Iubeste aproapele ca pe tine insuti
 

Iubirea de semeni este un cuvant tainic. Iubirea adevarata de semeni e scrisa in inimile noastre prin credinta de chiar degetul lui Dumnezeu.
Atunci vom putea sa plangem si sa suferim cand vedem pe orice semen al nostru, fie el bogat sau sarac, fie el de ce natie o fi, fie el potrivnic sau prieten, deci, cand il vedem suferind. Si vom face asta fara sa stam sa analizam de ce este sarac, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga sarac; de ce este bolnav, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga bolnav; de ce si-a pierdut casa judecandu-i greselile care l-au dus sa isi piarda casa, de ce...., de ce....., de ce......, . Si de ar fi doar atat.

Acesta este semnul iubirii de semeni adevarata. Cand vom iubi neconditionat orice semen si vom putea sa plangem si sa suferim impreuna cu plansul si suferinta semenilor fara intrebari si judecari atunci iubim cu adevarat. Fara acest semn suntem fatarnici.

Dar chiar daca vedem in jurul nostru mii de fatarnici in iubire asta nu ne opreste pe noi sa iubim. Sa facem faptele iubirii si sa rugam pe Domnul sa ne scrie in inimi iubirea cea adevarata.

De aici pleaca totul. Iubind semenii cu iubirea cea adevarata data de Domnul vom putea sa fim tot: rabdatori, blanzi, odihnitori si ajutatori semenilor nostri.

"8. Şi zise fratele: Fiindcă ai zis, Părinte, că trebuie să, punem iubirea faţă de tot omul mai presus decât toate cele văzute şi decât trupul nostru însuşi, cum pot să iubesc pe cel ce mă urăşte pe mine şi se întoarce de la mine? Şi cum pot să-l iubesc dacă mă pizmuieşte şi mă înţeapă cu ocări şi îmi întinde vicleşuguri şi îmi pregăteşte curse? Mi se pare, Părinte, că acest lucru este prin fire cu neputinţă, însăşi supărarea silindu-ne în chip firesc să ocolim pe cel ce ne-a supărat. Răspunse bătrânul: Târâtoarelor şi fiarelor, purtate încolo şi încoace de fire, le este întradevăr cu neputinţă să nu se ferească de cel ce le aduce
durere. Dar celor făcuţi după chipul lui Dumnezeu şi cârmuiţi de raţiune şi învredniciţi de cunoaşterea lui Dumnezeu, care au primit legea de la El, le este cu putinţă să nu ocolească pe cei ce-i supără şi să iubească pe cei ce-i urăsc. De aceea şi Domnul spunând: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi...» şi celelalte, nu le-a poruncit ca pe nişte lucruri cu neputinţă, ci ca pe unele cu putinţă. Căci altfel nu ar pedepsi pe cel ce calcă această poruncă. Şi însuşi Domnul ne arată aceasta prin fapte, ca şi ucenicii Lui, care toţi s-au străduit pentru iubirea aproapelui până la moarte şi s-au rugat cu căldură pentru cei ce i-au ucis pe ei. Noi nu putem să iubim pe cei ce ne urăsc, fiindcă suntem iubitori de materie şi de plăcere şi le punem acestea mai presus de poruncă. Ba de multe ori ocolim din pricina acestora şi pe cei ce ne iubesc, fiind mai răi ca fiarele şi târâtoarele. De aceea, neputând păşi pe urmele lui Dumnezeu, nu putem cunoaşte nici scopul Lui, ca să primim puterea." - Cuvant ascetic - Filocalia Vol.II Sfantul Maxim Marturisitorul

Fara Dumnezeu nimic bun nu iese din faptele noastre. Daca Duhul Sfant nu ne poarta gandurile, daca nu Il lasam sa lucreze in inima noastra, cum spune Sfantul Siluan Atonitul, atunci iubirea ce incercam sa o aratam iese stramba.
Nu ne ramane decat sa recunoastem neputinta si sa cerem Domnului sa ne invete iubirea de aproapele.

Domnul zice: iubeste apropele ca pe tine insuti.

Daca pentru iubirea aproapelui avem nevoie sa fim invatati de Domnul, oare nu cumva si pentru iubirea de sine trebuie ca tot pe mainile Domnului sa ne lasam, sa ne invete?
Oare nu cumva iubirea de sine ce o stim nu o stim bine?
Ca Domnul asa zice: sa iubim semenii ca pe noi insine.
Oare nu cumva noi ne iubim pe noi gresit? Nu cumva iubirea de noi este stramba? Nu cumva este egoista? Nu cumva este mandra? Nu cumva este partinitoare? Nu cumva este orgolioasa?
Cum ne este iubirea de sine asa ne este si iubirea de aproape.

Ceea ce este de remarcat si de tinut minte este comparatia din porunca.

Sa ne iubim semenii CA pe noi insine.

Daca ni se pare ca iubim semenii mai mult decat pe noi insine inseamna ca inca nu stim iubirea din porunca.
Si sa nu uitam ca porunca este desavarsita.

"36. Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege?
37. El i-a raspuns: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau.
38. Aceasta este marea si intaia porunca.
39. Iar a doua la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.
40. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii." Mat. Cap.22

Nu cumva daca credem sau aratam ca iubim mai mult aproapele avem oarecare duh de mandrie?

Daca cu adevarat respectam prima porunca , marea si intaia porunca atunci vom simti si noi iubirea lui Dumnezeu.
Si apoi prin Duhul Sfant vom invata cum sa ne iubim pe noi ca sa stim cum sa iubim aproapele.
Si vom incepe sa facem toate cele placute de Dumnezeu. Ne vom curati sufletul si mintea, vom face faptele bune din iubire de Dumnezeu, si vom dori cu adevarat asta si aproapelui nostru. Si vom ajunge sa iubim aproapele nostru ca pe noi insine curat si bineplacut lui Dumnezeu.

Daca cumva iubim aproapele mai putin decat pe noi insine atunci suntem egoisti, suntem mandrii, suntem orgoliosi.

Taina aceasta a iubirii este desavarsita. Trebuie sa ducem aceasta ecuatie de iubire de sine si in egala masura de aproapele, la desavarsire. Si aceasta ,este foarte greu.
Pentru ca unii pozitioneaza aceasta ecuatie pe prima treapta a scarii spre Dumnezeu prin faptele sale. Altii se nevoiesc un pic si urca o treapta. Altii urca doua trepte. Altii nu au urcat de loc si considera ca sunt in varf. Altii sunt in varf si nici nu stiu. Acestia sunt sfintii.

Oare noi unde ne aflam cu ecuatia noastra de iubire?

Ma iertati, eu pacatoasa nu invat pe nimeni ci doar vreau sa vorbesc de Dumnezeu cu voi. Sa vorbim impreuna asa cum simtim.
Ce v-am scris aici este ceea ce simt despre aceste doua mari porunci. Daca cumva gresesc invatati-ma fratilor si surorilor.

Aici ne adunam impreuna manati de acelasi dor. Dorul de Dumnezeu. ne adunam frati si surori si vorbim impreuna despre dorul ce il avem. Ca asa ne-a spus Domnul. Sa ne spunem unii altora Cuvintele Domnului si asa sa vorbim intre noi. Si nu a oprit pe nimeni de la aceasta.

Doamne iarta-ma si inchide gura mea de gresesc! Ca vreau sa fac doar voia Ta.

Iata ca daca Domnul a folosit iubirea de noi insine ca si comparatie cum sa iubim aproapele, de buna seama ca iubirea de sine este foarte importanta.

Si atunci e absolut necesar sa ma gandesc cand iubirea de sine este pacat.
Cand ajung sa ma iubesc gresit? Cum deosebesc in faptele mele daca iubirea de sine este gresita si neplacuta lui Dumnezeu, ca sa indrept faptele si sa ajunga sa fie placuta lui Dumnezeu si astfel sa iubesc aproapele corect. Asa cum ii place lui Dumnezeu. Ca sa respect cum se cuvine porunca Lui.
Aceasta este intrebarea la care trebuie sa raspundem cu totii.

Fara sa vreau mintea mea pleaca la sfinti si la exemplul lor. Dar ce zic eu , pleaca la Iisus Hristos pe care trebuie sa il urmez.
Deci incep sa inteleg: curata patimile, alunga pacatele, plange neputinta, indreapta calea, caieste-te, pocaieste-te si plangi Domnului cerandu-i mila. Si pune nadejde la Dumnezeu. Tine mintea in iad si nu deznadajdui! -

imi spune un gand, ca numai asa vei invata sa te iubesti corect, respectand si iubind ceea ce Dumnezeu a facut: pe tine si pe aproapele tau.

CAT DE ADEVARAT e cuvantul asta!

De unde l-ai luat?

Pentru iniţiatoarea topicului
 

Am înţeles despre ce e vorba. Dar practic tu cum îţi iubeşti aproapele?
Că la teorie şi eu sunt doxată dar când mă calcă cineva pe ştaif sau când îmi face rău necontenit mă cam retrag între ţepi ca ariciul şi încep să mă feresc şi de umbra mea. Şi de mine mi-e teamă uneori pentru că nu m-am despătimit.
Dacă cuvintele de mai sus îţi aparţin înseamnă că ai ajuns pe o foarte înaltă treaptă a duhovniciei.:43:.

Pai raspunsul este deja in textul pe care l-a dat. Adica sa cerem Domnului cu sinceritate, sa ne rugam, sa ne invete El.

Ca altfel omul singur nu se poate despatimi, nu poate face nimic, nici macar sa iubeasca mai mult decat iubirea fireasca si infranarea aia imperfecta si limitata dincolo de care se face ca ariciul (cum bine ai spus).

Intrebarea e de unde e acel text

...face ca ariciul eu am spus!

Iubirea de aproapele este calea mantuirii noastre. Unii alearga dupa nevointe, altii dupa .. cunostinte. Putini sunt cei ce se daruiesc aproapelui. Mantuirea inseamna sacrificiu, inseamna jertfa, inseamna purtarea crucii. Exista si crestini reci, care nu au iubire nici pentru ei, dar nici pentru altii, ei se nevoiesc pana la autoflagelare, numai ca Hristos nu asa a procedat, nu S-a autoflagelat, ci S-a jertfit pentru altii, pentru toti. Sacrificiul, jertfa, iubirea prin altul si pentru altul este modul imparatesc de a trai, mod care copiaza, de fapt, modul dumnezeiesc al Sf. Treimi. Pana nu invatam sacrificiul, jertfa si daruirea nu ne putem mantui. E adevarat, insa, ca acestea le primim ca dar prin harul Duhului si le primim in masura curatirii inimii noastre. Dar trebuie neaparat sa le punem in lucrare, sa le practicam zi de zi, nu doar Dumineca sau in zi de mare sarbatoare. Fara iubire suntem fatarnici, bine ati spus, sora draga. Hristos ne asteapta in fiecare din semenul nostru ca sa-L iubim.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Iubirea! ce cuvînt minunat. ce taină mîntuitoare. ce tainic este acest lucru.
Din iubire l-a creat Dumnezeu pe om, din iubire s-a răstignit Hristos pe cruce, din iubire se ţine acestă lume, din iubire se nasc copiii, cu iubirea muţi munţii din loc.
Deci vedem cît de importantă este iubirea.

Dar iubirea faţă de semenii şi de toată făptura?
Cum ne manifestăm noi acestă iubire?
Că Mîntuitorul a dat legea iubirii, legea NT, legea care cuprinde toate legile mîntuitoare.
"Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul." cînd citeşti acest verset biblic, parcă o ceva tainic te cuprinde.
Să încercăm să îi ajutăm cu cît putem, să nu le facem rău semenilor, să plîngem cu ei, să rîdem cu ei. Acesta este iubirea de care ne vb. Domnul nostru Iisus Hristos şi Sf. Părinţi.

Şi să nu uităm nicio dată ce ne spune Sf. Apostol Pavel:
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte."
"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."
Aceste cuvinte să rodească în sufletul nostru şi să le păstrăm ca pe o comoară de mare preţ!

Cind te calca cineva pe picioare,abtine-te sa ii raspunzi .Ca nu te calca el degeaba...Opreste-te o clipa din preocuparile tale,si gindeste-te: mai,ce are omul asta cu mine? Nu cumva are dreptate? Si incearca sa ii raspunzi frumos,fara a ii reprosa si tu ceva. Abtine-te de la a fi rautacios,chiar daca ti se vorbeste asa,asta e cheia.

iubirea de aproape ar trebui sa fie ceva natural. rasismul religios si de alt fel denatureaza lucrurile astea.

Din inima mea. Din sufletul meu.

Draga mea draga
Tot ce am scris sunt izvorate din inima mea, din sufletul meu, din simtamintele mele, din trairea mea, din plansul meu.
ma iertati, de trei ori ma iertati, sunt o pacatoasa, care isi recunoaste pacatele si si le plange.
Ma curat, ma curat, ma curat, dar nu este de ajuns.

Am simtit asta profund in mine, insa un seaman de al nostru de aici de pe forum, care nu este ortodox, m-a facut sa il exprim.
Lui ii dedic aceste cuvinte, sa vada cum ma iubesc eu pe mine si cum iubesc pe cei din jurul meu deci si pe el.
de o fi stramb cum iubesc nu stiu, de o fi drept iar nu stiu, tot ce stiu este ca cer Domnului in fiecare zi sa imi arate.
Am citit cuvintele Lui, am citit porunca Lui, si am rugat pe Domnul sa ma faca sa o si simt.
Poate am uitat de oameni buni, prinsa in gandurile mele, in pacatele mele, poate am uitat de oameni buni
Tuturor celor pe care i-am uitat ii rog sa ma ierte.

Dragul meu, tot ce am scris este din sufletul si inima mea. Nu te mai framanta, nu te mai necaji, ca am scris doar ce simt.
Doamne ajuta! Domnuls a ne miluie.

In postarea mea mai jos, am aratat ca dedic aceste cuvinte unui om, care nu este ortodox.
Iubirea adevarata este fara alegeri, de varsta, de rasa, de neam, de religie, de nimic.
Toti suntem creatia lui Dumnezeu pe toti se cuvine sa ii iubim deopotriva.

Nu stiu de ce crezi tu ca ma framant sau ma necajesc de cele ce scrii tu pe aici. Poate e bine sa te intrebi daca asta e ceea ce psihologii numesc proiectie, sau doar o falsa perceptie/banuiala de-a ta. Nu imi raspunde mie, ci tie.

Imi cer iertare ca te-am suparat. Ai intrebat de doua ori de unde am luat textul ceea ce inseamna ca iti doreai sa stii de unde este. Si atunci ti-am spus sa iti linistesti sufletul. Nu pentru cele scrise de mine ci pentru gandul cel rau pe care il primisesi. Iarta-ma inca odata iti cer, pentru ca stiu ca ai dat frau gandului crezand ca as fi scris ceva ce nu imi apartine si nu as fi spus, din slava desarta, ale cui sunt cuvintele si de unde le-am luat.
Stiu ca nu te necajesti si nu te framanti de cele scrise de mine, am stiut asta.

Unele cuvinte si ganduri sunt spuse semenilor prea devreme, alteori prea tarziu. De aceea nu le primesc. Noi trebuie sa intelegem asta si sa nu ne suparam.
Cand sunt spuse prea devreme va trebui sa avem rabdare sa vina timpul lor, cand sunt spuse prea tarziu va trebui sa avem rabdare sa i le spuna Dumnezeu.
Si pentru ca gresim spunand prea devreme sau prea tarziu primim si o pedeapsa. Daca suntem intelepti primim pedeapsa cu bucurie.

Sa ma ierti pentru supararea pricinuita. Si toti cei care simt o suparare din pricina cuvintelor mele sa ma iertati.

Lumea ne vrea desavarsiti dar nu suntem.
Oamenii , in suferinta lor , asteapta de la semenii lor sa fie perfecti. Dar nu sunt.

Omul sufera si asteapta de la aproapele lui sa ii vada suferinta, sa il mangaie. daca cumva aproapele lui are la randul lui o neputinta si nu reuseste sa vada toata suferinta omului, acesta il cearta.
-Tu nu vezi suferinta mea, spune, tu nu vezi necazul meu, eu nu exist pentru tine. Dar in suferinta lui a devenit egoist. Nu vede neputinta aproapelui, vede doar suferinta lui.

Intelept este ca atunci cand suntem certati, pentru vreo neputinta, sa primim , ca ne slefuieste sufletul. Sa nu ne indreptatim. Sa ii cerem omului noi iertare pentru neputinta noastra de a vedea suferinta lui. Si sa ne rugam Domnului sa ajute neputintei noastre si suferintei celuilalt.

Iata iubirea egoista de aproapele izvorata din iubirea egoista de sine.

E boala in societate. Oamenii se iubesc gresit si pe ei insisi si pe aproapele.
Si nu stiu sa ceara Domnului sa ii invete sa iubeasca.
Dumnezeu sa ne intelepteasca!

Sa ne rugam Domnului sa ne lumineze sa nu mai uitam asta!

Poate asa vom iubi mai mult pe fratele nostru, asa cum este el, in neputinta lui! Cand este iubire nu este judecata, nu gandim raul, nu ne smintim, avem mai multa mila, mai multa toleranta fata de cei de langa noi.

Asa este Ana-Maria. Sa ne rugam Domnului sa ajute neputintelor noastre de orice fel. Ca multe sunt neputintele noastre. Si din neputinta nu vedem multe suferinte ale altor
Insa trebuie sa luam aminte diferenta dintre pacat si neputinta.
Ca altceva este sa gresesti aproapelui prin pacat si alta prin neputinta.

"Dupa socotinta Dascalilor Bisericii, pacatul este de doua feluri. Unul este cel care il stapaneste pe om, si despre acesta spune Apostolul: sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa-l ascultati pre el intru poftele lui (Rom. 6, 12). Acest pacat se mai numeste si pacat cu voie, fiindca este facut cu buna vrere, cu planuire, cu buna stiinta, cu deadinsul si cu inainte-chibzuinta, si este impotriva constiintei, pe care o raneste si o nelinisteste.

Celalalt fel de pacat este cel care traieste in om, dar nu il stapaneste pe om, si nu e altceva decat neputinta firii, trupul cu patimile si poftele, care se scoala impotriva duhului, stricaciunea si rautatea care se naste odata cu omul. Acestui pacat i se impotrivesc prin puterea credintei si a duhului cei evlaviosi, neingaduindu-le sa puna stapanire pe ei. Si cu toate ca cei evlaviosi se impotrivesc acestui pacat, fiind totusi biruiti de neputinta, adeseori fac ceea ce nu voiesc si nu stiu (Rom. 7, 19)"

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...-zi-88533.html

Vezi tu Ana-Maria ca sa intelegi mai bine ce am vrut sa zic, in exemplul meu vorbeam de un om in suferinta si de un om in neputinta.
Neputinta poate fi de orice fel nu neaparat uitare. Nu stiu de ce te-ai oprit la uitare. sau stiu?! Ana-Maria chiar noi ar trebuie sa fim mai buni, daca si spunem sa si facem.

Omul in suferinta poate deveni egoist si nu mai vede neputinta celuilalt si il cearta pe acela nu pentru neputinta ci pentru ca nu ii vede suferinta. Si asta se intampla pentru ca egoismul este un pacat cu voie pe cand neputinta este un pacat fara voie.
de aceea omul neputincios chiar daca greseste omului in suferinta nu ii va reprosa niciodata ca nu ii vede neputinta lui, pentru ca ori i-a gresit fara voie ori nu a stiut.

Amandoi deopotriva au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.

Sa ne ajute Domnul si Maicuta Sa, in oricare parte ne-am afla!

De unde oi fi scos tu asta nu inteleg!

Cum sa fie neputiinta un pacat fara voie?

Tu te-ai gandit vreodata ca TOATA PUTIINTA noastra nu e a noastra de fapt, ci e a Lui Dumnezeu, e ajutorul Lui Dumnezeu pe care ni l-a dat! Daca ia Dumnezeu degetul, taria noastra e de fapt neputiincioasa! De fapt noi nu avem nici o putiinta, noi avem (de la noi) numai NEPUTIINTA. Taria e a Lui Dumnezeu, nu a noastra. Asa ca daca vreodata vezi un om care are o neputiinta, da slava Lui Dumnezeu ca te-a ajutat pe tine, ca daca nu era ajutorul Lui, erai (si tu si oricare din noi), mai rau decat cel mai neputiincios om si roaga-te pt acel om, ca sa-i vindece Dumnezeu neputiinta, asa cum si tu ai primit ajutorul de la Dumnezeu!.

Dobrine, ca sa-ti raspund la un mesaj de-al tau anterior: cred ca ai tu o sensibilitate aparte de iti tot ceri iertare si crezi ca m-ai suparat (pe mine nu m-ai suparat cu nimic oricum), precum si o suspiciozitate mai greu de inteles din moment ce ma banuiesti de ganduri rele.
Eu cel putin nu am crezut vreodata ca ai scris cuvinte care nu iti apartin fara sa citezi autorul. Nu de alta, dar daca as fi crezut asa ceva, atunci sigur nu mai intrebam :-D logic, nu? daca as fi crezut asa ceva, atunci as fi avut deja o certitudine interioara si nu as mai fi avut nici un motiv sa intreb.
Ori eu te-am intrebat pt ca vroiam sa stiu care a fost sursa originara, pt ca de obicei, chiar daca noi ne impropriem niste adevaruri de crediinta (atunci cand Dumnezeu ne lumineaza mintea ca sa intelegem), sint lucruri pe care le-am auzit sau citit de la altii dinaintea noastra (scrieri ale diferitilor sfinti, predici, duhovnic, preoti, etc). Uneori ne mai amintim sursa, alteori nu. Dar nu putem avea pretentia ca noi sintem sursa originara.
Este adevarat ca si aceste ganduri pe care le-ai expus mai devreme (pe care eu le-am considerat adevarate), ca sa ma exprim imperfect, sint o particularizare al indemnului Mantuitorului ca: fara El nu putem face nimic (nici macar dragostea noastra fata de Dumnezeu, fata de semeni si fata de propria persoana fara El nu e cea "corecta") si ca orice vom cere vom primi (deci sa le cerem si pe acestea de la El). Probabil de aceea mi se parea si foarte adevarat (iata ca am gasit un posibil raspuns la propria-mi intrebare).

Nu imi place sa ma contrazic , si nici nu vad rostul.
Putinta noastra este de la Dumnezeu, neputinta este de la fire. Nici nu am spus altceva. probabil ca nu ai citit atent postarea mea adresata Anei-Maria, sau poate nici nu ai citit-o defel.

Eu am spus ca un om , din cauza neputintei sale ce vine din firea sa, poate sa nu vada suferinta unui alt om. Nu inteleg de ce faci referire la mine in ultima ta fraza. ce legatura are exemplul dat de mine cu mine insumi, de ma judeci? Acum consideri ca ai facut un pacat din neputinta judecandu-ma, sau cu buna stiinta.?

Iar acum pentru tine am sa mai postez odata ce am scris despre pacatul cu voie si neputinta sau pacatul facut fara voie sau fara de stiinta. Rom.7,19.

"Pentru ca ceea ce fac nu stiu, caci nu savarsesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc."Rom.7,15

"Iar daca fac ceea ce nu voiesc recunosc ca Legea este buna." Rom. 7,16 - stiu legea si o recunosc si totusi datorita firii fac un pacat din neputinta fara voia mea

"Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun. Caci a voi se afla in mine dar a face binele nu il aflu." Rom. 7,18 Este neputinta pentru ca nu stiu sa fac binele ca nu l-am aflat inca din cauza neputintei.

"Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc ci pe acela il savarsesc." Rom.7, 19

Iata deci ca neputinta duce la un pacat fara voie care vine din neputinta firii.
Cand spun fara voie, ma refer la voia noastra. Ca de a Domnului nici nu se cade sa discutam in felul acesta.

Cat de mare este diferenta intre neputinta si pacatele cu voie , cu buna stiinta. A fi mandru, egoist, a face rau cuiva premeditat, iata pacate cu stiinta.

"Dupa socotinta Dascalilor Bisericii, pacatul este de doua feluri. Unul este cel care il stapaneste pe om, si despre acesta spune Apostolul: sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa-l ascultati pre el intru poftele lui (Rom. 6, 12). Acest pacat se mai numeste si pacat cu voie, fiindca este facut cu buna vrere, cu planuire, cu buna stiinta, cu deadinsul si cu inainte-chibzuinta, si este impotriva constiintei, pe care o raneste si o nelinisteste.

Celalalt fel de pacat este cel care traieste in om, dar nu il stapaneste pe om, si nu e altceva decat neputinta firii, trupul cu patimile si poftele, care se scoala impotriva duhului, stricaciunea si rautatea care se naste odata cu omul. Acestui pacat i se impotrivesc prin puterea credintei si a duhului cei evlaviosi, neingaduindu-le sa puna stapanire pe ei. Si cu toate ca cei evlaviosi se impotrivesc acestui pacat, fiind totusi biruiti de neputinta, adeseori fac ceea ce nu voiesc si nu stiu (Rom. 7, 19)"

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...-zi-88533.html

Dupa cum vezi daca vei citi articolul indicat, neputinta este la tot omul, si la cel evlavios foarte, insa pacatul cu stiinta este la omul care cu alegerea sa il savarseste.
Si unii si altii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Sa ne gandim insa cum vom sta la judecata in fata Domnului , daca vom avea in spate pacate cu buna stiinta sau daca vom avea in spate pacate fara voie din neputinta.

Ma intrebi daca m-am gandit vreodata de putinta data de Dumnezeu?
Atunci cand am fost fundul iadului, am simtit clar ce inseamna omul neputincios. Atunci, in fundul iadului, m-am intors cu fata la Dumnezeu si am spus: Doamne atat pot, Doamne acesta este pragul suferintei mele mai mult nu mai pot. Cunosc prea bine ce inseamna neputinta dar cunosc tot atat de bine ce inseamna si putinta data de Dumnezeu.
Neputinta este de mai multe feluri, si ne vom intalni cu ea toata viata. de aceea nu ne ramane decat sa tinem mintea in iad si sa nu deznadajduim iar sufletul sa puna nadejde la Domnul.

Daca vreodata vad un om in neputinta, am sa dau Slava Domnului ca m-a ajutat sa vad neputinta lui si am sa incerc cu cata putinta am de la Domnul sa il ajut in neputinta.
Dar daca vreodata am sa trec pe langa un om in neputinta si nu am sa il vad din cauza neputintei mele si atunci nu am sa il ajut, nu imi ramane decat sa ma rog.
In fiecare seara cu totii spunem rugaciunile in care repetam zilnic: iarta-mi Doamne pacatele mele cele de voie si cele fara de voie, cele stiute si cele nestiute care vin din tinerete si din obiceiul cel rau si care sunt din voia cea sloboda.

daca ne-am apleca asupra pacatului nostru in fiecare zi, si am cauta sa nu il mai facem, Domnul ne-ar vedea ravna si ne-ar da in dar vederea tuturor pacatelor noastre. Si atunci vom putea deosebi pacatele cu voie de cele fara de voie, si vom putea sa le curatam. Pana nu ne da Dumnezeu darul vederii pacatului nu vom putea sa ne curatam.
cati atunci cand citesc rugaciunile se adancesc in cuvintele spuse? ce spun eu aici Doamne, ce inteles are aceasta rugaciune?
nu vad intelesul? iarta-ma Doamne si ajuta neputintei mele.

Imi cer iertare cand simt ca trebuie sa cer. Ca tu nu stii sau nu vezi de ce, asta nu inseamna ca nu trebuie sa primesti iertarea. ca un om nu iti cere iertare de nebun.

"CAT DE ADEVARAT e cuvantul asta!

De unde l-ai luat?" ai spus prima data
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...17&postcount=6

"Intrebarea e de unde e acel text" ai spus a doua oara http://www.crestinortodox.ro/forum/s...28&postcount=8

cand ti-am spus sa nu te nelinistesti si sa nu te framanti nu am spus-o in sensul rau ci in senul bun ca textul nu apartinea nimanui nu ca sa te supar. dar pentru ca tu te-ai suparat ti-am cerut iertare.

Si acum sa iti explic, nu am o sursa originara la care sa fi apelat.
Insa am invatat de la Sfintii parinti ca trebuie sa ne pocaim, sa ne nevoim, am vazut cum trebuie sa facem, ne invata duhovnicii cum sa ne nevoim, cum sa ne indreptam, stiu: stiam ca pentru mantuire toate aceste nevointe, din care cea mai importanta este plangerea pacatelor si cainta sincera din inima.

Si acum am sa iti explic dialogul din sufletul meu care m-a condus la ceea ce am scris, dialog avut in etape, intr-o noapte si dimineata.
"Iubeste aproapele ca pe tine insuti" am citit si am zis:
- daca eu ma iubesc pe mine ca sa dau celorlalti iubire nu sunt egoista? intai pe mine si apoi pe altii? nu e bine, mi-am zis, trebuie doar sa ma respect sa imi dau strictul necesar si tot ce am bun ca iubire sa dau aproapelui.
Un gand mi-a venit:
- Si nu cazi tu atunci in slava desarta? vei zice: uite Doamne cate fac eu pentru oameni, uite Doamne ca mie nu imi fac nimic, mai mult fac lor. uite Doamne ce inima buna am , sunt buna, dau totul oamenilor si mie nu imi pastrez nimic. Uite Doamne oamenii imi multumesc si se bucura de ajutorul meu, de bunatatea mea de iubirea mea, sau chiar oamenilor: vedeti dar cate fac eu pentru voi?
Am zis: asa este, deci nu e bine cum zic. dar cum e bine? ca de ma iubesc pe mine mai mult devin mandru, egoist, iubitor numai de sine, deci nu e bine nici asa.

Si am inteles. Iubirea trebuie sa fie egala.

Apoi m-am uitat la aproapele. Si am vazut ca nu sunt bune toate in ce dau eu aproapelui. Mai gresesc, mai supar, mai uit. Si m-am gandit: pai nu vine asta tot de la mine? inseamna ca nu ma iubesc pe mine cum trebuie. Cum trebuie sa ma iubesc? Am intrebat.
Si mi-a venit in gand cuvintele Sfantului Siluan: trebuie sa lasi pe Domnul sa te invete, sa lasi pe Domnul sa lucreze in inima ta. Am si postat pe Sfantul Siluan aici pe forum, parca la Ortodoxia, nu mai stiu. Ma intreb cati au ascultat cuvintele Sfantului, din linkul dat de mine.
Si mi-am dat seama ca fara Dumnezeu nu vom sti niciodata cum sa iubim.
Pentru ca daca eu nu sunt despatimita atunci si sentimentele mele nu sunt despatimite. Si am inteles de ce Sfintii nostri ne invata sa ne curatam de pacate, de ce ne invata sa ne rugam, sa tinem post, sa plangem, sa ne spovedim, sa cerem mila lui Dumnezeu. daca vom face toate astea atunci si iubirea se va schimba si din stramba va deveni dreapta.

Una din cele mai mari piedici ale unor oameni sa inceapa pocainta este tocmai aceasta: ca nu inteleg de ce sa se priveze de anumite lucuri ca sa se mantuie. Nu inteleg si spun ca Dumnezeu nu e drept. Si de aceea ratacesc. Nu inteleg de ce Dumnezeu a facut toate daca nu toate sunt bune. Dar asta este o alta discutie. Care trebuie gandita si apoi vorbita.

Nu am citit acestea in predici, si nici nu mi le-a spus nimeni doar am cautat sa inteleg de ce ne invata Sfintii ca trebuie sa ne nevoim, sa ne taiem voia, am citit sfaturile lor, cate am putut pana acum, si ce am avut sansa sa citesc. Am vrut sa inteleg unde este greseala mea. Cand am inceput sa scriu aici nu stiam inca forma frazelor mele, stiam intelegerea iubirii fara sa o fi spus sau scris. Normal ca nu de la mine , ci de la Dumnezeu si de la Sfintii nostri.

Si asa am inteles ca daca eu nu sunt curata in suflet nici sentimentele mele nu sunt curate. Si sentimentele mele se indreapta spre mine si spre semeni. Si ranesc deopotriva.

de asemenea am inteles ca fara sa iti vezi propriile pacate nu poti sa iti dai seama ca gresesti nici cu tine nici cu semenii. Din clipa cand am inceput sa imi vad pacatele unul cate unul, mi-am dat seama de greseala in care traiam.

Si ca sa iti dau un exemplu micut de tot, banal, am sa iti povestesc cum am vazut ca eram egoista si ca trebuia sa arunc egoismul. pana nu vezi si nu simti ca esti egoist nu stii. Tu zici ca esti corect dar nu esti. Fireste ca numai Dumnezeu cu puterea Lui ne poate face sa vedem asta.
Era de Florii. ma intorceam fericita de la Biserica cu ramuri de maslin in mana, sfintite. eram asa bucuroasa, parca pluteam. In cale, chiar aproape de casa mi-a iesit o femeie, vorbea parca singura si mi-am zis: poate e nebuna. cand m-am apropiat s-a uitat la mine si mi-a zis: da-mi si mie cateva ramuri de maslin sfintite. Eu bucuroasa am desfacut doua ramurele si i le-am intins. iata , zic fac o fapta buna. Le-a luat si s-a uitat la ele lung, eu nu am stat in loc ci deja plecasem mai departe. Dar nu am facut cinci pasi ca sentimentul de bucurie ca daruisem cateva ramuri de maslin sfintite altcuiva, s-au preschimbat in tristete. Si cand am ajuns acasa deja intelesesem. Am simtit egoismul, am simtit in inima. Dadusem cele mai mici ramurele si doar doua. Ar fi trebuit sa le impart in asa fel incat eu sa nu ma intristez ca am ramas cu putine si ea sa nu se intristeze ca a primit putine. Si a fost din instinct nici macar nu ma gandisem. Atunci mi-am dat seama ca egoismul trebuia sa dispara din sufletul meu. Cum? Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Ei, deci intuitia mea a fost corecta... :-)

Cand am vazut fragmentul acela despre care te intrebam, primul gand care mi-a venit in minte a fost: Sfantul Siluan. Exact "stilul lui". Nu in sensul ca ai citat din el fara sa spui sursa, ci in sensul ca invatatura originara pe care Dumnezeu a facut s-o intelegi tu in inima ta, de la el este. De aceea ziceam ca nu noi sintem sursa originara, ci de obicei o invatatura am citit-o sau auzit-o mai inainte de undeva. Iar acum tu confirmi.

Sfantul Siluan este un sfant pe care eu il iubesc mult.

Nici mie nu imi plac contrazicerile si nici eu nu le vad rostul, dar aici am sa explic, ca nu cumva careva vazand formularea, sa se sminteasca:

Deci tu initial vorbeai despre neputiinta observarii suferintei altora. Un fel de nu a fost in stare (nu l-a dus capul) sa observe si sa constientizeze ca aproapele sufera.
Aceasta neputiinta nu se refera la rautatea care se naste odata cu omul, nu este o rautate, ci o limitare a capacitatilor de intelegere.
Asa ceva nu poate sa fie pacat (nici chiar daca ne luam dupa explica pe care o dai tu - o sa o citez si eu mai jos).
Nu poate fi pacat pentru ca intelegerea este data in dar de Dumnezeu, iar intelegerea pe care o da Dumnezeu ridica limitarile capacitatilor de intelegere ale omului. Ori Sf apostol avea intelegerea data de Dumnezeu. Sfintii Apostoli, din pescari cu intelegere limitata omeneasca, au fost luminati de Dumnezeu in intelegere (chiar El le-a ridicat limitarile omenesti in capacitatea de intelegere) si facuti de Dumnezeu cei mai mari teologi. Astfel, luminati de Dumnezeu ei puteau vedea suferintele aproapelui. Deci nu este pacatul de care vorbeste apostolul.

Apoi zici ca asta este un pacat

Iar in explicatia pe care o dai (de ce ar fi un pacat), te referi la altceva:

NEPUTÍNȚĂ, neputințe, s.f. 1. Faptul de a nu avea forța, posibilitatea, capacitatea, libertatea de a realiza ceva, de a acționa; incapacitate; imposibilitate. * Loc. adj. și adv. Cu neputință = a) imposibil; irealizabil; b) (în mod) imaginar, ireal. 2. Lipsă de putere fizică, de forță, de energie; slăbiciune, nevolnicie; spec. stare proastă, suferință provocată de boală sau de bătrânețe; p. ext. (mai ales la pl.) bătrânețe; boală; infirmitate. * Expr. (Fam.) A-l trece (pe cineva) neputința = a se scăpa pe el. - Ne- + putință.
Sursa : DEX '98

Neputinta nu este numai fizica sau mentala.

Insa e bine venita postarea ta, pentru mine. Despre neputinta cred ca ar fi frumos sa vorbim aici de cate feluri este neputinta, ce se intelege exact prin neputinta ce vine din fire, cand neputinta este pacat si cand nu. s.a.

Eu m-am gandit initial strict la faptul de a nu vedea suferinta cuiva din cauza unei neputinte , nedezvoltand aceasta neputinta si gandindu-ma doar strict: nu am ajutat, am pacatuit dar a fost din neputinta, care poate fi din fire sau nu.
Poate este din necunostiinta, poate este din lipsa de posibilitate. etc.

Daca din intamplare iti dai foc la casa si arde toata averea ta te vei ierta?
Ei, cand iti vei ierta vecinul care ti-a dat foc la casa, ca pe tine insuti, vei sti ca ai indeplinit aceasta porunca.

si revenind la exemplul meu initial ajungem fara sa vrem sa constatam ca cel care e suferind de fapt este pacatosul, ca a osandit pe cel in neputinta, pentru ca nu l-a cercetat in suferinta lui.
de fapt asta si vroiam sa arat. Iubirea egoista a suferindului pe seamanul sau fara sa se gandeasca ca poate este neputincios. Deci neputinciosul poate sa nici nu fi facut vreun pacat tinand cont de neputinta privita in umbra explicatiei tale.
ma bucur de postarea dvs, ca imi este foarte de folos, adam000.

L-am iertat .
Mie mi-a fost furata masina, am pierdut case, am pierdut averi, am fost aproape ucisa de cineva, si doar Dumnezeu m-a salvat si pe toti i-am iertat.
Si ma rog pentru ei.

De aceea am si spus ca iubirea este tainica.

ce prostii vorbesti moldovene?

Am asteptat sa apara aici o intrebare. Am sa o pun eu.

Cum ramane cu monahii, ascetii, sfintii stiuti si nestiuti? Ei care dau totul lumii uitand de sine? Ei care dau iubirea toata oamenilor?
Cum ramane cu parintele, despre care am citit in Flori din Gradina Maicii Domnului? ca el dadea rugaciune neintrerupta pentru oameni, in picioare pana cand sangele curgea din ele?
M-am intrebat cum? Nu au ei mai multa iubire spre oameni decat spre ei insisi?
Am gasit un raspuns care asteapta o corectura daca trebuie din partea celor mai invatati.
Nu, nu au o iubire mai mare omeneasca. De ce? pentru ca:
Omul paseste spre sfintenie, se curata si cand se despatimeste si ajunge acolo sus, ca sfintii, atunci primeste iubire dumnezeiasca. Aceea este de la Dumnezeu si pe toata o rasfrang asupra oamenilor. Si atunci el se simte doar un pacatos si atat recunoscand ca ce primeste este tot de la Dumnezeu si deci trebuie sa dea tot spre oameni.
de aceea am citit ca sfintii se considera ultimii pacatosi. Sfantul Serafim spunea despre el insusi: sarmanul Serafim, Parintele Paisie: sunt pacatos. Am vazut un filmulet cu un pustnic din munti, din Romania care a spus: am avut rugaciunea dar am pierdut-o pentru netrebniciile mele. Se considera netrebnic . Si asa toti sfintii nostri dragi.

Iata ce am citit despre harismele Parintelui Paisie Aghioratul.
Harisma dragostei
Dintre toate harismele Cuviosului Paisie Aghioritul, cea care impresiona cel mai mult era dragostea lui – o dragoste arzatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca, fara margini, fara sovaire si cu o desavarsita jertfire de sine. Aceasta dragoste izvora din launtrul sau si imbratisa, fara deosebire, cu aceeasi caldura pe cei buni si pe cei rai, pe prieteni si pe vrajmasi, pe cei cunoscuti lui si pe straini, pe ortodocsi si pe cei de alta credinta, pe oameni, animale, plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omeneasca.
Numai Sfantul Duh poate naste o astfel de dragoste in inima omeneasca. Dragostea omeneasca este atat de mica si plina de interes, atat de trecatoare si nestatornica, atat de egoista si de asupritoare, si se schimba atat de usor in antipatie si ura, incat este o rusine si o nedreptate sa o comparam cu dragostea Parintelui Paisie Aghioritul.

Acum vad postarea asta a ta si vreau sa iti dau o lamurire.
Singurele cuvinte ale Sf. Siluan care mi-au venit in minte sunt acestea:
Si mi-a venit in gand cuvintele Sfantului Siluan: "trebuie sa lasi pe Domnul sa te invete, sa lasi pe Domnul sa lucreze in inima ta."
Am ascultat invatatura lui despre iubirea vrasmasilor.

Acum vin sa povestesc ceva:
I. privind in urma la viata mea si analizand-o prin prisma acestei porunci am realizat ca de fapt Domnul m-a invatat sa o inteleg corect prin insasi greutatile mele. La inceput am fost egoista , intai eu si apoi lumea si m-am scufundat in suferinta.

II. Apoi am strigat la Dumnezeu si acesta degraba m-a scos la suprafata si atunci am balansat ecuatia iubirii . Am crezut ca acum daca stiu ce e suferinta inteleg pe altii in suferinta si am sa darui tututor mai multa iubire. Dar am cazut in slava desarta si mandrie si iarasi am pierdut tot.

III. Si atunci am inteles ca trebuie sa cer lui Dumnezeu sa ma invete iubirea cea adevarata.
De la Sf. Siluan am invatat sa iubesc vrasmasii, de abia acum.
Acum de-abia am inteles care este echilibrul ce trebuie sa il caut. Dar a trebuit sa trec prin toate ca sa le inteleg.

Astfel , prin viata ce am avut-o am invatat ca daca sunt egoista si voi darui mie mai multa iubire decat semenilor dobandesti suferinta. Daca daruiesc mai mult celorlalti decat mie voi deveni mandra si plina de slava desarta, pentru ca in noi avem iubire omeneasca schimbatoare si astfel pierzi ce ai agonisit. Tot pierzi si sufletesc si material prin pedeapsa Domnului pentru cadere.

Si asa am inteles ca atata timp cat avem iubire omeneasca nu ne ramene decat sa tinem timona dreapta sa nu se incline nici spre oameni mai mult dar nici spre noi ca sa nu cadem in pacat. Suntem pe muchie de cutit cu slava desarta. Noi oamenii.

Sa tindem spre Domnul , sa primim dragoastea lui cea adevarata. Asta este.
Poate acum m-ai inteles mai bine.
Eu nu vin aici sa spun oamenilor ce lucruri frumoase am citit, eu vin aici sa spun oamenilor ce lucruri frumoase am invatat.

Sunt de acord, Sa plangem si sa suferim impreuna cu semenii dar sa ne si bucuram impreuna cu ei, si sa ii ajutam la nevoie si pe cat se poate sa nu ii judecam, sa fim buni.

Sigur ca da, desi aici tu ai folosit o unda de repros.
Unii oameni nu se bucura de bucuria celuilalt. Ca sunt invidiosi. deci au o iubire invidioasa.
Unii oameni se bucura de bucuria celuilalt insa celalalt nu intotdeauna impartaseste bucuria cu el. Ci are o bucurie egoista. Ma bucur, am reusit, vezi tu nu ai reusit si de asta nu te bucuri pentru mine.

Sufletul omului este delicat si simte tot. Noi suntem oglinda celuilalt.
O bucurie egoista in oglinda celuilalt este ori o tristete din inima curata ori o bucurie falsa din inima murdara.
O bucurie curata in oglinda celuilalt este ori o bucurie curata din inima curata ori o bucurie falsa din inima murdara.

Fragment din conferinta Arhim. Zaharia Essex Anglia
 

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ - Essex din Anglia a susţinut joi, 29 septembrie, la Centrul de Conferinţe „Providenţa“ al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei conferinţa „Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos“. Evenimentul a avut loc cu binecuvântarea şi în prezenţa Înalt Preasfinţitului Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

"„Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea. Iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Atât timp cât iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul, făcându-l pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu, şi prin urmare şi cu semenii săi. Când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare, care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. Noi aşteptăm de la semenii noştri o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi. Iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi viaţă. Când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, pentru ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră, sau să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti“, s-a exprimat părintele Zaharia Zaharou, care a continuat să amintească de cea de-a treia Persoană de care oamenii au nevoie în relaţiile dintre ei."