Sa nu judecam, caci toti suntem pacatosi!
 

Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1-2)Suntem deseori virulenti cand vorbim despre cei "fara Dumnezeu", despre cei care smintesc, despre cei ce au oarece neputinte ori traiesc vizibil in patimi. Judecam de multe ori fara sa avem macar sentimentul ca facem un pacat, un lucru rau, neplacut Bunului Dumnezeu.Mila crestina, rugaciune si dragoste sincera, nefatarnica ar trebui sa avem fata de toti cei ce sunt departe de adevarul lui Hristos sau traiesc in pacate mari. Patima ar trebui sa o vedem ca un handicap si inca unul foarte grav, pentru ca nu e unul al trupului, ci al sufletului, iar pentru suflet nu poti da nimic in schimb, fiind mai de pret decat lumea intreaga. Asa cum fata de cel fara o mana sau picior avem mila, compasiune, asa ar trebui sa avem si fata de cei cu handicapuri sufletesti (patimi). Credeti ca judecata noastra ii lipseste aproapelui cazut? Nu-i de ajuns ca a cazut sub povara crucii sale, sa ii mai adaugam si noi?Sa ne rugam impreuna cu Sfantul Efrem Sirul, lira Duhului Sfant: "Doamne Imparate, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin!"

Manca-v-ar raiul!!!
 

Asa cvum ne invata Mantuitorul
Cine e fara de pacat sa ridice primul piatra si sa arunce!
Deci cine se crede ca este drept sa judece
Si cine crede ca este pacatos ca orice om sa ierte!




"Daca vrei sa ai slava, dispretuieste-o”.

Intr-adevar, sa nu judecam. Dar cum sa procedam, caci suntem de la natura inclinati a cantari si a trage concluzii.
Buna tema de gandire ne-ai dat, Sofronie, dar cred ca topicul isi are locul la Sectiunea "Pocainta", nu la Generalitati, unde se pierde printre multe altele.

Nu e păcat să judeci, unde "a judeca" are sensul de a observa şi a trage nişte concluzii asupra unor fapte/evenimente/întâmplări. Cu alte cuvinte, observ că cineva face rău celor din jur. Asta înseamnă să mă fac că nu văd răul pe care-l naşte? Faptul că observ acţiunile cuiva şi ajung la o concluzie (a procedat corect/ putea să evite/ era o altă cale/ Hristos condamnă mândria etc) nu înseamnă că judec omul. Când, în schimb, îl etichetezi(e prost, al dracu' om, nesimţitul etc.) atunci înseamnă că judeci şi e păcat (asta e viziunea mea).

[Later edit: Pot să observ răul fără a spune despre om că e rău (de parcă eu n-aş fi) punând felul lui de manifestare pe seama mediului în care a crescut şi trăieşte, problemelor pe care le-a întâmpinat şi l-au obligat să fie aşa etc. Ca o mică concluzie când să judeci = să constaţi, nu e păcat; când "a judeca"=a eticheta/ a înjosi /a condamna omul (şi nu fapta)/ a învinui e păcat]

Sa nu judecam? Ce simplu este!...
Fiecare dintre noi e constient de asta si fiecaruia i se spune mereu si mereu acelasi lucru, dar de facut... Cati dintre noi, in viata de zi cu zi reusim sa ne inabusim reactia de respingere pentru un om lipsit de caracter, certat cu toate legile moralei? Sunt oameni care, pentru a-si atinge scopurile sunt in stare de orice, de linguseli si santaj, de mita si constrangeri grosolane... Ii cunoastem si nu ne putem stapani de a nu-i judeca, in loc sa ne rugam pentru ei! Dar reusim asta? Cati dintre noi ne amintim nu neaparat in timpul zilei, dar macar seara la rugaciune, de cei care ne fac tot felul de sicane si sa ne rugam pentru sanatatea lor, fara de care, mantuirea noastra ar fi intre paranteze...
Cu totii ne dorim mantuirea, dar la multi am observat ca si-au luat sfintenia in serios. Din pacate, atat timp cat nu reusim sa ne stapanim pornirile impotriva altora, suntem demi de mila.
Ca sa nu fii judecat, ar trebui sa te nasti din nou, sa nu te cunoasca nimeni, sa nu stie nici cine esti, nici de unde vii, nici ce pacate ai pe suflet. Dar... pe cine ajuta aceasta schimbare de identitate? Pe cel ce judeca? Nu. El a fost si a ramas un natang si un ratat al propriei mantuiri. Pe cel ce si-o schimba? Pai fugind de propria cruce, este ca si cum ar refuza sa se prezinte la examenele mantuirii, numai fiindca unii dintre "colegi", poleiti din belsug cu smerenia de fatada, il privesc cu ostentatie si il arata cu degetul...
Daca fiecare dintre noi am indrazni sa tragem de manecuta pe cel ce judeca, daca fiecare dintre noi am simti durerea pe care-o traieste cel caruia i se arunca vorbe grele din razbunare sau prostie, daca fiecare user al acestui forum ar incerca sa se solidarizeze, nu cu X sau Y fiindca nu de "bisericute" ducem lipsa, ci de duhul blandetii, si sa ne desavarsim pe noi insine facand apel la pace si bun simt, forumul asta ar fi ceea ce de fapt fiecare dintre noi isi doreste, dar NU SE IMPLICA.
E adevarat, unii au o cultura religioasa foate bine pusa la punct, altii orbecaie in intuneric, iar altii cred ca stiu tot. In principiu toti suntem la fel. Avem zile cand suntem "pe dinafara" si zile cand suntem pe subiect. Doua lucruri insa trebuiesc evitate cu aceiasi perseverenta: aprecierea unora (uneori laudele ne fac mult mai mult rau decat critica); si observatiile legate de om si nu de subiect. Daca reusim sa facem o regula din asta, multe dispute ar disparea si poate am invata mai lesne sa iertam ca si noi la randul nostru sa meritam iertarea celorlalti!

Simplu, scurt şi mai ales adevărat, fără ascunzişuri . . . !

Cred ca ar trebui sa luptam si cu mandria noastra. Spun acest lucru, pentru ca s-a intamplat de multe ori ca sa vina reactii neprincipiale la citate din Sfintii Parinti, adresate aceluia care ii citeaza, de parca noi am fi Sfintii Parinti.
Din punctul meu de vedere, citatele din Sfintii Parinti sunt un raspuns si la propria noastra nedumerire, la care am gasit un raspuns in aceste scrieri. Pentru mine un asemenea raspuns este cel mai corect, fara a-mi apartine, dar care ma reprezinta.

Catre o nastere noua tindem cu totii, care vrem sa ne schimbam in bine; o nastere de sus. Si tocmai in acest sens scriem aici, ca sa invatam mai repede drumul spre mantuire; caci de la cine sa inveti mai bine, daca nu de la duhovnic si de la Biserica si Sfintii Parinti?!?
Ori, sa ne imaginam ca cineva ne pune o intrebare, de genul:

- Care e drumul spre locul X? La care ii raspunzi, uitandu-te pe harta:
- Drumul acesta se infunda, dar mergi pe a doua la dreapta si apoi tot inainte. La care primul raspunde:
- A, faci pe desteptul, dar tu nu iti vezi barna din propriul ochi? Etc.

Evident ca aici se intrerupe comunicarea. Ori comunicarea trebuie sa existe, daca vrem sa invatam ceva. Daca credem ca le stim pe toate si nu mai avem nimic de invatat, atunci nu mai e nimic de facut.
Scriu acestea, caci "judecata" de multe ori este doar inchipuita, pentru a ucide dialogul dintre cei aflati in acelasi duh.

Bine punctat ! Gândurile de sunt lăsate la voia întâmplării, mult rău fac , crează acele idei preconcepute , că X sau Y , gândeşte nu ştiu cum, că ne şicanează, ne judecă, ne tulbură , ne vrăjmăşeşte , sau mai ştiu eu ce ! Acceptăm doar monologul, ne este frică de "polemici", nu acceptăm decât ideea noastră, nu suportăm alt cuvânt, altă "judecată", alt raţionament, şi atunci mă întreb , ce vrem până la urmă ? Laude, linguşeli , vorbe mieroase , aplauze , sau aflarea unui adevăr cât mai apropiat de realitate ? Mulţi scriu şi fug apoi , nesuportând adevărul , se văicăresc, se simt şicanaţi , persecutaţi , vrăjmăşiţi . . . Mintea de este robită mândriei fără margini , nu are cum să funcţioneze normal, căci vede totul distorsionat, iar ce-i bun îl vede rău , ce-i drept îl vede strâmb , şi aşa mai departe . Da, Anca, avem nevoie de dialog, nu de monolog, nu postăm doar de dragul de a posta ( gen articol de gazetă) , ci pentru a învăţa unul de la altul . Atâta timp cât nu învăţăm să ne suportăm şi urmăm doar "jocurile de culise" şi ne văicărim ca babele că suntem judecaţi, şicanaţi , sau mai ştiu eu ce, ne pierdem timpul de pomană aici , scriind doar de drgaul "deşteptăciunii noastre". . . !

Sfat primit de la un preot: problema nu este ca judecam, oamenii fac greseli evidente si nu este bine sa stam cu capul in nisip si sa le ignoram sau sa acceptam orice in numele unei iubiri prost intelese. A corecta/indrepta pe cel care este in greseala este una dintre faptele milei sufletesti, nu?

"Să nu judeci!" nu înseamnă să nu faci judecăţi morale, ci să nu apreciezi starea sufletului cuiva. Despre această confuzie pe care o întâlnesc frecvent am scris un articol pe blogul meu religios: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...-sa-nu-judeci/

Exact, dar vezi tu, "unii"consideră atac la persoană , îndrăzneală, obrăznicie , lipsă de înţelegere şi de iubire, bla blauri arhicunoscute ce se transformă în "reclamaţii "şi plângeri nesfârşite despre tupeul de a îndrăzni în a răspunde . Exemple avem şi pe aici de cei ce se autoconsideră buni de la cap la codă . . . !

Depinde ce sistem de referinta folosim in judecarea situatiilor.

Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. (Ioan, 5, 30)
Şi chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Cel ce M-atrimis pe Mine. (Ioan 8, 16)

Bun, totul trebuie facut cu dragoste. Spui adevarul, dar cu dragoste.

Depinde ce sistem de referinţă folosim în judecarea situaţiilor . . . Corect !

Mi-am aruncat o privire asupra articolului tau si mi-a placut. Indraznesc sa citez pe-aici cateva pasaje si eventual sa si comentez ceva, asa... ca sa ma... bag in seama!...

Noi, de fapt, nu ştim dacă sufletul cuiva este viu sau mort pentru Dumnezeu, adică nu avem acces, aşa cum numai El are, la “nucleul interior” al aproapelui nostru. Despre cutare vecin, care o viaţă a trăit în beţie şi desfrâu, noi nu ştim dacă mai este sau nu în stare harică ori, dacă deja a plecat dintre noi, nu ştim şi nici nu putem şti dacă s-a mântuit ori dacă este damnat. Tot ceea ce ştim, de fapt, este că adeseori s-a îmbătat şi adeseori şi-a înşelat nevasta. Las la o parte posibilitatea frecventă în care, de fapt, nici asta nu ştim cu adevărat. Cât de des ne bazăm pe probe parţiale, întregite prezumpţios de imaginaţia noastră, pe mărturii indirecte ori pe “gura lumii”, din cauza înclinaţiei spre judecata temerară pe care o avem la adresa aproapelui! Să presupunem că am văzut chiar cu ochii noştri şi în mod repetat faptul că vecinul este atât beţivan, cât şi fustangiu şi nu există nici un dubiu aici. Oare putem noi trage, din asta, concluzia că este în stare căzută ?
(...)
Nu putem şti, nu trebuie să judecăm. Dar chiar şi dacă a auzit Legea şi a respins-o, sfidându-L pe Dumnezeu şi Biserica Lui, poate că s-a căit în ultimul ceas al vieţii şi poate că şi lui, precum tâlharului din dreapta, Domnul i-a spus “Astăzi vei fi cum Mine în rai!”.
(...)
“A nu judeca” nu înseamnă a confunda patima cu virtutea. “A nu judeca” nu înseamnă că hoţia este alceva decât hoţie şi nu înseamnă că acela care face hoţii este altceva decât un hoţ. Nu am dreptul ca, în numele principiului “să nu judeci”, să-i spun hoţului că poate că e foarte bine că fură, ci dimpotrivă, am nu dreptul, ci datoria să-i spun că ceea ce face este ceva extrem de rău pentru el şi că ar fi bine să se îndrepte cât este încă ziuă… Tocmai pentru că îl iubesc pe aproapele meu care fură nu pot să îl las aşa din considerentul biblic prost interpretat “să nu îl judec”.

Poate ca articolul ar fi trebuit citat in intregime, dar am indraznit sa scot ceea ce am considerat eu esential. Nu-mi sta in obisnuinta sa aduc laude, dar aici nu ma pot abtine sa nu apreciez maiestria cu care ai punctat exact nuanta care se cere in aceasta "judecare a aproapelui". Din pacate nu descoperim prea des acea iubire de aproape. Priveste cu mare atentie in jur, iar daca gresesc, judeca-ma; tot ce vad eu este un mare dispret pentru cel pe care ni s-a pus pata, si nu ne iese din cap ca este deja damnat, iar asta - culmea - in urma unei impresii din virtual. Orice-ar face tu, esti pus sub lupa, daca faci bine, te dai mare, te asculti pe sine si de fapt doar spui lucruri bune, dar nu le faci, iar daca mai ai scapari, sunt speculate pana dincolo de orice limita a bunului simt.
Cat despre sfaturile de bun simt pe care incerci sa le dai, tocmai in numele acelei iubiri de care vorbesti, ajungi sa-ti blestemi zilele in care ai avut proasta inspiratie de a crede ca rezolvi ceva! Si toate astea, daca s-ar intampla la oameni certati cu biserica, dar din pacate nu! Despre iertare nu poate fi vorba; esti urmarit, haituit, nici nu postezi tu bine ceva, ca el trebuie sa fie acolo cu parerea lui extrem de importanta si indispensabila. Mereu arogant, mereu malitios, cu tirul indreptat asupra ta, care esti un damnat, un ratat, un ratacit incurabil, in opinia lui de om cu mare responsabilitate asupra mantuirii celorlalti.
Iti spui mereu ca-i bine-asa, fiindca astfel reusesti sa te calesti in rabdare, dar parca ai vrea si tu sa ai parte de un pic de liniste si de intelegere. Nu conteaza ca tu il ignori: pentru el, tu esti obiectul muncii lui si nu te-ar ignora pentru nimic in lume, iar numele lui nu lipseate niciodata din lista celor care "te viziteaza". Pentru ca are inima impietrita si nu se lasa pana nu isi distruge adversarul care a ajuns sa-i fie dusman doar fiindca n-a inteles niciodata desi aude la fiecare Sf. Liturghie ce inseamna:
*Înger de pace, credincios îndreptator, pazitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!
*Milă şi iertare de păcatele şi de greşealele noastre, la Domnul să cerem!
*Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem!
*Cealalta vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocainta a o săvârşi, la Domnul să cerem!
*Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos, să cerem!
...
*Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, Sfanta Jertfa, cu pace a o aduce!
Din pacate ni se intampla sa ne inselam datorita unor aparente si sa spunem in sufletul nostru: "Buna ziua ti-am dat, belea mi-am capatat!" Eu cred ca trebuie multa bagare de seama atunci cand cineva accepta mustrarea si si-o insuseste, sau prefera doar sa mustre, dar niciodata sa ierte si sa-si ceara iertare! Iar cel ce nu-si cere iertare (decat din complezenta, incredintat fiind ca el si doar el este indreptatit sa judece) cred eu ca este departe de a-si merita numele de adevarat crestin.

Chiar ar fi culmea !
 

Chiar ar fi culmea să urâm, să detestăm , pe cineva mai ales aici într un spaţiu virtual ! Nu cu omul , avem noi a judeca, ci cu fapta, gândul, rătăcirea în care se află . A arăta cuiva că greşeşte , nu-i judecată , nu-i răutate , ci din potrivă. Din păcate gândurile pătimaşe ale unora nu pot fi oprite, schimbate, ei văzând peste tot , răutate, răzbunare , atac la persoană , polemici şi alte cele . Linguşeala, făţărnicia nu-şi au nici un rost, chiar nici un rost ! Mai bine "detestat", criticat, decât adulat fără rost. Vorba lui zaharia de pe un alt thred :pupişti botişti ! De asta avem noi oare nevoie ?

Dar nu trebuie sa te superi, frate! Acestea nu sunt decat ispite, pe care Dumnezeu le permite ca sa ne incerce rabdarea si alte virtuti pe care credem ca le-am capatat.

Citeam aseara o carte cu interviul Pr. Proclu. Acesta a intrat de copil in manastire si toti radeau de el. Parintele lui duhovnic l-a invata sa rada el mai mult decat ceilalti de "defectele" care ii faceau pe ceilalti sa rada. Poate nici nu le avea, dar stii cum sunt oaemnii... Urmand sfatul, de atunci nu a mai ras nimeni, caci nu mai avea nici un haz!
Si cand am fost la cuviosia sa, nu a scapat ocazia sa se "injoseasca" prin tot felul de afirmatii, pe care cu totii le-am luat drept dovada a marii lui smerenii. Un om mic de statura, dar ce MARE OM!

Sa ne folosim de aceste lectii de viata, in loc sa ne suparam, ca sa ne transformam dupa placul Domnului. Daca scapam aceste ocazii, va trebui sa nadajduim ca exista un purgatoriu pentru toate urmele pacatelor noastre, pe care nu le-am luat in seama cand ne-au fost aratate de cate un deget binevoitor indreptat inspre noi.

Si iarta-ma te rog si pe mine, frate, ca si eu am suferit si sufar de aceasta boala...

Să ne ferească Dumnezeu , să fie totul "ca la carte", fără ispite şi-ncercări ! Dacă aici nu facem faţă, în viaţa reală suntem terminaţi ! Încet, încet , cu răbdare, le vom învăţa pe toate, sau aproape pe toate . . . Ne călim fraţilor !

Nu cred ca de suparare e vorba, ci de o durere, sau nemultumire care pare sa nu se mai sfarseasca. Si incerci sa-ti pui problema: oare ce-ti este mai de folos : sa renunti definitiv sa mai intri, sau sa accepti orice, cu capul plecat? Probabil renuntarea ar fi cel mai intelept lucru. Dar ne-am facut un obicei cand primim pe e-mail recomandari pentru un articol, sa mai tragem cu coada ochiului si pe forum. Iar daca mai primim si PM-uri, cu-atat mai greu putem renunta.
Exemplul cu Parintele Proclu, nu stiu cata relevanta poate avea in acest caz. Eu sunt la sute de ani lumina de smerenia sfintiei sale. Si-apoi cine-ar indrazni sa rada de mine, fara a se supune unui contraatac la care cu siguranta nu ar putea face fata? Nu ma tem nici de ironie, nici de critica. La ironie pot spune "pas" sau pot raspunde in aceeasi moneda, iar la critici am reusit de atatea ori (dupa micul incident cu tine) sa mi le asum. Dar dispretul fatis pe care il afiseaza cineva ca si cum ar fi indreptatit, si care nu are nimic comun cu pacatul, ci cu omul, imi lasa un gust foarte amar, cu atat mai amar atunci cand il vad impotriva unor persoane pe care, chiar daca nu le simpatizez prea mult, macar le respect pentru imaginea de ansamblu pe care-au reusit s-o creeze in jurul lor.
Autopersiflarea este una, iar apelativele din partea altuia este cu totul altceva. Eu am dreptul sa spun despre mine orice ; nimeni nu ma poate opri si poate astfel reusesc sa-mi mai tai din elan, dar nu stiu cine accepta cu aceeasi stare de spirit sa i se spuna de catre altcineva exact aceleasi lucruri, evident cu nuantari diferite? Daca am cazut, ajuta-ma sa ma ridic, nu ma rostogoli cu fiecare ocazie ce se iveste. Poate par un frustrat, dar eu stiu ca in viata de zi cu zi nu am complexe, iar prieteniile legare au ramas pe viata, cu oameni din toate categoriile sociale. Eu nu sunt aici sa cersesc acel dram de caldura la care vad ca va duceti toti cu gandul, ci sa lupt imotriva rautatilor gratuite, a falsei aureole de sfintenie. Nimeni nu ne da dreptul sa credem ca daca venim zilnic cu zeci de citate din sfintii parinti, (care sunt de altfel extrem de folositoare), sa facem un calvar din sufletele unor oameni care au viata lor, grijile lor, sensibilitatile lor, pacatele lor!
Eu nu vorbesc fara acoperire. Pot oricand face dovada celor spuse, dar urasc balacareala.
Dupa parerea mea, un om asezat, caruia ii pasa de mantuirea altora si de propria lui mantuire, nu poate fi peste tot. Pentru ca asta denota o totala superficialitate. Vorbim vorbe, iar pentru Dumnezeul din noi nu ne mai ramane timp decat ca o obligatie morala, nu ca o chemare launtrica.

N-ai pentru ce sa-ti ceri iertare. Putini care scapa de boala asta, (eu in nici un caz) dar nu fac o pasiune din ea!

Rabdarea in ispite este proba si dovada cea mai autentica a credintei . . .
 

Nu am intalnit in nici o scriere in care ispita , si in general mai toate incercarile sa fie puse la colt sau sa fie considerate far de folos . Intr o discutie foarte scurta cu Anca pe privat , in urma cu ceva timp , ma vaitam de oboseala si tulburarea ce imi vin din discutile in contradictoriu pe teme de credinta cu niste oameni care aveau complet alte intentii decat propovaduirea dreptei credinte . Cuvantul ei de atunci m-a intarit si mi-a deschis ceva mai mult ochii mintii , spunandu-mi sa privesc cu mai multa detasare problema in sine , si a avut mare dreptate . Ispita nu ar trbui sa il bucure pe cel ispitit ci ar trebui sa ii aduca mare bucurie . In general suferintele trebuie sa-l apropie pe om de Dumnezeu si sa ii trezeasca constiinta ca stapanirea de sine este calea prin care omul Il lasa pe Dumnezeu sa lucreze in el . De se intampla altfel , este clar ca este vorba de un scurt circuit , iar aceasta " defectiune" este datorata numai si numai noua .Oricat ar vorbi omul despre Dumnezeu , oricat ar declara si si-ar afisa credinta , momentul-cheie al dovedirii celor teoretice este momentul ispitei . Ispita nu va diminua lucrarea virtutii , ci o va amplifica , adaugand un plus de fermitate , de realism nevointelor ascetice , este acea calire a noastra de care vorbeam aseara . Sfantul Grigorie Palama avertizeaza ca fara ispite si rabdarea in ispite nu exista desavarsire si nici " aratarea credintei in Dumnezeu " . << Fericit barbatul care rabda ispita ca acela va lua cununa vietii >> . Citeam pe acest site un articol in care se spunea atat de bine ca viata omului nu este liniara , ci are multe urcusuri si coborasuri , multe greutati si bucurii .Uneori el este binecuvantat cu bucurii si bunuri materiale , ateori este privat de bunuri sau incercat in chip pedagocic prin ele . Pe langa pronie , judecata este cea de a doua metoda prin care Domnul si-L apropie pe om . Oricum , cel ce se poticneste in spusele sau in atitrudinea cuiva are el insusi o mare problema ce il va marca mult timp , de nu se inarmeaza cu multa rabdare si mai ales cu credinta reala in Bunul Dumnezeu . Un articol pe care l-am citit de curand , si cred ca este de folos , chiar daca nu dezbate in mod direct tema de fata :http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ii-122745.html

Frate draga, iti voi raspunde tot cu cuvintele Pr. Proclu, care mie mi-a facut impresia ca este smerenia in persoana:
Sa spunem: "Pentru pacatele mele a zis asa", zice cuviosul Parinte.

@cristiboss56, in sfarsit incepi sa te apropii de cel care erai odata: cel bland, cel calm, cel retinut. Ma obisnuisem sa vad altceva si de fiecare data aveam o strangere de inima, cand trebuia sa te citesc.
Sa ne tina Dumnezeu tot blanzi si din ce in ce mai intelepti. De cele mai multe ori, tacerea este un semn al intelepciunii, iar eu am sa invat sa tac mai mult de-acum inainte!...

Am mai spus-o: nu ma pot compara nici cu zavorul chiliei parintelui Proclu, pentru ca si acela este de mii de ori mai sfant decat mine. Cu toate aste eu chiar zic asta de foarte multe ori, in singuratatea mea. Cu rabdarea insa, stau foarte prost! Ce sa fac daca m-am nascut in zodia... berbecului?...:3:

Cine-i drept inaintea lui Dumnezeu?
Demult, un om l-a intrebat pe un batran calugar:

- Parinte, cine-i drept inaintea lui Dumnezeu ? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea sa zboare, sa se inalte singur in vazduh. Este acesta semn ca-i drept inaintea lui Dumnezeu, asemenea sfintilor ?

- Nu, fiule, nici vorba!

- Dar am auzit povestindu-se si despre un om ce putea sa mearga pe apa. Este acesta drept inaintea lui Dumnezeu ?

- Nici acesta ?

- Dar atunci, cine este drept ?

- Este cel ce-si duce viata linistit, in credinta si in frica de Dumnezeu. Daca Dumnezeu ar fi vrut ca noi sa zburam, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni crestini. Pentru a fi sfant nu trebuie sa te inalti in vazduh cu trupul; doar sufletul sa ti se inalte spre cer prin rugaciuni si fapte bune. Nici nu trebuie sa mergi pe ape; dar sufletul tau sa ramana mereu deasupra pacatelor si sa nu se afunde in ele. Doar asa, cu un suflet curat poti avea o viata curata. Doar asa, te poti chema bun crestin si poti spera in mantuire. Cel cu inima curata se va cunoaste, astfel, dupa viata sa linistita si dupa traiul cumpatat. Acela este om drept si inaintea oamenilor, si inaintea lui Dumnezeu.

OmuBun, daca esti berbec, se schimba treaba. Dar si eu sunt catâr! :20:
Cu totii suntem prezenti in viata asta ca sa invatam virtutile. Nu trebuie sa-ti spun eu, ca stii f bine asta.
As vrea si eu sa am virtutile Pr. Proclu, dar nu le am. Stiu insa cum as vrea sa ajung.

@Om bun
 

Ăsta e , marele avantaj al nostru, al Ortodocşilor :nu poate nimeni să ne dezbine pe veşnicie ! Suntem de aceaşi parte a baricadei, iar cârcotaşilor le spunem răspicat: a-ţi greşit adresa , căci polemica noastră, nu-i rod al urii , al vrăjmăşiei de mahala ! Da , Om bun, eu nu am încetat o clipă în a te respecta ca pe un frate, drept pentru care îţi cer iertare de te-am tulburat într un fel sau altul, dar ura , dispreţul şi alte cele sunt străine sufletului meu ! Sper că ţi-am fost de folos în anumite privinte, căci tot timpul avem ceva de învăţat , dar acest "păcătos"spaţiu virtual, deformează în multe situaţii imaginea reală a Omului aflat în spatele monitorului . Să trăieşti prietene şi frate întru Hristos !

Si totusi Parintele Proclu ne sfatuieste sa ii consideram pe toti din biserica mai buni decat noi. Indiferent ce "observam" ca fac in timpul slujbei, fie ca vorbesc, fie ca se baga in fata, ori iti face observatie sau vorbeste necuviincios. Chiar greseli mai grave.
Cei mai multi dintre noi suntem prea "critici", facem parte dintr-o generatie care "observa" prea multe, chipurile nu judecam, "constatam". Ori chiar aceste concluzii "obiective" despre comportamentul cuiva nu provin decat din dorinta de a ne indreptati pe noi insine, cu alte cuvinte, vedem paiul din ochii fratelui, dar nu bagam in seama barna din ochii proprii. Insa un om cu frica de Dumnezeu nu este atat de exigent cu greselile altora, pentru simplu fapt ca cercetarea propriilor pacate nu iti mai lasa, obiectiv, timp sa "constati", sa "critici". Pe buna dreptate, Duhul Sfant este cel care ne da puterea de a nu judeca si acopera greseala fratelui, nu degeaba rugaciunea: "Daruieste-mi, Doamne, sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, caci binecuvantat esti in veci. Amin!".
In primul rand, stiindu-te pacatos, de multe ori chinuit de patimi similare, nu iti sta inima sa monitorizezi slabiciunea celuilalt, din moment ce tu insuti ai facut acelasi lucru, poate cu o secunda in urma. Sau ceva mai grav.
In al doilea rand, cel vinovat nu isi insuseste niciodata critica, ci are impresia ca esti rau, ai ceva cu el, sau faci pe grozavul. Iar daca te autoanalizezi ulterior, observ ca lucrurile chiar asa stau. Tot rugaciunea, rabdarea si dragostea au putere de a-l indrepta pe cel care greseste. Daca ati observat, calugarii nu fac niciodata observatie. Isi vad de treaba lor in timpul pravilei, la lucru, la masa, la slujba. A nu fi "critic" tine de o educaatie religioasa temeinica, nu inseamna a baga capul precum strutul, pentru ca presupune foarte mult curaj, putere de jertfa, umilinta, fara sa fi sfant. Ati citit voi in Viata Maicii Domnului sa se fi smintit vreodata de cineva care savarsea o greseala? A sarit vreodata sa "corecteze", sa "indrepte" ca noi comportarea unui pacatos? Nu, a tacut permanent, s-a rugat, a plans si a salvat de la pierzare atatea suflete. La fel preotii si credinciosii cu rugaciune puternica, nu cearta, nu fac observatie, isi vad de rugaciune in continuare si, cand este cazul, dau un sfat care nu raneste omul in cauza. Nu oricine se pricepe sa tamaduiasca boala altuia, numai doctorul este in stare sa puna un diagnostic si sa prescrie tratamentul adecvat.

@cristiboss56, pe vesnicie, sau doar temporar, tot dezbinare este. Daca suntem sau nu de aceeasi parte a baricadei, este doar ceea ce ne place noua sa credem. Uneori eu am mari rezerve in ce ma priveste, ca lui Dumnezeu ii place ce fac. Nu stiu tu cum stai cu constiinta!? Dar de folos stiu sigur ca mi-ai fost si am recunoscut asta dintotdeauna. Fara pragul de sus, cum l-as vedea pe cel de jos? Totusi, cel mai rau lucru este a ne gasi scuze si in a da vina pe altceva decat pe propriile noastre slabiciuni. Nu spatiul virtual e pacatos, ci noi si ale noastre slabiciuni!...
In ce ma priveste, voi cauta pe cat posibil de-acum inainte sa fiu mult mai rezervat, si nu ma voi mai implica in nici un fel de grup, virtual (se pare ca nu-s singurul care gandesc astfel) fiindca e mult prea mare riscul sa ajung sa ma rog cu gandul unde nu trebuie. Iti spun din proprie experienta!!!

@andra_v, nu mi-o lua in nume de rau. Pe mine laudele ma sperie si ma pun in garda. Sper sa nu te sperie si pe tine... Mesajul tau este extrem de frumos si pare sa porneasca din adancul sufletului. Daca iti oranduiesti si viata dupa cum vorbesti (sau macar pe-aproape) esti un om binecuvantat.
Dumnezeu sa-ti dea sanatate si sa ne mai fericesti cu astfel de mesaje din care cu totii avem multe de invatat!

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Ce este mai sănătos, să vorbeşti ori să taci?“. Bătrânul îi zice: „Cine vorbeşte din dragoste de Dumnezeu, bine face; la fel, cine tace din dragoste de Dumnezeu“.

Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: „Cum poate omul să se ferească de vorbirea de rău?“. Bătrânul zice: „Noi şi fraţii noştri suntem două imagini. Când omul ia seama la sine şi se defăimează, fratele este preţuit cum se cuvine; când, însă, omul se crede bun, găseşte că fratele este rău“.

Istorii cu tâlc: Despre judecata omenească şi judecata divină
 

Odată, avva Adelphios, episcopul Nilupolisului, s-a dus la avva Sisoe, pe muntele avvei Antonie, şi când se pregătea de plecare, înainte de a porni la drum, el i-a pus să mănânce, dis-de-dimineaţă; şi era post. Au aşezat masa când, iată, câţiva fraţi bat la poartă. şAvva Sisoeţ a zis ucenicului său: „Dă-le puţină fiertură, că sunt osteniţi“. Avva Adelphios îi zice: „Lasă-i, ca să nu spună că avva Sisoe mănâncă de dimineaţă“. Bătrânul a luat aminte, dar i-a zis ucenicului: „Mergi şi dă-le“. Aceia, văzând fiertura, au întrebat: „Aveţi oaspeţi? Oare şi bătrânul mănâncă laolaltă cu ei?“. Fratele a răspuns: „Da“. Atunci ei s-au tulburat şi au început să zică: „Să vă ierte Dumnezeu, fiindcă l-aţi lăsat pe bătrân să mănânce până acum. Nu ştiţi că pentru asta se va chinui multe zile?“. Când i-a auzit episcopul, s-a închinat în faţa bătrânului şi i-a zis: „Iartă-mă, avva, eu am judecat omeneşte, tu însă ai făcut după Dumnezeu“. Avva Sisoe îi răspunde: „Dacă nu-l slăveşte Dumnezeu pe om, slava oamenilor nu înseamnă nimic“. (Pateric, ediţia Polirom, 2005)