Vorbind cu fratele Teoctist din Epir, la 20 iulie 1972, el m-a întrebat dacă am auzit despre
minunea care a avut loc în urmă cu cincisprezece ani, în Ioanina (Grecia), unui soldat care era rânduit de strajă la cazarmă. I-am spus că nu și l-am rugat să mi-o spună - ca s-o pot scrie, spre slava profetului Ilie.
Un soldat era staționat să păzească o baracă și, la miezul nopții, a auzit pașii unei persoane, care se apropia de el. Soldatul a crezut că era un ofițer care, așa cum se obișnuiește, venea să îl verifice. A strigat: „Stai!”, dar din nou a auzit pașii apropiindu-se de el. Pentru a doua oară, a strigat: „Stai! Cine-i acolo?”. Cu arma în mână, nu a primit nici un răspuns. A fost apoi forțat să spună: „Stai sau trag!”.
De îndată ce a spus „trag”, arma i-a fost smulsă din mâini și a aterizat la aproximativ cincizeci de metri distanță. Apoi a văzut , dintr-o dată, în loc de un ofițer, așa cum a crezut că ar fi, un preot învăluit de o lumină strălucitoare, asemenea fulgerului. S-a înfricoșat foarte tare.
Preotul i-a spus: „Nu te teme, copilul meu, nu-ți fie frică, dar spune-mi, binecuvântatule, de ce hulești cele sfinte? Pe Hristos, pe Maica Domnului și pe Sfinți?”.
Simțind remușcări, soldatul a început să plângă și și-a cerut iertare, spunând: „Iartă-mă, Părinte Sfinte, fac asta din cauza răutății mele și a multor ani petrecuți în obiceiuri rele . Iartă-mă!”.
Sfântul i-a răspuns: „Trebuie să predici tuturor să se pocăiască și să nu hulească cele sfinte ( în societatea românească, cea mai întâlnită hulire este înjuratul de cele sfinte ). Să comunici acest lucru și în metropolă, și tuturor. Chiar și ziarele ar trebui să publice acest lucru...”
„Nu mă vor crede, Sfinte. Dar spune-mi, cine ești? ”
„Eu sunt profetul Ilie . Și pentru ca oamenii să te creadă mai mult, le vei spune că în acea stâncă (și a arătat cu degetul) vor săpa și vor găsi o biserică veche de-a mea și, deasupra ei, să construiască o biserică nouă”.
El a mers și a povestit acest lucru întregului oraș, iar întâmplarea fost publicată în toate ziarele locale. Mulți au crezut și și-au schimbat viața. Brutarii și asociația acestora, care îl cinstesc pe profetul Ilie ca patron al lor, au săpat în stânca ce a fost indicată și au descoperit o biserică veche . După cum a fost cererea, au construit una nouă, deasupra ei, în cinstea Profetului Ilie.
Soldatul a schimbat multe vieți și a trăit tot restul vieții sale ca un model de un bun creștin .
(Călugărul Lazăr de la Mănăstirea Dionysiou, Muntele Athos)

Rugăciunea Sfântului Serafim avea mare putere. Tămăduia bolnavi care ajunseseră deja în pragul morţii. În mai 1829 se îmbolnăvise grav soţia lui Alexei Iurievici Vorotilov, din satul Pavlov, regiunea Gorbaciov.
Vorotilov avea mare credinţă în puterea rugăciunii sfântului, dar şi sfântul îl iubea ca pe un ucenic de-al lui. A plecat, deci, îndată spre Sarov, unde a ajuns la miezul nopţii. Cu toată ora nepotrivită la care a sosit, s-a dus direct la chilia părintelui Serafim. Acela, ca şi când îl aştepta, şedea în pragul chiliei sale.
– Ce te-a făcut, bucuria mea, să vii la chilia sărmanului Serafim la ora asta?
– Am venit să cer ajutor pentru soţia mea bolnavă.
– Soţia ta, i-a spus atunci sfântul vizitatorului, e scris să moară.
Acela, însă, a căzut la picioarele lui cu lacrimi şi l-a rugat să mijlocească la Domnul, pentru a-i dărui sănătate soţiei sale. Sfântul s-a adâncit imediat în rugăciune , vreme de zece minute. Apoi şi-a deschis ochii, l-a ridicat pe Vorotilov şi i-a zis:
– Iată, bucuria mea, Domnul îi dăruieşte viaţa soţiei tale. Mergi la casa ta cu pace.
Când a ajuns acasă, a aflat că în ceasul în care părintele Serafim se ruga, soţia sa a simţit o uşurare. Curând s-a însănătoşit complet.
( Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu )

La chilia „Sfântul Hrisostom” ce ţine de Schitul „Sfântul Pantelimon” (Mănăstirea Cutlumuş) din Muntele Athos a trăit în urmă cu mai mulţi ani părintele Daniel. Acesta, timp de 20 de ani, a fost bolnav şi a avut dureri de cap şi de spate, probleme cu rinichii şi inima, probleme la picioare şi, uneori, dureri în tot trupul. Deşi a mers de multe ori la medici şi a făcut numeroase radiografii, rezultatul a fost mereu acelaşi. Doctorii nu au putut găsi nici o explicaţie fizică pentru boala lui. Părintele Daniel a continuat să-şi poarte suferinţele bolilor, negăsind nici un medic sau om de ştiinţă care să-l poată ajuta.
Într-un an, pe 27 iulie, în timpul privegherii de Sfântul Pantelimon, părintele Daniel s-a rugat Sfântului Pantelimon cu lacrimi în ochi şi s-a închinat zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorul Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ţi-ai vărsat sângele, arată dragostea ta şi mijloceşte către Domnul Hristos să-mi dea tămăduire, ca astfel cu sănătate să pot slăvi şi să cânt numele Său la priveghere”.
Acestea zicându-le, părintele Daniel a aţipit din pricina oboselii. Atunci l-a văzut într-o vedenie pe Sfântul Pantelimon îngenunchind în faţa tronului lui Dumnezeu şi mijlocind pentru sănătatea lui Daniel. Părintele Daniel a auzit pe Domnul Hristos spunând Sfântului Pantelimon: „Frate al meu, Mare-Mucenice Pantelimon, crezi că eşti mai milostiv decât Mine? Crezi ca iubeşti omenirea mai mult decât Mine? Din dragoste pentru Mine Ţi-ai vărsat sângele, dar Eu nu Mi-am vărsat sângele şi încă Îmi vărs sângele în fiecare zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Să ştii că este voia Mea atunci când se întâmplă de multe ori ca trupul să sufere, pentru ca sufletul să fie mântuit. Acesta este calea prin care voiesc ca mulţi oameni să se mântuiască.”
Când fratele Daniel a auzit acest lucru, s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru mijlocirea sa, şi îndată a simţit cum o povară mare a fost ridicată de la el şi a înţeles că trebuie să îndurăm crucea şi situaţia bolilor noastre cu răbdare, bucurie şi mulţumire.

Părintele protosinghel Serafim Mihali, starețul Mănăstirii Bisericani, ne-a istorisit câteva minuni săvârșite la iconița Maicii Domnului, aflată spre închinare în paraclisul mănăstirii. Iată una dintre ele:
Cu mai puțin de doi ani în urmă, mai multe persoane fuseseră acuzate de o fraudă; se furaseră niște bani „cu acte”, era un dosar care se judeca de cinci-șase ani. Printre aceste persoane se număra și un tânăr familist, care avea doi copii mici. Cristian era numele său. În urma deciziei instanței de judecată, fiecare dintre cei acuzați urma să plătească o despăgubire de două miliarde de lei vechi și să fie privat de libertate pentru o anumită perioadă.
După cum îi mărturisise părintelui, Cristian lucrase cu dânșii, dar era nevinovat. A ajuns la Bisericani într-o dimineață. Plângea ca un copil în paraclis: „Ce mă fac eu, ce mă fac eu? Cum să las copiii fără tată?”. Te topeai de mila lui. Atunci i-am spus: „Roagă-te Maicii Domnului și te va scăpa”. I-am spus ce rugăciuni să facă – în principal Paraclisul Maicii Domnului și Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului
. Bietul om a venit după aceea și a plâns cu lacrimi de recunoștință, mulțumind lui Dumnezeu . Scăpase ca prin minune. O parte dintre colegi fuseseră condamnați la închisoare pentru trei ani, o altă parte urma să plătească despăgubirea, iar el și cu un alt coleg au scăpat.

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită de ei și l-a întrebat:
– Evanghelia voastră este adevărată?
– Da, este adevărată, răspunse episcopul.
– Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: „De veți bea otravă, nu vă va vătăma”.
Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune și, după trei zile, s-a adunat din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.
Episcopul, care era om înțelept, luă paharul și îl întrebă pe sultan din care parte să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul ia zis că poate să bea de unde dorește.
Episcopul a băut și nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puțină apă ca să clătească paharul și i-a spus sultanului:
– Dă-i acum să bea și vrăjmașului lui Hristos
care ti-a propus să faci aceasta.
Acela a băut și a murit pe loc.
Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!
Sursa: marturieathonita.ro

O tânără, numită din Sfântul Botez Marina, se afla la studii în Ierusalim. Ea avea obieciul că venea adeseori la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, unde se mărturisea la un părinte care era din aceeaşi ţară cu ea. În anul 1988, cu trei săptămâni înainte de Înviere, a visat într-o noapte că era înlăuntrul Bisericii Sfântului Mormânt şi şedea pe o băncuţă, citind nişte hârtii ce le găsise acolo. Deodată, vede un călugăr lângă ea, care îi zice:
– Acele nume pe care le pomeneşti sunt ale unora care au săvârşit păcate în Biserică. Dar este Părintele Ioan Hozevitul, om bun, cu frica lui Dumnezeu, care a împlinit voia lui Dumnezeu. Eu îl cunosc, s-a sfinţit, este sfânt.
Atunci, Marina a răspuns:
– Da, îl ştiu, este la Hozeva!
După aceste cuvinte ale Marinei, acel călugăr s-a făcut nevăzut .
Trezindu-se, Marina a priceput că Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan, i-a iconomisit acest vis spre îndreptarea sa.
Mai apoi, mergând la părintele său duhovnic de la Hozeva, Marina a mărturisit:
– - Eu, când mă închinam în biserică, nu sărutam niciodată racla cu sfintele moaşte ale Părintelui Ioan , însă acum m-am încredinţat cu adevărat că este sfânt. De atunci, de câte ori mă închin în biserică, sărut şi racla cu sfintele sale moaşte şi îl rog cu credinţă, iar Sfântul îmi ajută în toate greutăţile pe care le am.
( Viaţa şi minunile Sfântului Ioan Iacob , tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Laurenţiu Episcopul Caransebeşului, pp. 85-86)

D e curând mi-a povestit un călugăr minunea întâmplată cu duhovnicul lui. Bătrânul avea
cancer şi era foarte bolnav. A stat mult timp prin spitale făcând şi chimioterapie. După un timp a fost adus acasă la fratele lui. Într-o noapte a avut un vis: A văzut că se afla în salonul unde stătuse pe când făcuse tratamentul în spital. Şi fiind el bolnav şi în dureri, a văzut că se deschide uşa şi intră trei persoane apropiindu-se de el. S-au prezentat în faţa lui şi au spus:
– Eu sunt Rafail.
– Eu sunt Nicolae .
– Eu sunt Irina . Şi suntem din Mitilini.
Atunci el le-a zis:
– Sunteţi Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irina?
– Da, au răspuns ei, şi am venit să-ţi spunem că peste câteva zile te vei face bine.
– Vă rog să mă binecuvântaţi sfinţilor, le-a zis duhovnicul plecându-se în faţa lor.
După ce l-au binecuvântat toţi, au zis către el:
– Te rugăm să ne binecuvântezi şi sfinţia ta.
– Dar eu sunt un om păcătos şi plin de neputinţe.
– Nu uita că ai darul preoţiei şi te rugăm să ne binecuvântezi!
Atunci duhovnicul i-a binecuvântat, făcând
ascultare. După care s-au făcut nevăzuţi.
Şi într-adevăr după câteva zile duhovnicul s-a făcut sănătos. Mi-a zis călugărul că acum este sănătos şi plin de viaţă pentru vârsta lui de peste optzeci de ani.
( Monah Pimen Vlad , Povestiri duhovniceşti )

„În anul 1938 am fost rugată de comunitatea
Bisericii Sfântul Nicolae să țin lista pentru biletul de grup la pelerinajul de la Sfântul Ioan de Rila . A venit la mine o fetiță cunoscută - Liudmila Dimitrova, de 12 ani. Ea mi-a spus că bunica ei s-a trecut pe listă ca să meargă împreună cu comunitatea la Mănăstirea Rila și că ar vrea și ea foarte mult să meargă, dar că părinții ei nu sunt de acord. Fetița m-a rugat să vin la tatăl său și să intervin pentru ea. Am mers și l-am rugat să o lase pe fetiță să meargă la Mănăstirea Rila. Tatăl mi-a spus că în acel moment era strâmtorat cu banii și, în plus, vrea ca bunica să nu-și facă griji, refuzându-mă categoric.
Liudmila a venit din nou la mine și m-a întrebat de răspunsul primit. I-am spus că am fost refuzată de tatăl ei și am sfătuit-o sa nu-l sâcâie mai mult.
- Dar ce să fac acum? Vreau atăt de mult să merg la Mănăstirea Rila... La cine să mă duc, cine să-mi ajute? Poate numai Sfântul Ioan de Rila !, mi-a spus fetița.
- Da, chiar dacă tatăl tău nu te-a înțeles, doar Sfântul Ioan poate să te ajute și nimeni altcineva. Roagă-te lui. Doar el poate să-ți împlinească dorința, i-am răspuns.
Am coborât apoi de pe perete o iconiță a Sfântului Ioan de Rila și i-am dat-o să se închine.
- Sfinte Ioane, te rog, fă să vin la tine împreună cu ceilalți! Te rog, ajută-mă! Copila s-a rugat fierbinte și a sărutat icoana. Apoi a plecat.
Ziua următoare eu am scos biletul de grup, căci urma să plecăm dimineața. Pentru Liudmila nu mai era nici o speranță, lista fiind închisă și biletul ștampilat.
La ora nouă seara a venit la mine o femeie care era înscrisă și dăduse deja banii. Ea mi-a spus că în urmă cu o oră primise o telegramă de la Varna prin care era chemată să mearga îndată la mama ei, care se îmbolnăvise pe neașteptate și că iși cumpărase bilet pentru Varna. M-a întrebat dacă nu cumva ar fi posibil sa-și retragă banii din biletul de grup, însă aceasta era cu neputință, caci întreaga sumă fusese deja plătită. Și-a luat la revedere și a plecat. La ora zece am mers la Liudmila și i-am spus să fie pregatită să mergem dimineața, deoarece biletul ei era plătit și locul asigurat.
Drăgălașa copilă s-a bucurat tot timpul de faptul că Sfântul Ioan i-a împlinit rugăciunea sa sinceră”.
Adevărul celor de mai sus îl intăresc cu semnătura mea: G. Bezenkova,
Mănăstirea Rila, 3 noiembrie 1949
( Minunile Sfântului Ioan de Rila , Editura Sophia, pp. 210-211)

Minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului Pantanassa – vindecătoarea de cancer



Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Sunt cunoscute foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domului Pantanassa. Iată câteva minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului Pantanassa, culese din bogata arhivă a Mănăstirii Vatoped.
Icoana Maicii Domnului Pantanassa se află pe proschinitarul din stânga al katholikonului mănăstirii Vatoped
prev
next
• Pe data de 30 septembrie 1990, ieromonahul Evdochim, duhovnicul Schitului vatopedin Sfântul Dumitru, după ce s-a închinat la icoane împreună cu ceilalţi monahi, în timpul stihoavnei de la Vecernie, s-a aşezat în locul său, în strana aflată în faţa icoanei Pantanassa. Deodată, a văzut limpede cum din icoană ies nenumărate raze de lumină. L-a întrebat apoi pe ieromonahul care şedea alături dacă vede şi el lumina şi razele care ies din icoana Maicii Domnului. Acesta îi răspunde că nu vede, şi îndată strălucirea razelor a încetat. „Razele acelea şi lumina care ieşeau din icoana Maicii Domnului Pantanassa mi-au bucurat inima, căci după 60 de ani în Sfântul Munte m-a învrednicit Născătoarea de Dumnezeu să văd o asemenea minune”, a mărturisit Părintele Evdochim.
• Prezvitera Andrula Papahristodulu din Nicosia, Cipru, ne relatează următoarea întâmplare petrecută către sfârşitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins şi, cu ochii deschişi, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit. După primul ajutor, a început să dea semne de viaţă. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în şir, şi s-a descoperit astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgenţă. După ce s-a spovedit şi i s-a făcut Sfântul Maslu, s-a dus la operaţie cu încredere în Maica Domnului Pantanassa a cărei icoană o avea — chiar şi la spital — mereu cu dânsa. În timpul operaţiei, însă, nu s-a reuşit extirparea completă a tumorii, existând câteva rămăşiţe. Din cauza aceasta, avea mari greutăţi (ameţea, nu putea să meargă şi să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele). A ieşit însă din spital, deoarece se apropia sărbătoarea Crăciunului. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat, iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simţit o bună mireasmă inexplicabilă care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început, membrii familiei nu au simţit nimic. Apoi şi-au dat seama şi ei de mireasmă şi au înţeles, emoţionaţi, că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile, mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca.
Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei şi a întrebat-o mirat: „Aţi urmat vreo terapie în afara spitalului?”
„Nu” i-a răspuns bolnava.
„Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!”
Atunci bolnava i-a mărturisit că se aştepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră şi le-a povestit ce se întâmplase. Medicul i-a răspuns: „Şi eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat şi mie fetiţa de 4 ani care suferea de leucemie, iar cum este sănătoasă ”. Astăzi prezvitera este complet restabilită şi îi mulţumeşte Maicii Domnului pentru minune.
• La Centrul Oncologic Infantil din Moscova era internat un băieţel de 8 ani pe nume Mihail Iacunin din oraşul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiţă de hârtie a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11 noiembrie 1991, mama băiatului, care stătea alături şi se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului împreună cu o prietenă pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopţii, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail încetase să mai bată. A alergat după infirmieră. Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar şi în salon era întuneric, au văzut cum din icoană două raze de lumină se îndreaptă către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată. Acest caz a determinat Patriarhia Moscovei să invite o delegaţie vatopedină, în frunte cu Arhimandritul Efrem, pentru a aduce la Moscova două copii ale icoanei Pantanassa (la dimensiunile celor aduse în România). Recent, o nouă copie a fost dusă la Mănăstirea Valaam, cu două luni înainte de pelerinajul icoanelor Pantanassa în România.
• Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am vizitat mănăstirea Vatopedi în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feţei, m-am rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în genunchi, ca să o vindece, promiţându-i că voi lăsa la icoană cruciuliţa mea de aur. Plecând de la mănăstire, am luat cu mine ulei de la candelă pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedat. Mergând din nou la spitalul din Drama pentru obişnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci, mama s-a vindecat complet.”
• N. Papaevripidis, refugiat din Morfu, Cipru, scrie: „Mama mea se afla la spitalul «Macarios» din Nicosia, suferind de cancer în regiunea rinofaringiană, cu multiple hemoragii din nas şi din gât. Cancerul a fost certificat şi prin biopsii şi analize. Peste două zile trebuia operată. Seara eram acasă şi mă uitam la televizor. Era o emisiune a canalului «Logos» şi vorbea Egumenul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem. La un moment dat, a menţionat minunile icoanei Maicii Domnului Pantanassa . Imediat mi-am făcut cruce, m-am rugat Maicii Domnului şi i-am făcut o făgăduinţă. Toate acestea se petreceau în februarie 1995. A doua zi o echipă de medici a spitalului «Macarios» au venit la patul mamei pentru control. Şeful comisiei de examinare, stupefiat, a strigat către ceilalţi: «Credeţi în minuni? Nu mai are nimic!» Într-adevăr, se vindecase complet, nemaifiind nevoie de operaţie. Mama se numeşte Evdochia Papaevripidis, are 80 de ani şi locuieşte la Limassol, Cipru”.
• Panaghiotis Iconomu din Larisa, Grecia, ne scrie în ziua de 22 decembrie 1995: „Vă scriu despre o minune care mi s-a întâmplat mie, nevrednicului, prin intermediul icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sufeream de o boală la ambele urechi, din care ieşea un lichid cu miros dezgustător. De asemenea, aveam o mâncărime insuportabilă. Când, cu harul Maicii Domnului, am venit la Mănăstirea Vatopedi în februarie 1995, am auzit de la stareţul mănăstirii o minune a icoanei Pantanassa. În aceeaşi clipă, nădejdea mântuirii mele s-a îndreptat către uleiul făcător de minuni de la candela icoanei Pantanassa şi i-am făgăduit Maicii Domnului că, dacă mă fac bine, voi lăsa la icoană crucea mea de aur de la botez. După un interval de trei luni de zile, mirosul urât din urechi a dispărut, diminuându-se şi mâncărimea. Astăzi, când vă scriu, sunt complet vindecat şi îi dau slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale”.

• Nadejda, din Moscova, a suferit un traumatism al coloanei vertebrale (compresiune articulară cu deplasare). Era chinuită continuu de dureri şi nu putea face nici douăzeci de paşi. De asemenea, suferise un traumatism al mandibulei şi avea o eczemă pe faţă. După ce s-a rugat în faţa icoanei Pantanassa, s-a vindecat complet (iunie 1996).
• O credincioasă citea zilnic Paraclisul icoanei Pantanassa în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova pentru rudele sale atee. La puţină vreme, aceştia au început să frecventeze biserica (august 1996).
• Niki Anniva din Pafo, Cipru, ne scrie în 5 septembrie 1996: „Acum două zile, am sunat la Mănăstirea Vatopedi ca să-mi faceţi un Paraclis la icoana Maicii Domnului Pantanassa (slăvit să-i fie numele!) pentru că aveam un chist ovarian mare, iar medicul mi-a spus că e nevoie de operaţie. M-am speriat tare, deoarece mama mea a murit anul trecut de cancer uterin. Astăzi însă, mergând la medic, mi-a spus că nu am nimic şi că nu mai este nevoie de intervenţie chirurgicală, deoarece chistul a dispărut . Bucuria mea nu se poate descrie! Slăvit să fie Domnul!”
• Moscova, decembrie 1996. Liuboi avea cancer uterin şi medicii i-au propus intervenţie chirurgicală. A venit îndată la biserică pentru a participa la Acatistul icoanei Pantanassa. Înainte de operaţie, la examenul medical, s-a descoperit că dispăruse complet tumora uterină.
• Moscova, ianuarie 1997. Iuri, în vârstă de 48 de ani, avea o slăbire totală a sistemului nervos. Rudele au început să citească pentru el Paraclisul Maicii Domnului la icoana Pantanassa. S-a vindecat complet.
• Moscova, aprilie 1997. Alexandru, de 20 de ani, avea tumoră pe creier. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa. Tumora a dispărut .

• Lidia Biţcova Dimitrievna, din Moscova, avea o jenă în regiunea stomacului. După biopsie, a fost diagnosticată cu tumoră malignă, medicii propunându-i intervenţie chirurgicală. În final, operaţia a fost stabilită peste trei luni. În timpul acesta, femeia a citit zilnic Acatistul şi s-a uns cu ulei din candela icoanei Pantanassa. La următorul examen medical, cancerul dispăruse (7 septembrie 1999).
• Nina, din Moscova, suferea de o degradare profundă a organelor vitale (rinichi, pancreas, ficat). S-a chinuit vreme de șase ani, fără a afla vreun remediu. Cineva i-a spus despre icoana făcătoare de minuni Pantanassa. A mers la Liturghie şi apoi a cerut ulei din candela icoanei. La scurt timp, s-a vindecat complet (9 ianuarie 2000).
• Natalia Galiţ Gherknevna, din Orsk, regiunea Orenburg, avea cancer la piept. După citirea timp de 40 de zile a Acatistului Pantanassei, s-a vindecat (29 ianuarie 2000).

( Mărturie athonită în România , Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, Muntele Athos, 2004, 188-193)

În vremea heruvicului, fericitul liturghisitor de multe ori nu se afla singur în altar, ci era înconjurat de îngeri care slavosloveau pe Dumnezeu, înveseleau atmosfera şi participau şi ei la Sfânta Liturghie. Stăteau atât de aproape de el, încât îl atingeau cu aripile, iar el privea la chipurile lor tinereşti .
Odată, atunci când a făcut Vohodul Mare , o călugăriţă ce era de faţă l-a văzut că merge prin aer, că intră în altar fără să păşească pe duşumea. S-a pierdut cu firea şi şi-a făcut cruce, deoarece era pentru prima dată când a văzut o minune. Atunci când s-a terminat
Liturghia şi călugăriţa s-a dus să ia binecuvântare ca să plece, Părintele Iacov îi spuse cu naivitate:
‒ Astăzi Liturghia a fost altfel.
Auzind acestea, monahia a prins curaj şi a început să-i descrie cum l-a văzut la Vohodul cel Mare . Dar Stareţul a apucat mai înainte şi i-a spus să tacă, să nu spună nimănui nimic.
Mai târziu i-a explicat unui diacon îndatoririle sale. Şi ca să-l facă mai atent, i-a vorbit cu o
adâncă evlavie despre experienţele şi vedeniile lui:
‒ Ah, părintele meu, dacă aţi vedea ce se petrece
în timpul heruvicului , când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu toţii... Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum mă lovesc peste umeri.
( Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ Iacov Ţalikis , stareţul Mănăstirii Cuviosului David , traducere de Ieromonah Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 120-121)

Locuitorii din Rodos vorbesc despre o minune, petrecută sâmbătă dimineața (26 octombrie 2013), atunci când au curs lacrimi din icoana Arhanghelului Mihail aflată în biserica cu același hram din vechiul cimitir Ialyssos, Grecia.
La ora 14.00, Mitropolitul Chiril al Rodosului a mers la locul unde se află icoana, urmând povestirile credincioșilor, pentru a vedea dacă a fost vorba despre o minune sau de un eveniment obișnuit.
Mitropolitul, după ce a verificat ceea ce păreau a fi lacrimi vărsate de Sfântul Arhanghel , a cerut ca icoana să fie mutată din locul unde fusese așezată.
A studiat cu grijă partea din spate a icoanei, precum și peretele pe care fusese pusă pentru a vedea dacă nu cumva umezeala afectase icoana.
După ce s-a lămurit că acest lucru era imposibil, Mitropolitul Rodosului a afirmat că aceasta a fost o minune, și a cerut ca icoana să fie dusă în biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Ialyssos pentru a fi așezată spre închinare, precum și pentru a se vedea dacă schimbarea mediului va opri fenomenul .
O vom duce la biserica cea mare pentru a vedea dacă minunea continuă , le-a spus Mitropolitul Chiril credincioșilor adunați în biserică.
Primele persoane care au văzut icoana plângând au fost femeile care au deschis biserica sâmbătă dimineața și care la rândul lor l-au anunțat pe preotul bisericii.
Părintele Apostolos ne mărturisește că icoana a fost pictată în 1896 și că recent a fost restaurată de către departamentul arheologic.
Icoana continuă să izvorască lacrimi, chiar și în noul său mediu, oprindu-se doar pentru scurt timp, și se spune că și cu o a doua icoană a Arhanghelului Mihail de la aceeași biserică se petrece același lucru.

In ţinutul Arcadia, la hotar cu Messinia, în regiunea Megalopolis, se află satul Vasta. Aici în sat este o bisericuţă cu numele sfintei din ţinut -
Teodora, preacuvioasa muceniţă -, care se sărbătoreşte la 11 septembrie.
Această barcă a credinţei este unică în toată lumea. O astfel de bisericuţă nici nu a existat, nici nu va mai exista. Este cu totul o minune care zdrobeşte necredinţa. Deasupra acestui lăcaş sfânt, în mod cu totul miraculos şi inexplicabil, au crescut şaptesprezece copaci, o specie de stejari şi arţari, fiecare din ei depăşind zece metri. Cu toată greutatea lor şi în ciuda bătăii vânturilor stau drepţi, în picioare, acolo pe un acoperiş care s-a făcut în urmă cu zece secole. Demn de uimire este faptul că în interiorul acoperişului nu se disting rădăcinile lor.
Notează un pelerin cucernic: „Cum s-au sădit, au crescut şi se susţin aceşti copaci pe un acoperiş din veacul al X-lea? Cum poate sta atâta greutate acolo sus? Cum se poate, când bat vânturi puternice, când forţele naturii se înteţesc, să nu se prăbuşească, ci să stea acolo semeţ ca un mănunchi de flori? Cum ajungi şi îi zăreşti de departe, buzele tale rostesc: «Mare eşti Doamne şi minunate: lucrurile Tale!»”.
Iar de sub bisericuţă curge apă. O apă limpede , care a ţâşnit miraculos din pământul pietros. O apă binecuvântată, care rămâne curată precum aghiazma.
Copaci, biserică, izvor se află pe locul în care a fost înjunghiată pe nedrept Cuvioasa Teodora, victimă a unei grele calomnii. Şi amintesc de ulti*mele cuvinte rugătoare ale sfintei, dinaintea marti*riului ei: „Dumnezeul meu şi Doamne al meu! Trupul meu să se facă biserică, sângele meu să se prefacă-n râu, iar părul meu să se facă copaci”.
(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credinţei , Editura Bunavestire, p. 163-166)

Ceea ce știm din viața Sfintei Teodora din Vasta provine integral din tradiția locală, dar mica ei biserică din sudul Greciei este cunoscută în întreaga lume și vizitată de mii de credincioși în fiecare an.
Biserica Sfintei Teodora datează aproximativ din secolul al XII-lea și este în întregime din piatră. Nemaipomenit este totuși faptul că pe acoperișul ei cresc, în prezent, 17 copaci. Cei mai mulți au peste treizeci de metri înălțime, iar unii au peste un metru în diametru. Mulți arbori cântăresc peste o tonă. Cu toate acestea, chiar dacă acoperișul bisericii este mic, subțire și fără niciun sprijin special, rămâne în picioare de secole, ca prin minune.
Oamenii de știință au studiat biserica și s-au arătat incapabili să explice modul în care copacii cresc pe un astfel de acoperiș subțire, fără a distruge biserica. Micuța biserică este supusă unei mari presiuni și, de-a lungul timpului, au fost necesare unele restaurări minore - dar aceasta este mai ales din cauza curiozității unor oameni lipsiți de experiență, care au încercat să „înțeleagă misterul”. Intervențiile neprofesioniste au afectat arhitectura bisericii, dar doar într-o mică măsură.
Conform tradiției, înainte de martiriu, Sfânta Teodora s-a rugat: „Fie ca trupul meu să devină biserică, sângele meu să devină râu, iar părul meu să devină copaci. ” Astăzi, exact acest lucru se vede când vizitezi acest loc sfânt. Pe locul în care trupul ei martirizat a fost așezat, localnicii au construit o biserică în cinstea ei. De asemenea, un râu trece pe sub această biserică, iar deasupra au crescut copaci.
Micuța biserică este acum sub protecția Mitropoliei din regiune, precum și sub cea a Ministerului Culturii, ca monument bizantin de valoare națională.
Credincioșii cred că această biserică este o minune inexplicabilă. Sărbătoarea Sfintei Teodora a fost prăznuită anual în marțea din Săptămâna Luminată, timp de mai multe secole, până în 1956, când sărbătoarea a fost mutată la 11 septembrie, din cauza unei asemănări cu viața Sfintei Teodora din Alexandria care este, de asemenea, sărbătorită în acea zi.
Dar ce spun oamenii de știință despre minunea din Vasta?
În anul 2003, la cel de-al patrulea simpozion de „Arheometrie” din Grecia s-a prezentat un raport geofizic al bisericuței din Vasta. Cercetătorii de la Universitatea din Patras au venit în Vasta special pentru a studia „minunea”. Ei au decis să facă un test cu ultrasunete, analizând fiecare parte a pereților. Rezultatele au oferit cercetătorilor răspunsurile necesare pentru a primi aprobările de care aveau nevoie pentru restaurarea în întregime a monumentului. Au observat modul în care rădăcinile au crescut prin spațiile mici rămase libere între pietrele zidului, croindu-și drum până la pământ. Pereții sunt sub presiune constantă, iar clădirea a devenit „un corp viu”.
Descoperirile arheologilor au condus la aceeași concluzie: modul în care rădăcinile au urmat această cale și faptul că biserica și acoperișul sunt neatinse par a fi un miracol, care este unic în această lume și inexplicabil.
Eleftherios Beligiannis, un inginer din Atena a declarat în 1986: „De vreme ce vânturile care suflă în această regiune au puterea să dezrădăcineze arbori, se înțelege clar cu ce mare putere apasă cei 17 copaci asupra acoperișului. ”
Loukos Constantinos, un geolog din Corint a declarat în 1987: „Nu există nicio explicație geologică. Este un miracol continuu. ”
George Raptis, un silvicultor din Nafpaktos, a declarat în 1992: „Întregul fenomen este dincolo de orice logică umană, fie explicație naturală sau științifică. ”
Eleni Stavrogiannis-Perry, o arhitectă din Kalamata, a declarat în 1993: „Fenomenul este inexplicabil științific. Având în vedere poziția bisericii, construcția temporară și vârsta ei, greutatea și vânturile ar fi distrus-o treptat. Dar este încă în picioare, după atâtea secole, fără nicio stricăciune serioasă. ”
Anastasios Tinkas, un arheolog, istoric și teolog din Attica a declarat: „Întreaga creștere, existență și viață a copacilor de pe acoperișul bisericuței Sfintei Mucenițe Teodora este uimitoare și depășește orice rațiune și explicare firească a omului . Aceasta arată o caracteristică rară: intervenția lui Dumnezeu pentru făptura Sa prin săvârșirea de minuni. ”
Domnul Pallas, director al Anticariatelor din Atena, a declarat: „În conformitate cu legile naturii, cel puțin copacii mari, din cauza înclinării, înălțimii și a circumferinței, ar fi distrus-o . Pentru a sta imperios, este ceva la care știința nu poate oferi o explicație. ”
P. Makrigiannis, geolog, a declarat în 1993:
„Șaptesprezece uriași sprijiniți pe nimic! Toți acești arbori imenși sunt înrădăcinați pe nimic, sau mai bine zis pe acoperișul care este gros de numai câțiva centimetri. Cu toate acestea, cea mai mare surpriză ne așteaptă înăuntru. Nu există nicio rădăcină, cât de mică, care să iasă dintre zidurile vechi. Nu există nicio crăpătură cauzată de acestea. Atunci când vântul bate printr-un copac uriaș al bisericuței, rădăcinile lui formează pârghii foarte puternice, încât micul așezământ ar trebui să se dărâme imediat. Ca geolog, știu foarte bine că în mod normal zidurile ar fi fost strivite și dărâmate numai din cauza unui copac, iar aici sunt șaptesprezece! ”
Trebuie adăugat faptul că această biserică este menționată în Guinness Book of World Records ca miracol minunat.

Se înserase, stelele se iviseră una câte una ca nişte candele sfinte pe cer. Era primăvară şi mănăstirea noastră, cufundată în sfânta ei tăcere, îşi primea vizitatorii întârziaţi şi grăbiţi. Un frate al unui om pe moarte m-a chemat să-l însemnez în semnul crucii cu sfintele moaşte ale Sfântului nostru pe fratele său în spital. Era atât de bolnav, încât îi cumpăraseră şi cele pentru înmormântare. Toţi plângeau în jurul său, situaţia lui era deznădăjduită; pentru o clipă a deschis cu efort ochii şi cu glas întretăiat şi prin semne pe care abia le-am înţeles, a întrebat: cum se numeşte Sfântul? I-am spus: Sfântul Efrem şi am continuat, spunându-i: Sfântul te va face bine şi vei veni pe picioarele tale ca să i te închini. Era în Săptămâna Stâlpărilor, în ziua de vineri când l-am vizitat. În Vinerea Mare, ieşind din biserică, în chip uimitor l-am văzut şezând în spaţiul de dinaintea curţii interioare, plin de bucurie şi veselie pentru darul de mult preţ al sănătăţii, pe care i l-a dăruit Sfântul.
În ajunul praznicului Sfântului nostru, toate surorile cu bucurie am pregătit biserica. În momentul în care am terminat cununa pentru icoana Sfântului şi am coborât de pe scaun, în acea clipă a căzut un trandafir mare şi s-a oprit pe geamul ce se află peste obrazul Sfântului. Am urcat iarăşi ca să-l pun la locul lui, dar pentru o clipă am gândit şi am zis: „ÎI voi lăsa şi oriunde voieşte Sfântul, acolo îl va dărui”. Au trecut mai multe ore şi slujba a început. Au venit mulţi credincioşi din diferite părţi, cei mai mulţi din clasele sociale înalte. Sosi şi cel vindecat de Sfântul nostru şi au trecut înainte atâţia alţii şi toţi s-au închinat la sfânta sa icoană. În acea clipă s-a întâmplat ceva uimitor. Trandafirul care rămăsese agăţat la icoana Sfântului a căzut în acel moment în capul omului care cu puţine zile înainte din aproape mort Sfântul nostru l-a înviat şi în acea clipă a auzit glasul dulce al Sfântului spunându-i:
„Spune tare, copilul meu, ca să audă toţi, că te-am făcut bine”.
Acela însă a tăcut, cu toate că Sfântul i-a zis de multe ori: „Nu ascunde, copilul meu, facerea de bine pe care ai primit-o”, şi atunci fiul lui a strigat şi din când în când zicea „s-a făcut bine tatăl meu, s-a făcut bine tatăl meu” şi bucuria era zugrăvită pe faţa lui. Recunoştinţa este virtute cerească, de aceea şi Hristos, atunci când doar unul dintre cei zece leproşi s-a întors ca să mulţumească Făcătorului de bine, a zis cu tristeţe: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt?”.
( Vedenii şi minuni ale Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou, facătorul de minuni, vol. I-II , Sfânta Mitropolie a Atticei, Sfânta Mănăstire Bunavestire a Născătoarei de Dumnezeu, Muntele Neprihăniţilor - Attica, traducere din neogreacă de Nicuşor Deci, pp. 92-93)

Tradiția săvârșirii Sfântului Maslu la Bisericani are rădăcini adânci, la fel ca ale stejarului în care s-a arătat Maica Domnului călugărilor ce voiau să plece la Muntele Athos. Multe minuni de vindecări se vor fi săvârșit și se săvârșesc și astăzi, din mila lui Dumnezeu, după cum mărturisește Părintele stareț, protosinghelul Serafim Mihali.
Pentru întărirea și îmbărbătarea celor care au nevoie de ajutor, suferinzi fiind de vreo boală gravă, istorisesc această minune pe care mi-a spus-o un părinte, viețuitor în obștea de la Bisericani în timpul petrecerii ei.
„Omule bun, ficatul tău este nou”
Era vineri seara, momentul în care se săvârșește
Taina vindecării la Bisericani. Biserica plină, ca de obicei. Preoții duc rânduiala slujbei, citind Evangheliile cuvenite, cu epitrahilele pe capetele credincioșilor. Printre ei, și un bolnav de ciroză, căruia medicii i-au dat de trăit cel mult două luni.
Nu era singurul bolnav și nici nu s-a remarcat în vreun fel. Detaliile pe care le-a dat sunt spuse de el însuși, când a venit să mărturisească starețului vindecarea sa miraculoasă. La câteva zile după Sfântul Maslu, la finalul Sfintei Liturghii, în altar era starețul și încă un părinte. În biserică, un om îngenuncheat în fața iconiței Maicii Domnului. Fața îi strălucea de recunoștință, iar lacrimile i-o încununau. S-a ridicat sfios și s-a apropiat de ușa diaconească din stânga.
‒ Aș dori să vorbesc cu părintele stareț, a spus el.
‒ Eu sunt, i-a răspuns părintele.
‒ Preacuvioase, doresc să mulțumesc Maicii Domnului și Sfinției voastre că, iată, am avut ciroză în ultimul stadiu, trebuia să mor, după spusele medicilor, dar am fost vindecat ! Am fost vineri la Taina Sfântului Maslu și am avut bucuria să stau chiar sub epitrahilul Sfinției voastre. Acum vin de la spital. Am fost la control și medicii s-au mirat foarte mult, întrebându-mă ce-am făcut, ce-am luat: „Omule bun, ficatul tău este nou!”, mi-au spus.
‒ Mulțumește-i Maicii Domnului , frate, și mergi sănătos la casa ta, l-a mângâiat starețul.
Omul s-a închinat și a plecat bucuros.

În părțile de pe țărmul eparhiei Lichiei își avea locuința un bărbat care sărbătorea an de an sărbătoarea Sfântului Nicolae. Și odată pe când prăznuia el și mulțime de popor era adunată în biserică, împreună cu aceștia era și Vasile, fiul celui ce făcea praznicul, săvârșind slavoslovia de priveghere lui Dumnezeu și slujitorului Lui Nicolae. Și deodată nor de agareni fără Dumnezeu împresoară biserica și mulțime de popor, împreună cu Vasile au fost duși robi în insula Creta. Și pe toți cei din legături i-a condamnat la muncă, iar pe Vasile, ca unul care era nobil, conducătorul luându-l l-a pus să slujească copiilor lui la masa lui.
Iar părinții lui Vasile schimbând în plâns sărbătoarea, se tânguiau foarte. Dar după ce a trecut un an, și venind din nou sărbătoarea, spune bărbatul femeii: „Nici pe noi, zicea, nici pe fiul nostru nu-l folosește plânsul nostru, măcar să nu rămânem nepărtași sărbătorii sfântului Nicolae. Este convinsă femeia de bărbat și pregătesc cele necesare sărbătorii, se adună oaspeții la ospăț ca de obicei și prietenii îi mângâie cu privire la fiul lor. Și apoi au început să latre câinii foarte tare. Pentru aceea stingând repede orice torță, toți tăceau cu frică, temându-se iarăși de un atac al agarenilor, se tulburau foarte. Iar tatăl ascuns în dosul zidului pândea încet căutând să afle pricina pentru care lătrau câinii.
Și iată, îl vede pe Vasile stând uimit în mijlocul curții, încins cu haine de agareni, și ținând în mână o cupă plină cu vin și zice tatăl: „Fiule Vasile, tu ești sau vreo nălucă mă înșeală? Iar fiul zice: Nu bănui vreo nălucire, tată, ci că eu sunt, fiul tău, Vasile. Pe când se îmbrățișau ei, iată și mama și prietenii cu multe făclii îl înconjoară pe fiul și întrebau să afle pricina venirii lui străine.
Și fiul: „În seara asta, zice, pe când umpleam paharul cu vin la cină ca să-l dau stăpânului, nu știu cum am fost răpit pe sus până aici, precum vedeți. Dar mie mi se părea că stau pe pământ până ce tata m-a strigat, dar îl vedeam stând cu mine pe ocrotitorul nostru, dumnezeiescul Nicolae”. Iar mama, luându-l în brațe, zicea plângând. „Eu, fiule, te țin acum în mâinile mele prin ocrotitorul nostru Nicolae, pe tine pe care te credeam ucis de mâini spurcate și ucigașe”. Dar când s-a făcut dimineață s-au adunat toți de prin împrejurimi laolaltă și pentru această mare minune toți L-au slăvit pe Dumnezeu împreună cu slujitorul Lui, dumnezeiescul Nicolae.
( Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru , Panegirice I, Scrieri III , Editura Doxologia, Iași, 2016
)

- Gheronda, spuneți-ne o minune a Sfinților Doctori fără de arginți.
- Da. Ascultă această minune care s-a petrecut în zilele mele. Când am primit această chilie a Sfinților Doctori fără de arginți, acoperămintele Sfintei Mese erau deteriorate. Trebuia să le schimb. Problema era că nu aveam bani și nici nu cunoșteam vreun croitor care să le facă. Din fericire, mi-am adus aminte de o doamnă din Tesalonic. Îmi croise mai demult trei rânduri de acoperăminte pentru Săptămâna Mare. Cu ajutorul bănesc al unor femei evlavioase, această credincioasă, pe nume Amalia, a cumpărat materialele și le-a croit. Însă, din cauza muncii extenuante pe care o făcea, a orbit . Când am întâlnit-o, într-una din ieșirile mele din Sfântul Munte, mi-a zis:
- Gheronda, rugați-i Sfinția voastră pe Sfinții Doctori fără de arginți, pentru a căror biserică am croit acoperămintele, să mă vindece. În 20 de zile, după cum mi-au spus doctorii, mă vor opera, însă șansele mele de vindecare sunt minime. Și chiar dacă ar reuși operația, voi vedea oamenii ca niște umbre.
Eu, continuă starețul, din iubire și din datorie față de această femeie, am făcut rugăciune către Sfinții Doctori fără de arginți , am aprins lumânări și candela, am citit paraclise. Timp de câteva zile nu mă opream din a zice: „Sfinților Doctori fără de arginți, aveți milă de această femeie care ne-a croit acoperămintele, care s-a îngrijit de casa noastră. Maica Domnului, buna mea Maică, spune-le Sfinților Doctori să facă această minune”. Iar Sfinții Doctori au săvârșit o mare minune. După 15 zile din ziua în care știam că va avea loc operația, am primit o scrisoare de la acea femeie, în care scria următoarele:
„Preacuvioase Părinte Stareț, cu multă bucurie vă scriu că au venit în seara dinaintea operației cei 12 Sfinți Doctori fără de arginți, au stat toți în jurul patului meu și mi-au făcut ei înșiși operația care a durat trei ore. Eu eram adormită și vedeam în minte umbrele lor împrejurul trupului meu. Când au terminat operația, mi-am redobândit vederea . Dimineața a venit infirmierul cu targa, pentru a mă transfera în sala de operație. I-am spus că nu mai am nevoie, pentru că m-au vindecat, în mod minunat, Sfinții Doctori fără de arginți. Acela, spunând că trebuie să îndeplinească ordinul medicului, era de neînduplecat. Așadar, ne-am dus împreună la medic, căruia i-am spus următoarele:
- Domnule doctor, știți că religia noastră ortodoxă are sfinți care fac minuni? O astfel de minune mi s-a întâmplat și mie, ieri seară. Au venit Sfinții Doctori fără de arginți și m-au operat.
Atunci, doctorul, după ce a constatat vindecarea orbirii mele, mi-a dat bilet de ieșire din spital zicând: « Puteți pleca, doamnă! Este vorba despre o minune, nu pot să zic nimic »”.
(Această minune este relatată de către Gheronda Emanuil Grigoriatul)

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii . Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.
Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.
‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.
Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:
‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?
Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci .
‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...
Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.
‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.
Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!
∞
În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine .
‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.
‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.
‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.
‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.
‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?
Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.
∞
Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:
‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine .
‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.
‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.
La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:
‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!
∞
Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință . În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!
În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii ”.

Dorind să avem un copil, am mers la medic, însă în urma controlului şi a analizelor medicale, mi s-a dat un diagnostic grav: cancer de col uterin. Am urmat timp de un an tratamentul prescris, dar boala avansa. Am hotărât să renunţ la tratament şi să mă las în voia Domnului.
În 2009, de ziua Sfintei Parascheva m-am aşezat la rând, între pelerini, gândindu-mă că, dacă reuşesc să ajung la Sfânta, mă voi face bine. Deşi am probleme cu statul în picioare din cauza coloanei, am reuşit. Bucuria a fost mare, nu mai conta foamea şi frigul.
La controlul obişnuit, după câteva zile, n-am spus medicului că am întrerupt tratamentul. Rezultatele au fost bune, de parcă n-aş fi avut acel diagnostic cumplit. Atunci mi-am amintit spusele medicului că nu vom avea niciodată copii. Minunea s-a petrecut în 2011, când am născut la termen două gemene dorite şi iubite, lumina ochilor mei.
Nu vă îndoiţi; puterea lui Dumnezeu este mare!
Sfânta Parascheva face minuni, noi trebuie să ne rugăm şi să credem cu tărie.
Lăzăroaia Gianina , Iaşi

Într-o bună zi, a sosit la mănăstire un credincios din Tesalonic. Cu multă credință s-a rugat sfântului să îi dea un semn de întărire, întrucât era foarte deznădăjduit . După o săptămână, aflându-se în Tesalonic, un prieten i-a făcut cadou o iconiță a Sfântului Efrem , pe care s-o poarte tot timpul la gât.
Din acel moment a simțit că prinde curaj și că poate depăși greutățile vieții . Starea de deznădejde a dispărut și a căpătat atâta putere, încât s-a apărat singur într-un proces în care era incriminat, avocații fiind în acea zi în grevă! Și și-a dovedit nevinovăția, fiind în cele din urmă achitat. Tot timpul procesului a cerut ajutorul
Sfântului Efrem . După ce s-a terminat totul, bărbatul a alergat la mănăstire și l-a găsit pe sfânt zâmbindu-i din raclă și parcă spunând: „Da, am fost lângă tine!”.
(Noi minuni ale Sfântului Efrem – Minuni cu copii născuți și nenăscuți, Editura Egumenița, 2009, pp. 137)

DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI :

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.

Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.

Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă înseamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni.

Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creştinilor le va împlini cererea lor.

S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.

Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.

Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.

Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.

Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închisoare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului. Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet.

Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, Editura Axa, Botoșani, 2010, pp. 37-43)

Povestea olarului lenes si a inteleptului mut
 

A fost odată un olar care trăia într-un sat uitat de lume. Visul lui era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propria prăvălie de vase, oale şi obiecte ceramice. Dar şansele lui erau mici, pentru că olarul era foarte leneş şi muncea doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Într-o zi olarul întâlni un călător care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea. Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora. Auzind asta, olarul alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce îl priveau din întuneric. Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: “Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru. Şi văzu nişte ochi plictisiţi…nepăsători, total indiferenţi. În acel moment realiză că aşa a fost şi el faţă de meseria lui, leneş şi nepăsător! Îşi spuse: “Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”, “Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă el. “Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva.” În următoarele luni începu să modeleze oale şi ulcioare zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate. Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinit de munca lui. Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo. Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: “Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?” Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. “Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi el. Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele, pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor. A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe oale încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii lui erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi lui o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă. Târgul era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Olarului îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Dar încă era departe de ţelul lui. Pentru a-şi deschide prăvălia pe care o visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa pînă seara şi vindea aproape tot ce producea. De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajuns în faţa colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. “Oare o fi murit?” se întrebă el şi îl trecu un fior.Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric. “Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid prăvălia mea. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut. Privirea din întuneric era de această dată vie, îndârjită. Olarul putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa. Apoi se gândi la viaţa lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumit că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă. În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnit, parcă era mai uşor. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscător este pentru viaţa lui. Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice. Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să modeleze nici o oală. De obicei, începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Luă doar câteva ulcioare făcute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa lui pentru a-i încânta ochii. Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, olarul remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât. Omul se opri chiar în faţa olarului şi începu să studieze cu atenţie ulcioarele lucrate cu migală. “Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. “Ce ai zice să lucrezi ceramică pentru Curtea Regală? Ai fi plătit de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă un olar de rând.” Olarul nostru nu-şi mai încăpea în piele de bucurie…să producă pentru feţele regale! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă prăvălia în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschis la ceva nou! Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. Îl ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor. Ajuns la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată. ”Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse olarul. Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurit. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă.

Din minunile sfantului Dimitrie
 

Era ziua de 26 octombrie 1987. Ora trecută de 22.00 seara. Tesalonicul își sărbătorea patronul orașului, pe Sfântul Dimitrie, precum și eliberarea de sub robia de aproximativ 500 de ani (1430–1912), cât au stat sub stăpânirea otomanilor. Biserica Sfântului Dimitrie, cu ușile deschise, primea închinătorii de noapte care îngenuncheau în fața raclei de argint cu Sfintele Moaște ale Izvorâtorului de Mir.

La acea oră nu ar fi fost mai mult de 30-40 de oameni în biserică. O adunare de aproximativ 10 femei cântau Paraclisul Sfântului în fața raclei. Singurul cleric prezent era tânărul și nou hirotonitul diacon al bisericii, împreună cu soția lui. Ecleziarhul de atunci al bisericii, Mitropolitul Pantelimon al Verias, Naousis și Kambanias, le spusese să fie acolo și să-l aștepte.

Dintr-odată, femeile care cântau Paraclisul au început să țipe! Diaconul a alergat aproape de ele și acestea, cu sentimente contradictorii, i-au arătat racla! Era scăldată literalmente într-o baltă de mir (spun mir, pentru că mireasma untdelemnului era neasemuită).

Se putea spune, fără a greși prea mult, că era ca și cum cineva a golit deasupra raclei cel puțin două „găleți” de lichid aromat (folosesc cuvântul „găleată” pentru a se înțelege cât de mare era cantitatea mirului ce aluneca pe pereții masivi de argint ai raclei cu reprezentări în basorelief).

Pentru un moment, diaconul a fost buimăcit. Sfântul Dimitrie izvora mir! Fără să se îndoiască deloc de minune și aflându-se într-o stare de bucurie, uimire și entuziasm, a alergat să aducă bumbac dintr-un dulap al sfintei biserici. S-a întors alergând și a început să șteargă cu bumbacul mirul de pe pereții exteriori ai raclei și să dea bucăți din bumbacul acesta purtător de mir pelerinilor.

Diaconul a șters racla și mirul nu se termina, ci continua să izvorască în mod tainic, fără să existe vreun oarecare izvor văzut. În acest sens, i-a făcut diaconului o mare impresie următorul fapt: cu o bucată mare de bumbac a șters mirul dintr-o parte a raclei. Bumbacul a șters bine tot mirul, la fel ca atunci când curățăm un geam cu un prosop uscat: apăsându-l bine, scoatem toată umezeala ce poate să existe pe el. O femeie a dus palma mâinii ei deasupra zonei unde racla tocmai fusese curățată.

Diaconul, cu uimire, a văzut mâna ei umedă de la mirul uleios, galben-verzui!

Între altele, mireasma umpluse toată biserica și se revărsa prin ușile deschise spre strada Sfântului Dimitrie, atrăgându-i pe trecătorii care se grăbeau să vadă ce se întâmplă și de unde provine mireasma aceea. Toți se îndreptau spre racla cu moaștele Sfântului Dimitrie, care era așezată nu în chivotul ei (care nu era încă construit), ci în fața catapetesmei bisericii.

Uimirile mulțumitoare nu s-au oprit însă acolo! Închinătorii au constatat că toate icoanele bisericii, oriunde s-ar fi aflat, în paraclise sau în naos, izvorau mir.

Desigur, diaconul a văzut închinătorii că scot șervețele de hârtie și șterg geamurile protectoare ale icoanelor bisericii, iar șervețelele se îngălbeneau de la mirul care „curgea” de pe ambele părți ale geamului, interior și exterior. Mărimea minunii era așa de mare, că nu lăsa nici cel mai mic dubiu, nici cel mai mic loc de contestații. Nu înțelegeam ce trăiam, era ceva ca un vis, în ceață, dar o trăiam. Mirul atingea vârfurile degetelor noastre, îl vedeam cu ochii noștri, îl miroseam și îl confirmam cu simțurile noastre!

În puțin timp, se crease o „coadă” formată din oameni care, cu lacrimi în ochi, se închinau raclei Izvorâtorului de Mir și își dădeau seama de ce i-a fost dat acest nume.

Între timp a ajuns la biserică și părintele ecleziarh cu alți preoți. Au deschis capacul raclei și au descoperit că Sfintele Moaște ale ocrotitorului Tesalonicului izvorau mireasmă, însă era mireasma Sfintelor Moaște. Mireasma mirului era diferită și caracteristică.

Mitropolitul Tesalonicului, Pantelimon al II-lea, a atribuit minunea izvorârii mirului Sfântului Dimitrie următoarei întâmplări: În acea seară, în ceremonia de sărbătoare a Universității pentru eliberarea Tesalonicului, principalul vorbitor l-a ignorat în vorbirea sa întru totul pe Sfântul Dimitrie și nu a făcut deloc referire la acela.

Sfântul Dimitrie a făcut cunoscut prin izvorârea mirului că niciodată nu a abandonat orașul Tesalonic, salvând orașul din sclavie și din cutremure. Cu această ocazie, însă, Sfântul a atras atenția de fiecare dată când tesalonicienii au dat dovadă de nerecunoștință și s-au îndepărtat de Hristos și de Sfinții Lui.

Vă mărturisesc că eu sunt acel diacon al bisericii Sfântului Dimitrie care a asistat atunci la minunea mirului izvorât, acum sunt preot în Tesalonic și vă scriu evenimentele așa cum mi le amintesc. În acel moment era ca și cum trăiam o taină. Nu pot să descriu ce simțeam! Bucurie, uimire, emoție, entuziasm… Nu pot să definesc nici acum cu exactitate acea stare. În orice caz, este una dintre întâmplările ce întăresc credința, ne umplu de bucurie, de nădejde și de simțirea prezenței lui Hristos și a Sfinților. Credința noastră este „vie”! (Părintele Hristos Kotios, paroh al bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, Saranta Ekklisies, Tesalonic)

Câțiva călugări tineri i-au cerut părintelui Paisie cuvânt de folos, iar el le-a spus:
– De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de beţie, de iubirea de arginți şi de vorbirea cu femei.
Un alt călugăr a cerut bătrânului cuvânt de folos. Iar părintele Paisie i-a răspuns:
– Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în sufletul sfinţiei tale. Fă ce ţi se porunceşte, nu lucra nimic fără binecuvântare; când nu ştii, întreabă; iar când nu ai pe cine întreba, roagă-te şi Dumnezeu îţi va arăta calea cea bună.
– Dar când sunt lăsat să aleg singur şi nu ştiu care este voia lui Dumnezeu, ce să fac?
– Roagă-te stăruitor cu post şi metanii, măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.
O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul şi a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
– Canonul bolnavului este patul. Patul suferinţei! Să rabzi boala cu mulţumire şi te mântuieşti. Cât mai poţi, zi „Tatăl nostru”, rugăciunea „Doamne Iisuse”, „Sfinte Dumnezeule”, „Crezul”, „Doamne ajută!” şi, dacă nu cârteşti în boală şi te spovedeşti regulat, dobândeşti viaţa veşnică înaintea multora.
Fraţii l-au întrebat: Care este cel mai greu păcat în lume?
– Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că, dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.

Pe timpul în care era încă în viaţă, Sfântul Nectarie avea obiceiul să se plimbe câteodată prin diverse locuri ale insulei, să vorbească cu oamenii, sa le ofere un sfat bun şi să îi cunoască mai bine. Într-una din zile, cam cu doi ani înainte de a trece la cele veşnice, s-a întâlnit cu un jandarm care păzea în insulă un depozit de muniţie. Au stat de vorbă pe mai multe teme, jandarmul fiind curios să afle cât mai multe lucruri legate de credinţă, dar având în sine un puternic spirit de contrazicere. Era un om care nu accepta decât argumentele materiale, un fel de Toma necredinciosul, care nu credea nimic până când nu vedea cu ochii săi şi pipăia cu mâinile sale. De aceea, discuţiile se prelungeau adeseori şi se terminau fără rezultate prea impresionante. Influenţat de ideile materialiste, jandarmul nu accepta să creadă în cele spirituale.

După o bună bucată de vreme, jandarmul respectiv a fost transferat la o altă unitate, care se afla departe, pe o altă insulă din Marea Egee. A stat acolo câţiva ani buni, fără să mai audă nimic despre Sfântul Nectarie. La un moment-dat, a fost din nou trimis, cu probleme de serviciu, în insula Eghina. Coborând de pe vapor, a apucat pe drumul care ducea spre unitatea militară şi mare i-a fost mirarea şi bucuria când s-a întâlnit din nou cu Sfântul Nectarie, pe drumul prăfuit şi încins de caldură. S-au aşezat pe o bancă la umbra şi au început să reia anumite discuţii mai vechi, pe teme de teologie. Nici o schimbare însă, nu se vedea în punctele de vedere ale celor doi. După ce s-au odihnit şi au discutat vreme de aproape jumătate de oră, şi-au văzut fiecare de drumul său.

Îndată ce a predat actele pentru care venise la unitatea respectivă, jandarmul a coborât jos în oraş, la cafenea, ca să se întâlnească cu vechii săi prieteni, pe care de atâta timp nu îi mai vazuse. Din vorbă în vorbă le spuse:

- Îmi place la stareţul Nectarie că nu işi schimbă convingerile cu uşurinţă. M-am întâlnit astăzi cu el şi mi-a dat aceleaşi sfaturi pe care mi le dădea şi în urmă cu cinci ani.

- Care stareţ Nectarie, l-au întrebat prietenii, poate l-ai confundat, stareţul Nectarie a murit acum trei ani.

- Cum aşa, doar îl cunosc atât de bine, şi apoi mi-a spus exact aceleaşi lucruri pe care mi le spunea şi atunci.

- Frate, ascultă-ne ce spunem, Stareţul Nectarie a murit acum trei ani. Dacă nu ne crezi, du-te sus la mănăstire şi îţi vor arăta maicile mormântul lui.

Tulburat, dându-şi seama de minunea care se întamplase, jandarmul a început să plângă şi a pornit cu paşi repezi sus spre mănăstire. Pe drum îi întreba pe oameni dacă este adevărat că a murit stareţul Nectarie şi toţi îi spuneau acelaşi lucru. Sfântul s-a mutat la Domnul în urmă cu trei ani.

A ajuns sus la mănăstire şi a cerut să vadă cu ochii lui mormântul Sfântului Nectarie. Nedumerite de faptul că îl vedeau plângând, maicile l-au condus la mormânt. A rămas acolo multă vreme nemişcat căzut într-o adâncă meditaţie. Începea să înţeleagă în sfârşit că credinţa în Dumnezeu nu se bazează numai pe argumente văzute, aşa cum ceruse el tot timpul în discuţiile cu Sfântul Nectarie. Îi era din ce în ce mai clar că, în marea Sa iubire faţă de oameni, Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia şi aşteaptă o participare liberă şi voită din partea noastră la acest dialog al dragostei care se manifestă prin credinţă. Sfântul Nectarie îl ajutase şi îl luminase prin această minunată aratare a sa după moarte, dar în acelaşi timp îi explicase că noi trebuie să credem nu doar datorită unei minuni, care eventual ni se întâmplă sau la care suntem martori oculari. Pentru că astfel am fi oarecum privaţi de libertate şi am cere tot mereu alte şi alte minuni care să ne încredinţeze. Mai mult, am putea ajunge să ne îndoim încă şi de simţurile noastre, să negăm minunea şi să rămânem necredincioşi. Dumnezeu vrea aşadar o participare liberă la acest dialog al iubirii, pe care necontenit îl poartă cu întreaga umanitate. Iar minunea cea mai mare este chiar aceea a existenţei noastre şi a întregii făpturi. Ajunge doar ca ochii noştri duhovniceşti să se deschidă prin credinţă şi rugăciune şi să vadă şi să recunoască această minune, preaslăvind pe Creatorul tuturor.

A plecat într-un târziu de la mănăstire, cu hotărârea că viaţa sa să ia un alt drum de acum înainte.

(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 75-76)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa: ΣΤΡΑΤΙΩΤΗΣ ΠΟΥ ΝΗΣΤΕΥΕ ΚΑΤΑ ΤΗΝ ΔΙΑΡΚΕΙΑ ΤΗΣ ΘΗΤΕΙΑΣ ΤΟΥ ΣΤΗ ΣΥΜΗ, ΔΕΝ ΜΠΟΡΟΥΣΕ ΝΑ ΑΝΤΑΠΕΞΕΛΘΕΙ ΟΙΚΟΝΟΜΙΚΑ ΣΤΗΝ ΑΓΟΡΑ ΦΑΓΗΤΟΥ ΚΑ
+
„A runcă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54, 25).
Mă întorc cu gândul nostalgic în urmă cu câțiva ani, când îmi efectuam stagiul militar în îndepărtata Symi. Evenimentul minunat pe care urmează să vi-l povestesc s-a petrecut în timp ce mă aflam în postul de gardă militară al Mănăstirii Panormitului (n.r. - Sfântul Arhanghel Mihail) și mi s-a arătat, într-un mod cu totul viu, îndrăzneala pe care o are Arhanghelul Mihail din Symi la tronul lui Dumnezeu.
Pentru a înțelege cititorul cele ce urmează, trebuie să menționez că în acea vreme mănăstirea era unită de orașul Symi prin drumul actual, care pe atunci era încă în majoritate neasfaltat, iar din cauza ploilor de iarnă de multe ori devenea aproape de necirculat. Singurele vehicule care îndrăzneau să circule pe acolo în perioada iernii erau cele agricole, care transportau muncitorii mănăstirii, dar și jeep-ul militar care ne aproviziona cu alimente. De asemenea, cele două magazine ale mănăstirii, care acopereau nevoile închinătorilor pe timpul verii, rămâneau închise pe timpul iernii. Am așteptat odată o săptămână alimentarea postului de gardă, lucru pe care îl asigura unitatea noastră.
Se apropia Postul Mare , mai exact trecea săptămâna lăsatului sec de brânză. În aceste zile îmi amintesc că mă preocupa intens problema postului care urma să înceapă curând. Rația zilnică de hrană nu prevedea fructe de mare (caracatiță, kalamar, sepie ș.a.) pentru perioada Postului Mare (n.r. - mâncare de post foarte des consumată în Grecia). Desigur că mă gândeam că va fi mult mai ușor pentru zilele săptămânii, deoarece proviziile postului de gardă în materie de paste făinoase și legume erau bogate. Pentru sâmbătă și duminică, însă, nu puteam să mănânc nimic din fructele de mare amintite mai sus, din simplul motiv că erau... inexistente. Nu aveam nici o soluție, pentru că nu exista nici o modalitate să cumpăr din oraș și nici bani nu aveam. Așa că am decis să „ofer” această problemă a mea Arhanghelului.
Am avut marea binecuvântare să-mi permită programul militar zilnic vizita la Mănăstirea Arhanghelului și, desigur, participarea la Sfintele Slujbe , pe care le săvârșea în acei ani cu multă evlavie fericitul stareț Gavriil.
Se lumina de ziuă în sâmbăta Săptămânii Albe. Cum am auzit clopotele Utreniei, am pornit de la postul de gardă înspre mănăstire. În timp ce mergeam, pășind pe mica plajă ce se găsește acolo, am sesizat ceva ce m-a făcut să rămân nemișcat și fără glas. Exact în momentul când valul s-a ridicat deasupra nisiului fin, la doar doi metri distanță de mine, am văzut o uriașă caracatiță, avea sigur peste două kilograme, cum se rostogolea extenuată. Era prima oară când vedeam așa ceva și nu puteam să cred! Neîncrezător, m-am aplecat și am luat de jos caracatița găsită pe neașteptate, ca să mă asigur că nu visam. Am îndepărtat-o de apa mării și, plin de recunoștință, mi-am continuat drumul către mănăstire .
Am intrat cu emoție în biserică și am stat cu teamă în fața icoanei făcătoare de minuni a Arhanghelului Mihail. I-am mulțumit cu căldură din toată inima mea, pentru că îmi auzise rugăciunea și îmi trimisese acest dar special. După terminarea Utreniei, m-am întors în grabă către locul cu pricina. Am luat caracatița și am împărțit-o în cinci părți, pe care le-am gătit în cele cinci duminici ale Postului Mare care a urmat.
Acest eveniment minunat a târnosit legătura mea duhovnicească cu Sfântul Arhanghel Mihail Panormitul, pe care l-am desemnat ca ocrotitor și conducător al vieții mele de după aceea. Iar darurile pe care mi le-a oferit mai târziu au depășit cu mult mai mult ca valoare duhovnicească și folos hrana marină pe care mi-a dăruit-o în acel neuitat Post Mare .
(Istoricul și minunile Panormitului din amintirile unui soldat)

S tareţul Efrem Katunakiotul avea o deosebită evlavie la Sfântul Nectarie. Adeseori îl pomenea la Sfânta Liturghie, aprinzând lumânări în faţa icoanei lui. Mergea şi se închina la moaştele Sfântului ce răspândeau mireasmă şi care se aflau la chilia părintelui Gherasim Imnograful de la Sfânta Ana Mică [1] . Iar atunci când avea o mare nevoie, îi ruga pe părinţi să i le aducă la Katunakia, pentru binecuvântare. Când îl întrebau părinţii de ce Sfântul Nectarie este considerat un sfânt atât de mare, Stareţul răspundea: „Pentru că încă şi astăzi mai este clevetit”.
Odată, Părintele Efrem a observat că grâul pe care îl aveau în magazie era plin de gărgăriţe. Fiind singur cu stareţul Nichifor, care era bolnav, îi era foarte greu să procure alt grâu. Atunci s-a rugat la Sfântul Nectarie, a făcut semnul Sfintei Cruci cu o bucată de vată deasupra moaştelor lui şi a pus-o în grâu, după care nu s-a mai îngrijit de el. După câtva timp, atunci când a fost nevoie să macine grâu pentru a face pâine, acesta era foarte curat. Sfântul Nectarie făcuse minunea! De asemenea, o deosebită evlavie avea Stareţul la
Sfântul Mare Mucenic Mina şi la Cuvioasa Muceniţă Irina de Hrisovalant. Îi pomenea la Sfânta Liturghie, punând cereri fie pentru ca Sfântul Mina să-i găsească vreun lucru pe care îl căuta, fie pentru ca Sfânta Irina [2] să aducă pacea acolo unde era nevoie.
Altădată, râvnitorul Efrem, pe când era tânăr preot dorea să păstreze şi după Sfânta Liturghie rodul duhovnicesc al acesteia. A cerut deci de la ceilalţi bătrâni ai Katunakiei să anuleze trataţiile şi discuţiile nevinovate de după Sfânta Liturghie, care sting flacăra ei duhovnicească. Însă aceia s-au împotrivit.
„M-am înfuriat”, spunea Stareţul. „Două-trei zile m-a luptat ţinerea de minte a răului. În cele din urmă, fiind aprins de râvnă, m-am rugat spunând: «Sfinte Vasile, Sfinte Teodore Studite, Sfântă Irina a Hrisovalantului, eu mă lupt pentru toate despre care voi învăţaţi, şi acum acesta este rodul de care mă bucur?» . Şi îndată sufletul meu s-a umplut de pace şi dragoste față de toţi părinţii. Şi am avut sentimentul că am dobândit o mare biruinţă. Timp de trei zile am simţit prezența unei copile de doisprezece ani, care era Maica Domnului.
( Ieromonah Iosif Aghioritul , Stareţul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 86-88)

Cuviosul Părintele nostru Nil a vieţuit în Sfântul Munte al Athonului . La anul 1813 au început jefuirile tâlhăreşti în Sfântul Munte. Această urgie, văzând-o mai înainte Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi purtând grijă pentru călugării cei din Sfântul Munte al Athonului, a trimis pe robul său, Preacuviosul Părintele nostru Nil, Izvorâtorul de mir, care s-a arătat în multe feluri unui monah pe nume Teofan, pe care l-a vindecat de două patimi cumplite.
Acest Teofan a venit în Sfântul Munte pe la anul 1805 şi a rămas în Schitul Kavsocalivia unde a fost făcut rasofor. De aici s-a dus la Mănăstirea Rusikon , iar de acolo l-au trimis la metoc. Aici i-au venit ispite sufleteşti şi trupeşti şi, negăsind tămăduire aici, s-a dus în Capadocia, unde a fost tămăduit de la un cucernic preot. Acolo a căzut în alte ispite; de aceea a venit iarăşi în Sfântul Munte.
Neputând să vieţuiască nici cu stareţ sau nici cu altcineva, pentru că nu-l primea, se afla în mare nedumerire. Într-una din zile s-a dus să adune sulfină în apropierea schitului Kavsokalivia şi acolo era o colibă veche unde a văzut un bătrân necunoscut (acesta era Sfântul Nil). Şi închinându-se, au vorbit împreună. Intrând în colibă, Teofan privea cu uimire, iar bătrânul i-a zis: „Ce te uiţi? De voieşti să vieţuieşti aici, eu voi purta grijă de cele de nevoie”. Şi Sfântul a ieşit afară făcându-se nevăzut, iar Teofan a căutat să-l afle, dar nu l-a găsit, ci a simţit numai o bucurie în inima lui şi a vrut ca să rămână acolo, aducând cu osteneală cele spre hrană de la schit.
Părinţii de la Kavsocalivia şi de la Chilia „Întâmpinării Domnului” ştiau din auzite că în
peşteră se află Moaştele Sfântului, dar nu îndrăzneau să le caute fiindcă se spunea că doi călugări s-au dus să sape ca să afle Moaştele Sfântului şi săpând, a căzut o piatră de sus şi a sfărâmat piciorul unuia. Celălalt a alergat la mănăstire ca să aducă ceva şl să-l ridice. Sfântul s-a arătat fratelui celui rănit în chipul unui călugăr străin şi l-a întrebat ce a pătimit; iar el i-a spus pricina.
Sfântul, apucând piciorul lui l-a tămăduit şi i-a zis: „Altă dată nici tu şi nici altcineva să nu vină aici să sape; apoi s-a făcut nevăzut. Iar cel tămăduit cu bucurie s-a dus şi s-a întâlnit cu tovarăşul lui ce se întorcea cu pătura şi i-a spus lui toate. De atunci nimeni nu mai îndrăznea să caute Moaştele Sfântului Nil .
După vindecarea lui Teofan şi porunca Sfântului ca să deschidă poteca pentru a putea merge cei ce aveau evlavie, pentru sănătatea sufletească şi cea trupească, unii dintre fraţi, auzind despre minunile Sfântului, au luat binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Marea Lavră şi au început să sape temelia unei biserici ca să o zidească. Acolo au găsit preaslăvitele Moaşte ale Sfântului în anul 1815, la 7 mai, şi au dat de ştire Marii Lavre. Apoi au venit doi părinţi, care au luat Sfintele Moaşte şi le-au dus la mănăstire. Dar falca Sfântului, au lăsat-o la chilie, fiindcă s-a nevoit acolo, iar părintelui Teofan i-au dat o bucată mică din glezne.
( Cuviosul Nil Athonitul , Învăţături şi proorocii , editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 5-7)

Într-o mănăstire din Thessalonic era un
ieromonah care s-a avântat în lupta pentru dobândirea virtuții. Stând acolo, nevoitorul cucerniciei a fost încercat de o boală. Era o boală grea, cunoscută ca algocefalee sau durere de cap cronică. Starea lui era așa de gravă încât, fără un anume leac, moartea ar fi fost aproape sigură.
Deși moartea a fost amânată o vreme, durerea de cap nu a încetat. La început, durerile apăreau din când în când, cam o dată pe lună. Cu vremea însă, simptomele bolii se arătau de două sau trei ori pe lună. Mai apoi durerea revenea des și tot mai puternică. Starea aceasta a durat vreme de șapte ani fără contenire, ba chiar înrăutățindu-se.
Bolnavul părea că își pierduse simțirile, văzându-se că este tulburat după felul cum gemea. Din nou, moartea părea de neocolit, dar de data aceasta bolnavul nu mai voia nici un tratament sau medicament. Cum avea să se termine această boală? Ieromonahul nu mai avea nici o nădejde să scape cu viață. Socotind că boala sa îl va duce la moarte, și-a îndreptat gândurile numai asupra vieții viitoare. Cu suspine și lacrimi către Dumnezeu, căuta o pocăință adevărată .
Se învinuia pe sine pentru nepurtarea sa de grijă și pentru greșelile sale, dar se și temea, căci nu avea cui să împărtășească mâhnirea lui sau pe cineva care să se roage pentru tămăduirea sufletului său. Atunci și-a adus aminte de o veche cunostință, un prieten, răposatul
Arhiepiscop Grigorie Palama. Și-a amintit de sfințenia ierarhului și de felul cum păstorea turma sa plin de dumnezeiască insuflare . Îi părea tare rău că nu fusese de față când fericitul bărbat se mutase la Domnul. Atunci s-a gândit întru sine: „Dacă m-aș fi aflat acolo, ca să aud cele din urmă cuvinte ale sale și să primesc sfânta sa binecuvântare, această amintire mi-ar fi fost ocrotire și armă de apărare”.
Deci, jelindu-și starea nenorocită, ieromonahul a adormit și îndată a avut o vedenie pe care a istorisit-o.
„M-am văzut în altarul bisericii Sfântului Dimitrie cel Minunat. Acolo am zărit un strălucit ierarh care stătea înaintea Sfintei Mese și săvârșea Sfintele Taine . Atunci am îngenuncheat înaintea lui și l-am rugat să-mi dea sfânta sa
binecuvântare . Însă el părea că nici nu aude cererea mea, căci mintea îi era cu totul cufundată în slujirea Tainelor și atenția îndreptată asupra Sfintei Mese. Dar, după scurtă vreme, el s-a întors către mine și și-a pus mâna dreaptă pe creștetul meu, chiar în locul unde mă durea mai tare. Apoi a făcut semnul Sfintei Cruci și din degetele sale parcă a curs ulei sfințit cu care mi-a uns fața.”
Aceasta a fost vedenia ieromonahului. Când s-a trezit din somn, orice urmă de deznădejde, mâhnire și întristare a pierit. Nu a mai suferit de dureri de cap ori de altceva . Deci a mulțumit din inimă Domnului și slujitorului Său, Grigorie.
( Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 122)

În căsuța albă a maicii Serafima de la Mănăstirea Războieni e liniște în răcoarea dimineții. Doar vrăbiile ce s-au aciuat în cireșul de lângă poartă piuie încet din timp în timp. Măicuța a ieșit pe micul cerdac și le pregătește firimituri dintr-o felie de cozonac. „Din mâncare gust de trei ori și mai dau și la vrăghii, că toate-s flămânde”, îmi zice bucuroasă.
Pe tocul ușii, dintr-o icoană prinsă într-un cui, Împărăteasa Cerurilor ne cercetează. „Maica Domnului este Stăpâna casei mele”, spune maica Serafima, citindu-mi întrebarea de pe buze.
„Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul Maicii Domnului”
„Maricică, să te ferească Dumnezeu de dușmani și pe Maica Domnului să n-o lași, măcar de-acum înainte, că ai de tras, Maricică. Când ești liberă, lasă toate și citește acatistul. Dacă n-ai timp să-l termini, că ai servici, pune semn și-l scoți în capăt mai târziu. Ai să ai o bucurie...! Îmi spune șoptit: eu citesc cinci-șase-șapte. Citesc multe și nu văd bine, dar așa mă nevoiesc, cad de somn jos și iarăși o iau de la capăt, ca să le meargă bine la maici, la prășit, să nu se sfădească, să fie fără zavistie, fără răutate. Și când mergi pe drum, ori ești acasă, așa să zici: Maica Domnului, ajută-mă! Cine o strigat-o pe Maica Domnului, i-o fost bine!”.
„Maica Domnului și pe omul care a greșit l-o scos”
„Am plâns, Maricică, că omul nu te știe și oamenii nu te înțeleg. Dar să știi că Maica Domnului știe pe omul care face rugăciunea. Să cauți Acatistul Maicii Domnului, că Ea este foarte milostivă. Ea și pe omul care a greșit l-o scos. Și noi, cam așa suntem toți, ca niște tâlhari”.
Minunile Maicii Domnului dintr-o carte pe care o termină și o reîncepe mereu le împărtășește tuturor celor care-i calcă pragul. Fiindcă „omul trebuie să știe și să cunoască cum lucrează diavolul”. Așa am avut și eu bucuria de a asculta o povestioară pe care mi-a spus-o de două ori, la începutul și la finalul întâlnirii noastre.
Povestea tâlharului care se ruga Maicii Domnului
Era cândva un tâlhar pe care îl pândea diavolul ca să-l omoare. Dar nu putea, fiindcă tâlharul se ruga totdeauna la Maica Domnului. S-a întâlnit în pustie diavolul cu un călugăr. Acesta din urmă îl întreabă: Ce faci? / Nu mai pot, zice diavolul. Dar de ce? / De când pândesc pe tâlhar, că îi dau masă, și îi dau dormitoare și de toate și nu-l găsesc liber o dată, ca să nu citească, să nu facă rugăciunea – că l-aș omorî, să-l duc la diavoli, că-i al nostru. Atunci călugărul i-a zis: Știi ce, nu-l mai necăji. În numele Domnului și al Maicii Domnului, piei! Și s-o făcut fum și cenușă.
Multe povestioare cu tâlc a adunat maica Serafima în traista anilor, pentru a le dărui celorlalți, spre folos și înviorare sufletească. Și nimeni nu pleacă de la cuvioșia sa nemângâiat. Îmi mărturisește că inimii sale îi este drag să stea în biserică, dar acum nu mai poate să meargă, căci o dor picioarele. Dar așa a găsit undeva, într-o carte, că și atunci când stai acasă, inima să-ți fie la biserică. Și așa este. Când mai ajunge la icoana Maicii Domnului, o prinde în brațe, o sărută și zice: Am venit iarăși, Maica Domnului, dacă mi-ai dat un pic de putere. Primește și nevrednica mea rugăciune pentru maici și pentru lume și nu depărta mila și bunătatea Ta de la noi. Amin!

Cuviosul Meletie Sihastrul, de la Sihăstria Stânişoara din Argeş (secolul XVII)
Cuviosul Meletie era unul din cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mănăstirii Cozia. El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase zile se nevoia în peşteră, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu şi primea Trupul Domnului.
Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până astăzi „Izvorul lui Meletie”.
Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Osemintele sale au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera se păstrează până astăzi. Aici vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări.
Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 199)

Sfântul Grigorie Decapolitul
 

Considerat sfânt încă din timpul vieţii pământeşti, mormântul Sfântului Grigorie a devenit într-un timp foarte scurt loc de pelerinaj pentru credincioşi. Osemintele sfântului au fost depuse în mănăstirea întemeiată de ucenicul său, Iosif Imnograful, în Constantinopol. În acest lăcaş de cult au rămas moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, probabil până în 1453, când capitala Bizanţului a fost cucerită de turci. Potrivit tradiţiei, aflându-se de cinstirea de care se bucura Sfântul Grigorie Decapolitul în rândul credincioşilor, boierii Craioveşti, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, ctitorii Mănăstirii Bistriţa Olteană, 'au adus cu multă cheltuială sfintele moaşte ale Cuviosului Grigorie la ctitoria lor, în ultimul deceniu al secolului al XV-lea. Până astăzi se află făcător de minuni, precum şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are, iar cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţă, află folos şi tămăduire, atât trupeşte, cât şi sufleteşte' (Vieţile Sfinţilor pe luna Noiembrie). Mai târziu, banul Barbu Craiovescu s-a călugărit în ctitoria sa, primind numele de Pahomie.
În vremuri de primejdie, moaştele erau ascunse într-o peşteră din apropiere, precum s-a întâmplat în iarna anului 1610-1611, când ungurii lui Gabriel Bathory au pătruns în Ţara Românească, iar mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat la noi din cauza turcilor, s-a îndreptat spre Mănăstirea Bistriţa, unde stareţul Teofil l-a primit şi l-a adăpostit în peştera unde se aflau moaştele. Cu acest prilej, mitropolitul Matei al Mirelor a fost rugat să scrie viaţa, acatistul şi paraclisul sfântului pentru că monahilor din aşezământul de la Bistriţa le era necunoscută viaţa ocrotitorului lor.
Tămăduitor şi izbăvitor de ciumă, secetă sau holeră
De-a lungul timpului, generaţii de voievozi, boieri şi credincioşi au îngenuncheat la racla Sfântului Grigorie, pentru ca acesta să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi izbăvirea de neputinţele trupeşti şi sufleteşti. În anul 1765 a izbucnit o mare ciumă în Bucureşti, iar domnul Ţării Româneşti, cunoscând puterea tămăduitoare a moaştelor Sfântului Grigorie Decapolitul, a mers la mitropolie pentru a-l ruga pe ierarh să le aducă. La 1 mai au fost aduse la mitropolie moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, de unde, împreună cu Domnul, cu înaltele feţe bisericeşti şi boierii, au pornit în procesiune prin Bucureşti, rugându-se toţi şi nădăjduind că-i va scăpa de ciumă. Timp de doi ani, episcopul Râmnicului era obligat ca în Săptămâna Luminată să aducă racla Sfântului Grigorie şi să fie lăsate în Bucureşti până la Înălţarea Domnului. În vara anului 1779, fiind în ţară secetă mare şi lăcuste, episcopul Chesarie al Râmnicului şi numeroşi clerici au însoţit până la Craiova moaştele sfântului într-o procesiune. Dacă un bolnav pierdea nădejdea în vindecare, singura-i scăpare era să vină la Mănăstirea Bistriţa şi să rămână mai mult timp în apropierea sfintelor moaşte, aşa cum a făcut Hagi Stan Jianu, care în 1791 şi-a trimis fiul, bolnav de friguri, la mănăstire, 'să-l las acolo câtăva vreme, fiind şi alte sfinte moaşte şi sfetii Grigorie... doar va face Dumnezeu vreo minune', se arată într-un studiu închinat minunilor Sfântului Grigorie Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa Olteană, de către Dragoş Petroşanu, căzut pe câmpul de luptă de la porţile Odessei, în 16 octombrie 1941, în războiul pentru reîntregirea pământului românesc.
Între anii 1812 şi 1813, în timpul ciumei lui Caragea, s-au adus la Bucureşti moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul 'şi s-a cunoscut în faptă ajutorul, că au început boala a scădea până s-au şi contenit mai de tot'. Mai târziu, în anul 1831, a izbucnit la Craiova epidemia 'cholera morbus', necunoscută în acele vremuri pe meleagurile româneşti. Pentru aceasta s-au chemat moaştele sfântului de la Bistriţa pentru mântuirea oraşului, procesiune pe care credincioşii craioveni au întâmpinat-o cu mare bucurie, iar toată oştirea română a făcut o mare paradă.
Un călător străin, vizitând în 1859 Ţara Românească, a trecut şi pe la Mănăstirea Bistriţa, unde între altele menţiona că în aşezământul monahal se află 'sântele relici (moaşte) ale sântului Grigorie Decapolitul, ce sunt în mare veneraţiune în toată Oltenia. La marile calamităţi le scoate cu o deosebită pompă, spre a potoli mânia cerească'.
Descrierea unei procesiuni pentru încetarea secetei
În vara anului 1904, moaştele Sfântului Grigorie au fost purtate în procesiune prin oraşele şi satele vâlcene pentru potolirea secetei care bântuia ţinutul, procesiune la care a luat parte şi episcopul Râmnicului. 'Ne adunasem noi mazilii Gorjului la isprăvnicie, să ne ducem întru întâmpinarea sfintelor moaşte ale Sfântului Grigorie de la Bistriţa, care fuseseră cerute de popor stăpânirei, căci dase Dumnezeu o secetă cumplită. Pământul căscase crăpături înspre măruntaiele lui, livezile şi holdele începuseră a se usca supt vipia de foc a soarelui, iar pădurile se aprindeau din te miri ce. Am făcut rost de un car mai frumos şi de patru juncani tineri, porumbaci în păr şi de curând învăţaţi la jug, ca să putem căra racla cu sfântul. Am luat pe sfânt în primire de la Mănăstirea Polovragilor, cea aşezată la cheia Olteţului. Patru călugări bătrâni şi stareţul străjuiau racla, pe de lături mergeam noi mazilii, călări, făcând gardă de cinstire sfântului, mai pe alăturea cu noi mergeau călugării ceilalţi, iar pe urmă tot poporul. Aşa treceam din sat în sat. Când am ajuns la câmpul Cărbuneştilor, după ce trecusem de conacul Bengeştilor, a început a se îngreuna din ce în ce racla cu sfântul, parcă cineva nevăzut, dar greu, se tot urca în car. Juncanii se opinteau din răsputeri, apoi au stat obosiţi şi fără puteri. Oamenii au căutat prin împrejur ceva necurat şi au găsit într-un puţ un om mort, căruia i s-au făcut legiuitele slujbe şi a fost îngropat, după care juncanii au urnit carul cu racla sfântului care le părea acum uşoară, căci jugul sta la jumătatea grumazului ca şi cum n-ar fi avut vreo greutate. Aşa l-am dus pe Sfântul Grigorie la Târgu Jiu şi l-am băgat în Biserica Domnească din Piaţa Mare, unde i s-a făcut priveghiu şi slujbă mare zi şi noapte. După asta s-a îndurat Dumnezeu şi a deschis jghiaburile, căci a plouat trei zile încheiate. (...) Şi a ascultat Dumnezeu rugăciunile cuvioşilor călugări şi ale poporului obidit şi în mare lipsă pentru slăvirea fericitului său ales întru aleşi, Sfântul Grigorie de la Bistriţa, care a cerut îndurarea Celui prea slăvit în veci', a notat scriitorul oltean Nicolae al Lupului despre o astfel de procesiune din judeţul Gorj.
O singură dată s-a încercat strămutarea moaştelor Cuviosului Grigorie de la Mănăstirea Bistriţa. Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1948, când membrii Sfântului Sinod au hotărât ca sfintele moaşte să fie strămutate la Catedrala episcopală din Râmnicu Vâlcea. Dar credincioşii din apropierea Mănăstirii Bistriţa, fiind foarte legaţi duhovniceşte de sfântul lor drag, s-au opus cu multă îndârjire, unii ţineau post şi înălţau rugăciuni la racla sfântului, iar alţii se aşezau de-a lungul drumului.
Controverse cu privire la anul morţii Sfântului Grigorie Decapolitul
În literatura hagiografică românească, viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost cercetată mai mult cu privire la aducerea moaştelor Sfântului Grigorie la mănăstirea vâlceană Bistriţa sau cu privire la minunile săvârşite de sfânt şi mai puţin cu privire la cercetarea vieţii sale. Sfântul Grigorie a avut un rol important în ultima fază a luptelor iconoclaste.
A fost părintele duhovnicesc al lui Iosif Imnograful, care s-a dus la Roma pentru a-i arăta papei situaţia Ortodoxiei şi pentru a-i cere ajutorul în disputa iconoclastă.
Există în literatura de specialitate mai multe controverse cu privire la datarea exactă a trecerii la Domnul a Sfântului Grigorie Decapolitul. De exemplu, 'Biographical Dictionary of the Saints', London, 1924, Enciclopedia Catholica, vol. VI, arată că anul trecerii la Domnul este 817, sau alţi cercetători dau alţi ani, precum 826. Un studiu amplu despre viaţa Sfântului Grigorie Decapolitul a fost publicat în anul 1926 de către savantul catolic ceh Francis Dvornik, care a demonstrat că în afară de biografia Sfântului Grigorie scrisă de Ignatie Diaconul, mai sunt câteva surse care vin să completeze puţinele date istorice. Lacunele din biografia realizată de Ignatie Diaconul sunt completate de 'Viaţa Sfântului Iosif Imnograful', pe care a compus-o unul dintre ucenicii lui, Ioan, în care se precizează ziua şi anul trecerii la Domnului a Sfântului Grigorie Decapolitul: 20 noiembrie 842.

Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povestește cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah Ilarion Ionică din Mănăstirea Sihăstria și cum i-a vestit sfârșitul cu un an înainte.
În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obște. Acolo a fost lovit la un picior și rana s-a cangrenat, încât suferea mult și era îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziuArhimandritul Cleopa.
Într-o noapte, plângea de durere în patul său și se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluiește-mă și-mi ușurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului!”. După puțin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în chipul unei doctorițe din Târgu Neamț și îl întrebă:
‒ De ce plângi, părinte Ilarion?
‒ Doamnă doctoriță, mi-am rupt piciorul și mă doare greu. Simt că voi muri curând și plâng că nu m-am pocăit.
După ce doctorița aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:
‒ Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior și vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni...
Apoi a plecat acea sfântă femeie și bătrânul a adormit liniștit. Era Maica Domnului.
Dimineață bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică și a spus tuturor minunea Maicii Domnului. A mai trăit exact un an de zile, iar la Duminica izgonirii lui Adam din Rai părintele Ilarion și-a dat sufletul în mâinile Domnului și a fost petrecut de obștea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Istorioare duhovnicești, Sfânta Mănăstire Sihăstria, 2002, pp. 30-31)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Νέο Θαύμα Αγίου Ραφαήλ - Το έμβρυο που δεν φαινόταν και η καρδούλα που δεν χτυπούσε
Aș vrea să vă împărtășesc minunea pe care a mijlocit-o Sfântul Rafael pentru mine. Sunt Elena X. din Alexandria Imathias.
În noiembrie 2011 am aflat în urma unui control ginecologic că sunt însărcinată cu al doilea copil al meu. Mi-a spus doctorul că trebuie să vin în următoarea lună, în decembrie, să ascultăm cum bate inimioara bebelușului.
Timpul a trecut și a venit ziua în care trebuia să facem examenul medical pentru a putea auzi inimioara copilului. Mergem la doctor, mi se face controlul respectiv, însă nimic. Pântecele îmi crescuse mai mult decât la prima sarcină, însă era gol. Nu se vedea nimic. Eu şi soţul meu am îngheţat. L-am auzit pe doctor spunându-ne că nu aude inimoara bebelușului și nu vede nici un embrion înăuntru. Ne-a chemat în biroul său și ne-a spus că trebuie să intervină medical, printr-un chiuretaj, ca să nu rămână în interiorul uterului oarecare rămășițe, deoarece este periculos și mi-ar putea provoca septicemie sau chiar moarte.
Era marți când s-au întâmplat toate acestea. Ne-a făcut o programare după trei zile. Pe durata acestor zile, am fost extrem de îngrijorați. I-am dat un telefon unui părinte din Asociația „Sfântul Rafael” (Ano Souli Marathonos), pe care-l cunoșteam doar din convorbirile noastre telefonice. Cu multă durere i-am povestit tot ce se întâmplase și l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine și bebelușul meu. Acela m-a încurajat și mi-a dat puțină putere. Mi-a zis să nu deznădăjduiesc, ci să am credință în Dumnezeu și în Sfinții Lui.
Mi-a spus că se va ruga, dar să mă rog și eu, să-l chem în ajutor pe Sfântul Rafael să preia situația și să spun Sfântului: „Sfinte Rafael, mergi tu înainte și eu te voi urma!”. Acest lucru l-am și făcut. A venit și ziua de vineri și am mers la doctor să facem intervenția. Ajungând la spital, am aflat că doctorul respectiv era la chirurgie, deoarece asista la o naștere. Am așteptat puțin timp împreună cu soțul meu și cu o prietenă.
La un moment dat, medicul meu l-a sunat pe responsabilul de la recepție, întrebând dacă am sosit. Aflând că sunt deja acolo, mi-a spus să aștept să mă consulte din nou, ca să îmi dispară orice îndoială, și apoi să facă intervenția. Am început examinarea. Soțul meu, sigur pe el că nu există bebeluș înlăuntrul pântecelui meu, a rămas afară și mă aștepta. Când a pus doctorul aparatul pe burta mea, ce să vadă! Puteam vedea bebelușul și inimioara îi bătea normal! Doctorul s-a pierdut cu firea. Mi-a refăcut echografia de două-trei ori, apoi a ieșit afară năucit, a mers în biroul său și s-a uitat pe istoricul meu medical. De unde să fi știut bietul de el că Sfântul Rafael intervenise... După puțin timp, s-a întors în cabinetul de consultație, l-a chemat și pe soțul meu înăuntru și ne-a anunțat că intervenția nu poate să se producă, deoarece copilașul există, se vede clar în uter, iar inimioara lui bate cât se poate de normal. Bucuria noastră a fost așa de mare, încât nu se poate descrie în cuvinte!... Eram foarte, foarte fericiți!
Primul meu gând atunci când am ieșit din spital a fost să merg să aprind o lumânare de mulțumire Sfântului Rafael! I-am mulțumit Sfântului Rafael din toată inima noastră pentru minunea pe care o mijlocise pentru noi. Acum este ocrotitorul meu, așa cum sunt și Sfântul Arhanghel Mihail și Preasfânta Fecioară Maria.
Îi voi mulţumi Sfântului Rafael toată viaţa mea!
Sfântul Rafael, în afara faptului că este ocrotitorul celor bolnavi, este şi ocrotitorul femeilor însărcinate. La fel ca mine, multe femei au simţit prezența Sfântului, multora li s-a arătat în vis, îndemnându-le să-l cheme în ajutor pentru a le proteja, atât pe mame, cât și pe copiii din pântecele lor, pentru a avea o naștere ușoară

Candva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.
Între timp, salvatorii încercau să îndepărteze rocile căzute. Scoteau încontinuu mulți oameni morți. La un moment dat, au auzit din adâncuri o voce:
‒ Aveți grijă, trăiesc! Săpați cu atenție, pentru că deasupra mea sunt două pietre. Dacă vor cădea, mă vor omorî.
Uimiți, salvatorii au săpat cu grijă din părțile laterale și au găsit pe omul acela viu. Era soțul doamnei Arghiros!
Spre nedumerirea tuturor, întrebându-l cum a supraviețuit atâtea zile fără hrană, el a răspuns:
‒ În fiecare zi, cineva îmi dădea, fără să-l văd, o pâine, o sticluță cu vin și o lumânare mare aprinsă, ce strălucea în fața mea. Așa mâncam, în afară de trei zile când nu am mâncat nimic, nici lumină nu am văzut și m-am amărât mult, deoarece am crezut că pentru păcatele mele s-a oprit mâna lui Dumnezeu să mă ajute. Și în timp ce așteptam să mor de foame și sete, am văzut din nou lumânarea aprinsă, pâinea și vinul, ca întâia oară. Am slăvit pe Dumnezeu, Care nu m-a părăsit până la sfârșit.
Plini de admirație au slăvit atunci toți pe Dumnezeu.
Evenimentul de mai sus arată marea importanță a Sfintei Liturghii pentru viața noastră. Sfânta Liturghie este lucrarea cea mai mare pe care putem să o facem pe acest pământ. Și nu aduce foloase doar celor vii, ci și celor adormiți. „Pentru că Atotbunul Dumnezeu este învins de iubirea Lui de oameni, spune Sfântul Ioan Damaschinul. Și Se va învinge în continuare, până în momentul răsplății ultime la A Doua Venire, unde se termină timpul ajutorului. Până atunci, El vrea ca fiecare să se grăbească la ajutorul dat aproapelui lui și toți să facem fapte bune între noi, atât față de cei vii, cât și față de cei adormiți.
Biserica oferă Sfânta Liturghie totdeauna și pentru cei adormiți, pentru că aceasta mulțumește într-o măsură foarte mare pe Domnul. Dacă acesta nu era un lucru primit în fața lui Dumnezeu, ar fi desigur de mult părăsit. În mod contrar însă, purtătorii de Dumnezeu părinți și dascăli ai Bisericii validează această lucrare și îi dau o și mai mare valoare, accentuând marele câștig pe care îl au sufletele celor adormiți de la prinosul Sfintei Liturghii și al tuturor rugăciunilor și milosteniilor noastre pentru ele”.
„Dacă nu ai apucat, cât trăiai, să-ți pui în ordine toate cele legate de sufletul tău, spune Sfântul Ioan Hrisostom, spune-le celor din familia ta să îți trimită după moarte lucrurile tale (bagajele tale). Să te ajute, cu alte cuvinte, cu fapte bune: milostenii și Sfinte Liturghii. Nu cumva să se omită ceva din acestea. Pentru că la învierea morților vom fi acuzați de către rudele noastre că am neglijat să facem cele de trebuință pentru ei.”
Pe direcția aceasta vin să ajute și cele 40 Sfinte Liturghii pentru vii și pentru adormiți. Să facem acest lucru toți dintre noi, dar într-un mod corect. Nu doar să achităm și să dăm un pomelnic preotului. Ci cu participarea noastră reală la Sfânta Liturghie, până când „pe voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Amin!”

Demult , o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil.
Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea.
S-a adunat multă lume.Toți strigau: „A căzut un copil!”. Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe:
- Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?
- Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul.
- Care bunicuț?
- Cel din geamantanul bunicuței.
Au venit acasă.
- Bunicuțo deschide geamantanul!
Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins.
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp.175-176)

Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001 a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”. Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi de la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi. Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuia să-i asigure securitate şi asistenţă medicală. Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare, pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul, eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe Pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3.00 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Sfântul Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine”. Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi nu mai există acel fibrom. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă mi se pare incredibil - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!
(Gheorghiţa Ozunu, Bucureşti)
(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 140-142)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Ἡ Θεία Κοινωνία θεραπεύει
Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștadt (1829-1908), sfânt contemporan foarte iubit al Rusiei nordice, s-au întâmplat prin intermediul Sfintei Împărtășanii. Puterea vindecătoare se manifesta în primul rând în timpul împărtășirii cu Preacuratele Taine. Cu profunda credință pe care o aveau, bolnavii se împărtășeau cu adevărat „spre tămăduirea sufletului și a trupului”.
Preotul Vasilios Soustin povestește cum, pe vremea când era foarte tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză a laringelui. Profesorul Simanofski a constatat că bolnavul mai trăiește doar zece zile. Părintele Ioan se afla atunci în Kronștadt. I-au trimis o telegramă. În cinci zile părintele a ajuns la ei.
‒ De ce nu m-ați înștiințat că s-a îmbolnăvit așa de grav? Aș fi adus împreună cu mine Sfânta Împărtășanie.
Și, întorcându-se către bolnav, l-a întrebat:
‒ Crezi că pot să te ajut, cu puterea lui Hristos?
Acela a făcut un semn afirmativ. Atunci omul lui Dumnezeu a suflat asupra gurii bolnavului de trei ori, în semnul Sfintei Cruci.
‒ Vino la Kronștadt să te împărtășesc cu Preacuratele Taine. Te voi aștepta...
Când doctorul a aflat acest lucru, a spus că bolnavul va muri pe drum. Bolnavul a mers într-un final la Kronștadt, unde sfântul l-a împărtășit. A rămas acolo două zile. Toate rănile lui s-au închis și doar vocea îi era încă slăbită. Când s-a întors acasă, doctorul s-a mirat.
‒ Acest lucru este nemaivăzut. Este o minune vădită! a mărturisit pacientul în fața tuturor.
Bărbatul, care fusese pe moarte, a mai trăit încă 25 ani!
∞
În biografiile vechi ale sfântului se menționează și următorul caz de vindecare a unui femei în vârstă, după cuminecarea cu Sfintele Taine.
‒ Să vă împărtășiți, o sfătuia părintele Ioan de Kronștadt, și Domnul vă va face bine.
‒ Sunt foarte în vârstă, spunea bolnava, și de aceea nu voi putea fi vindecată.
‒ Nu este treaba noastră să știm timpurile și intențiile lui Dumnezeu, a răspuns părintele.
‒ S-a împărtășit mai demult, au completat cei din familia ei.
‒ Primii creștini, a mărturisit atunci sfântul, se împărtășeau în fiecare zi și voi nu vreți să vă împărtășiți acum, când aveți așa mare nevoie?
Într-un final, bolnava s-a împărtășit și foarte repede s-a vindecat.
∞
Caracteristică este și vindecarea principesei Zinaida N. Yusupova, care s-a îmbolnăvit de scurgerea sângelui după o naștere prematură. După cum istorisește ea însăși, Sfântul Ioan de Kronștadt a vizitat-o și s-a așezat pe patul ei, spunându-i:
‒ Dacă veți trăi sau nu, aceasta va fi după voia lui Dumnezeu. Dumneavostră însă trebuie să vă pregătiți pentru o nouă viață, prin împărtășirea cu Preacuratele Taine.
‒ Eu, părinte, mă pregătesc să mă împărtășesc înainte de Paști.
‒ Chiar dacă Paștele este aproape, a insistat atunci părintele, nu trebuie să amânați. Sunt pregătit să aduc imediat Sfintele Daruri.
La insistența lui, a primit cuminecarea și, deși se împărtășise cu conștiință curată și bucurie, a adormit șase ore. Când s-a trezit era sănătoasă cu desăvârșire! Profesorul Botkin, cel care îi urmărea îndeaproape starea de sănătate, văzând asemenea schimbare, a rămas pentru mult timp tăcut. Două lacrimi au curs pe fața lui. Mai apoi a murmurat gânditor:
‒ Noi, oamenii, nu am reușit să vindecăm această boală. Numai Domnul!
∞
Același sfânt povestește și următoarele evenimente asemănătoare: „Un om s-a îmbolnăvit de ulcer la stomac. A îndurat nouă zile, fără a primi nici cea mai mică alinare de la medici. M-am rugat cu fierbințeală pentru el zicând: «Doamne, ești Viața noastră! Pe cât de ușor pot eu să mă gândesc la vindecare, pe atât de ușor poți Tu să o dăruiești. Vindecă pe robul Tău, Împărate, de boala lui îngrozitoare!». Mai apoi l-am împărtășit, iar acela a primit Sfânta Împărtășanie cu dreaptă credință. În după-amiaza aceleiași zile s-a însănătoșit, iar seara s-a ridicat din pat. Stăpânul Hristos l-a miluit și i-a redăruit sănătatea. Mă uimesc de puterea dătătoare de viață a Preacuratelor Taine!
În slujirea mea preoțească, am întâlnit multe persoane bolnave care îndată s-au însănătoșit datorită credinței adânci, a pocăinței și a Sfintei Împărtășanii”.

O fată tânară s-a dus să se opereze la spitalul din Simferopol. Starea ei era foarte gravă, iar operaţia era grea şi riscantă. Doctoriţa care urma să o opereze a chemat-o pe mama pacientei şi i-a spus:
- Operaţia e foarte grea şi riscantă. Nu pot să vă garantez nimic. Nu ştiu dacă fiica dumneavoastră va scapa cu viaţă.
Nu exista însă altă opţiune. Tânara a fost dusa în sala de operaţii. Pe tot parcursul intervenţiei chirurgicale mama ei a stat în curtea spitalului şi s-a rugat cu lacrimi în ochi Sfântului Luca şi Sfântului Pantelimon să îi ajute fiica. La un moment dat în faţa ochilor acelei mamei s-a întâmplat ceva uimitor: peretele spitalului a devenit transparent ca un geam. Se vedea sala de operaţii. Pe masa de operaţie era fiica ei şi în jurul ei, doctoriţa împreuna cu echipa ei. Lânga doctoriţă stătea asistenta care îi dădea instrumentele chirurgicale.
Şi ce era mai minunat: lângă doctoriţă i-a vazut şi pe cei doi sfinţi doctori la care ea se rugase. În stânga statea în picioare Sfântul Pantelimon, cu o lumânare mare aprinsă. În dreapta stătea Sfântul Luca, iar el lua din când în când instrumentele chirurgicale de la asistenta şi i le dădea doctoriţei!
Mama fetei era din ce în ce mai uimită. Simţea că rugăciunea ei fusese ascultată. Când s-a terminat operaţia, doctoriţa a ieşit bucuroasă, a chemat-o pe mama fetei şi i-a spus:
- A mers foarte bine, incredibil de bine!
Atunci mama i-a povestit minunea pe care o trăise. Doctoriţa a rămas mută de uimire. Şi-a făcut cruce şi a mărturisit:
- Acum înţeleg! Cât timp am operat şi voiam la un moment dat vreun instrument chirurgical, nu apucam sa i-l cer asistentei, ca îl şi aveam în mâini.
Pro G. D., Simferopol, Crimeea
(Sfântul Luca al Crimeii, minunile contemporane, Editura Sophia, p. 15-16)

Unui bărbat iubitor de Hristos în Babilonul Egiptului, fiind dintre cei în cinste, cu puţini ani în urmă, i s-a încredinţat de către stăpânire grija închisorii, purtându-se bine şi compătimitor cu cei închişi în ea. Numele acestuia nu e nevoie să îl spunem, căci este încă în viaţă. Acest om ne-a povestit nouă cu cele mai înfricoşătoare jurăminte:
„Într-o zi, după ce unii fermecători au fost închişi la mine, intram adeseori să îi anchetez separat, cum este obiceiul celor cărora li s-a încredinţat o astfel de treabă, luând în scris declaraţiile lor şi cuvintele lor, ca să aducem stăpânirii cele referitoare la ei. Unul dintre ei, care era mai bătrân, când a văzut discernământul meu, că mă purtam faţă de ei cu iubire de oameni şi că aveam sentimente de compătimire faţă de toţi cei de acolo, luându-mă deoparte îmi zice în limba thebaică: „Te jur pe tine pe Dumnezeu, Cel care ne-a predat pe noi în mâinile tale, niciodată să nu stai la ancheta noastră, a celor patru fermecători, fără să te împărtăşeşti mai întâi şi să porţi crucea la gât. Căci tovarăşii mei sunt oameni răi şi vor să-ţi facă rău. Dar dacă vei face cum îţi voi spune eu, nici aceştia, nici vreun alt om nu îţi va putea face rău”.
Dacă demonii şi fermecătorii mărturisesc acestea, este limpede că mai nelegiuiţi decât aceştia sunt cei care nu mărturisesc Sfântul Trup al lui Hristos şi care hulesc în fiecare clipă Crucea Lui şi pentru Crucea Lui ne pedepsesc pe noi. La cine mă refer? La vrăjmaşii Crucii (aceşti „vrăjmaşi ai Crucii” sunt arabii, care persecutau creştinii la acea vreme) al căror sfârşit este pierzania (Cf. Filip. 3, 18-19), potrivit cu ceea ce spune Dumnezeu prin gura lui Pavel Apostolul.
(Sfântul Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti, traducere din limba greacă veche de Laura Enache, Editura Doxologia, 2016, pp. 106-107)