Intre teologie si cultura populara
 

In imaginarul popular romanesc gasim multe elemente crestine intr-un scenariu necrestin, semn ca doctrina a patruns puternic in randul populatiei satesti. Cu totii am auzit istorisiri despre Sfanta Vineri, asociata cu Sfanta Paraschieva, despre Sfanta Duminica ,baladele Soarelui si a Lunii, Ursari, Apa Sambetei, Duminicii etc., asa ca va propun un efort colectiv de memorie, o plimbare mentala de la o comunitate la alta, prin toata tara si sa gasim obiecte ,obiceiuri ,cantari, credinte si superstitii sustinute de o poveste. Avem o identitate si e pacat sa ne-o uitam.

De asemenea, pentru ca nu mai exista un topic dedicat CULTURII POPULARE, puteti adauga orice tema de discutie legata de etnologia romaneasca, inclusiv pilde, fabule si motive populare inserate in iconografia bisericilor romanesti.

Incep eu, insa fiecare poate adauga cate o poveste, doar mitologia romaneasca este extrem de bogata si nu conteneste mereu sa ne surprinda.

1. Povesti pierdute ale oului rosu
"Legendele de intemeiere" ale oului de Pasti sunt multe si variate. Trei dintre ele o au in centru pe Maica Domnului. Potrivit celei dintai, Maria era urmarita de iudei si, pentru a le distrage atentia, vopseste niste oua si le arunca peste umar. Intr-o alta varianta, urmaritorii arunca cu pietre inspre ea, dar pietrele se transforma, in zbor, in oua rosii. Cea mai cunoscuta legenda ne spune ca Maria Magdalena sau Fecioara Maria aduce pe Golgota un cos cu oua cu care incearca sa ii imbuneze pe soldatii romani care il pazeau pe Mantuitor. Sangele Lui se prelinge de pe cruce, inrosind astfel ouale.

In trecut, gospodinele de la tara vopseau ouale pentru Pasti in Joia Mare. Existau doua categorii: oua rosii, numite si "merisoare", si oua cu modele ("incondeiate", "scrise", "pictate" cu ceară, "chinuite", "muncite"). "Ouăle chinuite" nu se dadeau de pomana, pentru ca se credea ca nu sunt primite de Dumnezeu. In unele locuri se vopseau cateva oua in negru pentru sufletele celor morti. De Pasti, in prima zi, ouale se ciocneau dupa o anumita regula: capul cu capul şi dosul cu dosul. In prima zi se ciocnea numai capul cu capul. Taranii credeau ca aceia care vor ciocni oua de Pasti se vor intalni si pe lumea cealalta

O alta legenda ne spuna ca diavolul a fost tintuit de Dumnezeu in fundul iadului. In disperarea lui, intreaba in fiecare an daca romanii mai colinda si daca mai fac oua de Paste. Taranii credeau odata ca, în clipa în care aceste două obiceiuri vor dispărea, Satana va pune stăpînire pe pămînt.


2. Mos Craciun in vechile legende romanesti
Pentru copiii de pretutindeni, Mos Craciun este astazi un batran bun si bland, imbracat in haine rosii, care umbla cu un sac plin de daruri. Insa „vechiul“ sau portret romanesc, asa cum il contureaza legendele referitoare la Nasterea Mantuitorului, este mult diferit.

Astfel, intr-o serie de variante ale acestor legende, Mos Craciun e un gospodar batran, rau si aprig la manie, totusi capabil de cainta. Intr-una dintre legende, se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul facerii, Fecioara Maria a batut la usa unui gospodar numit Craciun, pentru a zabovi peste noapte. Acesta avea musafiri, asa nu a vrut sa o primeasca inauntru, dar i-a ingaduit sa innopteze in iesle. Fara ca barbatul sa stie, femeia lui a ajutat la Nasterea Pruncului, dar cand Craciun a vazut urmele de sange de pe mainile acesteia, s-a maniat si i le-a taiat. Maica Domnului a facut insa o minune si i-a pus Craciunesei mainile la loc. Craciun, vazand asta, s-a cait si s-a rugat de iertare, iarPreacurata, dupa ce l-a mustrat, l-a iertat. Apoi Craciun, devenit „primul crestin“, a primit-o pe Maica Domnului cu Pruncul in casa lui, unde i-a tinut la loc de cinste 40 de zile.

O alta varianta a acestei legende vorbeste despre Craciun ca despre un mare boier din Viflaimul Iudeii. Intr-o zi, acesta primeste o scrisoare prin care este anuntat ca la el va sa soseasca un imparat mare. In toiul pregatirilor, la poarta lui poposeste Fecioara Maria, care o roaga pe Craciuneasa sa o gazduiasca, intrucat n-a gasit loc nicaieri altundeva. La auzul acestei cereri, Craciun refuza, motivand ca asteapta in casa lui alti oaspeti, mai mari. Totusi, Craciuneasa o adaposteste pe Fecioara in iesle si o ajuta sa il nasca pe Mantuitor. La auzul vestii ca sotia lui a mosit-o pe femeia cea simpla, Craciunul se supara foc si-i taie mainile. Vazand insa minunea vindecarii acestora, el isi da seama ca oaspetele asteptat, imparatul cel mare, este de fapt copilul nascut in ieslea sa.

Pentru omul de astazi, imaginea lui Mos Craciun reflectata in vechile legende romanesti poate parea contradictorie. O explicatie a ei ar putea sta in faptul ca Mosul a reprezentat initial o veche divinitate pagana care se impotrivea simbolic noii religii crestine, dar care a sfarsit prin a fi preluata si integrata acesteia. Traditia mai vorbeste si de Mosii de Craciun care reprezinta pomenile (colacii, friptura de porc etc.) pe care, in ziua de Crăciun, gospodarii le daruiesc pentru sufletele mortilor din casa si din neam. Craciunul este, prin urmare, atat un praznic religios, cat si o sarbatoare populara incorporand numeroase credinte, rituri si obiceiuri.



3. Lumea de dincolo in cultura populara romaneasca

In cadrul mentalitatii traditionale romanesti, numeroase surse ne dau o imagine bogata atat asupra mortii cat si a traseului sufletului si a lumii de dincolo. Folclorul romanesc imbina elemente din traditia crestina cu elemente precrestine intr-un amestec tulburator. Alaturi de aceste elemente regasim traseul arhaic al drumului initiatic parcurs de suflet catre lumea de dincolo, drum in care trebuie sa-si gaseasca ajutoare nazdravane care sa-i faciliteze trecerea.

Moartea este vazută, de regula, ca o „baba hada, urata si slaba”. Totuşi, moartea este o etapă prin care trece orice fiinţă vie, şi, prin urmare, trebuie acceptată. Fenomenul morţii este prefigurat de o serie de „semne”: trosnetul grinzilor, caderea icoanelor din perete, cantecul „cocoşesc” al găinii”, etc. Uşurinţa sau, dimpotrivă, greutatea cu care sufletul iese din trup depinde de gradul de moralitate al muribundului. Un copil, de pilda, fara pacate, poate vedea chiar Paradisul pe patul de moarte, iar trecerea lui în lumea cealaltă este uşoară:

„Moartea la om vine în toate felurile; la copii vine aşa senină, cu frumusaţă. Uite, când a murit un frate mai mic al mamei, copilu’ să tot uita în sus, pă părete. Şi l-a întrebat atunci ce vede? Da el a răspuns: uite mamă un porumb al frumos şi o grădină cu flori. Mama bătrână nu vedea nimic, da copilu’ vedea” (cf. Moartea si inmormantarea in Gorjul de Nord, Ernest Bernea pag.22-23)

Pentru ca trecerea să fie benefică sufletului, este nevoie ca imediat după deces să se aprindă o lumânare, pentru ca sufletul să aibă lumină pe drumul spre Rai.
„Poporul dă celui ce moare o lumină de ceară în mână, aprinsă, care se crede că dacă i-ar lipsi din mână, la ieşirea sufletului, ar fi o mare nenorocire, căci sufletul ar rămânea pe întuneric şi nu şi-ar putea afla calea ce duce spre rai”.

Alături de lumânare, în mâna sau gura decedatului se pune unul sau mai mulţi bani, pentru a putea plăti vămile ce le are de trecut spre lumea de dincolo. „La români, banul pentru plata luntraşului se pune în gură sau între degete. Luntraşul trece sufletul peste un râu lat, care desparte cele două lumi”.

Odată ieşit din trup, se credea că sufletul se aşează lângă uşa casei, la streaşină, la fereastră, sau se plimbă prin locurile în care a trăit. Perioada acesta de stare ambiguă, între lumea morţilor şi lumea viilor, dura, de obicei trei zile, până la înmormântare, unele surse mergând, însă, până la 40 de zile:

„Sufletul mortului şade în uşa casei până pleacă la biserică, şi de aceea se pune pânza în streaşina casei”
„În locul unde a murit cineva, în trei nopţi se pune o strachină cu apă, pentru ca să beie sufletul mortului, care vine acolo până la trei zile după îngropare”.

Lumea de dincolo in cultura populara
 

„Omul, după ce moare, îngerul îi poartă sufletul prin toate locurile pe unde a umblat cu trupul; după aceea se întoarce acasă şi se pune pe streaşină, unde şade trei zile; în timpul acesta venindu-i sete, zice îngerului: ”Vai, îngere, mult îmi este sete”. Îngerul îi răspunde: „Du-te în casă şi bea apă”. Sufletul se duce, dar îndată iese afară şi spune îngerului: „N-am băut, căci mi s-a făcut mare scârbă văzând acolo un hoit mare”. (Acel hoit e corpul lui) Atunci îngerul îi zice: „Vezi, în trupul acela ţi-ai făcut tu veacul, şi abia acum ai ieşit din el”. De acest răspuns, sufletul este mai mult mâhnit” (cf. Inmormantarea la romani, Simion Florea Marian pag.224)

Urmeaza trecerea sufletului în lumea de dincolo, în locul meritat de fiecare. Călătoria are loc după doua scenarii:
- trecerea peste apele, câmpurile ori pădurile care despart lumea noastră de lumea cealaltă (vămi „orizontale”);
- trecerea prin vămile văzduhului; uneori, cele două scenarii se îmbină.

În acest context, rolul cântecelor „de petrecut”, a bocetelor şi cântecului „Zorilor” este cel jucat de cunoaşterea sacră în culturile antice: ghidarea sufletului pentru a ajunge cu bine în locul de odihnă. Un cântec funerar de o mare valoare este bocetul „de petrecut” din Banat, din care sunt cunoscute câteva variante extinse şi extrem de detaliate privind traseul sufletului.

De aici aflăm că sufletul, după un drum spre apus, ajunge la marea care desparte cele două lumi. La malul mării este „bradul zânelor / trecătoarea apelor”, care este rugat să-şi întindă vârfurile pentru a putea trece marea. Iniţial, bradul refuză cererea, invocând pericolul ca puii şoimului, vidrei şi şarpelui, care şi-au făcut culcuş în ramurile sale, să sperie sufletul, care să cadă în mare:
„- Eu nu pot întinde,
Să le poţi tu prinde
Rădăcini ale mele
Să treci peste ele
Că-min-a-ncuibat
Şi-apoi a puiat
Galbănă şerpoane
Ce piere de foame
Nici nu vei gândi
Puii te-or simţi
Şi or şuiera
Tu te-i spăimânta
În mare-i cădea
Şi te-i îneca...”

În final, bradul se învoieşte şi îl ajută să treacă marea, unde îl aşteaptă un nou drum. Pentru început, va întâlni o răscruce străjuită de o salcie. Sufletul iniţiat în prealabil va urma drumul din dreapta, unde va trece peste câmpii înflorite. Se va opri să culeagă flori, care îi vor stinge dorul de lumea celor vii. În continuare, va da peste un măr înfăţişat ca axă a lumii, la rădăcina căruia va găsi o fântână străjuită de Sfânta Maria, care dă sufletelor să bea din fântână, băutura având ca efect uitarea lumii celor vii.

O nouă etapă în drum va duce sufletul în faţa unei răchite care de fapt este tot Maica Domnului, ghid al sufletului spre ultima etapă, „poarta Raiului”, unde acesta va aştepta să i se permită intrarea, ceea ce îi va închide definitiv calea de întoarcere în lumea de aici. Scenariul care cuprinde trecerea prin vămile văzduhului este puternic înrădăcinat în concepţia populară, având, însă, o origine clar cărturărească.

Conform surselor folclorice, se povesteşte că, la încercarea unor îngeri de a deveni egalii lui Dumnezeu, Creatorul a poruncit să fie azvârliţi din înaltul cerului. Fiind prea mulţi cei care cădeau, la un moment dat, Domnul a cerut ca fiecare din îngerii căzuţi să rămână acolo unde se afla. Astfel că unii au căzut sub pământ, în Iad, alţii pe pământ, iar alţii în diferite straturi ale spaţiului dintre cer şi pământ.. Cei din urmă au hotărât să facă mai multe vămi, unde să oprească sufletele nevrednice. Fiecărei vămi îi corespunde o anumită categorie de păcate, cei care sunt găsiţi vinovaţi de ele fiind opriţi şi aruncaţi în Iad. Numărul vămilor diferă de la caz la caz: după unele opinii sunt 7, după altele 9, 12, 24 sau 99. Cele mai multe texte se pare că vorbesc despre 24 de vămi.

Dacă are loc trecerea cu succes prin vămi, sufletul ajunge la puntea peste Iad, foarte subţire, cât o muchie de cuţit. Aici, în faţa sufletului apar o pisică şi un câine. Pisica încearcă să împingă sufletul în prăpastia Iadului, în timp ce câinele încearcă să-l ajute la trecere. Dacă sufletul este lipsit de păcate, va reuşi să treacă puntea, dacă nu, va cădea în focul cel veşnic. În unele cazuri, mai poate primi un ajutor de la un personaj cu înfăţişare de om, căruia sufletul trebuie să îi dea o para, drept plată.

Unele texte vorbesc despre trei părţi ale punţii spre Rai. În prima parte cad cei foarte păcătoşi, în cea de-a doua cei „mijlocii”, iar în partea a treia cei cu foarte puţine păcate. Cei care cad în ultima parte, pot foarte uşor să iasă afară din Iad. Uneori, în cursul trecerii prin vămi, sufletul este pus într-o balanţă pentru a se verifica moralitate lui.

Aşadar, în funcţie de meritele sale, sufletul celui decedat ajunge în Rai sau în Iad. Raiul în imaginarul popular românesc ţine aproape exclusiv de registrul gastronomic şi distractiv. Este o grădină îmbelşugată, plină de veselie, unde sufletele mănâncă din belşug ceea ce rudele au dat spre pomana lor.

Noi la Rai când am ajuns,
Raiul nouă s-o deschis
Dar în Rai ce mai era?
Numai păhăruţe pline,
Date de pe iastă lume
De jur împrejurul Raiului sunt câmpii întinse prin care trece un râu mare numit „Apa Duminicei”.

În Paradis, sufletul îşi va întâlni rudele şi cunoscuţii, aşa cum spune un bocet:
„Şi-ţi vor mai ieşi
Tineri şi bătrâni,
Tot cete de fete
Pâlcuri de neveste
Să te uiţi prin ei,
C-or fi şi de-ai mei.
Ei când te-or vedea
Bine le-o părea

O colindă bănăţeană ne spune că:
„Raiul e ca şi-o grădină,
Unde-i ziua tot senină
Şi nu-i noaptea-ntunecoasă
Şi nu-i soarta ticăloasă.
Câmpurile înfloresc,
Iară munţii înverzesc.
Păsările dănţuiesc,
Apele se limpezesc
Şi cei buni în veci trăiesc!”

Iadul este prezentat în imagini diametral opuse Raiului.
„La Iad că mergea,
Iadu descuia,
Cu ochii că vedea:
Făclioare stinse,
Mesioare strânse,
Păhărele seci;
Împrejur de masă,
Nişte pomişori,
Nu sunt înfloriţi,
Negri şi pârliţi;
Iar prin crăngurele,
Nişte păsărele;
Da’ nu-s păsărele,
Ci sunt copilaşi,
Sunt necreştinaţi

După alte credinţe, Iadul este în interiorul pământului, întunecos, locuit de sufletele celor condamnaţi şi de „viermii neadormiţi”. Unii damnaţi ard în foc, alţii sunt mâncaţi de viermi, alţii dansează într-un câmp cu mărăcini. În jurul Iadului se află o câmpie stearpă, ca arsă de foc. Prin această câmpie trece „Apa Sâmbetei”, care se varsă în Iad. Tot în Iad regăsim fel de fel de balauri, broaşte râioase, şerpi şi alte fiare scârboase. Conform unor surse, sufletele celor damnaţi stau în Iad doar o perioadă limitată în timp, până îşi ispăşesc păcatele, după care ies şi se menţin într-o stare intermediară în aşteptarea Judecăţii finale
O colindă din Banat ne redă amănunţit Iadul:
„Cătră mijloc cine sunt?
Să ferească Domnul sfânt!
Sunt cei răi, în fier legaţi
Până-n brâu în foc băgaţi,
Fripţi de sete, morţi de foame,
Nime din ei nu mai doarme
De dureri, din dinţi scrâşnesc
Şi nicicând se miluiesc!”

As vrea sa adresez problema lui Mos Craciun. Oricat de benefica ar fi idea asta unui copil, parintii prea mult il lauda pe acesta. Cand intrebi un copil, ce se intampla de Craciun? Pai, vine Mos Craciun cu cadouri!
Pai, defapt, de Craciun se naste Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Printre altele, mai e si chestia asta cu Mosu care da cadouri.
Poate vor fi parinti care vor spune ca copii sunt prea mici sa inteleaga asemena lucruri inalte. Eu zic ca nu e adevarat, un copil, inger fiind, intelege mult mai bine decat un adult pacatos ca mine. Ca nu stim noi ce reprezinta cu adevarat Craciunul si semnificatia lui, asta e alta problema!

Exact, si pe mine ma irita profund faptul ca sarbatoarea comerciala a craciunului a inlocuit aproape pe cea adevarata a Sfintei Nativitati... In Occidentul ala conformist, desfranat si penibil, chiar ii zic deja, in murdara limba engleza, "Xmas", abolind pe Christ. Odata, l-am injurat pe un negustoras occidental care imi trimisese o promotie cu Xmas (locuiam in Germania, atunci).

Felicit initiatoarea acestui subiect! Realitatea nasterii, a mortii, a vietii de "dincolo" nu a fost studiata temeinic nici macar de inteleptii Bisericii, necum de aceia ai stiintei rationale. In lumea spirituala, nevazuta, nu multa lume are acces, iar daca unii incearca sau chiar reusesc, sunt taxati de ceilalti drept nebuni. Experienta populara de mii de ani a "prins" unele din aceste evenimente FIRESTI ale drumului omului prin cele 2 lumi CREATE, vazuta si nevazuta si experientele personale ale unor oameni BUNI la suflet, care au primit dreptul de a vedea aceste fapte, s-a transmis prin viu grai de-alungul anilor. Astept cu nerabdare si alte "povesti", printre care si BASMELE, adevarate initieri in fapte bune ale copiilor.

P.S.
Ce inseamna:
Ce ti-e scris in frunte ti-e pus.
Ce sunt "ursitoarele"
Ce sunt "zanele".
etc...

Doamne-ajuta!

Asta-i viata si societatea in care traim. Sarbatorile isi schimba denumirile si semnificatiile pe masura ce civilizatia evolueaza.

Si tu crezi ca paganii din antichitate au fost foarte fericiti atunci cand crestinii le-au confiscat sarbatorile?

Asta-i viata si societatea in care traim. Sarbatorile isi schimba denumirile si semnificatiile pe masura ce civilizatia INvolueaza.
Din pacate noi ne raportam la ce credem ca stim despre crestinism, despre obiceiurile vechi, cu cunostintele noastre(reduse). Ce am fi spus sa zicem acu' 500 de ani, cand nu eram asa destepti, ci mai intuitivi, mai "tarani" si stiinta asta crestina era ca si inexistenta in masa mare de oameni, care se uitau la preot si la picturi si astfel se invatau despre ortodoxia teoretica. Dezvoltarea intelectului uman a dus la atenuarea intuitiei, a facerii "naturale" a binelui, la "complicarea" vietii omului, la nenaturaletea vietii lui si, din pacate, la departare de lumea nevazuta. Vedeti de ce marii calugari "trag" spre ruperea de lume, de traire in isihie...
Aducerea-aminte si trairea obiceiurilor strabune ne "trag" spre cer, spre comuniune cu oamenii si Dumnezeu.
Doamne-ajuta!
P.S.
Colindati ca la tara, nu ca la televizor!

dacii
 

se pare ca multe din aceste povesti sunt o consecinta a crestinarii noastre devreme.fara o mitologie bine definita dinainte,se pot resimti anumite elemente trace si grecesti in folclor(cel mai bun exemplu sunt basmele)

Credinta populara romaneasca in destin
 

Sa le luam pe rand :)


In conceptia populara, credinta in destin si soarta scrisa a omului e puternic inradacinata. “Cum se naşte un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numeşte cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi şi zicala: aşa mi-a fost scris, aşa mi-a fost scris în slovele ursitoare.” ( cf. Simion Florea Marian, Naşterea la români)

In Panteonul românesc apar două tipuri distincte de fapturi ale destinului: Ursitoarele, care întâmpină nou-născutul pentru a-i ursi viaţa în lumea de aici, şi Zorile, care hotărăsc plecarea sufletul mortului în lumea de dincolo.

1. Ursitoarele fac parte din fondul precrestin mostenit, fiind bine conturate in mitologia romaneasca a sortii si care imbogatesc tabloul demonologiei populare, alaturi de Iele, Muma Padurii, Sfintele, Stimele sau Zanele Zori.Ursitoarele reprezinta una dintre putinele conceptii-superstitii precrestine care s-au transmis din generatie in generatie la romani, fiind o adaptare a mitului grecesc referitor la cele trei Moira. Românii sunt singurul popor neolatin care nu şi-a derivat numele zeiţelor destinului de la Moirile greceşti şi Fatele romane. Prin urmare, dacă termenul Ursitoare a fost necunoscut grecilor, romanilor şi vechilor slavi, înseamnă că românii l-au moştenit direct de la geto-daci, strămoşii lor autohtoni.

Moirae ( Ursitoarele ) au fost in mitologia greaca fiice ale lui Zeus si ale zeitei Themis care controlau destinul tuturor oamenilor din momentul nasterii si pana la moarte .Numele lor erau : Klotho , Lachesis si Atropos , fiind descrise ca niste babe urate , reci si neiertatoare . In mitologie , Moira este zeita ce se ocupa de destinul implacabil al oamenilor , ea ne vorbeste despre soarta, destin si platile karmice ale sufletului . Moira inseamna “o parte “ , si ca o personificare , putem spune ca aceasta zeita atribuia fiecarui om soarta lui sau partea cuvenita .

http://img40.imageshack.us/img40/8616/moire.jpg

In aspectul ei triplu , ea este cunoscuta ca Mairae ( Ursitoarele ) ce controlau destinul uman , rolul lor a fost atat de puternic incat chiar si zeii , zeitele se temeau de ele . Ele vizitau nou-nascutul timp de sapte zile “ regizand “ destinul , fiind infatisate ca distante, reci , amare , actionand fara mila . Klotho a avut un rol important in mitologie, ea a fost responsabila cu nasterea, inceputul, Lachesis - a doua zeita a fost responsabila cu lungimea vietii , cu masurarea firului vietii, iar Atropos , a fost cea mai mare dintre Moirae si a supravegheat sfarsitul, moartea . Ea este descrisa ca “ inflexibila , inevitabila “ , este “ foarfecele “ care taie firul vietii. Doar Zeus-Jupiter a avut puterea de a salva pe cineva de la o moarte sigura. Aceste Zeite nu au intervenit brusc in viata oamenilor , insusi omul prin actiunile lui, prin libertatea oferita au permis ca aceste zeite sa intervina si sa corecteze destinul .

In mitologia romaneasca, aceste figuri traditionale sunt personificate ca trei fecioare sau zane, care croiesc ursita noilor nascuti in prima noapte a nasterii lor. Au nume sacre, nestiute si nepronuntate de muritori sau poarta numele functiei îndeplinite de fiecare în timpul ursirii: torcatoarea, depanatoarea si curmatoarea sau Ursita (care tine furca si fusul), Soarta (care toarce) si Moartea (cea care curma firul). Local, sunt cunoscute şi sub alte nume: Sfinte (Mehedinţi), Zâne sau Piaza rea (Vâlcea), Piaza rea, Ursoaie (Hunedoara), Soartea (Maramureş). Locuinţa lor s-ar afla în cer sau într-o pădure îndepărtată, „Cu locuri curate / De picior neumblate / Cu flori semănate / Şi de păsări cântate”. Recuzita cu care vin la ursit cuprinde trei instrumente pentru torsul şi tăiatul firului vieţii: furcă de tors, fus şi foarfecă.

Se spune ca ele se posteaza afara, pe prispă, la fereastra casei sau în casă (la căpătâiul patului în care doarme copilul) sau în jurul mesei si incep sa-i toarca copilului firul vietii: Ursita , tinand o furca in mana pune firul si invarte fusul, sora ei mijlocie, Soarta, il intoarce din caierul prins in furca si-l invarte pe fus, iar cea mai mica, Moartea, tinand in mana o foarfeca, strange firele laolalta si taie firul. Cea mică, care ţine foarfeca în mână, ar fi şchioapă. Aceasta hotărăşte vârsta pe care o va avea omul la moarte, prin tăierea bruscă a firului tors de suratele sale. De altfel, prin satele vrâncene, expresia „aşa a vrut Şchioapa” este auzită şi astăzi la moartea oamenilor. Ele ursesc omului soarta, adică ceea ce trebuie să i se întâmple: un plan al existenţei de la care nimeni nu se putea abate în momentele de răscruce ale vieţii: alegerea soţului sau soţiei, data şi felul morţii ş.a.

Cele ursite erau auzite în vis de lăuză sau de moaşa copilului. De obicei, lăuza visa şi moaşa îi tălmăcea visele. Cele ursite la naştere erau un dat sacru, bine exprimat de zicalele româneşti: „aşa mi-e scris”; „aşa mi-a cântat ursita la naştere”; „aşa mi-a fost dat”. Întrebaţi dacă data morţii ursite la naştere mai poate fi schimbată, bătrânii răspund adesea că „nici doftoru nu o poate schimba” (Cămârzana, jud. Satu Mare).

Pentru a te naste intr-un ceas bun si a primi un destin favorabil este necesar, conform traditiei, sa le indupleci pe cele 3 surori ursitoare prin diverse metode. În a treia zi de la naştere, moaşa scălda fătul şi lăuza, făcea curăţenie prin casă şi pregătea Masa Ursitoarelor. Masa ţărănească, joasă şi rotundă, devenea un altar încărcat cu ofrande, din care nu lipseau colacii/painea, sarea, cana cu vin sau cu apă, obiectele care le sugerau anumite idei de ursit (fierul plugului în satele de agricultori, fluierul în cele de păstori, caietul şi condeiul ca să înveţe copilul carte etc).

In Transilvania se spune ca, pentru a fi binevoitoare, ursitoarele trebuie sa gaseasca in camera copilului sare, paine si un caier cu lână ,pentru ca firul vietii tors de ursitori sa fie cat mai lung . Pot fi pacalite, caci se poate cerne făină, pe care, după 3 zile si 3 nopti, parintii pot vedea urma pasilor de zane.

In Banat, Moldova si Muntenia, se pregateste „cina ursitoarelor” cu paine, gaini, vin si 3 banuti sau un cutit. Painea reprezinta hrana sufleteasca a copilului, vinul reprezinta sangele Mantuitorului si totodata, legamantul de impacare dintre Tata si intreaga omenire, iar cutitul este arma spirituala cu care viitorul om va indeparta bolile, necazurile si demonii care-l vor incerca. Cand vor vni ursitoarele, vor manca din turta si apoi, cu cutitul in apa, vor prooroci viata respectivului. Asadar, masa ursitoarelor are ca scop imbunarea acestor fiinte mitice, in credinta aferenta ca tot ceea ce ursesc ele noului nascut este pentru totdeauna scris in “Cartea Sorţii”, numita si “Cartea Urselor”:

“Ce se atinge în special de ursita lor, trebuie să notăm că ea, fie-n bine, fie-n rău, fie orişicum va fi aceea, după ce au rostit-o odată şi au scris-o într-o carte, numită Cartea Sorţii, nu numai că trebuie să se împlinească, ci ea rămâne veşnică, neschimbată, nimene în lume, afară de unicul Dumnezeu, care e mai mare şi mai puternic decât dânsele, de s-ar pune luntre şi punte şi de-ar întrebuinţa orişice ar voi, nu e în stare să prefacă ceea ce au ursit ele odată.”

In Bucovina, moasa pune doar o lumină de veghe, crezandu-se ca aceasta este suficienta pentru a le mulţumi pe ursitoare, făcându-le să-i urzească micuţului o soartă cât mai bună. 8 zile după naştere, părinţii trebuie să fie veseli, căci tristeţea lor le molipseşte şi pe ursitoare, iar prorocirea va fi pe măsura umorii lor.

În perioada anchetei etnografice (1972 - 2003), femeile care năşteau la maternităţile din oraşe şi la casele de naştere din comune aşteptau Ursitoarele să vină la spital sau acasă, după externare: „Azi, unele femei după ce vin de la dispensar pun Ursitorile” (Căpâlna, jud. Bihor); „Se puneau trei turtiţe cu miere, un pahar cu apă, răchie, vin. Nu se puneau prea multe pe masă ca Ursitoarele să nu stea prea mult timp” (Berzasca, jud. Caraş-Severin); „Unele femei fac şi azi Masa Ursitoarelor la spital” (Voineasa, jud. Vâlcea); „Astăzi, ursirea copilului se face la întoarcerea copilului şi a mamei de la casa de naşteri. Chiar dacă are copilul la Bucureşti, tot îi fac Ursitorile aici, acasă” (Buturugeni, jud. Giurgiu) ş.a.

Credinta populara in destin (2)
 

2. Zorile apartin tot de mitologia romaneasca a sortii, alaturi de ursitoare. În obiceiurile de înmormântare, locul moaşei, de la naştere, care asigura venirea fătului fără incidente deosebite în lumea de aici şi îi primea apoi, după un anume ritual, Ursitoarele este preluat la moartea omului de un grup fără soţ de femei, preotese antice uitate prin unele sate până spre zilele noastre.

Acestea, stând cu faţa la răsărit, invocă în textul cântat Zorile, zeiţe ale destinului, care hotărăsc plecarea sufletului în lumea de dincolo. Din textele cântate rezultă că Zorile sunt trei zâne-surori care decid, prin apariţia lor înainte de răsăritul Soarelui, ieşirea sufletului din existenţă şi intrarea lui în postexistenţă.

În variantele gorjene, Zorile sunt rugate să întârzie răsăritul (Zorilor, Zorilor / Voi surorilor, / Voi să nu pripiţi / Să ne năvăliţi), ca să dea răgaz defunctului să pregătească: ospăţul funerar (Un cuptor de pâine, / Altul de mălai, / Nouă buţi de vin, / Nouă de rachiu / Şi-o văcuţă grasă, / Din ciread-aleasă, / Să-i fie de masă); o turtă de ceară (Turtiţă de ceară, Fie-ţi de vădeală) din care trebuia confecţionată lumânarea de mărimea mortului, numită stat, toiag, privighetoare; să scrie rudelor răvaşe ca să vină la ospăţ (Nouă răvaşele / Arse-n cornurele, / Ca să le trimeată / Pe la nemurele, / Să vină şi ele, / Să vadă ce jele); să pregătească mijlocul de transport, carul cu boi (Un car cărător, / Doi boi trăgători, / Că e călător / Dintr-o lume-ntr-alta,/ Dintr-o ţară-ntr-alta, / Din ţara cu dor / În cea fără dor; / Din ţara cu milă / În cea fără milă).

În variantele mehedinţene şi caraş-severinene, Zorile, interogate de ce au întârziat răsăritul, motivează că au dat răgaz defunctului să-şi ia rămas bun de la cei dragi: soţ, soţie, copii, părinţi. Cântecele de Zori, atestate la mijlocul secolului trecut în mai multe judeţe (Gorj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş, Bihor, Hunedoara, Alba, Sibiu), sunt texte rituale de mare vechime, cântate la unison sau antifonic în diferite momente ale ceremonialului funerar. Melodia impresionează prin arhaicitatea sonorităţilor şi textul prin marea putere evocatoare. Până la etnomuzicologul român Constantin Brăiloiu, folcloriştii şi etnografii, neîntâlnind în Europa o specie asemănătoare, au încadrat-o greşit în categoria bocetelor.

Cantec zori audio: http://www.youtube.com/watch?v=Z7FhVsuqASI

Zeiţele destinului care ursesc la naştere şi moarte cele două suflete nu se confundă cu Ceasul Rău (Piaza Rea, Ghinionul) şi Ceasul Bun. Prima reprezentare mitică, Ceasul Rău, este un duh malefic, care iese omului în drum ca să-l îmbolnăvească, să-l îndemne să facă rău, să-l pocească şi chiar să-l omoare. Cu el se poate trezi omul în orice zi a săptămânii, fiind recunoscut după ţiuitul produs în timpul zborului. Spre deosebire de zilele de duminică, luni, miercuri, joi şi vineri, care au fiecare câte un singur Ceas Rău, marţea şi sâmbăta au câte trei. Dacă Ceasul Rău este asociat cu plecarea muribundului în lumea de dincolo, Ceasul Bun anunţă sosirea fătului în lumea de aici, timp favorabil marcat de apariţia unei stele pe cer, care îi va călăuzi viaţa până la moarte. Sufletele care pribegesc, unul în lumea de aici, de la leagăn la mormânt, şi altul în lumea de dincolo, de la veacul de om la veacul vecilor, pot avea la plecare zeiţe şi timpi favorabili sau nefavorabili.


sursa: partial din Ursitoarele si Zorile, de dr.Ion Ghinoiu, rev.Clipa feb. 2011

Cred ca oamenii au pus tot felul de denumiri ingerilor pe care ni-i da Dumnezeu in ajutor: unul ar fi cel pazitor, echivalentul, zic eu, al acelei stele de pe cer de care se vorbea mai sus.

surse:
 

Pentru cine vrea sa citeasca mai mult , va las sursele de unde am selectat textele postate anterior:
povestea oului rosu:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/l...ale-oului-rosu
Mos Craciun in mitologia romaneasca:
http://www.descopera.ro/cultura/3654051-craciun-co
Lumea de dincolo in conceptia populara:
http://www.inoe.ro/ianus/Dulea%207-8.htm
Moirele grecesti:
http://adriana-astro.com/moirae-ursi...-a-destinului/
Ursitoarele si zorile:
http://www.revistaclipa.com/5033/201...eonul-romanesc

Si un articol interesat, potrivit pentru acest topic: Diavolul in conceptia populara:
http://www.crestinortodox.ro/diverse...ara-97493.html

Citat:

romanbun:Cred ca oamenii au pus tot felul de denumiri ingerilor pe care ni-i da Dumnezeu in ajutor: unul ar fi cel pazitor, echivalentul, zic eu, al acelei stele de pe cer de care se vorbea mai sus.

Buna observatia ta, ingerul pazitor= steaua. Cred ca menirea mitologiei romanesti a fost cultivarea in credincios a intelepciunii de a trai in pace cu semenii si natura personificata care-l inconjoara. Romanul isi alegea inca un parinte, un frate sau un prieten din natura inconjuratoare. Practic in tot folclorul romanesc , personificarile mediului onconjurator (stelele de pe cer, pomii din livezi ,brazii din padure) se nasc, se casatoresc si mor impreuna cu oamenii cu care s-au inrudit. In unele sate se crede ca la nasterea unui copil apare pe cer o stea care il va insoti in viata ca un inger pazitor si care va cadea la moartea acestuia. In alte sate, in loc de astru-frate cu romanu, avem bradul taiat din padure pentru a fi pus in cimitir ca sot sau sotie postuma la capataiul tanarului/tinerei necasatorit(e).La fel oamenii se infratesc si cu vietuitoarele, cantecele funerare de Zori fiind un bun exemplu in acest sens: sufletul e sfatuit sa-si aleaga pentru drumul anevoios ce-l are de parcurs pana ajunge pe lumea cealalta lupul ca si frate, vulpea si vidra ca si sora. Crestinismul s-a suprapus in spatiul carpato-dunarean peste o cu totul alta lume mitica decat cea mediteraneana (greco-romana), insa are legaturi firesti cu aceasta, dar si cu a sumero-babilonienilor, a egiptenilor antici, a vechilor indieni, popoare cu care stramosii autohtoni ai romanilor au fost contemporani.

Dualismul religios de origine bogomilica in mitologia populara si folclorul religios
 

Motto: "De la Adam se crede ca Dumnezeu e în cer,
omul pe pamant si Dracu dedesubt. Ce ar fi daca
s-ar putea vedea ca traim cu totii împreuna!"
Constantin Brancusi


"La început era peste tot numai apa. Singur Dumnezeu si cu Dracul umblau pe deasupra." Asa încep legendele cosmogonice romanesti, cu Dumnezeu si Dracul (ambii cu majuscula) planand pe deasupra apelor haotice primordiale.

"Cum te cheama pe tine?", zice Dumnezeu.
"Nefartate", zice Dracul
"Dar pe tine?", întreaba Dracul
"Pe mine ma cheama Fartate", zice Dumnezeu.
"Haide s-om face pamant", zice Dumnezeu.
"Haide", zice Nefartate
"Baga-te în mare si ia pamant în numele meu", zice Dumnezeu.
Nefartate se baga si maret si zice: Iau pamant în numele meu, nu într-al tau" etc.

Este o tipica legenda cosmogonica dualista. Lumea este creata prin conlucrarea, dar si prin înfruntarea dintre Dumnezeu si Diavol. Mai mult decat atat, existenta acestei lumi bipolare este zi de zi asigurata de înfruntarea dintre cele doua entitati supranaturale antagoniste. Legenda cosmogonica este produsul unei mentalitati mitice dualiste si este, la randul ei, producatoare de mentalitate mitica dualista. Pentru ca legenda cosmogonica este cheia de bolta a întregului sistem mitologic. Ceea ce este Constitutia, legea fundamentala, pentru celelalte legi, este legenda cosmogonica pentru celelalte legende. Si asta pentru ca legenda cosmogonica este legenda fundamentala. Ea instaureaza pattern-ul mental care guverneaza asupra întregului sistem mitologic. Cu alte cuvinte, cosmogonia dualista genereaza o mitologie dualista. Foarte multe ecuatii din mitologia romaneasca se bazeaza pe înfruntarea dintre doua entitati mitice antagoniste: Sf. Ilie vs. Dracul, Sf. Sisoe vs. demonita Avestita, Sf. Haralambie vs. demonul bolii Ciuma, Solomonarul vs. balaurul, Sf. Gheorghe vs. balaurul etc.

Fata de monoteismul constrangator, dualismul este un principiu ordonator mai lax si mai popular, fiind mai usor de perceput. Intr-o lume dualista, guvernata de fenomene bipolare (zi-noapte, cald-frig, bine-rau, viata-moarte, ordine-haos), Dumnezeu nu poate sa existe singur, fara perechea sa maligna. In plus, lumea este mai usor de explicat si de înteles printr-o grila dualista. Principala întrebare la care trebuie sa raspunda orice doctrina religioasa este Unde malum? ("De unde vine raul?") Daca Dumnezeu este omnipotent si omniscient, unic si perfect, cum se face ca a creat o lume imperfecta? Cum au aparut pe lume moartea, durerea, întunericul, frigul, seceta, cutremurele, furtuna etc.?!

Spre deosebire de monoteism, dualismul nu are probleme sa explice pe limba poporului originea raului din lume. Scenariul mitic este extrem de simplu: Dumnezeu este cauza tuturor lucrurilor bune, iar Diavolul a tuturor lucrurilor rele.Daca miturile dualiste sunt atat de importante în economia mitologiei folclorice romanesti (si balcanice), atunci - evident - este importanta si originea lor. Iar problema aparitiei dualismului religios din sud-estul Europei a fost una foarte controversata în randul savantilor europeni înca de la jumatatea secolului al XIX-lea.


de ANDREI OISTEANU
continuarea: http://www.revista22.ro/problema-dua...iade-3342.html

După părerea mea, bogomilismul nu este o concepţie propriu-zis dualistă. Dumnezeu şi Satanail nu sunt precum doi poli, ci precum doi versanţi diferiţi ale aceluiaşi pol. "Variantă dialectică de monism" este, cred, o încadrare mai bună a acestei variaţiuni răsăritene a ereziei cathare.

Din istoria calendarului popular la romani
 

I.Titlul
Subintitulat „Credinţe, superstiţii şi obiceiuri de ţară”, Calendarul femeilor superstiţioasese deschide cu o strofă populară despre iubire, aşezată chiar pe prima pagină, menită să atragă atenţia cititorului (sau cititoarelor?) prin mesaj şi monorimă : „Dragostea de unde-ncepe, / De la ochi de la sprâncene, / De la buze ruminele/ De la gâtul cu mărgele,/ Şi degete cu inele”.

Aceste versuri pot fi privite ca un preambul asupra conţinutului, axat numai pe aspecte extrase din folclorul rural românesc. Precum se ştie, la românii din vechime folclorul a fost o componentă esenţială a vieţii acestora. Descântecele, superstiţiile, ghicitorile, blestemele, urările, bocetele, cântecele de leagăn, proverbele şi zicătorile, strigăturile (şi altele de tipul acesta), erau parte integrantă din viaţa ţăranului român, cu o fire muncitoare, „prea bigot în chestiuni de materie religioasă şi extrem de susceptibil întru a-şi asimila credinţe noui pe acest tărâm”.

Încă de la început, editorul ne oferă explicaţia titlului acestui calendar: „femeile, şi cu deosebire acele orfane de oarecare educaţiune cărturărească, posed o credinţă cu mult mai tenace, mai îndărătnică şi mai neţărmuită în acest domeniu al necunoscutului, de cât bărbaţii. Ele au un fel de calendar propriu al lor, imprimat într-o fecundă imaginaţiune, pe care, prin ereditate, îl transmit copiilor lor”.

Potrivit acestei afirmaţii, datinile şi superstiţiile culese în rândurile calendarului au fost receptate de la femei, acestea fiind singurele capabile să dea naştere şi să moştenească astfel de creaţii populare. Dacă la aceasta adăugăm şi faptul că în popor încă mai este răspândită ideea conform căreia femeile sunt mai credincioase decât bărbaţii, mai ales că „fondul tuturor superstiţiunilor e numai religios”, înţelegem şi mai bine motivaţia alegerii acestui titlu, absolut firească, contrar impresiei de prim-moment.

Un alt aspect care se observă din credinţele şi datinele culese, priveşte arealul geografic de unde acestea au fost preluate. Deşi multe din credinţele populare menţiontate diferă de la o zonă la alta, este sugestiv faptul că acestea se întâlnesc în aproape tot spaţiul românesc, dovedind unitatea românilor şi în materie de receptare şi păstrare a acestor reminiscenţe ancestrale.

II. Conţinutul

Primele superstiţii prezentate sunt cele care se desfăşurau chiar din noaptea Anului Nou. Aşa cum am precizat, datinile şi credinţele populare sunt aşezate cronologic, începând cu prima zi a lunii ianuarie şi sfârşind cu superstiţiile din decembrie. În vechime, în Ajunul Sfântului Vasile, „pentru a cunoaşte cum are să-i meargă omului peste an, se ieau atâtea pahare pe câte suflete locuesc în casă, şi pune în ele apă ne începută, deopotrivă de multă, pe care o meneşte după pofta inimii; aceste pahare astfel umplute le aşează apoi pe o măsuţă sub icoane, ca să stee până a doua-zi, când apoi măsoară apa din fiecare pahar, şi în care se găseşte apa în spor, aceluia i se prevesteşte noroc şi an bun; iar dacă va găsi apa înpuţinată, atunci prevestire rea se arată.

Perioada care începe în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), inclusiv sărbătoarea Botezului Domnului, abundă în practici dintre cele mai interesante. Astfel, în Ajunul Bobotezii se botează copii născuţi morţi, sau „perduţi”, care nu au apucat să fie botezaţi cât timp au fost în viaţă. Botezul acestora se face cu agheazmă de la şapte biserici, în şapte şipuşoare (astfel strânsă agheazma, aceasta trebuie amestecată, cu ea stropindu-se mormântul copilului. La acesta se foloseşte şi o bucăţică de pânză ca de trei coţi). În felul acesta copilul părăseşte starea de Moroi. Tot în Ajunul Bobotezei se face de ursită. Fetele trebuie să nu mănânce nimic până seara, apoi se închină Maicii Domnului, rugând-o să le arate ursitul.

Cu agheasma mare (de la Bobotează) se pot tămădui bolile. Tot acum, „când esă preotul cu Iordanul, fetele s-aţin să vadă pe flăcăii cari vor trece; dacă printre dânşii va zări pe unul călare pe un cal alb, atunci de bună-seamă că se mărită câşlegele acele; iar de nu vede cal alb, atunci numără flăcăii, şi de-s cu soţ tot e bine”.

Luna ianuarie este una dintre cele mai pline în superstiţii. La 16 ianuarie, de Lăutul Sf. Apostol Petru, femeile serbează atunci jumătate de iarnă. La 25 ianuarie sunt celebraţi Filipii, când femeile nu se spală pe cap şi nu se lipeşte vatra, „pentru că-i rău de lupi”.

În februarie, pricipalele credinţe sunt cele de la Sfântul Haralambie (10 faur), când se face o colivă din care se dă păsărilor să nu moară, dacă vor fi bolnave. Sfântul Haralambie este şi cel care fereşte lumea de ciumă. De Sfântul Vlasie se deschide gura păsărilor.

Luna martie este străbătută de concepţii şi superstiţii nu lipsite de interes. Astfel, încă de la 1 martie superstiţiile se ţes în jurul Babei Dochia. Pe 2 martie, de Sfântul Toader se tund vitele în frunte. Mamele care au copii trebuie să îi spele acum în scăldătoare cu pietricele şi flori de fân. Tot în martie este începutul Postului Mare. În sâmbăta lăsatului de sec la brânză se face pomenirea morţilor. După lăsatul secului de brânză are loc Spolocania, când se posteşte şi nu se face treabă. Pe 9 martie se pregătesc sfinţişorii iar pe 17 (de Alexii) ies şerpii şi jivinele în pădure. Blagoviştenia (Bunavestire) e pe 25 martie, iar Dragobetele se serbează mai mult în Oltenia (situaţia de la începutul secolului trecut).

Femeile se pot purta aspru cu bărbaţii de Ropotine Tot acum se opreşte orice fel de muncă. Joile după Paşti sunt Paparudele, care se obişnuiesc mai mult la ţigani. De Izvorul Tămăduirii femeile fac din nou pască şi ouă roşii, pentru că urmează Paştile Blajinilor, iar în Săptămâna Negrilor se ţine post negru (cine moare de la Înviere până la Ispas merge direct în Rai).

În Ajunul Sfântului Gheorghe, pe 22 aprilie, se ia mana vacilor. Marile sărbători populare care urmează după Sfântul Gheorghe sunt Drăgaica şi Sânzâienele (24 iunie), Circovii (17, 18, 19 iulie), când nu se piaptănă, Foca (22 iulie), Ilie Pălii (27 iulie), Probajnele (6 august), când indiferent de situaţie nu se ceartă cu nimeni.

Urmează sărbătoarea Sfintei Cruci, vrăjile din noaptea Sfântului Andrei şi marile sărbători ale lunii decembrie. Cele din Ajunul Crăciunului sau din zilele de Crăciun, au o importanţă sporită în raport cu celelalte. De exemplu, dacă la tăiatul porcului splina e mai groasă la unul din capete ori la mijloc, iarna va fi mai geroasă către început, mijloc sau sfârşitul ei, în funcţie de partea unde splina e mai proeminentă. Pe 22 decembrie se sărbătoreşte Sfânta Anastasia, care este izbăvitoare de otravă. După datinile lunii decembrie sunt trecute toate credinţele din cursul fiecărei zile a săptămânii. Superstiţiile amintite în acest calendar sunt mult prea complexe şi variate pentru a le putea aminti pe toate.

Am selectat o parte dintre ele, pentru a ne forma o imagine despre conţinutul său. În general, se observă că aceste datini şi credinţe populare se suprapun peste marile sărbători creştine. Cu toate acestea, aşa cum observa Ion Ghinoiu, „zilele lipsite din calendarul de sărbători au fost completate cu tradiţii populare legate de momentul calendaristic”.

O perspectivă generală asupra conţinutului acestui calendar a fost formulată în mod pertinent de Georgeta şi Nicolin Răduică: „combate religia şi superstiţiile” şi, prin el „este evidenţiată poezia tradiţională a obiceiurilor şi datinilor populare”.

Textul integral il gasiti aici:
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=18887

De fapt se spune ca bogomilismul e la originea catarismului din vest, propovaduitori ajungand prin vest: http://ro.wikipedia.org/wiki/Catarism