Pacatul si Iertarea
 

Ce e pacatul?
Ce e iertarea?

Uneori (de fapt mult prea des) ni se pare ca viata e nedreapta. Obisnuim sa privim in jur si sa luam ca puncte de referinta anumite jaloane din viata altora. Daca am fi corecti cu noi insine, am realiza ca acei "altii" au neajunsuri mai mari ca ale noastre, dar de care noi nu avem cunostinta sau pur si simplu nici nu vrem sa stim. Si spunem precum psalmistul: "Cum, stie Dumnezeu despre asta?"
Cat de usor este sa gresesti in viata, mai ales in anii tineretii cand totul te amuza si ti se pare normal sa "gusti" din toate cate putin, ca doar o viata ai si merita s-o traiesti "din plin".
Omului i se da posibilitatea sa "faca datorii", nu la o banca, ci la Dumnezeu. El poate abuza de creditul in alb pe care-l are, sau dimpotriva, poate face din el un "depozit la purtator". Dar de obicei, omul se tot imprumuta, se tot imprumuta si uita sa mai dea si inapoi, pana intr-o zi cand vine scadenta si i se aminteste ca vistieria lui Dumnezeu, chiar daca este necuprinsa, are si contabili iscusiti (cred ca diavolii sunt in stare sa contabilizeze si nevinovata "cafea de dimineata"), dar si metode de constrangere.

Oare cum e cu pacatul? Il facem, il spovedim si gata, am scapat? Ar fi prea simplu si prea usor sa fie asa, dar cred ca e un pic altfel. Mie mi se pare ca fiecare pacat se aseaza pe trupul nostru precum un tatuaj. Si... nu mai scapi in veci. La un moment dat te cuprind remuscarile si vrei sa te curati, dar nu mai poti. Iti poti curata sufletul, dar imaginea trupului schimonosit de "tatuaje", iti aminteste pentru tot restul vietii cine esti de fapt, ca nu cumva sa uiti si sa te mandresti cu cel ce crezi ca ai devenit peste noapte...

Cu totii nadajduim in iertare si mantuire, dar atitudinea noastra uneori lasa impresia ca mantuirea este o certitudine si deci putem arata catre oricine cu degetul, ca si cum noi am fi "rod ales"...

Citeam undeva că fiecare păcat te îndepărtează de Dumnezeu, în sensul că deşi poţi să te pocăieşti şi să fii iertat, oricum nu mai poţi ajunge la acelaşi nivel de apropiere de Dumnezeu pe care l-ai fi putut atinge fără să fi comis păcatul respectiv.

Am observat la mine că Domnul îmi aduce din cînd în cînd aminte de păcatele comise mai demult pe care tind să le uit sau să le ascund undeva în străfundul subconştientului.

Mîntuirea (izbăvirea de cel rău) e una, dar desăvîrşirea şi îndumnezeirea sînt mai mult de atît. Dă-ne, Doamne, măcar mîntuirea.

Nu-mi pot imagina ca Dumnezeu ne iarta, dar ne mai lasa semnele pacatului. Ne pune insa la incercare in mod repetat, pana cand, prin rezistenta noastra la pacat, locul ranit de pacate se cicatrizeaza si devenim rezistenti la alte pacate de acelasi el.
Am citit ca un pacat iertat de Dumnezeu este acela, pe care ajungem sa il uram din toata fiinta noastra

Citind postarea din deschidere, mi-a placut modul cum este formulata si m-am gindit sa postez si eu ceva in cel mai serios spirit ortodox .
Dar imediat mi-am adus aminte de cohorta marturisitorilor falsi, dupa ureche, si mi-am schimbat gindul . Deci am sa postez aproape serios dar alambicind si denaturind usor invatatura si marturisirea ortodoxa . Asadar :

Frate draga, pai orice pacat am fi facut noi , este destul ca sa ne pocaim si gata... suntem iertati . Si daca suntem iertati, pe cale de consecinta , ni se sterge si pacatul . Si daca si pacatul ni s-a sters ne si impartasim cu Sfintele . Si daca suntem si impartasiti ... iete , gata raiul !!! Asta in mod sigur ! Cine indrasneste sa contrazica invatatura crestina, sa intervina !
Pai nu ne spune , nu stiu care sfint parinte, ca nici macar nu suntem noi in stare sa gresim atit de rau si mult cit poate Dumnezeu sa ne ierte ?!?! Si asta nu este minciuna !
Si la urma urmei care mai este rostul lui Dumnezeu decit iubirea nemarginita fata de zidirea sa ? Pina la urma tot ne va ierta si ne va lua la El in rai . Si stim asta sigur , mai ales ca El insusi ne-a invatat sa iertam aproapelui cite 70 de 7 ori (sau invers), si daca noi facem asa care suntem mici pai atunci El, nu este clar ca ne iarta totul .
Degeaba incerci tu frate sa spui ca pacatele ramin precum tatuajele pe om deoarece sfintele canoane si sfintii parinti care le-au intocmit nu au mintit cind au spus ca un pacat marturisit , deslegat si iertat , este gata ... s-a dus la gunoi, nu mai exista, am tras apa si am scapat de el ! Cum sa ramina asa, o umbra a lui pe trupul nostru ?
Nu, nu, eu nu cred asta ! Eu cred in iubirea si puterea de iertare a lui Dumnezeu mai ales ca suntem zidirea Sa si mai ales ca El este culmea Iubirii.
Dupa sfinta spovedanie suntem curati ca lacrima caci atunci ce sens ar mai avea aceasta taina daca ar da rateuri !
Se poate sa gindim asa ?!

Iar apropos de binomul pacat-iertare , putem spune despre iertare ca daca noi iertam gresitilor nostrii (precum in ,,Tatal nostru") cu siguranta si Tatal Ceresc ne va ierta totul . Pai si ce , noi nu iertam totul aproapelui nostru pina la urma ?!?!

Deci chestia cu pacatele ar fi fost grava daca nu ar fi existat Dumnezeu , dar cum El exista atunci automat a intervenit si cea cu iertarea si lucrurile s-au reglat de la sine si putem spune cu siguranta ca Raiul este sigur al nostru !


NB : 1. intr-un registru f.f. serios frate, imi poti spune cite erezii am strecurat eu in postarea mea ??? si ca mai ales asemenea greseli se fac pe forum zilnic cu nemiluita !
2 in functie de evolutia discutiilor pe thread am sa dau insa si un raspuns serios care va viza faptul ca desi iertate si deslegate pacatele, ele lasa totusi o amintire pe sufletul omului asa cum lasa petele de singe pe halatul alb si nespalat bine... pete eterne. Aproape toti sfintii au avut asa ceva(evident , gravitatea depindea de la unul la altul) si pt aceasta si le-au plins toata viata ! De pacate ne vatamam mereu dar de umbra lor nu mai scapam nici o data , lucru hotarit de Dumnezeu spre multa noastra smerenie !

Într-adevăr, urmele păcatului rămân, chiar dacă el a fost iertat cu desăvârşire, cum numai Dumnezeu poate ierta, fără a-şi mai aduce aminte de păcatul nostru, cum este scris.

Dar rămân consecinţele faptelor noastre rele în lume, în ceilalţi, pe care i-am smintit neiubindu-i. Şi, dintr-o consecinţă în alta, un păcat poate genera multe altele, se împuiază în istorie, până la sfârşitul ei.

De aceea ne spune Domnul că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care îl rostim; nimic din ce facem nu rămâne fără urmări în ceilalţi.

Judecata din urmă va fi înfricoşătoare pentru că vom avea înaintea ochilor toate consecinţele faptelor noastre (inclusiv cu vorba şi cu gândul), bune şi rele.

De aceea, chiar dacă eşti iertat după o viaţă în care ai făcut foarte multe rele, şi Dumnezeu te mântuieşte, nu vei putea avea o bucurie deplină în Împărăţia lui Dumnezeu, ci una umbrită de tristeţea pricinuită de consecinţele rele ale faptelor tale. Poate fi mântuit şi sfântul, şi păcătosul, dacă se pocăieşte; însă nu vor avea parte în aceeaşi măsură de bucuria comuniunii cu Dumnezeu.

Vom da socoteală de fiecare cuvânt deșert grăit...

Așa că iertarea e totală dacă te spovedești... doar că rămâi cu năravul... așa că până nu scoți și năravul afară definitiv, tre să mergi mereu să ceri iertare, și te iartă bunătatea Lui Dumnezeu de fiecare dată sperând că o să te și îndrepți până la urmă... El ți-ar îndrepta și năravul dacă nu ai avea mândria de a te îndrepta singur așa ca fariseul care dădea lecții Lui Dumnezeu despre păcatul său mai mic decât al vameșului...

Iar un vameș ce e? Prin definiție e păcatul mai mare... dar cel ce s-a dus mai îndreptat la casa sa a fost nu cel ce se ține mai drept ca soarele ci cel ce s-a încovoiat încât nici ochii nu și-i ridica de sub pământ, bătându-și pieptul ca să iasă glas din el: „Milostiv fii mie păcătosului”, căci nu voia să recunoscă și de aia se bătea cu pumnul direct pe inima lui de piatră seacă, pe piept, viceversa decât gorilele umane.:26:

Frate Zaharia, de ce-l lasi pe "ala" sa te batjcoreasca? Fara nicio ironie iti spun: tu ai tot ce-ti trebuie, dar de un lucru se pare ca vrei sa te lipsesti. Oare nu-ti este de ajuns cate bobarnace iti da Dumnezeu (si sa nu spui ca nu-i asa ca stii tu mai bine)? Din punctul meu de vedere, in fata Lui, eu sunt cel mai pacatos. Nenorocirea ta este ca din punctul tau de vedere, tot eu sunt cel mai pacatos... "Cohorta marturisitorilor falsi" ne cuprinde si pe noi, chiar daca nu recunoastem. Nu-i zi sa nu-L tradam, fie cu un gand, fie cu o vorba, fie cu o fapta rea, fie cu o fapta buna pe care - desi putem - n-o facem, fie cu o fapta buna pe care o facem, dupa care o punem pe "youtube"...
Daca cineva renunta sa citeasca in intregime mesajul tau, numai fiindca nu-i place cum intorci din condei, poate ramane cu o falsa parere despre sufletul tau. La final te-ai apropiat foarte mult de esential, desi nuanta pe care-am incercat eu s-o scot in evidenta se voia a fi alta.
Multumesc oricum tuturor, fiindca ati incercat sa va implicati. Nu prea "va cunosc", dar imi sunteti dragi si cei buni si cei mai putin buni si stiu ca teoretic exista toate premisele ca cei mai putin buni de astazi, sa devina cei foarte buni de maine, chiar daca fratele Zaharia are un pitic in preajma care-i sopteste altceva. Nu el e de vina, ci piticu'...

Revenind la ale noastre oite ( cam multe nazdravane), eu, in nebunia ratacirilor mele telectuale, voiam sa spun ca ceea ce ne tine aproape de Dumnezeu este tocmai memoria pacatului. Da, este adevarat ca ne spovedim, tinem un canon sau 20, stam intr-un picior sau vindem toata averea si o dam saracilor, da, ni se sterg pacatele, dar smerenia ne-o da cainta pentru tot ce-am facut rau, nu mandria pentru ce facem bun. De aici asemanarea cu trupul tatuat care ne tine memoria treaza pentru ceea ce suntem cu adevarat in viata asta de care ne-am batut joc atata amar de vreme. Cand indraznim sa ridicam privirea peste umar, inchipuindu-ne ca suntem "vaccinati", deja "piticu'" mai face o mazgalitura pe trupul nostru imaculat de... taciune.
Imi cer iertare daca nu pot fi foarte coerent in logica. Trag nadejde sa ma fi facut inteles.
Doamne'ajuta.

Frate Zaharia, oare ne pocaim cu adevarat, oare plangem noi la fiecare pacat si fiecare suspin e rugaciune intru iertarea noastra?
Uite, mie unul mi-e greu sa ma iert pe mine insumi.

Legat de subiect, imi aduc aminte de o anecdota pe care mi-a spus-o un prieten de-al meu.

Tatal i-a spus unui copil ca de fiecare data cand face o trasnaie, o sa bata un cui in usa. La fiecare trasnaie, tatal lui batea un cui in usa. La un moment dat, fiu-su s-a uitat la usa si era plina de cuie. Si si-a dat seama cat l-a suparat pe tatal lui. Si a inceput sa faca fapte bune, si la fiecare fapta buna, scotea cate un cui din usa. La un moment dat a reusit sa le scoata pe toate, si s-a dus bucuros la tatal lui si i-a zis: "uite tata, nu mai e nici un cui in usa". Dar usa a ramas plina de gauri.

Dar, pentru ca ortodoxia este paradoxala, exista multe contraexemple, din care aduc aminte doar doua: Maria Egipteanca (prostituata, si daca ii citesti viata, a fost o pramatie), si avva Moise cel dintre talhari (tipu era un fel de criminal in serie, vestit pentru crimele sale, care s-a ascuns printre calugari de autoritati (cea mai tare relatare despre el e in una din discutiile Sf Ioan Casian cu unul din parintii pustiei - e un PSB imens care merita citit si recitit))

Deci pana la urma, cred ca Dumnezeu uita, pentru ca iertarea fara uitare e ca o zi fara soare, ca o batatura fara caine. Pentru ca altfel, daca ni se da iertarea, ar fi cel putin ciudat ca la judecata sa ne spuna: ba, de iertat te-am iertat, dar nu te uit niciodata.

Asta e refrenul meu: pacatul nu e o fapta rea, este o dispozitie a sufletului. Faptele rele provin din acea dispozitie sufleteasca. Si degeaba ti se iarta faptele, daca ramai cu dispozitia rea a sufletului. Pacatul se aseamana cu ochelari de soare: cu ei pe ochi, totul e intunecat, dar in realitate e altceva.

Am sesizat inca de la inceputul mesajului ca ,,Fara nicio ironie iti spun:" (imi spui)
mustrarea ta parentala .
Am citit-o si am luat act de ea insa eu cu ironie iti raspund :

1. ,,Din punctul meu de vedere, in fata Lui, eu sunt cel mai pacatos." Plecind de la propria ta marturisire voiesc sa pun ca de mai de mult , de cind urmaresc cele 90 de posrtari ale tale am vrut sa spun ca tu gindesti si actionezi ca un mare pacatos , dubios de mare, dar am hotarit sa nu remarc public lucrul ca sa nu te jenezi sau sa nu te apriinzi dar uite ca marturisirea ta este bine venita ! Daca tu singur o spui asa , eu ce sa mai zic !

2. ,,...desi nuanta pe care-am incercat eu s-o scot in evidenta se voia a fi alta...in nebunia ratacirilor mele telectuale, voiam sa spun ca..."
Ca si mai sus, eu am sesizat, iar pe urma am observat, aceasta nebunie a ta si ale tale rataciri fals-'telectuale si a productiilor absurde secundare pe care le scoti si in care crezi propagindu-le ca un staroste de curent filosofic. Dar iarasi am zis sa ramin mai rezervat si sa nu o dau pe fata ca sa nu te agit dar vad ca tu te cunosti bine . Daca iti spuneam eu cum esti, poate te si suparai dar daca ai spus-o tu cu a ta gurita inteleg ca o accepti ca atare si totul este OK.

3. ,,La final te-ai apropiat foarte mult de esential..."
Vezi, as fi indrasnit sa iau aminte la mustrarile tale fratesti si chiar sa cred ca parerile tale sunt obiective ... dar tinind cont de cele 2 remarci de mai sus , toata buna ta intentie cade, se naruie, ca nu are pe ce sa se sprijine ! Ce sa-i faci, asta este !

4. Eu nu la tine am facut referire ca facind parte din ,,cohorta falsilor marturisitori" . Nici macar nu ai avut treaba cu remarca mea de la inceputul postarii, ca imi place subiectul pe care l-ai propus si modul cum l-ai formulat . Dar tu nu ai inteles asta , tu ai mai multa treaba cu ,,ala" care te impinge la fronda neostoita. Asa cum am mai spus ... este doar treaba ta ! Tu ai gindit si ai scris astfel !

Si cum faci matale aluzie , sau iluzie, la oitele ... nu stiu care, zic sa concluzionam si noi aici caci altminteri pierdem interlocutorul pe drum , el viind viciat si asa de alte lipsuri :
- tehnica umana , pseudoduhovniceasca , prin care o persoana incearca in mod constient sa se dea mai pacatos de cit este cu scopul de a da bine la auditoriu si la dosarul de ,,bun crestin" se cheama ipocrizie sau SMERENIE MINDRA !( Exemple :,,Din punctul meu de vedere, in fata Lui, eu sunt cel mai pacatos." si iarasi ,, ...eu, in nebunia ratacirilor mele telectuale...")
- nu ai putut patrunde deloc sensul postarii mele dar ai incercat sa faci un ,,carcalete" de concluzii pe marginea ei , mai ales ca incerci fara jena sa te comporti familiar cu mine apropiindu-te mai mult decit este permis asupra intimitatii mele si sa faci remarci jenante : ,,Oare nu-ti este de ajuns cate bobarnace iti da Dumnezeu (si sa nu spui ca nu-i asa ca stii tu mai bine)?. Te atentionez sa nu traiesti falsa impresie ca am fi frati de cruce sau de mama si ca astfel ne-am permite orice intre noi !!! Atentie !! Eu pina acum nu am facut decit sa exploatez propriile tale pareri despre tine insuti si pe care le-ai facut publice !
Desi la inceputul postarii mele anterioare am facut clar precizarea sensului si fondului in care postez , nici habar nu ai avut de asta si ai luat mesajul otova , comentindu-l apoi.
Daca tu nu vrei sa ti seama nici de ceea ce scriu ca atentionare , atunci este doar treaba ta !!

Iar la incheiere , cum ar fi ca dupa atitea aiureli pe care le-ai scris nejustificat despre postarea mea , sa te intreb si eu , asa , frateste desigur : de ce il lasi frate pe ,,ala" sa te batjocoreasca cu pripa si fronda ????
Cum pare ? Este oare chiar frateste ???

NB : 1. Dar nu mi-ai raspuns , este cumva eretic sau nu raspunsul meu anterior ?? Daca este OK. te rog sa ma ierti , nu am sa mai insist !
2. Mosule, ce virsta ai bre ?

Apai , draga Neagu bine le punctezi , ca un om patit si trecut prin viata , numai ca vezi dumneata adevarul gol golut cam supara , sifoneaza , iar "piticul " se supara , spumega , scrasneste din dinti , se-nroseste , se umfla , pocneste , tranteste , face ca toate alea , cand indrasnesti sa-l pui la punct , sa-l dojenesti .
Cine esti tu , sa te pui cu "piticu " ? Cum indraznesti asa ceva , sa-i dai sfaturi si lectii unui "pitic" ce-ntruchipeaza inteligenta pura , dreptatea absoluta si iubirea nestiuta ? In fine , de mult curaj ai dat dovada in "lupta " ta cu un "pitic" , fie el si cel mai mic , dar tot "pitic" maret se crede in adevarul absolut !
Acum sa-ti mai spun una , citita de la un Sfant , pe nume Sinaitul ce rosteste extrem de clar :" Omul trufas se aseamana cu rodia , care in timp ce pe dinauntru este putreda , pe deasupra este stralucitoare la vedere . Cel mandru nu are nevoie de diavol ( de "pitic " )ca sa-l lupte , pentru ca el insusi a devenit diavol si propriul sau vrajmas " ! Bine zice acest Sfant .
Ai intalnit in discutile tale de pe aici , un astfel de om ? Nu dispera , nu deznadajdui , caci tot dupa spusele Sfantului Ioan Sinaitul " acesti nefericiti dupa ce sunt inselati de diavol, isi pierd cu desavarsire ratiunea ".
Pace tie frate , si sa ne mai scri la Pocainta astfel de subiecte interesante , caci acest Topic ar trebui sa ramana un Topic al intelepciunii si mai ales al bunului simt si al linistii , dar din Pacate , "piticu" si-a bagat coada si pe aici !

Doamne ajuta !

Lucrurile astea sunt ingrozitoare pe un forum care se zice ca e ortodox. In orice post, in orice thread sunt oameni care se cearta unii cu altii, si fiecare il pune pe Dumnezeu in slujba lui pentru a avea dreptate, pentru a castiga... nu stiu exact ce.

Inteleg ideea de dezbatere, dar eu tot timpul am crezut ca dezbaterea se face pe o anumita idee, pe o anumita argumentatie, si nu este legata de viata personala a fiecaruia (asta legat de forum, pentru ca nu ii cunoastem pe cei care scriu), dar ultimele posturi in care practic se injurau niste oameni mi se pare deplasata, mai ales cand e bagat si Dumenzeu in toata treaba. Fiecare devine judecator al celuilalt, fara sa ne dam seama ca de fapt noi nu cautam adevarul, ci doar victoria, macar la nivel verbal.

Imi aduc aminte de o apoftegma din pateric:

Un bogatan avea o fiica posedata de diavol, si s-a gandit sa o duca la calugarii care veneau din pustie sa isi vanda funiile si coshurile. Si a dus-o. Ea s-a dus glontz la un calugar tanar, un INCEPATOR, si i-a ars o palma. La care asta a intors si obrazul celalalt. Moment in care dracul a fugit de la fata strigand: "Ascultarea de porunca Domnului m-a alungat".

Mi-ar place sa urmam si noi aceeasi cale. Mai ales ca toate se intampla pe forum, nu in viata reala, nu suntem fatzas catre fatza.

PS. Cu atat mai trist este ca toate astea se intampla pe un topic numit: pacatul si IERTAREA. Stiu ca si Hristos a pus mana pe bici, dar ar trebui sa ne gandim daca chiar putem noi sa ii judecam pe altii?

Frate Zaharia, am facut-o si pe asta. Iar daca te rog sa ma ierti o sa zici ca o fac doar asa, ca sa "dea bine la imagine". Nu frate, chiar nu. Eu ma stiu un mare pacatos, nu pentru ca tin evidenta pacatelor celorlalti, dupa care fac comparatia cu ale mele si trag linie. Nu stiu care ce pacate are si nu e treaba mea. Treaba mea este sa reusesc pana in cel mai de pe urma ceas, sa fiu oleaca mai constient de ceea ce sunt si mai ales de cel care am fost. Chiar daca n-am dat in cap nimanui si n-am ravnit niciodata la ce nu-mi apartinea, poate ca "piticu" mi-a pus la dispozitie o gama larga din care sa aleg, iar eu m-am desfatat si i-am facut jocul. Acum urasc sa i-l mai fac, desi cad in abatere in fiecare clipa, cu toata incercarea mea de a fi vigilent.
Ai tot dreptul sa te ratoi la mine si chiar ma bucur cand mai aflu detalii pe care eu in orbirea mea, nu le vad asa cum le vad altii. Nici nu ma indoiesc ca mai am mult pana sa ies din mocirla gandurilor primitive, desi nadajduiesc sa se indure Dumnezeu si sa ma scoata pana la suflarea cea mai de pe urma. Si totusi, indraznesc sa insist asupra unui aspect pe care - poate din manie, poate din mandrie - nu vrei sa-l descoperi. Pacatul si iertarea sunt "la purtator", sunt "nominale", sunt individuale . Pe fiecare dintre noi ar trebui sa ne preocupe propriile noastre gauri negre din calea mantuirii, nicidecum cate gauri negre au ceilalti (frate Cristi, din pacate, legandu-te de persoana Zaharia si nu de pacatul in sine, cazi si tu in aceeasi inselare a "piticului").
Si-apoi haideti sa analizam "la rece": De unde vine mania? De ce ne maniem cand cineva se leaga de noi, fie ca spune un adevar, fie ca nu? Pai cum ramane cu toate postarile anterioare din care reiese clar ca suntem toba de teorie?
Iertati-ma, fratilor, dar din acest motiv am indraznit, eu pacatosul, sa abordez astfel pacatul, desi fratele Zaharia nu se mai roaga pentru sanatatea mea, fiindca l-am ofensat, luandu-l drept exemplu. Dar as vrea sa ma credeti, fratilor, ca eu daca intru pe acest forum, nu o fac ca sa contabilizes pacatele celorlalti, ci sa le reamintesc pe-ale mele si astfel ceilalti sa se poata feri. Din pacate nu sunt deloc un bun diplomat si dau cu bata-n balta, suparand pe cate unul, sau pe mai multi. Dar... daca nu ma puteti ierta si iubi chiar si in aceste conditii, ma intreb de ce va mai pierdeti vremea vorbind de sfinte invataturi?

Pacea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cu noi, cu toti!

Vad nume noi si ganduri asezate. De obicei ma feresc sa laud pe cineva, pentru ca as putea nedreptati pe altii la care poate n-am citit (mai cu atentie). Ma bucur cand vad astfel de postari. Dumnezeu sa puna harul Lui in toate posturile tale viitoare. La fel si pentru... N.Priceputul.
Despre Sfintii care au fost odata foarte pacatosi, cred ca - cel putin teoretic - oricare dintre noi poate experimenta inceputul acestei transformari si aici tot incerc eu sa ajung, dar mi-e greu sa ma exprim. Cand omul traieste revelatia greselilor sale, poate avea un adevarat shoc, sau o simpla mustrare de constiinta. Aceasta stare poate dura o scurta vreme, sau tot restul vietii. Adevarata revelatie apare insa in momentul in care, tu stii bine cat esti de pacatos, dar Dumnezeu te copleseste cu daruri. Si fiecare dar al Lui te indatoreaza mai mult si te smereste, iar daca la inceput o spuneai in soapta, mai tarziu iti vine ori sa te arunci cu fata la pamant de rusine, ori sa ridici capul spre cer si sa strigi: "Doamne, de ce eu, care Ti-am gresit atata? Tu stii ca nu merit atata bunatate!" Si astfel fiecare rugaciune se imbunatateste si se apropie de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Maria Egipteanca a fost una care a trait cele mai uimitoare momente ale bunatatii lui Dumnezeu, iar in rugaciunea ei, recunostinta fata de tot ce primise si smerenia pentru ceea ce se stia ca a fost, o faceau sa leviteze.
Teoretic, toti putem primi harul lui Dumnezeu. Practic, ne obisnuim mult prea usor cu darurile pe care le primim, iar la un moment dat chiar credem ca meritam tot ce primim...

Doamne, mainile Tale m-au facut si m-au zidit, dar fiecare zi este o mare provocare. Ca nu stie omul cand se trezeste dimineata, cate incercari i se vor pune dinainte, pe cate le va invinge si de cate va fi invins...
Probabil la Dumnezeu orice este cu putinta si stim ca multi au trecut la lupta intru desavarsire abia dupa ce au constientizat pacatul, smerindu-se si caindu-se amar. Maria Egipteanca, Sf Ap. Pavel, Sf Ciprian si cati altii, care fara povara pacatului n-ar fi avut aceeasi cainta si smerenie, n-ar fi avut revelatia milei lui Dumnezeu la nivelul la care-au avut-o si nici motivatia desavarsirii n-ar fi fost aceiasi. Dar este drept ca pacatul ne indeparteaza foarte mult de mila lui Dumnezeu si de ceea ce-am putea fi daca am evita faptuirea pacatului. Este ca si cum, la nastere am fi asezati intr-un tren care nu merge nici repede, nici incet si care ne poate duce catre destinatia "Mantuire". Faptuind pacatul, ne deplasam in sens opus cu un alt tren cu destinatia "Iad", a carui viteza este raportata la gravitatea pacatului. Ca sa recuperam distanta si timpul alocat vietii noastre, trebuie sa coboram din "trenul pacatului" si sa luam multe accelerate si rapide ale rugaciunii, smereniei, milosteniei, postirii, etc, nadajduind ca intr-o zi vom ajunge macar la punctul de unde am plecat, daca nu cat de cat aproape de unde ar fi dorit Dumnezeu sa ajungem cu "trenul mantuirii".
Pacatul si iertarea... Cateodata se da o asa lupta in sufletul nostru ca suntem la limita deznadejdii. Pe de o parte avem exemplele fiului risipitor, sau a talharului de pe cruce care s-a mantuit in ultimul ceas al vietii, recunoscandu-si pacatele, dar concret, noi ramanem cu "rabdarea lui Iov". Ce "vitel gras", ce "inel pe deget"?... De fapt noua nici nu ne trebuiesc acestea, ci doar sentimentul ca am fost iertati si prezenta harului din cand in cand, ca sa fim incredintati ca n-am ratacit drumul...
... Fiecare zi e o provocare. Fiecare seara, un semn de intrebare: "In ce directie m-am deplasat astazi?"

Noi numim de obicei pacatul protoparintilor "pacat stramosesc". Este primul pacat savarsit de stramosii nostri dupa trup.

Exista totodata si un grad de "rudenie", un adevarat arbore genealogic, in ceea ce priveste pacatul. Pacatul lor este "stramosul" tuturor pacatelor pe care le-a savarsit si le va savarsi neamul omenesc.

Sa nu uitam ca exista insa si o "lumina stramoseasca" (chipul si asemanarea lui Dumnezeu sadite intru noi) care premerge caderii in pacat.

Iertarea pacatelor o dobandim in masura in care ne unim cu Dumnezeu-Omul , Hristos, Care, in iconomia mantuirii noastre, nu numai ca a vindecat firea umana , ci a indumneiet-o, ducand-o in "sanurile Tatalui". Hristos ne descopera adevaratul nostru Tata. Daca Adam ne-a unit cu pacatul, El, ca nou Adam, lipsit de pacat, ne impaca cu Tatal si ne uneste dupa har cu dumnezeirea. Ne spune ca prin pocainta, in Biserica, devenim din fii risipitori, fii preaiubiti ai Tatalui.

Noi sa facem insa ce tine de noi, sa ne pocaim si sa parasim pacatul, pentru ca Tatal sa faca ceea ce Il bucura cel mai mult, adica sa vindece, sa curete urmele pacatelor, sa dea fiilor Sai vesmant de lumina in Imparatia fagaduita lor.

Ce să facem cînd aproapele nu ne iartă?
 

Greşim, ne contrăm, ne mai şi certăm, dar la urmă ne decidem să ne împăcăm. Dar dacă celălalt refuză în repetate rînduri scuzele şi nu vrea să ierte? Mai putem să ne rugăm în condiţiile în care supărarea fratelui stă între noi şi Dumnezeu? Mai avem îndăzneala să ne împărtăşim în condiţiile astea?

Vorbesc ca unul care mă aflu acum în situaţia respectivă.

Teoretic, iertarea trebuie sa vina neconditionat. Iertam indiferent daca cel ce a gresit isi cere vreodata iertare sau nu. Multi isi cer iertare cu totul formal, facand un compromis cu propriul orgoliu, ori fiindca nu-i impartaseste preotul, ori fiindca individul cu pricina are o anumita autoritate si drept de decizie asupra activitatilor noastre zilnice, ori pur si simplu de ochii lumii, sa dea bine la public... Toate aceste variante sunt un dezastru in calea mantuirii noastre si nici nu stim de ce pe timp ce trece, lucrurile se complica si mai mult in jurul nostru. Oricat am incerca sa fim corecti si am fugi de pacat, fiecare dintre noi greseste zilnic. Cu ce "tupeu" putem sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte, din moment ce noi ne impietrim inima pentru cel care a gresit voit sau nevoit?
Prin ce treci tu acum, am trecut cu ceva ani in urma. Erau doua persoane cu care eram in conflict, iar asta de ani multi, pe cand nici macar nu eram casatorit. Un inginer (casatorit si cu doi copii) s-a hazardat sa faca niste afaceri necurate, desi in principiu era un baiat foarte cumsecade. Fiind unul dintre apropiatii lui si cu posibilitatea de a "vedea" fiecare pas pe care-l facea, l-am sfatuit in nenumarate randuri sa se astampere fiindca va sfarsi prost, dar n-a ascultat. Cand a fost descoperit, a intervenit prin relatii la procuror, iar acesta foarte transant mi-a propus sa iau vina lui asupra mea, fiindca el e insurat, iar eu nu... Daca procurorul m-ar fi ajutat sau nu, in timpul procesului sa scap basma curata, asa cum sustinea, eu nu stiu ce sa spun, dar nu am suportat ideea de a deveni o astfel de victima, mai ales ca il avertizasem de multe ori, chiar si in prezenta a zeci de martori. Pentru refuzul meu categoric, acel inginer, care in mod normal imi fusese mai mult decat un amic apropiat, m-a urat ani multi si atunci cand ma mai intalneam cu el, intorcea capul in alta directie si nu-mi raspundea la salut.
O alta persoana de care mi s-a facut mila atunci cand mi-a cerut cu lacrimi in ochi ajutorul, a ajuns sa intre incaltat in sufletul meu, cautand sub orice forma sa-mi faca rau. Dumnezeu a oranduit sa-si taie craca de sub picioare, dar pentru asta tot pe mine ma facea vinovat. Si acesta la randul lui refuza sa-mi raspunda la salut, cand ne mai vedeam intamplator. Anii au trecut, iar eu am inceput incet-incet sa ma apropii de biserica. Cand m-am spovedit, am spus parintelui doar in trecere despre faptul ca sunt doua persoane carora eu nu cred ca le-am gresit, dar ei refuza sa-mi raspunda la salut, iar parintele mi-a dat dezlegare la Sf Impartasanie. In mod ciudat, in acea zi, la Sf. Liturghie, au venit exact in acea biserica cei doi, care nici nu se cunosteau unul cu celalalt si care in mod normal nu prea ii vedeai pe la biserica. Atunci mi s-a parut ca Sf Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea acelei biserici, a mijlocit pentru mine intr-un fel minunat. Astfel incat, inainte sa spuna parintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!", am mers la fiecare dintre ei si mi-am cerut iertare pentru tot ce n-am facut bun pentru ei, iar ei, nu mai aveau in ochi nici cea mai mica umbra de ura sau rautate. De-atunci, ne salutam fara rezerve.
Daca in adancul inimii iti doresti sa fii un om corect si impacat cu toata lumea, Dumnezeu va orandui in felul lui unic. Tu doar sa ai incerdere si sa te smeresti.

Moşule,

Mulţumesc pentru răspuns.

Cît timp trăim printre oameni vom avea conflicte cu ei indiferent cît de mult ne păzim. Asta pentru că oamenii sînt diferiţi şi au sisteme de valori care se mută de la o extremă la alta.

În cele două cazuri, la mine situaţia este cam aşa:

1. Se strică interfonul la noi pe scară. Trec vreo două luni, nu există un fond în care toată lumea să fi pus bani, administratorul nu are succes în colectarea banilor pentru reparaţie. Încep aurolacii să ne viziteze boxa, se fură biciclete din scară. Apar tot felul de dubioşi care filează apartamentele. Deci iau iniţiativa şi adun banii de la cine a avut bunăvoinţa să dea şi repar în două zile interfonul. În concluzie, unul din vecini mă ceartă că nu am urmat procedura normală şi urlă la mine cam jumate de oră - dar suport, mă fac vinovat şi omul plăteşte într-un sfîrşit partea lui, eu îl salut în continuare şi, mai greu, dar îmi răspunde. Problema este cu alt vecin care s-a supărat pe mine pe motiv că m-am lăsat manipulat de alţii să fac schimbarea de interfon, ca urmare nemairăspunzîndu-mi la salut. Complicat, frate.

2. Cineva de pe forum e supărat pe mine din cauza unei infracţiuni pe care am comis-o intenţionat. Am prezentat scuzele în public de mai multe ori, pe privat omul m-a banat, i-am scris pe mailul personal şi degeaba.

În primul caz am de-a face cu un om fără credinţă, se vede de la distanţă, pe care nu-l cunosc mai deloc, nu pot avea pretenţii prea mari de la el. Dar în cazul al doilea vorbim despre cineva de la care mă aştept să-mi fie frate în Hristos, să mă ierte pentru o vorbă aruncată de-aiurea.

Spunea nu mai ştiu ce Părinte că în astfel de situaţii iertarea celuilalt va veni mult mai curînd dacă eu voi considera cu adevărat că eu sînt vinovat şi căinţa va fi una autentică, cum scrii şi tu mai sus. Da, îmi pare rău, nu mai vreau să mă dezvinovăţesc cu nici un cuvînt, îmi asum răspunderea pentru situaţiile create. Sper că harul Domnului va lucra cu răbdare îmbunînd inimile celor cărora le-am greşit.

Desi in fiecare caz in parte, exista undeva si o particica in care cu siguranta vom descoperi si partea noastra de vine, mai mica sau mai mare, ideea este ca trebuie sa iertam. Daca la randul nostru nu suntem iertati, cred ca nu ne ramane nimic mai bun de facut decat sa ne rugam si pentru cel ce nu ne iarta, si pentru propriile noastre greseli, iar pe viitor sa fim incredintati ca nu le mai facem.
Referitor la cazul cu prietenul inginer si cu procurorul corupt, povestea nu s-a terminat deloc asa de simplu. Refuzul meu categoric, l-a infuriat pe procuror atat de rau incat numai nu scotea fum pe nari. Faptul ca "am stiut" tot timpul ce facea amicul meu si nu l-am reclamat, l-a determinat instantaneu pe procuror sa-mi faca dosar penal si astfel m-am pomenit peste noapte cu o condamnare de un an la locul de munca. Implicati in acea "afacere" erau mai multi, dar care participasera implicit. Eu doar am stiut si n-am anuntat militia economica... Dintre toti, eu am fost singurul care n-am dorit sa fac recurs. Toti au facut, iar singurul care a scapat a fost soferul care facilitase toate magariile, el facand rost de clienti, el aranjand pretul si transportul. Avocata apararii, citindu-mi dosarul a ramas interzisa: eram singurul care practic nu aveam nimic comun cu cazul. De ce nu facusem recurs?! De ce? Fiindca in general simt cand Dumnezeu vrea sa ma pedepseasca. Atunci am considerat ca asa trebuia sa fie. Da, in acel caz eram absolut nevinovat, dar candva, cu multi ani in urma nedreptatisem un om, fara sa-mi dau seama, numai fiindca asa fusesem sfatuit de cineva care... "se pricepea". De multe ori ma culcam cu acea povara pe suflet si nici macar nu puteam sa mai merg la acel om si sa schimb ceva fiindca intre timp facuse ciroza si murise. Am zis ca trebuie sa platesc pentru fapta din urma, fiindca asa vrea Dumnezeu. Si n-am facut rau. Daca n-as fi procedat asa, acum cine stie in ce situatie mai eram. Desi pacatos, Dumnezeu a oranduit nu stiu cum sa cunosc in acele imprejurari cu totul ciudate, pe actuala sotie, care m-a uimit in bunatate, blandete si sacrificiu. N-am meritat si nici nu merit atatea daruri facute de Dumnezeu, si nu ma refer la bani, ca oricum nu sunt, ci la pacea si linistea din familie, copii sanatosi, inteligenti si cu frica de Dumnezeu, prieteni sinceri gata oricand sa faca dovada multor gesturi extrem de "delicate", pentru care altii n-ar face nici cu fratii, parintii sau copiii lor...
In mod normal, viata ar trebui sa ne ofere cam ceea ce oferim si noi. Daca nu suntem blanzi si milostivi, nu vom gasi intelegere din partea nimanui, daca nu iertam din toata inima, conflictele vor aparea mereu in calea noastra si o tinem tot intr-o cearta si intr-o ne-iertare, si tot asa, si tot asa...

Incercand sa fac bilantul anului ce se incheie, am cautat sa revad anumite momente si astfel sa incerc sa mai indrept cate ceva daca inca se mai poate. Gandul ca intr-un fel sau altul am provocat o suferinta (deci un pacat) pentru care nu mi-am cerut iertare, parca atarna greu acolo undeva...
Astfel mi-a cazut sub ochi conflictul de pe acest thread. (E foarte ciudat cum, orice incercare de a pune bazele unei idei ziditoare, este curand zguduita din temelii, ramanand doar praf si ruine! In timp ce alte threaduri despre sex, politica, teorii si paralele intre religii, se rostogolesc precum un tavalug, facand multe victime, pana cand ajung sa fie inchise, pentru ca aproape instantaneu sa ia fiinta altele cam cu aceiasi tinta!)


Ma intreb, cum s-a intamplat de m-am lasat dus de val? In felul tau caracteristic, (dealtfel m-ai si avertizat din start) ai scos in evidenta cat se poate de clar nuantele ce se cereau a fi punctate. Iar eu m-am legat de... "cohortele" la care faceai aluzie, aproape neluand in seama intregul ansamblu de idei...
Cred ca cel mai mare paradox al fiintei umane este acela ca, cu cat se crede mai destept, cu atat e mai inselat (ca sa nu spun mai prost). Daca macar ar incerca sa vada in cel de langa el "un frate", tot ar mai fi ceva, fiindca ar fi macar tentat sa-i respecte punctul de vedere, fara sa-l suspecteze de rautate...
Vorbim de iertare... Si nu oricum, ci de 70 de ori cate 7. Practic la nesfarsit... Dar putem face asta? Celui ce ne greseste repetat, oare de cate ori suntem noi in masura sa iertam? Bine, ideea este ca cel ce greseste, sa-si mai ceara si iertare, pentru a-si face... loc pentru o noua greseala!...
Si iarasi il aduc in discutie pe Parintele duhovnic: "Trebuie sa iertam, fiindca altfel, la fiecare rugaciune domneasca, ne cerem noi insine osanda cand rostim ~...si ne iarta noua, precum si noi iertam~ Toti gresim si avem nevoie de iertare. Pe care o vom primi numai daca oferim iertare la randul nostru si nu altfel."

A mai trecut un an peste noi... Poate am mai invatat ceva... Fie ca anul care vine sa ne aduca dragoste si pace, iar cei mai mari dusmani ai nostri sa ne fie propriile noastre slabiciuni; sa ne dea bunul Dumnezeu ochi sa ni le putem vedea.

Tuturor le cer iertare pentru orice remarca spusa mai nelalocul ei.
La multi ani, fratilor!

Mai multe intrebari
 

Interesant subiect si extraordinar de important pentru orice om din lumea asta caci fara iertare suntem pierduti.
Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Consecinta spirituala. Un fel de negreala asupra sufletului. Pacatul nu este ofensa fata de aproapele, ci fata de Dumnezeu. Cerandu-mi iertare fata de aproapele, am facut un lucru bun. Dar, inca nu am cerut iertare lui Dumnezeu. Ne lamureste Domnul aceste aspecte printr-o pilda cu un om certat cu fratele lui si care aduce jertfa de iertare la templu.

Prin examenul de constiinta (cercetarea cugetului).

Daca este vorba de pacate mici (veniale sau lesne iertatoare), negreala a imbolnavit doar sufletul, care isi mentine insa legatura cu Dumnezeu, principiul vietii, adica "sufletul este viu". Prin urmare, simpla pocainta este suficienta pentru ca Doctorul Sufletelor si a Tot Trupul sa-mi curateasca, din nou, sufletul.

Daca este vorba de pacate mari (capitale, de moarte), negreala a ucis sufletul, adica a intrerupt legatura cu Dumnezeu. In acest caz am nevoie de "Sacramentul pentru cei morti" care este Taina Spovezii (Sacramentul Penitential).

Numai Dumnezeu poate ierta pacatele. Dar Dumnezeu a delegat acest minister unor oameni care actioneaza in baza unui mandat primit.

Periodic (zilnic, daca se poate) sa imi fac examenul de constiinta. Eu, fiind mai lenes, mi-l fac saptamanal, in ziua dinaintea Sf Liturghii.
-daca am pacate de moarte trebuie sa ma abtin de la Sf Impartasanie si sa ma spovedesc mai intai.
-daca am numai pacate veniale ma pocaiesc, spunand in genunchi o rugaciune numita "Actul de cainta", dupa care ma impartasesc. Daca pacatele veniale respective sunt din aceeasi specie cu pacate precedente, adica e vorba de o recidiva, atunci ma programez la cancelaria parohiala pentru o discutie cu preotul, fiindca e un semn de lipsa de progres spiritual.
-daca nu am nici pacate de moarte, nici veniale in saptamana respectiva, atunci ma bucur, dar numai pe jumatate, fiindca inca se poate sa fi uitat un pacat. In asemenea cazuri il rog pe Dumnezeu sa-mi aminteasca eventuale pacate uitate, repet examenul de constiinta in ziua de Duminica si spun, totusi, Actul de Cainta in timp ce sunt aliniat la coada pentru primirea Sf Trup si Sange.

Din aceste doua semne: 1) aud preotul spunand cuvintele "te dezleg" si 2) sufletul se umple de bucurie si devine mai usor, incat parca ar avea aripi.

Dincolo de reguli si tipic, mai intai zic eu sa privim in noi insine. Suntem orgoliosi si vanitosi, iar de aici porneste intreg arsenalul de slabiciuni. De cele mai multe ori NU ne certam cu strainii, fiindca pe ei ii respectam neconditionat si tinem legile lui Dumnezeu atat cat le intelegem noi: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Daca il iubim sau nu, e o chestiune de perceptie dar mai ales de relationare sociala: pentru unii parca avem o placere sa-i vedem, in timp ce fata de altii am dori sa stam cat mai departe, chiar daca practic nu ne-a facut niciodata vreun rau. Probabil e vorba de self-control sau incompatibilitate.
Eu as dori mai degraba sa vorbesc de "disputa" dintre cei ce..."se iubesc". E paradoxal, dar in mod firesc, cerem de la cei de langa noi mai multa intelegere, iar daca n-o primim, izbucnim fara prea mari retineri, fiindca... "ne permitem". Intoarcem subiectul si pe fata si pe dos, cautand parca sa punem in valoare anumite nuante care ne avantajeaza punctul de vedere. Cu un strain nu facem acest lucru, fiindca nu ne pasa nici ce crede nici ce viata duce. Daca n-am ierta sau nu ne-am cere iertare, unde-am ajunge?
Pacatul spovedit este sters, sau cel putin asa suntem incredintati. Ceea ce ramane, poate fi "eliberarea" constiintei, dar in aceiasi masura trebuie sa ramana cainta asupra propriilor slabiciuni, cu atat mai mult cu cat stim ca suntem permanent supusi tirului nevazut de capcane iar noi cadem in majoritatea dintre ele. Ne "spalam" intr-o parere, dar curatenia nu este niciodata certa, iar daca uitam ceea ce-am fost, riscam sa ne trufim si sa credem ca suntem mai vrednici decat cel de langa noi, oricare-ar fi el. De aici vine cel mai mare pericol. Faptul ca cei din jurul nostru pacatuiesc la randul lor, este pentru noi de doua ori un risc de sminteala, fiindca dintr-o data ne ridicam deasupra lor si ii vedem "mai" rataciti decat noi, iar pe de alta parte ne trufim si ne pretindem infailibili, ca si cum noua nu ni se poate intampla sub nici o forma sa cadem intr-o astfel de ispita, cand de fapt noi suntem deja cazuti intr-alta, pana la gat!!!
Constientizarea pacatelor proprii, chiar spovedite, trebuie sa ne lamureasca pe deplin pozitia fata de Dumnezeu, iar faptul ca ne-a iertat, nu e meritul nostru, ci doar bunatatea Lui. "A uita" peste noapte ce-am fost inainte de a ne spovedi si a pretinde ca spovedania ne da dreptul de a ne crede deasupra celorlalti, cred ca este de departe cea mai perfida arma a ispititorului. Si din pacate am observat ca marea majoritate cadem in aceasta capcana!
Sa ne dea Dumnezeu timp si destula intelepciune sa acceptam fiecare lectie trimisa de El, si sa putem deveni astfel corecti cu noi insine.

Nedumerire
 

Prin examenul de constiinta (cercetarea cugetului).



De unde stiu ca constiinta nu ma inseala?
Am citit undeva ca Legea celor zece porunci ne descopera daca am pacatuit sau nu. Mi se pare ca undeva in Sfanta Scriptura, in Romani capitolul 7 cu versetul 7. E ca o oglinda care imi arata cat de curata e inima mea. Ce parere aveti de asta?
Si atunci, stau si ma gandesc : fac examen de constiinta dar bazandu-ma pe oglinda celor zece porunci. Caci altfel ma pot insela.

Cred ca neiertarea este un PACAT in sine...Cine zice ca iarta dar nu uita, pacatuieste iarasi...Iar daca nu ierti, inseamna ca nu iubesti...Si daca nu iubesti nu ai pe Domnul cu tine...Deci iar pacatuiesti....Fiecare trebuie sa ierte, sa se ierte si atunci Dumnezeu va ierta si El...iar pacatul va pieri.

Unde exista greseala si pacat, exista si premisele iertarii, ale impacarii, altfel spus, ale biruintei iubirii. Noi ne-am obisnuit ca un pacat sa dea nastere doar la dezbinare, la alte pacate etc. Mantuitorul ne arata ca desi suntem supusi greselii, desi nu exista om fara de pacat, totusi, cerand si oferind iertare, putem fi izbaviti de povara raului.

Nu cunoastem ce mare dar face Dumnezeu omului sub chipul iertarii... A ierta este prin excelenta un act dumnezeiesc. Dar Dumnezeu ne cheama pe toti la asemanarea cu Sine, ca iertand sa ne aratam dumnezei dupa har. De aceea ne si indeamna Domnul sa iertam de "saptezeci de ori cate sapte", ca sa cunoastem ca fara experienta iertarii nu se poate pune inceput mantuirii sufletului nostru.