Menirea fiecaruia
 

În primul rînd, să lămuresc sensul cuvîntului, că să evit discuţiile inutile despre soartă sau predestinare. Menire aici va avea strict sensul de chemare, rol, rost, sarcină sau misiune. Cuvîntul "menire" l-am întîlnit doar cu acest sens în predicile Părintelui Galeriu.

Aţi avut vreodată gîndul că Dumnezeu v-a chemat pe acest pămînt, în această viaţă, cu un anumit scop particular? Evident că toţi trebuie să ţintim mîntuirea, dar pentru a ajunge foarte aproape de Hristos, trebuie să facem dovada iubirii semenilor, ajutîndu-i în diverse moduri. Poate că mai nimerit ar fi să întreb aşa: aţi simţit că veţi avea în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat o anumită misiune specială, ajutîndu-i pe ceilalţi cu ceva anume?

Încă o dată, nu discutăm aici despre destin, ci despre alegerea proprie a celui mai potrivit fel în care să ne mîntuim ajutîndu-i pe oameni să se mîntuiască de orice fel de rău, fizic sau spiritual, vremelnic sau veşnic.

Ca să fie mai simplu de înţeles, dau cîteva exemple:

- Părintele Galeriu şi-a împlinit menirea devenind un bun predicator, ajutînd astfel la mîntuirea multora.
- Părintele Stăniloae a lăsat în urmă o vastă operă, îmbogăţind patrimoniul creştin ortodox, oferind răspunsuri oamenilor, ajutînd teologii mîntuind cititorii de erezii şamd.
- Ioan Botezătorul şi-a împlinit menirea devenind înaintemergătorul şi botezătorul Lui Hristos.

Eu cred ca am fost chemata la credinta pentru a-mi ajuta familia in primul rand, sa fiu alaturi de prietenele mele si de cei apropiati. Nu pot spune ca am fost la nivelul "asteptat" sau al "posibilitatilor" dar am incercat.
Si ca sa ma bucur foarte mult ca traiesc...poate asa pe altii ii molipsesc.

In mod sigur fiecare din noi vine in aceasta lume cu o menire. Uneori ne trebuie destul de multa vreme sa intelegem asta. Abia dupa ce am trecut printr-o incercare, un eveniment si incepem sa ne punem intrebari: de ce? de ce eu? de ce asa si nu altfel? ni se face un pic de lumina in minte si ne dam seama ca asa era menit pentru noi, adica aveam aceasta sarcina de indeplinit, acel rost de dus la capat, etc.
Cunosc un caz foarte, foarte apropiat, un copil care prin viata lui a intors spre credinta pe cei din jurul lui...
Nu tuturor ne este dat un rol atat de insemnat, dar cred ca acest copil a avut o astfel de menire, sa-si intoarca neamul spre credinta.
Discutia se poate extinde: http://pilde.uv.ro/talanti.htm

Pai asa ar si trebui sa avem:o chemare generala ,care sa fie aceiasi pentru toti,dar si diferite 'meniri' particulare,pentru a sluji oamenilor concreti din juru nostru.
Cred ca toti am simtit aceasta ,ca un anumit loc sau situatie ni se potriveste.
De ce? Pentru ca totul se potriveste cu totul ,si Dumnezeu e toate in toti.
Dumnezeu e la fel de slavit si in dogmele inalte despre mantuire, dar si in viata noastra concreta ,indiferent daca suntem sau nu credinciosi. Caci fiecare constata in propria sa viata ,ca nu e singur,ca e util celorlalti ,ca depinde de ceilalti,si ca toti suntem in interdependenta unii de altii. Si chiar daca ar nega credinta in Dumnezeu, armonia si interpdependenta aceasta dintre oameni ,nici cel mai inversunat ateu nu o poate nega.
Astfel dar , slujindu ne unii pe altii ,credinta in Dumnezeul cel Viu se impune ,si celor nedusi la biserica, prin puterea iubirii. Singura diferenta e ca cei necredinciosi nu stiu de unde vine, iar cei credinciosi cunosc numele Domnului

"Menirea" e tot un dar de la Dumnezeu. Unii, destul de putini, isi inteleg aceasta menire de timpuriu (partea feminina cu predilectie) si intrevad deja un anume rol si rost in viata pentru care isi pun la dispozitie intregul potential de care dispun in frageda tinerete. Altii insa, in marea majoritate, mergem dupa val si pot veni o mie de buni-sfatuitori ca noua ne intra pe-o ureche si ne iese pe alta. Sau poate ca si asta este tot voia lui Dumnezeu pentru a ne descoperi mai tarziu "adevarata menire". E greu pentru un tanar cu mintea in pantaloni sa descopere cam cum stau lucrurile in viata. Abia mai tarziu, cand povara pacatelor ii ingradeste prezentul si ii pune viitorul sub semnul indoielii, isi pune (daca isi pune) problema menirii lui: cine este cu adevarat? De ce a fost trimis pe lume? Care-i scopul pentru care a fost creat si daca intr-adevar a reusit sa faca ceva in acest sens sau inca mai poate salva vreo fractiune dintr-un TOT pierdut in nimicnicie.
Menirea "cautata" cu orice pret, fara o discernere meticuloasa, poate fi de fapt o inselare prin care omul sa-si rateze propria mantuire, tocmai din dorinta de a se mantui cu "merite speciale". Parerea mea, care poate fi subiectiva, este ca nu trebuie sa cautam noi un mod anume de a "face bine altora". Am intalnit in drumurile mele o doamna din Bucuresti, care era incredintata despre menirea ei, printr-un mod ciudat si prost inteles de a face bine celor din jur. Pentru cei departati de credinta si de Dumnezeu, trebuie sa fii extrem de delicat cum le prezinti lucrurile, sa nu se distanteze inca si mai mult. In toate trebuie sa existe Harul lui Dumnezeu. Iar fara har, doar din proprie vointa, fiindca asa ne-am perceput noi menirea, vom cadea din lac in put, iar cei pe care noi voiam sa-i ajutam sa se mantuiasca, posibil sa se mantuiasca printr-o imprejurare binecuvantata de Dumnezeu, nu de noi, iar noi sa pierdem tot ce-aveam mai scump: mantuirea.
Care este menirea noastra? Dumnezeu stie. O vom sti - probabil - si noi, cand vom ajunge in fata Scaunului Judecatii. Ceea ce trebuie sa facem noi, este sa ne rugam, iar Dumnezeu ne va orandui cum stie El mai bine si pe nesimtite, sa ne ducem la bun sfarsit rostul pentru care am fost trimisi aici, in aceasta viata...
Doamne ajuta!

Foarte frumos comentariul!

Din pacate, foarte putini crestini isi pun aceasta problema, fiind orbi si surzi fata de chemarea lui Dumnezeu, pentru simplul fapt ca nu doresc sa accepte anumite constrangeri si renuntari. Tinerii - si mai putin tineri - prefera o cariera, un job foarte bine platit si o pozitie sociala. Crucea este ceva demodat, rusinos (a se vedea topicul legat de emigratie. Concluzia: nu are nici o semnificatie faptul ca Dumnezeu m-a lasat intr-un anumit loc, langa anumiti prieteni, rude, intr-o comunitate fata de care am anumite obligatii. Nu conteaza faptul ca Dumnezeu a dorit sa fiu medic in judetul Alba si sa salvez oameni inzapeziti, in spitale/clinici subfinantate care, in lipsa mea, sunt condamnati sa moara cu zile. Ideea este clara: Ubi bene, ibi patria), buna numai pentru oamenii slabi.

Acest fel de menire,'voluntara' ,care e mai mult o opinie a celor care cred ca sunt mai speciali,intradevar ,nu e de dorit. Dar cred ca e vorba de o menire ,care involuntar o constatam , cand constatam cat bine ne face o anumita persoana,sau cat ne potrivim noi cu nevoile cuiva. Menirea noastra generala este chemarea intru Hristos. Dar aceasta nu e deloc in contradictie ,ba mai mult ,cred ca o implineste, cu menirea particulara a cuiva intr-o anumita societate.
Atat ca la aceasta menire particulara ,nu ar trebui sa ii zicem 'menire',ci 'dar'.....

Mosh-Neagu, de obicei aveti comentarii mai frumoase. In cadrul acestui topic, ii nedreptatiti pe tinerii care gandesc un picut altfel.

Sunt de acord ca "menirea" despre care vorbeste parintele Galeriu (doresc sa ramanem strict in termenii in care dansul a circumscris notiunea de menire, fara tendinta unei generalizari simpliste, pornind de la cazul patologic al doameni cu pricina) ii este descoperita omului prin multa rugaciune, practicarea smereniei si, mai ales, ascultarea de duhovnic si de biserica.

Ideea este urmatoarea: avem nevoie de multa rugaciune si apropiere de Dumnezeu pentru a ne pune in valoare darurile cu care am fost inzestrati. Exercitiul este insa potrivnic "duhului lumii" care ne cere sa nu ne batem prea mult capul cu aceste lucruri ci, mai degraba, sa cautam calea cea mai usoara. Dupa aceasta logica, mpoise ar fi trebuit sa ramana frumusel la curtea faraonului in Egipt si sa nu-i mai "tiranizeze" pe evrei 40 de ani prin pustiu in cautarea libertatii si a pamantului fagaduintei.

Ei, draga mea, cred ca chiar aici este partea delicata, prin care extragem voia lui Dumnezeu si o impunem pe-a noastra fiindca asa ni se pare noua... echitabil. Plecarea in strainatate? Ce-i cu ea? Unde scrie sa pleci? Unde scrie sa nu pleci? De ce sa pleci? De ce sa nu pleci? Dumnezeu se limiteaza la granitele acestei tari? Daca apostolii n-ar fi dus Cuvantul evangheliei lui Hristos, cati crestini mai erau acum pe lume si cate sfinte moaste? Hai sa nu amestecam lucrurile; mantuirea poate veni paradoxal tocmai din necazurile pe care ti le aduce statutul tau intr-o tara straina si ostila.
Si inca ceva: Dumnezeu nu ne-a lasat intr-un loc anume, legati cu funia de un par. Nu suntem sclavi si nici animale. Rationam fiecare in felul nostru si dupa imprejurari, fara a face rau cuiva (in sensul ca iti lasi parintele bolnav in casa sau in grija strainilor, si pleci sa-ti cauti de viata), iti cauti intr-un fel sau altul implinirea. Fiecare TREBUIE sa faca ceva cu talantii lui, nicidecum sa-i ingroape. Ai putea cere ajutor social Primariei si taia frunze la caini cat e ziulica de lunga, dar sa nu-ti parasesti glia si prietenii langa care... ai fost trimis. Este un rationament infantil si te rog sa ma ierti ca spun asta.
Iar varianta cu medicul este un exemplu pe care eu personal nu pot sa-l pricep: ce stiu eu ce vrea Dumnezeu? De unde-ai scos-o ca Dumnezeu a dorit sa fiu medic in Alba? Scrie pe diploma de absolvire "Valabila NUMAI in jud Alba" sau a fost vreo "vedenie" prin care Dumnezeu a spus "Faci asa-si-asa"?... Nimeni pe lume nu e de neinlocuit, chiar daca multora li se pare ca sunt buricul pamantului. Toti avem un sfarsit intr-un fel sau altul, dupa cum oranduieste bunul Dumnezeu. Din pacate tu ai tendinta de a spune ca doar cel ce ramane se mantuieste, ceea ce e total eronat. Pacat exista oriunde in lume, pe pamant, sub pamant, pe ape si in aer. Dumnezeu deasemenea. Fiecare Il cauta sau nu, indiferent de locatie.