a rupt legăturile cu el, bătrânul a cerut în cele din urmă să plece, pentru că nu a mai putut suporta pustiul. Atunci bătrânii l-au condus cu toată dragostea, fără acuze și conflicte inutile.
Modelul Avvei Lot este cât se poate de potrivit pentru a exemplifica funcționarea practică a relațiilor cu cei de alte credințe. Porunca iubirii pe care o dă Hristos nu are granițe confesionale sau de alt tip (ba, mai mult, Domnul pune și un accent cu totul aparte: dragostea de vrăjmași). În același timp, conviețuirea cu eterodocșii nu este o confirmare și nici o acceptare a credinței lor.
Singurul pericol ține de posibilitatea smintelii, dar nu altceva. Nu frica unei contaminări a purității credinței îl face pe Avva Lot să se delimiteze de bătrân, ci precauția față de alți părinți care ar putea crede eronat că a primit credința celuilalt. Erezia este în primul o formă de autoexcluziune, iar în urma rugăciunii lucrurile se aleg de la sine, fără să fie nevoie de vreo acțiune brutală care să contravină legii dragostei. Ba chiar atunci când se produce separarea dragostea nu încetează, pentru că judecata este a Domnului, iar al nostru doar efortul de a iubi după porunca Lui.
( Siladi Paul)

„Este vara anului 2011. Într-o seară, am un vis straniu. Eram la o mănăstire ce avea și o bisericuță, iar aici urmăream un botez. Le vedeam pe toate acestea stând sub un măslin, pentru a nu mă bate soarele. Era amiază. Am observat cum preotul a scos din cristelniță un băiețel, însă bebelușul nu era dezbrăcat, ci deja îmbrăcat în haine întru totul albe. Cum l-a scos preotul din cristelniță afară, a spus: «Și numele acestuia, Rafail!». În vis știam că acest copil era al meu. Eu însă pe atunci aveam doar o fetiță în vârstă de doi ani și nu citisem nimic despre
Sfântul Rafail, nici nu vizitasem vreo mănăstire care să semene cu cea pe care o văzusem în vis.
În luna februarie 2012, soția mea a rămas însărcinată. Înainte de a afla acest lucru, i s-a întâmplat ceva straniu. Pe atunci lucra într-o cofetărie. Într-o dimineață, a intrat în magazin o femeie bătrână, necunoscută, și, fără să premeargă vreo discuție sau să salute, femeia i-a zis: «Crezi?». Soția mea i-a răspuns atunci: «Ce să cred? Nu vă înțeleg». «Au fost aduse Sfintele Moaște ale Sfântului Rafail. Vei merge să te închini pentru a-ți da un copil sănătos», a completat femeia. Soția mea se afla în prima lună a sarcinii, dar nu știa acest lucru încă. Nu mai știa ce să zică și nu i-a răspuns nimic. Bătrâna a plecat, iar soția mea, după două zile, a mers și s-a închinat Sfintelor Moaște . În continuare, când mi-a spus despre cele întâmplate la cofetărie, mi-am adus aminte de visul pe care-l avusesem vara trecută. Puțin mai târziu, am aflat că soția era însărcinată.
Pe durata sarcinii, soția mea a avut multe probleme, mai ales psihologice. În noiembrie 2012 a născut un băiețel. Știam ce gen va avea copilul din primul moment al aflării veștii sarcinii. Știam că era băiat, înainte de a ne descoperi acest lucru și doctorul. Bebelușul a suferit o infecție și a rămas în incubator pentru 22 de zile, dar toate au mers bine.
În concluzie, visul pe care-l avusesem s-a transformat în realitate. Botezul copilașului s-a săvârșit la Mănăstirea «Sfântului Rafail» de la Ano Suli Maraton, în curtea mănăstirii, între mulți măslini. Băiatul a primit numele de Rafail și a purtat haine întru totul albe. Cristelnița a fost așezată exact în locul unde o văzusem în vis. Prin harul Sfântului Rafail, avem astăzi un băiețel sănătos”. (Nikos și Fotini N., Grecia)

Se povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare:
Pe când mergea undeva de unul singur, a văzut că se apropia de el o arătare grozavă, asemenea unui om foarte înalt, păroasă, slută, necurată, cu ochii de văpaie. Aceasta s-a apropiat şi, bătându-l pe piept, i-a zis: „De ce te temi? Noi doi suntem prieteni, vom fi împreună în acelaşi loc!”. Păcătosul s-a speriat cumplit, dar a găsit putere să întrebe: „Cine eşti tu?”, iar acela a răspuns: „Eu sunt cel care L-am lovit peste obraz pe Iisus Hristos; însă şi cei care păcătuiesc din nou după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie se află în rând cu Iuda şi cu ceilalţi chinuitori şi răstignitori ai Domnului”. Spunând aceasta, a plecat. Vedenia l-a izbit atât de tare pe păcătos, că, lăsând toate, îndată a plecat în pustie şi acolo şi-a plâns păcatele sale până la sfârşitul vieţii, în nevoinţe aspre.
Din această întâmplare ia încredinţare că cei ce păcătuiesc din nou după pocăinţă şi primirea Sfintei Împărtăşanii se pun în rând cu răstignitorii Domnului – şi prin această încredinţare sperie-ţi sufletul ca să îndepărtezi de la el orişice aplecare spre păcat, care apare în poftele inimii şi tulbură hotărârea ta cea bună de a te păzi curat şi fără de căderi.
( Sfântul Teofan Zăvorâtul , Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 196-197)

În urmă cu mai multe zile, o prietenă mi-a adus o icoană a Sfântului Efrem la mine acasă. Am primit-o din politeţe, deşi întru mine gândeam s-o arunc pentru că, de când eram tânără, nu credeam în nimic. În final am aşezat-o provizoriu pe masa din sufrageria mea. După puţine zile, pe la 12 noaptea am văzut speriată dintr-o dată o lumină roşie stând în faţa icoanei Sfântului. La în*ceput m-am înfricoşat. Apoi însă am simţit
bucurie . Toată noaptea am văzut la icoană acea lumină roşie, care lumina ca o candelă.
În ziua următoare am spus minunea vecinelor mele şi toate s-au uitat mirate la mine pentru că ştiau că sunt necredincioasă. Au trecut câteva zile. Nu am mai văzut lumina roşie lângă icoană. Nu îndrăzneam însă să mă apropii de ea de teamă. Mi-am pus însă în minte să dau icoana ca să n-o mai văd. Îmi era teamă. În aceeaşi seară l-am văzut în somn pe Sfânt foarte înalt şi aspru. Purta un veşmânt până la pământ. Îmi amintesc în amănunt sandalele lui bizantine şi foarte vechi. Nu am putut eu păcătoasa să-i văd faţa. Atunci mi-a vorbit cu glas impunător: „Nu vei mai vedea lumina pentru că ai vorbit despre ea. Ia aminte! Chiar şi dacă vei scoate icoana mea, eu aici voi fi ”. Îmi amintesc că avea la gât la mijloc şiragul de metanii şi un ciucure atârna lângă şirag, până la picioare. Îi mulţumesc Sfântului pentru că prin harul lui cred şi eu, cea care am fost necredincioasă!
Ecaterina Kalogheratu
Neos Kosmos-Athena

"O minune recentă a Sfântului Paisie Aghioritul în Argolida – Grecia"

Vasileios Vathis din Drepano, Navplios, un tânăr de 27 de ani, rezervist din forţele speciale şi combatant în forţele Sistemelor Interbancare, a avut acum câteva zile, pe 3 octombrie dimineaţa, un accident cu o motocicletă de mare capacitate cilindrică, în regiunea Navplios (localitatea Ag. Eleousa), provocat de starea proastă a drumului.

Motocicleta s-a făcut bucăţi, fiarele s-au îndoit, dar Vasilis a scăpat doar cu un mic traumatism. „În momentul în care am căzut – după cum ne-a mărturisit – spuneam în gând Acatistul Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu şi mă aflam, din câte îmi amintesc, la locul în care se spune „Vrând Împodobitorul tuturor să mântuiască lumea”…”

Este însă şi mai cutremurător faptul că în seara de dinaintea accidentului, mama lui a văzut în vis că Vasilis a fost ucis cu motocicleta, dar mai apoi a venit Stareţul Paisie şi l-a readus la viaţă.

Într-adevăr, Vasilis purta asupra lui în momentul accidentului, deodată cu evlavia pentru Stareţul Paisie, şi o cruciuliţă dăruită de mâinile acestuia cu trei zile înainte de a adormi în Sfânta Mănăstire Suroti.

Iată că sfinţii sunt cei mai buni prieteni ai noştri, purtători de grijă şi ocrotitori prin harul Domnului nostru Iisus Hristos.

Să avem binecuvântarea şi ocrotirea Stareţului Paisie.

Pr. Dionisios Tambakis. Sfânta Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Navplios (traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”

Sursa: Pelerin Ortodox