Pocainta crestina de zi cu zi

Pocainta crestina de zi cu zi Mareste imaginea.

Dupa socotinta Dascalilor Bisericii, pa­catul este de doua feluri. Unul este cel care il stapaneste pe om, si despre acesta spune Apos­tolul: sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa-l ascultati pre el intru pofte­le lui (Rom. 6, 12). Acest pacat se mai numeste si pacat cu voie, fiindca este facut cu buna vrere, cu planuire, cu buna stiinta, cu deadinsul si cu inainte-chibzuinta, si este impotriva constiintei, pe care o raneste si o nelinisteste: de pilda, curvia, rapirea, furtul, inselaciunea, amagirea aproape­lui, inversunarea impotriva lui scl. Acest pacat este numit de moarte, pentru ca ii lucreaza moarte vesnica celui care pacatuieste daca acesta nu se va pocai, dupa invatatura Apostolului: pla­ta pacatului este moartea (Rom. 6, 23), si de ase­menea: pacatul, savarsindu-se, naste moarte (Iac. 1, 15).

Credinta si harului Sfantului Duh nu pot ramane in om impreuna cu un asemenea pa­cat si sunt izgonite prin el - iar omul ce pacatu­ieste se lipseste astfel de toate bunatatile doban­dite prin Hristos, si Hristos cu nimic nu ii folo­seste pana ce va inceta sa pacatuiasca. De asemenea pacate adevaratii crestini se pazesc, prin credinta si prin harul Sfantului Duh se nevoiesc impotriva lor (vezi cu privire la pacatele acestea 1 Cor. 6, 9-10; Gal. 5, 19-21 si alte locuri ale Scripturii).

Celalalt fel de pacat este cel care traieste in om, dar nu il stapaneste pe om, si nu e altceva decat neputinta firii, trupul cu patimile si pof­tele, care se scoala impotriva duhului, stricaciu­nea si rautatea care se naste odata cu omul. Acestui pacat i se impotrivesc prin puterea cre­dintei si a duhului cei evlaviosi, neingaduindu-le sa puna stapanire pe ei. De pilda, scoate capul pofta de necuratie, sau de razbunare, sau de ura, sau de necajire a aproapelui s.a.m.d. - ei poto­lesc, smeresc si biruie aceasta pofta. Si cu toate ca cei evlaviosi se impotrivesc acestui pacat, fiind totusi biruiti de neputinta, adeseori fac ceea ce nu voiesc si nu stiu (Rom. 7, 19).

Din sfantul Cuvant al lui Dumnezeu stim ca pana si oamenii evlaviosi si cu viata sfanta pa­catuiesc, si pacatuiesc mult. Mult pacatuim, zice Apostolul (Iac. 3, 2). Si Sfantul Ioan marturiseste: de vom zice ca pacat nu avem, pre noi insine ne inselam, si adevarul nu este intru noi (I In. 1, 8). Si pentru iertarea pacatelor se va ruga tot cuvio­sul la vreme bine cuvioasa (Ps. 31, 7). Si Hristos le porunceste celor credinciosi, care au fost in­dreptatiti prin sangele Lui si care il marturisesc pe Dumnezeu Tatal prin harul Lui, sa se roage: Tata! Ne iarta noua gresalele noastre, stiind ca pacatuiesc toti. El porunceste sa-i iertam fratelui nostru greselile savarsite fata de noi: luati aminte de sine-va: de va gresi tie fratele tau si de sapte ori de se va intoarce la tine, zicand: "caiescu-ma", iarta-i lui. Si macar de sapte ori in zi de va gresi tie, si de sapte ori se va intoarce la tine, zicand: "caiescu-ma", iarta-i lui (Lc. 17, 3-4).

Iar cine pacatuieste impotriva fratelui, pacatuieste si impotriva lui Dumnezeu, de vreme ce nu pazes­te porunca Lui: sa iubesti pre aproapele tau ca pre tine insuti (Mt. 22, 39). Drept care si Sfantul Proroc striga catre Dumnezeu si suspina: sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nu se va in­dreptati inaintea Ta tot cel viu (Ps. 142, 2). Pen­tru ca Dumnezeu nu vede si judeca doar lucru­rile si pacatele noastre dinafara, ci si gandurile launtrice, aplecarile si planurile inimii, ca Cel care cerceteaza inimile si rarunchii, limpede va­zand si astfel judecand.

Omul nu-si vede multe dintre pacate, nici nu-si da seama de ele in con­stiinta sa - insa ochiul lui Dumnezeu, mai lumi­nos decat soarele, patrunde toate. De aceea spu­ne Psalmistul: gresalele cine le va pricepe ? (Ps. 18, 13), adica nimeni nu poate sa le cunoasca si sa le numere pe toate. De aceea se si roaga lui Dumnezeu sa le curateasca: de cele ascunse ale mele curateste-ma, aratand ca ele nu se curata decat prin marturisire, prin rugaciune osardnica si prin credinta in Hristos Iisus, al Carui sange curateste de tot pacatul pe cei ce cred in El si isi marturisesc pacatele (1 In. 1, 7).

Iar prin pacate ascunse le avem in vedere nu pe cele care se fac in taina cu buna stiinta si sunt ascunse de oa­meni (pentru ca acelea, desi se fac intr-ascuns de oameni, nu se pot ascunde de constiinta care mai abitir decat orice martor dinafara le da in vileag si striga impotriva celui ce a pacatuit), ci acelea pe care omul insusi nu le vede in constiinta sa, dar Dumnezeu le vede limpede si curat. Pentru ca inima omeneasca este adanca (Ier. 17, 9; Ps. 63, 7) si molipsita de otrava cea ucigasa a semintei sarpelui in asa hal incat pentru oricine este foarte greu sa o vada, sa o planga, sa spele prin credinta necuratia ei. Pentru ca cine se poate lauda ca are inima curata, sau cine va cuteza a zice ca este curat de pacate ? - graieste Solomon (Pilde 20, 9). Apostolul plange pentru aceasta ti­calosie: ticalos om sunt eu, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia ? Pricina o da mai sus: vad, zice, alta lege intru madularele mele, ostindu-se impotriva legii mintii mele si dandu-mapre mine rob legii pacatului, care este intru madula­rele mele, si asa mai departe (Rom 7, 24, 23).

Ca atare, toti cei ce traiesc cu buna credinta trebuie sa-si cerceteze inima, si sa-si judece ne­putinta, si impreuna cu Prorocul sa se marturi­seasca inaintea lui Dumnezeu: a Ta, Doamne, este dreptatea, iar a noastra este rusinarea fetei (Dan. 9, 7-8) - si de dreptatea lui Dumnezeu si de dreapta Lui judecata sa scape la milostivirea Lui in numele lui Hristos: sa nu intri la judecata cu robul Tau, ca nu se va indreptati inaintea Ta tot cel viu (Ps. 142, 2) si sa se roage: Tata! Ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt. 6, 12). Fiindca de vom marturisi pacatele noastre, credincios este si drept ca sa ne ierte noua pacatele si sa ne cura-teascapre noi de toata nedreptatea (1 In. 1, 9).

Izvorul din care cei credinciosi scot apa veseliei, adica mangaierea si iertarea pacatelor, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. La acest izvor de apa vie alearga ei, parjoliti de arsita maniei lui Dumnezeu, pe care o simt in constiinta lor, si astfel se racoresc si primesc mangaietoare intari­re a credintei, strigand impreuna cu Pavel cel de Dumnezeu inteleptit: Cel ce pre Fiul Sau nu L-a crutat, ci pentru noi toti L-a dat pre Dansul, cum nu ne va darui noua toate impreuna cu El? (Rom. 8, 32).

Daca de dragul nostru Dumnezeu pe Fiul Sau nu L-a crutat (o, adancul bogatiei bu­natatii dumnezeiesti!), cum nu ne va ierta pacatele si nu ne va arata mila pentru Acelasi Fiu noua, celor ce credem in El si ne marturisim pa­catele inaintea Lui? Daca lucrul cel mare ni l-a dat atunci cand bine a voit a-L trimite pe Fiul Sau pentru noi in lume, oare ne va lipsi de cel mic? Fiindca Hristos a venit in lume tocmai ca sa ne izbaveasca pe noi de pacate, de care nu ne puteam singuri izbavi, si ca sa ne dea noua drepta­tea Sa, pe care, neputinciosi fiind, n-o puteam dobandi singuri de la lege, si astfel sa ne deschi­da imparatia Cerurilor, pe care o inchisesem prin neascultare.

Acesta este scopul bunei voiri fata de noi a Tatalui Ceresc si al venirii in lume a Fiu­lui Lui Unuia-Nascut. Ne-a fost data legea lui Dumnezeu, in care este zugravita dreptatea ves­nica. Trebuia fie s-o implinim cu desavarsire si sa devenim astfel drepti inaintea lui Dumnezeu si primim viata vesnica, dupa cuvantul Scripturii: omul care va face acestea (cele scrise in lege) viu va fi prin ele (Gal. 3, 12), fie, neimplinind-o, sa fim sub blestemul legii, precum e scris: bleste­mat este tot cel ce nu va ramanea intru toate cele scrise in cartea Legii, ca sa le faca pre ele (Deut. 27, 26; Gal. 3, 10).

Insa pacatul, traind in om, a primit de la lege si mai mare putere, fiind parca starnit de ea: s-a aprins si mai mare pofta impo­triva poruncilor si oprelistilor legii. Ca atare, omul n-a putut implini ceea ce voia legea de la el, fiind biruit de neputinta si pofta - si astfel, le­gea nu il tamaduia, ci il para ca este neputincios si calcator de lege. Si macar ca omul nu putea face ceea ce ii poruncea legea, insa dreptatea lui Dumnezeu isi cerea dreptul de la el - cerea datoria lui fata de Ziditorul si Dumnezeul sau, de­savarsita ascultare si cinstire; si astfel, hotara ca omul fie sa implineasca toata legea lui Dumne­zeu si sa primeasca binecuvantarea Lui, fie, neimplinind-o, sa ramana lipsit de aceasta binecu­vantare si sa fie lovit de blestem.

Dreptatea lui Dumnezeu nu poate fi calcata, ci cere neaparat sa fie pedepsit calcatorul de lege, fiindca insusi­rea dreptatii este a da fiecaruia ce i se cuvine. Nu s-a gasit om care sa implineasca desavarsit drep­tatea lui Dumnezeu, pentru ca toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava Lui (Rom. 3, 23). Nu a facut nimeni ceea ce pretindea dreptatea dumnezeias­ca, si fiecare era parat de lege ca nelegiuit si ne­supus. Prin urmare, dupa randuiala dreptatii dumnezeiesti, fiecare ramanea sub blestem si ca­dea sub vesnica moarte si osanda.

Milostivirea si iubirea de oameni dumnezeiasca nu a rabdat sa-l lase pe om sub blestem si sa-l vada in pierzarea cea vesnica. Dreptatea lui Dumnezeu cerea dreptul sau: si milostivirea lui Dumnezeu si-l voia pe al sau. Trebuia ca si dreptatea lui Dum­nezeu sa fie multumita, si milostivirea Lui sa nu ramana nemultumita. Dumnezeu Cel drept si milostiv a nascocit, in intelepciunea Sa, mijlocul care sa multumeasca si sfanta Sa dreptate, si mi­lostivirea Sa: bine a voit ca Fiul Sau, Care este in­telepciunea Ipostatica a lui Dumnezeu, sa Se in­trupeze.

S-a aratat in trup Fiul lui Dumnezeu si pentru noi, cei blestemati de lege, S-a facut blestem Cel unul Binecuvantat in veci (Rom. 9, 5), si astfel ne-a rascumparatpre noi din blestemul legii, facandu-Sepentru noi blestem (Gal. 3, 13); si in locul nostru, celor ce nu am implinit legea, a implinit legea desavarsit, ca indreptatirea Legii sa se plineasca intru noi, cei ce umblam nu dupa trup, ci dupa duh (Rom. 8, 14).

Astfel, legea lui Dumnezeu si-a primit in Hristos sfarsitul, adica implinirea desavarsita, pe care n-a primit-o in noi. Astfel a multumit si dreptatea lui Dumnezeu, si milostivirea Lui intelepciunea Ipostatica a Ta­talui - Hristos. Dreptatea, caci El a fost ranit pen­tru pacatele noastre si a patimit pentru faradele­gile noastre (is. 53, 5; 1 Cor. 15, 3) Milostivirea, pentru ca omul, cel blestemat si supus vesnicei osande, intru Hristos primeste prin credinta binecuvantare de la Dumnezeu si se mantuieste (1 Pt. 3, 9; Gal. 3, 9 si 14; Rom. 5, 9-10). Si tot ce n-a putut dobandi, fiind neputincios, in lege, ca­pata prin credinta in Hristos. Astfel, mila si ade­varul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat; adevarul din pamant a rasarit, si drep­tatea din cer a privit (Ps. 84, 11-12).

De acest Izvor viu sunt racoriti cei credinciosi; spre Iisus, Cel ce a fost ridicat pe cruce si a ridicat in trupul sau pe lemn pacatele noastre, prin credinta cauta si prin rana Lui se tamaduiesc (Evr. 12, 2; 1 Pt. 2, 24). Ca precum Moisi a inaltat sarpele in pustie, asa se cade a Se inalta Fiul Omului, ca tot cela ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (In. 3, 14-15). intru aceasta indraznesc ei dimpreuna cu Apostolul: Mijlocitor avem catre Tatal pre Iisus Hristos Cel drept, si Acesta este cu­ratire de pacatele noastre - si nu numai de ale noastre, ci si de ale intregii lumi (1 In. 2, 1-2), Care plineste lipsurile nedesavarsitei lor ascultari prin desavarsita Sa ascultare, si prin desavarsirea Sa le acopera neajunsurile si neputintele, si astfel din plinatatea Lui toti iau (In. 1, 16). El S-a facut noua intelepciune de la Dumnezeu, si dreptate, si sfintire, si izbavire (1 Cor. 1, 30).

Deci, la acest liman al saracilor si sarmanilor si la acest Doctor al neputintelor omenesti si ni­micitor al pacatelor trebuie si noi, crestinilor, sa alergam, si prin credinta sa privim la El, ca pre­cum fiii lui Israil, muscati de serpi in pustie, pri­veau la sarpele ridicat de Moisi si se vindecau (Numeri 21, 9), asijderea si noi, prin credinta pri­vind la Fiul lui Dumnezeu Cel ridicat, sa ne vin­decam de muscaturile otravite ale sarpelui din iad, care este diavolul. Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, este mangaierea, lauda si slava noastra, crestinilor, Cela ce a murit si mai ales Carele a inviat, Care si este de-a dreapta lui Dumnezeu, Carele Se si roaga pentru noi (Rom. 8, 34), Care dintru inaltimea slavei Sale cu milostivire cauta spre cei blanzi si smeriti, care tremura de cuvin­tele Lui (is. 66, 2), Care trestiile frante nu le va frange si festilele fumegande nu le va stinge (is. 42, 3; Mt. 12, 20), Care insusi a zis: nu au trebu­inta cei sanatosi de doftor, ci cei bolnavi; nu am venit sa chempre cei drepti, cipre cei pacatosi la pocainta(Mt. 9, 12-13). Sa ne apropiem, dar, cu indrazneala de scaunul harului Lui, ca sa luam mila si sa aflam har spre ajutor la buna vreme (Evr. 4, 16).

Cand isi marturisesc pacatele inaintea lui Dumnezeu si cer iertare de la El, adevaratii crestini le iarta si ei oamenilor gresalele, precum i-a invatat Hristos sa se roage: Tata! Ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri (Mt. 6, 12). Drept aceea, crestinilor, trebuie sa ne gandim la ceea ce adauga Domnul in ruga­ciunea aceea: de veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru nu va ierta voua gresalele voastre (Mt. 6, 14-15), adica trebuie sa iertam si noi aproapelui greselile lui. De aceea graieste inteleptul Sirah: Cel ce se razbuna, de la Domnul va afla razbuna­re si pacatele lui le va tinea minte. Iarta nedrep­tatea aproapelui tau, si atunci cand te vei ruga tu se vor ierta tie pacatele. Omul asupra omului tine manie, si de la Dumnezeu cere vindecare ? De omul cel asemenea lui nu ii este mila, si pentru pacatele sale se roaga? El, trup fiind, tine manie-, si cine va curata pacatele lui? (Sir. 28, 1-5).

De aceea Apostolului Petru, care il intrebase: Doam­ne, de cate ori va gresi mie fratele meu si voi ierta lui ? Au doara pana la sapte ori ?, Hristos i-a ras­puns: nu-ti zic tie pana de sapte ori, ci pana de saptezeci de ori cate sapte (Mt. 18, 21-22). De aceea a si zis Domnul pilda despre cel care dato­ra imparatului sau zece mii de talanti si a primit numai din mila lui iertarea marii sale datorii, dar impreuna-slujitorului sau n-a vrut sa-i ierte dato­ria de o suta de dinari si 1-a aruncat in temnita pana ce i-o va da, fapt pentru care si pe el l-a dat imparatul, maniindu-se, pe mana chinuitorilor (Mt. 18, 23-34).

Aceasta pilda nu inseamna altceva decat ca celui ce tine manie asupra aproape­lui sau si nu ii iarta gresalele nu numai ca Dum­nezeu nu ii iarta pacatele, ci si pacatele dinainte, care i-au fost iertate, se intorc si se pomenesc. Pentru ca acel imparat milostiv i-ar fi iertat acelui datornic datoria, dar pentru nemilostivirea lui fata de fratele sau i-a socotit iarasi datoria si l-a dat pe mana chinuitorilor ca sa o scoata de la el. Drept aceea, Domnul incheie pilda aceasta pre­cum urmeaza: asa si Tatal Meu Cel ceresc va face voua de nu veti ierta fiecare fratelui sau din ini­ma gresalele voastre (Mt. 18, 35).

Asadar, cand primind de la Dumnezeu ierta­rea marilor noastre datorii, pentru aceasta mila atat de mare pe care ne-o arata El trebuie sa-i iertam si noi aproapelui micile sale datorii, ca sa nu patim la fel ca sluga cea vicleana din Evan­ghelie. Pacatele intregii lumi au fost date pierza­rii pe lemnul crucii, dar de iertarea pacatelor se invrednicesc de la Dumnezeu cei care inceteaza sa mai pacatuiasca, se pocaiesc pentru pacate si cred in Hristos, Care a murit pentru pacatele noastre si a inviat.

Iar acolo unde inima este pli­na de rautate si de manie nu este pocainta ade­varata, ci prefacuta si mincinoasa. insasi mania tinuta impotriva aproapelui este un pacat greu, dupa marturia Apostolului: tot cela ce urastepre fratele sau, ucigas de om este Qi In. 3, 15). „Dar el imi face rau si ma necajeste!" Ce-i drept; dar si tu deopotriva faci rau cand tii rautate impotriva lui, si il necajesti cand te razbuni cu vorba sau cu fapta. El ti-a facut rau inainte, iar tu ii faci rau dupa: pentru ca raul tot rau ramane si necazul tot necaz este, fie el facut mai devreme sau mai tarziu.

Gandeste-te la asta, iubite crestine, si nu te uita ce fac crestinii veacului de acum, care pentru un mic cuvant de ocara sau de mustrare fie ca umplu tribunalele cu clevetiri impotriva aproapelui, fie ca vor sa il dea pierzarii, fara sa cugete ca in toata ziua si in tot ceasul necinstesc si jignesc marirea lui Dumnezeu fara sa primeas­ca dupa faptele lor. Dar tu, de mare mila invred-nicindu-te de la Dumnezeu, sa fii si tu milostiv fata de aproapele tau, ca sa nu ramai lipsit la ran-du-ti de mila lui Dumnezeu, caci vei pieri in veci.

Drept aceea, daca voiesti sa-L ai pe Dumne­zeu milostiv catre tine, fii tu insuti milostiv catre aproapele tau. Aproapele ne-a fost pus de Dum­nezeu spre incercare si ca sa ne dam seama cum Se va purta Dumnezeu fata de noi. il iubim pe aproapele ? il iubim si pe Dumnezeu, si Dumne­zeu ne iubeste pe noi. Avem bunavointa fata de aproapele nostru ? Are si Dumnezeu bunavointa fata de noi. il miluim pe aproapele nostru ? Ne miluieste si Dumnezeu pe noi. Iertam aproapelui nostru gresalele ? Ne iarta si noua Dumnezeu gresalele noastre.

Ne uram aproapele si ne mani-em pe el ? Ne aflam si noi sub mania lui Dumne­zeu. Nu iertam aproapelui nostru gresalele ? Nu ne iarta nici Dumnezeu gresalele noastre. Ne razbunam pe aproapele nostru ? Se va razbuna si Dumnezeu pe noi, precum zice Sirah: cela ce se razbuna va afla razbunare de la Domnul. Ast­fel, si Dumnezeu este fata de noi precum suntem noi fata de aproapele nostru.

Sfantul Tihon din Zadonsk

09 Februarie 2010

Vizualizari: 3387

Voteaza:

Pocainta crestina de zi cu zi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE