Cei care-si sacrifica viata pentru idei gresite...
 

Doamne ajută!
Aşa cum ştim, au existat în istorie numeroase persoane care, aflate în situaţii critice, şi-au jertfit cariera, întreaga avere sau chiar viaţa din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni, devenind astfel martiri/mucenici (cei care s-au sacrificat pentru mărturisirea lui Dumnezeu) sau eroi (aceia care şi-au jertfit vieţile pentru alte cauze nobile). Toţi aceşti fericiţi fii şi robi credincioşi ai lui Dumnezeu au dobândit viaţa eternă în comuniune cu Tatăl nostru Cel din Ceruri. Referindu-se la aceştia, Apostolul ne îndeamnă, inspirat fiind de Duhul Sfânt: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei13, 7).
În afară de aceste cazuri impresionante şi dătătoare de nădejde, există şi o altă realitate mult mai complicată, pe care vă propun să încercăm a o analiza, din perspectiva moralei creştine, în acest topic: situaţia celor care, cu sinceritate şi convingere, se sacrifică pentru idei incorecte, neimportante sau chiar dăunătoare societăţii. Desigur, nouă, celor ce suntem "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul" (Mihai Eminescu), oameni supuşi greşelilor, tainele lui Dumnezeu ne sunt necunoscute, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: "Acum cunosc în parte. Atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut". Nu este al nostru a şti modul în care aceste persoane vor fi judecate de către Domnul nostru Iisus Hristos. Totuşi, cred că nu vom păcătui împotriva credinţei noastre, dacă vom încerca să medităm puţin şi să ne exprimăm opinia în privinţa acestei situaţii dramatice a celor care, mânaţi de neştiinţă, de fanatism sau de o educaţie defectuoasă, jertfesc totul (chiar şi propria viaţă) pentru cauze inutile sau chiar negative, contrare voii divine.
Îi am în vedere, în acest sens, pe cei care, în diverse împrejurări critice, au ales să se lase torturaţi şi/sau ucişi, doar pentru a nu-şi renega vreo convingere politică nesemnificativă sau chiar incompatibilă cu învăţătura creştină. De asemenea, în această categorie i-aş încadra pe membrii anumitor secte (de exemplu, martorii lui Iehova) care, convinşi fiind că anumite tratamente medicale ar fi potrivnice poruncilor dumnezeieşti, preferă să moară, decât să apeleze la acele practici ştiinţifice. Ce credeţi despre acest tip de atitudine? Dar despre cei care, mai grav, îşi riscă viaţa pentru a-şi putea ucide adversarii?

Să luăm un caz ipotetic: în anumite state islamice, există o lege, potrivit căreia toţi cetăţenii, care îndrăznesc să rostească "blasfemii" împotriva lui Allah şi a lui Muhammad, sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Să presupunem că un ateu convins, cetăţean al uneia dintre acele ţări, ar începe să nege în public existenţa lui Allah, dar nu din dragoste pentru Hristos (nici prin gând nu i-ar trece aşa ceva), ci pentru că, din punctul său de vedere, toate religiile ar fi doar forme de manipulare a celor naivi şi needucaţi, iar intelectualii ar avea misiunea de a-i lumina pe aceşti nefericiţi ţinuţi în neştiinţă. Astfel, personajul nostru fictiv ar fi ucis pentru o idee în mod evident falsă (inexistenţa oricărei divinităţi), dar socotită de către el drept corectă, conformă adevărului. În acest caz, cel ucis este o victimă, o persoană periculoasă pedepsită cu dreptate, sau un erou care a murit cu demnitate şi vitejie pentru convingerile sale?

Nădăjduiesc că ideea acestui topic ne va fi de folos. :)

Doamne ajută!

Din cate stiu la musulmani chiar convertirea la crestinism atrage de multe ori pedeapsa capitala.
In randul celor ce isi dau viata pentru o conceptie ma gandesc la Giordano Bruno, care pare exemplul favorit al ateilor ca a murit pentru stiinta, de fapt el era atras de panteism si de ocultism si pentru asta a fost mai mult condamnat. Bineinteles ca si omorarea lui e de condamnat.

Aşa este... Chiar au existat cazuri de creştini ucişi pe baza acestei legi nedrepte şi preistorice. :( Citeam recent în ziarul Lumina şi despre cazul unui creştin deosebit de curajos din Iran, care a fost asasinat cu brutalitate de către un grup de fundamentalişti, pentru că a luat atitudine împotriva acelei legi.
Desigur, cei pe care i-aţi amintit dumneavoastră sunt martiri ai lui Hristos, pentru că au fost ucişi în urma convertirii lor la credinţa creştină. Atunci când au luat decizia de a se converti, ei erau conştienţi că-şi riscă viaţa şi totuşi, depăşind orice obstacol, L-au mărturisit pe Hristos până la sacrificiul suprem.

Este foarte interesant ceea ce aţi scris despre Giordano Bruno... Nici nu ştiam că, de fapt, a promovat ocultismul şi panteismul... Ştiam că a fost condamnat la moarte de către Inchiziţie pentru convingerile sale ştiinţifice. Şi este, într-adevăr, un bun exemplu de persoană ucisă în mod nedrept, dar pentru o idee total nesemnificativă.
Nu mi-aş da viaţa pentru mărturisirea adevărului ştiinţific potrivit căruia pământul se învârteşte în jurul soarelui! L-aş lăsa să se învârtească în pace, iar eu m-aş preface a crede în teoria geocentrică, doar pentru a-mi apăra viaţa. :) Merită să te sacrifici pentru Dumnezeu, pentru viaţa şi libertatea semenilor. Dar ideea de a muri pentru un adevăr relativ din lumea aceasta... îmi pare o atitudine exagerată. :)

Doamne ajută, Cătălin2!

Cei care mor pentru Dumnezeu se sacrifică din dragoste pentru o Persoană (pentru o Treime de Persoane, mai corect spus), iar nu pentru o idee. La fel şi cei ce se sacrifică pentru semenii lor.

Este vorba de situaţii diferite. În multe, însă, există ceva comun: păcătoşi (răzbunătorii care îşi sacrifică viaţa pentru răzbunare) sau ignoranţi (sectanţi, atei, musulmani) care fac acelaşi lucru. În aceste cazuri, accentul nu trebuie pus pe "îşi sacrifică viaţa", ci pe faptul că sunt păcătoşi sau ignoranţi: osânda nu vine ca urmare a primejdiuirii vieţilor lor, ci ca urmare a faptului că au fost păcătoşi sau ignoranţi (presupunând că Judecătorul, Care cunoaşte inimile, descoperă că este vorba de păcat formal şi de ignoranţă vinovată). Mai clar spus, iehovistul va fi judecat nu fiindcă a refuzat transfuzia la apendicita lui, ci fiindcă, auzind Evanghelia, a rămas iehovist.

Legat de Giordano Bruno, am observat de pe alt topic că sunteţi victima propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii. Mă bucur că aţi recunoscut că eraţi până acum convinsă că a fost condamnat "pentru idei ştiinţifice". Nu e niciodată târziu să ne schimbăm părerile, mai ales când sunt deformate nu de noi, ci de o maşină de deformare bine pusă la punct, căreia atât de mulţi i-au căzut victime.

Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare. Ei vor fi judecaţi, spre mântuire sau spre damnare, pe alte considerente.

Mi se pare f.gresita ideea asta si chiar merita o discutie separata.

Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?

Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?

Nu inteleg ce-ai vrut sa spui.

Acum este adevarat ca fiecare din noi iubim si o persoana sau mai multe: Iisus, Maica Sa, Sf. Nectarie, sau Ion, sau alti sfinti, dar nu pentru ei insisi, ci pentru miscarea, contextul in care au existat si actionat, ca reprezentanti ai unei credinte.
Cine stie cum aratau ei si cum erau de fapt, ca oameni?

Ca sa revin la intrebarea initiala:
Eu sunt impotriva lucrurilor facute cu forta, cu violenta, cu pretul vietii.
Orice lucru trebuie facut cu sufletul, cu pace, cu iubire.

E adevarat ca intotdeauna la o idee, actiune, institutie, etc., exista si opozitia, dar in lupta asta trebuie sa existe si niste limite, mai ales cand este vorba de ceva spiritual, de suflet, cum este credinta. Altfel se neaga chiar conceptul pentru care se lupta in sine.

A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva.
Credinta nu trebuie, nu are voie sa ucida, sau sa imbolnaveasca pe om (fizic sau mental).

Am citit si eu vieti de apostoli si sfinti care au trecut prin mari incercari si au murit. Dar sa nu uitam ca a fost vorba acolo si (sau mai ales), de interese politice, de putere, a oponentilor.
A fost vorba de despoti, de oameni care vroiau putere si bani prin orice mod.
Si daca credinta, sau Dumnezeu le-ar fi asigurat asta, probabil ca ar fi imbratisat asta si n-ar fi fost oponenti si nu ar fi omorat pe unul sau altul dintre sfinti.
De multe oricredinta a fost implicata (vrand, sau intamplator) in conflicte politice. Asta a fost problema. Si atunci au cazut si vieti pasnice si nevinovate, ca unii dintre sfinti.
Dar cred ca au fost si sfinti care au murit in conditii pasnice, care nu au fost omorati pentru ceea ce reprezentau ei. Cel putin asa sper.

Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici).

Si nici nu s-a dus singur la moarte, din proprie initiativa, sau sa omoare pe altii.

Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul.

In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta.
Citesc aici povestiri despre monahi sau pustnici, sau stiu eu, care nu mananca nu stiu ce (ou, sau carne, sau etc. chiar bolnav grav fiind), sau care nu se duc la medic, se duc in pustie, etc. pentru credinta lor.
Si nu vad legatura.

Nu stiu, eu asa consider. Poarta-ti credinta cu curaj, in lume si mai ales asa cum ti se cere: cu rugaciune, iubire de aproape. Infranarea si smerenia este si ea necesara, dar cu sens si ratiune.

Este ca pentru orice alt vis, sau ideal. Il iubesti, iti pui sufletul, lupti pentru el (pe plan moral, ideatic, spiritual, dar fara arme), si pana la urma obosesti, te epuizezi (burn-out) ca lumanarea si mori.
Si cui i-a folosit moartea ta? Trebuie pastrate limite si atunci succesul va fi mai mare.

Este un subiect bun. Eu as vrea sa atrag atentia ca de moarte martirica nu se invredniceste tot crestinul pus in situatie limita, ci numai cei asupra carora se pogoara Duhul Sfant. Aici mi se pare diferenta fundamentala intre moartea martirica si cea pentru o idee oarecare. In primul caz, vointa personala se conjuga cu harul, iar in al doilea caz, e numai vointa personala impletita cu foarte multa mandrie, chiar luciferica, pentru ca respectivul se crede stapanul propriei vieti, pe care decide sa si-o puna in slujba oricarui ideal doreste. Iar acel ideal se transforma in idol, caruia ii sacrifica totul, linistea, timpul, familia, copiii, ba chiar si viata, daca e nevoie. Martirul stie ca viata lui e in mana Domnului si ca se face voia Lui. Martirul nu braveaza din proprie initiativa, ci suporta toate daca e umbrit de har. E o povestioara in acest sens, cu doi crestini care fusesera inchisi pe aceest motiv. Unul era suparat pe celalalt si nu a vrut sa ii ceara iertare inainte de executie. Amandoi voiau sa isi dea viata pentru Hristos, insa au fost intrebati apoi daca se leapada de Hristos, iar cel care era certat nu a mai avut putere si s-a lepadat, in timpul ce tovarasul lui a devenit mucenic. Morala era ca se lepadase de Hristos inainte, cand nu a dorit sa isi ceara iertare.
Si calugarii care postesc nu stiu cate zile in pustnicie sunt umbriti de har, ca, altfel, un om normal, oricata vointa ar avea, ar muri. Dar unde e Hristos, se biruieste randuiala firii. O data ce L-ai scos din ecuatie si ai pus in locul lui idolul OM sau idolul stiinta, te arunca in iad mandria, chiar daca inainte de asta, te determina sa faci niste lucruri care, omeneste, sunt apropae imposibile.

Sophia, fuguta la Catehismul ortodox, sa stii in ce credem si pe cine slavim si cum! M-am infiorat cand am citit postarea ta. Cum sa il compari pe Hristos pe Andreea si Paul??? Nu Il marturisim noi ca Fiul lui Dumnezeu, ca Persoana a Sfintei Treimi?! Il iubim si Il adoram ca un Dumnezeu adevarat, nu ca un intemeietor de credinta (ca asa e si Mahomed) sau ca un personaj cu virtuti extraordinare (ca ateul Stavroghin din Demonii lui Dostoievski, care il admira el pe Iisus, dar nu putea in ruptul capului sa I se inchine Lui ca Dumnezeu, pentru ca taman credinta ii lipsea).

Fiind eu de la tara, adica deprins cu toporul (si nu ma jenez sa recunosc asta) imi vine sa te intreb daca esti in toate mintile sau daca pur si simplu nu vezi ca ai sarit calul cu mistocareala (cum ziceti voi smecherii).
Dar nu te intreb. Imi venise doar, asa, o idee din alea la care te referi tu...

S-o luam pe rand, usurel:

1. Prima sminteala: "Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?"

Noi, crestinii ortodocsi, suntem legati prin Mila Domnului de Persoana Dumnezeu (cu P, sarmana fata, cu P iar nu cum te joaca pe tine batjocura). Relatia noastra cu Dumnezeu nu e de la persoana la inchipuirea persoanei (care scorneste un dumnezeu mintal) ci de la persoana (umana) la Persoana (Hristos Cel din Sfanta Treime). Noi suntem mladita care isi trage seva din Hristos Domnul, din Persoana Lui. Direct, asa cum firul de iarba isi trage apa si substantele hranitoare din bunul pamant, asa cum mugurele primeste seva din ramura pe care salasluieste. Locul nostru viu e in Palma lui Dumnezeu, viata din Viata, nu pe langa, nu afara din tzatzani, nu in aer ori de-a dreptul in vid ori neant. Suntem prunc viu alaptat direct de la sanul vesnic viu si nesecat al Dumnezeirii, iar nu un prunc ofilit, cartonat, care se alapteaza din inchipuirea unei tatze imaginare. Asta s-o stii de la unul care s-a nascut si a trait ani buni la tzara si stie ce e aia hranire de la san sau din ramura, care nu a aflat din carti cum e viata ci direct de la sursa concreta, prin Mila Domnului. Si a luat aminte la acestea, cum ai fi putut si tu sa iei, ca doar nu esti desenul pe carton al unui chip uman ci un om viu, concret, in carne si oase.

2. A doua aberatie: "Sigur ca implicit iubim si pe creatorul ideii, a conceptului, dar noi iubim ideea de crestinism, de Ortodoxie in sine.
Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia?"
Iubeste ideea de paine! Te va satura ea?
Iubeste ideea de dragoste. Te va infiora ea?
Iubeste ideea de haina. Te va imbraca ea? (De ce nu iesi pe strada imbracata in ideea de haina?)
Terfelesti prost un platonicism pe care nu l-ai mirosit bine.
Ei bine, monumentalo, daca nu ar fi fost, cum indraznesti sa scrii, Hristos Sfantul (Doamne, iarta-ma, sa nu cad in plasa blasfemiei cu nefericita aceasta impreuna): Nu, nu am fi iubit crestinismul. Cum as putea iubi crestinismul fara Hristos??????????????? Cum as putea iubi lumina fara soare? Gustul painii fara paine, caldura hainei fara haina, marul fara mar, somnul fara somn, viata fara viata. Sa radem? Sa blangem, mai degraba... Propui sa iubim absenta (inchipuita de tine) cand noi avem peste tot Prezenta??????????????? Desfiintarea in locul Fiintei? Fugi de aici ca te rad curcile.
Nu pot iubi ceea ce nu exista decat daca traiesc intr-o lume inchipuita, fara priza la fiinta si Fiinta. Vai, vai, in ce cub de fantasme traim surioara?

3. A treia nu mai stiu cum sa ii spun:
"Iisus nu a fost judecat si omorat pentru ideile lui in sine, ci mai degraba pentru pericolul pe care il reprezenta pentru interesele altora si pentru puterile sale.
Pe atunci religiile nu prea coexistau (sau nu pasnic). Astazi in Ierusalim coexista pasnic ortodoxi, catolici, iudei, musulmani (ca biserici)."

Cum poti sa scrii "ideile lui", nerusinato? Aici esti in locul unde ne-am adunat sa slavim numele Lui, nu ai bagat de seama? Ca negi pe Fiul lui Dumnezeu, e treaba ta. Fa-o in singuratatea ta bolnava, daca asa voiesti, nu veni sa versi aici.
Pricepe ca interpretarile tale pe marginea Evangheliei sunt o nerusinare iar eu, unul, o abordez ca atare, fara falsa smerenie sau ingaduinta. Esti aici, cum vedem din postarile tale, ca sa ne injuri in fata iar eu iti spun sa iti vezi de treaba. Macar ca suntem oameni ca si tine si nu am dat buzna in batatura ta. Vezi-ti de drum! Ai nimerit unde nu iti e locul. Sau, daca vrei sa ti-l afli aici, ai bunul simt si fa mai intai asezarea elementara.
Desi, pe alta parte, e folositoare prezenta ta. Pe mine, unul, ma face sa imi plec genunchiul mai vartos inaintea lui Dumnezeu, sa iau aminte la caderea din mine, sa ma tin mai strans de haina Lui.

4. Inca una: "Eu cred ca nu cu trupul trebuie luptat pentru o credinta, ci cu mintea si sufletul."
Si ce sa facem noi crestinii ortodocsi acum? Sa iti urmam invatatura?
In Biserica luptam cu intreaga fiinta, trup si suflet. Stiai, desigur, stiai...
cat despre minte si suflet, asa o fi in tine despartirea. Noi cunoastem ca omul e alcatuit din trup si suflet, iar nu altfel.

In fine, ma opresc aici, nevoind sa dau curs intregii tale uri revarsate in mijlocul nostru.
Am refuzat sa fiu bland cu tine intrucat stiu bine din experienta ca omul hotarat sa persevereze in rautate si batjocura isi afla leacul nu prin blandetea unuia ca mine, ci prin Voia lui Dumnezeu. Ca voi batjocoriti blandetea omului, o luati drept slabiciune si prostie si tot asa, la nesfarsit, ca rugina, cat va tine nerusinarea.
Domnul sa ne miluiasca, pe fiecare in parte si pe toti impreuna! AMIN+

P.S. Ma adresez acum adancului tau sufletesc (pe care il batjocoresti voit puindu-l sub obroc, sufocindu-l): te rog, iarta-ma, pentru Hristos Domnul. Nu cu tine am vorbit mai sus, ci cu tot neantul care te acopera, nemilos.

Parerea mea e ca toti cei care is dau viata pentru Dumnezeu vor primi rasplata de la Dumnezeu.

@ioan cezar - pentru halul in care poti sa scrii pe un forum te-am raportat la administrator.
Asta nu este limbaj de om si de crestin nici atat.
Cum iti permiti sa injuri si sa folosesti asa termeni? Chiar nu-ti este rusine?
Asa te invata credinta ta, de care te mandresti atat?

In primul rand ca nici n-ai inteles postarea mea. Nici nu ti-ai dat osteneala macar sa te gandesti.

@glykys - si tie iti raspund cu aceste randuri, dar macar tu scrii cu blandete si respect.

Nu am batjocorit si nici n-am avut aceasta intentie, pe nimeni aici.
Mi-am spus o parere. Pe mine m-a socat ceea ce s-a scris aici.
Si se vede ca voi ati inteles altceva din mesajul meu.

Ma refeream la credinta, la noua lege si la cel ce a adus-o.
Cum sa-mi verse mie cineva atata venin intr-o postare si sa ma batjocoreasca pentru ceva ce n-am gandit si spus.

Eu iubesc credinta, iubesc ceea ce a adus Dumnezeu, ceea ce ne-a invatat El.
Dar vad o diferenta aici.
Ca sa intelegeti mai bine la ce ma refer va dau un exemplu.

La biserica imi aduce preotul /duhovnicul credinta, prin slujba, prin Sf. Evanghelie, prin tot ceea ce face si spune. Bun.
Eu asta iubesc. Il iubesc si pe preot in calitatea lui de aducator de credinta.

Dar asta nu inseamna ca iubesc persoana preotului. Da?
Ca nu iubesc barbatul din preot, omul. Iubesc ceea ce reperezinta el, ce-mi da el in biserica.

Este clar acum? Depinde fiecare ce intelege prin persoana, prin iubire (ca si aia este de mai multe feluri).
Pentru mine Iisus nu este o persoana, o fiinta.
Da. El a adus credinta, a facut tot ceea ce iubim noi ca niste crestini si ortodocsi ce suntem.
Sigur ca il iubesc asa cum se poate iubi Dumnezeu si Treimea Sa, dar nu ca persoana, ca fiinta.
De aia m-a socat mesajul Laurei. Ea spunea cumva ca noi nu iubim credinta, ortodoxia, ci numai persoana Iisus.
Eu asa am inteles din mesajul ei.
Iisus n-a venit pentru el insusi si ca sa-l iubim pe El ca persoana, ci a venit pentru credinta. Noi invataturile Lui trebuie sa le iubim.

Poate ca acum intelegeti mai bine ce am vrut sa spun.
Asa cum sunt multi sfinti si monahi care au adus multa invatatura de credinta, dar fiecare iubim pe altcineva: Unul pe Sf. Petru, altii pe Sf. Ion, sau mai stiu eu. Unul pe par. Cleopa, altul pe par. Galeriu, sau altul.
Invatatura este numai una, persoanele sunt mai multe.

Si oricum nu era cazul sa vina cineva sa scrie mizerii aici, fiindca nu a inteles ce am scris eu.

Ei bine, acum cred ca e timpul sa luam fiecare distanta fata de tot ce am scris, aici, in parte.
Lacrimi pentru ce, prin Duhul, intelegem ca am gresit. Bucurie pentru care, tot prin Duhul, am biruit.
Ca aspru ti-am vorbit, stiu bine. Mi-am asumat ficare vorba, fiecare ton. S-a vazut, cred.
O voi face mereu, cata vreme te tii batoasa in nelegiuirea ta raspandita aici.
Vii si spui despre Mantuitorul vorbe demne de nebunia cea mai mizera.
Faci asta pe siteul Forum Crestin Ortodox, apoi trantesti etichete si judecati de valoare.
Biata de tine... Sarmanii de noi... Ca traim impreuna veacul acesta, nu vezi?
Faci cum vrei, din partea mea ai rugaciune pentru sanatate sufleteasca. Promit aceasta, atat cat sta in puterea mea. Ca zaci in smintire vad bine, citind postarile tale. Ca te tii batoasa si invartosata iarasi inteleg, cum de nu... Doar facem asta cu totii adeseori.
Intelege si tu, te rog, ca e momentul sa iei o pauza spre reflectie si luare aminte. Ce te-ar putea retine, de fapt?...
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+

Uluitor
 

Da, de mii de ori, da, uluitor...

"Pentru mine Iisus nu este o persoana, o fiinta.
Da. El a adus credinta, a facut tot ceea ce iubim noi ca niste crestini si ortodocsi ce suntem.
Sigur ca il iubesc asa cum se poate iubi Dumnezeu si Treimea Sa, dar nu ca persoana, ca fiinta.
De aia m-a socat mesajul Laurei. Ea spunea cumva ca noi nu iubim credinta, ortodoxia, ci numai persoana Iisus.
Eu asa am inteles din mesajul ei.
Iisus n-a venit pentru el insusi si ca sa-l iubim pe El ca persoana, ci a venit pentru credinta. Noi invataturile Lui trebuie sa le iubim."

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! AMIN

Oameni buni,nu este cazul sa fim atat de aspri noi intre noi.
Nu este normal ca sa explicam cu duhul blandetii si celor nestiutori?Cum vom putea vb despre ortodoxie unor alti semeni de alte credinte daca intre noi vb astfel?
Imi pare rau ca sophia a fost inteleasa gresit :(

"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu tot sufletul tau, cu toata inima ta si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. lar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si Proorocii." (Matei 22,37-40) .

salut,glykys
 

da,iisus hristos,explica ce si cum este dragostea si cum aceasta duce la implinirea legii.iubesti persoana daca indeplinesti ceea ce-ti cere.pentru idei, lupti sa le pui in practica.

Citat:

Laurastifter: Dar despre cei care, mai grav, îşi riscă viaţa pentru a-şi putea ucide adversarii?

In conceptia crestina martirajul e acceptarea unei suferinte nemeritate, un act de credinta profund, facut in numele Lui Hristos, e jertfa personala in numele Adevarului, rabdand chinul si nedreptatile. Un atentat sinucigas in numele unei cauze, soldat cu victime nevinovate, in niciun caz nu este un act martiric. Daca ce e martiric pentru sinucigas, devine dusman postum pentru altii, atunci actul lui nu e martiraj, ci e un atentat, omul nu e martir, ci un agresor,o victima a propriei ideologii. In istoria oricarui popor exista martiri, eroi, viteji ai poporului , aceste cuvinte nefiind sinonime. Exemplul tipic de martir este mucenicul, a carui singura „arma” e cuvantul, un exemplu biblic in acest sens fiind Sf. Stefan. Eroul e cel care moare pentru o cauza, fiind angajat intr-un conflict armat. O misiune sinucigasa pe timp de razboi e un act de eroism, daca vizeaza armata oponenta, insa nu martiraj, sacrificiul neavand valoare hristica, pentru ca au fost ucisi dusmanii. Pilotii japonezi din al doilea razboi mondial, celebrii kamikaze, pot fi considerati eroi ai neamului, caci ei s-au sacrificat pentru tara, anihilandu-si inamicul. Un exemplu biblic pentru tipul eroului zic ca e Samson, nu l-as incadra la martir, caci martirul accepta pasiv suferinta si durerea, umilintele, nu pricinuieste rau altuia, fie si dusman. In schimb, un atentat sinucigas cu bomba in centrul New Yorkului, poate fi privit de membrii organizatiei sinucigasului ca un act de bravura, insa el ramane o crima, iar atentatorul- un ucigas.

In ceea ce-i priveste pe Martorii lui Iehova de care ai mentionati, eu ii consider victime ale propriei credinte religioase, insa pe de alta parte, e de admirat ca se conduc mereu dupa principiul - „credinta noastra e viata noastra”, nu fac rabat de la el. Nu considera ca se „sinucid” (asta ar fi un pacat extrem de grav), nu refuza viata, ci vor un tratament alternativ transfuziei de sange, pentru ca in conceptia lor, daca ar accepta sange de la o persoana, ar accepta automat un alt Salvator in locul Lui Hristos, singurul care si-a dat sangele pentru noi. Ei echivaleaza transfuzia cu lepadarea de Hristos, de aceea o refuza ferm.

Ai mai facut referire si la situatia din Arabia Saudita unde rostirea unor blasfemii la adresa profetului Mahomed si a Islamului e condamnare sigura la moarte. Acela e un caz particular, caci avem un stat teocratic. Cred ca daca doresti sa lupti pentru libertatea de expresie, trebuie sa o faci pe cale legala, nu provocand si incalcand in mod deliberat legea statului. Actul celui care face asta nu e martiraj, e inconstienta.

Omeneste vorbind, granita ce desparte pe marturisitor de fanatic, pe mucenic de sinucigas, este foarte greu sesizabila. Asta pentru ca in lumea in care traim exista multe crezuri si prea putin discernamant duhovnicesc.

Cert este insa ca aproape clipa de clipa mor oameni, dar singur Dumnezeu ii cunoaste pe aceia care fac din propria moarte o jertfa curata inchinata Lui.

Subscriu. Nu-L poti marturisi pe Dumnezeu, fara Dumnezeu. Martirii au dat marturie despre Hristos intrucat au fost plini de har. Fara lucrarea Duhului Sfant intru ei, ar fi fost niste lasi, tematori, ar fi tremurat de frica in fata dusmanilor Adevarului.
Ei n-au aparat o idee pe care o considerau adevarata, ci au dat marturie nemincinoasa despre Adevarul Insusi, despre Iisus Hristos, cu Care erau uniti prin Duhul cel Sfant.
Ei, dumnezei dupa har, L-au marturisit pe Dumnezeu prin fiinta.

Doamne ajută!
Vă mulţumesc tuturor pentru mesaje, aţi exprimat idei deosebit de interesante! Regret că, zilele trecute, n-am mai putut scrie pe forum, dar acum voi avea posibilitatea de a comunica din nou cu dvs..
Aşa cum aţi scris, doar cu ajutorul lui Dumnezeu se poate dobândi cununa muceniciei... şi cred că sărbătoarea de astăzi poate constitui pentru noi un prilej de a medita la importanţa dăruirii de sine din dragoste faţă de Hristos. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, n-a trăit izolat de lume - sub pretextul separării de imoralitatea contemporanilor săi păgâni - ci s-a integrat în societatea timpului său, acceptând chiar o funcţie de conducere în cetatea Tesalonicului, doar pentru a putea răspândi cu mai multă uşurinţă mesajul evanghelic. El a înţeles să-şi pună toţi talanţii (inclusiv oportunitatea de a obţine un post de conducere important într-o cetate păgână) în slujba mărturisirii lui Hristos. Devenit conducător al cetăţii sale natale, n-a rămas pasiv la suferinţele creştinilor de atunci, ci a apărat Biserica şi L-a mărturisit pe Dumnezeu, dobândind astfel, drept răsplată a dragostei şi fidelităţii sale necondiţionate, fericirea comuniunii veşnice cu Cel pe Care L-a iubit până la moarte.

"Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, cel ce i-ai biruit pe păgâni. Deci, precum mândria lui Lie ai surpat şi la luptă îndrăzneţ l-ai făcut pe Nestor, aşa, Sfinte Dimitrie, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă!" (Troparul Sf. Mucenic Dimitrie)

De acord
 

Doamne ajută!
Este foarte interesant punctul de vedere pe care l-aţi exprimat!
Mi-a atras atenţia în special acest pasaj din mesajul dumneavoastră: "Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare".
Sunt întru totul de acord cu dvs.

În privinţa "propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii"... cred că este foarte posibil ca anumite persoane - incapabile de a urma principiul cercetării istorice "sine ira et studio" - să exagereze sau chiar să deformeze anumite realităţi din trecut (precum existenţa şi activitatea Inchiziţiei). De exemplu, cred că unii atei sunt ispitiţi să deformeze anumite adevăruri istorice legate de perioada Evului Mediu creştin, astfel încât să poată demonstra că practicarea religiei noastre ar avea efecte negative pentru progresul omenirii. Cunosc personal un ateu care, după ce a citit anumite cărţi de istorie foarte dubioase, a ajuns la concluzia (evident falsă) că Biserica ar fi ucis o mulţime de adversari ai religiei şi că, din acest motiv, promovarea ateismului ar rămâne cea mai indicată soluţie pentru combaterea acestei "atitudini extremiste" a credincioşilor. Aşa cum aţi spus, mulţi cad victime acestei mentalităţi... iar noi, credincioşii creştini (indiferent de confesiune), avem datoria de a rămâne vigilenţi faţă de încercările de manipulare exercitate asupra noastră şi de a le propune celorlalţi să observe aspectele pozitive ale istoriei creştinismului, realizările spirituale incontestabile ale Bisericii, fără de care noi, cei de astăzi, am fi rămas, probabil, păgâni politeişti, stăpâni de sclavi şi spectatori pasionaţi ai luptelor de gladiatori.
Îmi amintesc că, la topic-ul dedicat Inchiziţiei, discutasem despre păcatul de a ucide în numele religiei creştine. Ştiu că nu m-am exprimat împotriva Bisericii Catolice şi nici chiar împotriva instituţiei Inchiziţiei în sine, ci am pus accentul pe ideea că faptul de a condamna şi ucide oameni în numele credinţei noastre creştine reprezintă o crimă. Astfel, sunt gata să-mi schimb fără probleme orice opinie neconformă adevărului istoric, având în vedere faptul că, aşa cum am mai spus, ispita de a deforma realitatea în vederea susţinerii propriilor ideologii sigur i-a urmărit pe mulţi istorici. Dacă s-au realizat crime sub pretextul apărării credinţei creştine, responsabilitatea le aparţine în mod individual ucigaşilor, iar nicidecum unei întregi instituţii şi cu atât mai puţin creştinilor autentici contemporani cu acele evenimente.
Mă bucur şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi trezit în suflet dorinţa de a-mi îmbogăţi mai mult cunoştinţele despre istoria medievală a Bisericii - epocă istorică plină de evenimente interesante şi controversate, vrednice de a fi cercetate în mod serios şi aprofundat. Mă preocupă şi mă interesează foarte mult istoria, încă de când eram în şcoala generală. :)

Dumnezeu să fie cu dumneavoastră!

Cu deosebit respect,
Laura Stifter

Hristos în mijlocul nostru!

Dragă Sophia,
Doamne ajută!

Ai întrebat aşa: "Adica noi crestinii in general si ortodocsii in special, de persoana (Dumnezeu, Iisus) suntem legati, sau de credinta, de ideea si dogmele in sine?".
Suntem legaţi de Dumnezeu (Sfânta Treime), prin credinţă. Într-una dintre scrierile sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte credinţa astfel: "Credinţa este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut" - Citatul este aproximativ, redat din memorie. AStfel, credinţa ne uneşte cu Dumnezeu, Care ne-a poruncit să-L iubim în primul rând pe El şi pe semenii noştri. Iubim creştinismul pentru Hristos, nu invers! Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Întemeietorul creştinismului, nu poate fi comparat cu niciun alt sfânt sau întemeietor de religie, căci El este Creatorul, Mântuitorul şi Judecătorul întregii omeniri. Creştinismul este - aşa cum îi spune şi denumirea - credinţa în Hristos, relaţia de comuniune cu El.
Mai întrebi: "Daca nu ar fi fost Iisus, sau mai corect Sfanta Treime si ar fi fost altcineva (Petru, Ion, Andreea, Paula), n-am mai fi iubit crestinismul, sau ortodoxia".
Dacă n-ar fi fost Iisus, dacă nu S-ar fi întrupat şi nu ar fi venit pe pământ, n-ar mai fi existat creştinismul (implicit, nici Ortodoxia). Care sunt dogmele fundamentale ale credinţei noastre? Dogma trinitară şi dogma hristologică. Cum enumţăm, în câteva cuvinte, dogma Sfintei Treimi? "Dumnezeu este unic în Fiinţă şi întreit în Persoane". Cum ar mai fi putut exista acest adevăr fundamental de credinţă, fără existenţa Sfintei Treimi? Dogmele se referă tocmai la Fiinţa şi Persoanele Sfintei Treimi, la mântuirea dăruită nouă de Hristos şi, în general, la tot ceea ce ţine de legătura noastră cu Dumnezeu. Iubim creştinismul, adică pe Hristos, căci ideea de creştinism este ideea că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu. :) Sper că ai înţeles, cât de cât, ce-am vrut să spun căci, la ora aceasta, mă exprim destul de laconic şi neclar, după cum poţi observa. :)
Îţi recomand, pentru înţelegerea tainei Sfintei Treimi şi a relaţiei noastre cu Aceasta, să citeşti "Teologia dogmatică ortodoxă" de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae. Limbajul este foarte dificil de înţeles pentru cei nefamiliarizaţi cu termenii teologici, dar merită să faci acest efort... Te vei maturiza mult duhovniceşte după citirea acestei lucrări fundamentale pentru teologia creştin-ortodoxă.

Ai mai spus că "A te sacrifica sau a omori in numele credintei este de fapt o aberatie, pentru ca Dumnezeu nu cere asa ceva".
A omorâ în numele credinţei este, într-adevăr, o aberaţie şi chiar o crimă, o blasfemie, o încercare de a implica învăţătura revelată în crimele şi josniciile oamenilor.
A te sacrifica în numele credinţei este altceva. În anumite situaţii, aşa cum ai scris şi tu, au existat anumite persoane care, din diverse motive, s-au opus cu atâta vehemenţă creştinismului, încât i-au persecutat cu fanatism pe toţi cei care doreau să practice această religie. De exemplu, anumiţi împăraţi romani (Nero, Traian, Decius, Diocleţian ş. a.) îi condamnau la moarte pe toţi cei care, pentru credinţa în Hristos, refuzau să se închine zeilor veneraţi oficial în Imperiul Roman. Creştinii de atunci, departe de a fi extremişti sau teribilişti, erau puşi, fără voia lor, în faţa unei cumplite alegeri: credinţa în Hristos şi acceptarea morţii, sau renegarea lui Hristos şi rămânerea în viaţă. Evident, creştinii înţelepţi încercau să-şi apere viaţa, să evite această situaţie critică. De exemplu, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a fugit din cetatea sa, ascunzându-se de autorităţi, pentru a nu suporta consecinţele edictului anticreştin al împăratului Decius (249-251). Cu toate acestea, acelaşi ierarh al Cartaginei avea să fie ucis pentru credinţa sa, doar câţiva ani mai târziu. La fel, Sfântul Policarp al Smirnei (ale cărui moaşte au fost aduse la Iaşi săptămânile trecute) a fugit iniţial de prigonitori, ascunzându-se undeva la ţară. Despre acel moment, actul său martiric precizează: "Căci noi nu-i cinstim ca martiri pe cei care se predau singuri prigonitorilor" (citat aproximativ).
Cu toate acestea, atunci când nu le mai rămânea nicio posibilitate de a-şi apăra viaţa şi credinţa, atunci când ajungeau, fără voia lor, în situaţia critică de a alege între viaţă şi credinţă, alegeau credinţa, primind astfel moartea martirică pentru Dumnezeu. Sfinţii Policarp şi Ciprian, pe care i-am menţionat mai sus, au încercat să fugă din faţa pericolului, apărându-şi atât credinţa, cât şi viaţa. Ei n-au fost inconştienţi sau extremişti! În schimb, atunci când au fost prinşi şi obligaţi să renunţe la credinţa creştină, au preferat să moară, decât să-L trădeze pe Hristos.

Ai mai scris aşa: "In acelasi fel mi se pare gresit si contra credintei a refuza hrana, sau lume, sau tratamente medicale, dovedind prin asta o mai mare credinta". În această privinţă, sunt întru totul de acord.

Dumnezeu să fie cu tine!

Buna seara.
Si eu cred ca sunt foarte multi aceia care sunt gata sa se sacrifice pentru niste idei gresite.
In primul rand, ideea in sine de sacrificiu, presupune un act voluntar, facut de o persoana din dragoste si din credinta pentru o cauza, si nu ceva facut de o persoana ca urmare a faptului ca i-a fost cerut sau impus de o anumita structura sociala sau chiar religioasa, iar persoana s-a conformat pentru a nu face opinie separata de un grup, sau pentru a "da bine", pentru a fi apreciata, etc. Asta nu inseamna neaparat ca (scuzati) cauza in sine ar fi gresita, ci motivatia persoanei care a urmat cauza.
In al doilea rand cred ca exista indivizi sau miscari (manipulate de fortele raului, probabil) care, in mod deliberat sau nu, se folosesc de principii religioase, enuntandu-le uneori doar partial, sau chiar deformandu-le usor, in scopul de a manipula oamenii bine-credinciosi intr-o directie gresita pentru acestia, dar profitabila pentru ei.
Un alt exemplu de alegere gresita este aceea de a-ti sacrifica viata personala si familia pentru o cariera (nu neaparat profitabila financiar). Nu e nimic rau sa te sacrifici pentru omenire, dar e gresit sa crezi ca tu ca persoana nu contezi, nu esti important, nu meriti iubirea (nici macar) a ta si a semenilor, si ca tu nu poti fi apreciat pentru ceea ce esti (fiu, sot, sotie, mama, prieten, sora, frate, etc) ci doar pentru ceea ce faci, pentru actiunile tale, pentru profesia ta (adica cu alte cuvinte poti fi oricand inlocuit cu un robot de bucatarie sau o masina de spalat). Si tu esti tot creatia lui Dumnezeu si probabil El te iubeste chiar daca nu esti supererou. Ba din contra, s-ar putea sa-ti dea peste nas daca crezi asta. Trebuie sa nu uitam ca tot ceea ce reusim sa realizam, se intampla prin bunavointa Lui.
Deci, in concluzie, "submit" ce au mai spus si altii, un sacrificiu nu e bun decat daca e facut din dragoste pentru Dumnezeu.

Doamne ajută!
Observ că toţi cei care au răspuns la acest thread au evidenţiat un aspect esenţial al problematicii jertfei de sine pentru un ideal: faptul că unicul sacrificiu mântuitor şi sfânt este cel realizat în numele şi de dragul lui Dumnezeu, precum şi cel săvârşit din iubire faţă de semeni - acest din urmă act de eroism fiind, în mod indirect, tot o jertfă realizată pentru Dumnezeu, Care Se implică într-o atât de mare măsură în viaţa noastră prin iubirea Sa, încât se identifică practic cu noi.
Exact aşa gândesc şi eu. Am convingerea că adevăraţii martiri şi eroi sunt aceia, care şi-au dăruit viaţa lui Hristos (direct, sau sacrificându-se pentru semenii lor).
Atunci când am iniţiat topic-ul, mi-am pus următoarea întrebare: ce se va întâmpla, oare, cu sufletele celor care, din neştiinţă sau fanatism, au ales să moară pentru ceva total nesemnificativ, sau chiar pentru o idee incorectă şi dăunătoare, contrară voii lui Dumnezeu? Oare aceştia, pentru sinceritatea lor (în mintea lor întunecată de ignoranţă, au crezut că acea cauză este pozitivă) vor fi răsplătiţi de Dumnezeu, sau vor fi judecaţi, pentru că "ochi au avut şi n-au văzut şi, având urechi, n-au înţeles"?
La această întrebare, am primit deja câteva răspunsuri deosebit de interesante din partea colegilor Mihnea Dragomir, Ioanna,, Glykys, Marius22, Fallen (sper să nu fi uitat pe cineva!). :) Aştept cu drag şi opiniile altor useri de pe forum. :)

O seară binecuvântată tuturor!

Poate ca e bine si sa exemplificam si niste acte martirice pentru Hristos si pentru semeni. Incep eu cu sfantul pe care l-am sarbatorit ieri si cu unul care isi asteapta canonizarea:


Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.

Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.

Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.

Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"

Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.


Streptomicina lui Gafencu i-a salvat viața Pastorului Wurmbrand


Treptat apele tulburi din sufletul lui Wurmbrand se limpezeau. Atmosfera de pace si dragoste care domnea printre detinutii din camera 4 era ca un balsam pe zbuciumarile lui launtrice. Dar înca nu vazuse tot. Urma să fie martorul unui gest care avea sa-i salveze viata si sa-i faca înca o data dovada adevaratului crestinism.

In calculele tactice ale politrucilor din Targu-Ocna intrau si elemente socante. Asa se explica faptul ca au permis să patrunda în sanatoriu 10 grame de streptomicina pentru Richard. A fost un adevarat pelerinaj. Toti bolnavii se duceau să o vada ca pe o minune, iar medicii savarseau un întreg protocol când o manevrau. Richard a decis să dea aceasta streptomicina lui Valeriu.

- Iti multumesc din suflet, dar nu o pot primi, de ea depinde sanatatea ta! i-a zis emotionat Valeriu.

- Eu nu sunt atât de grav bolnav si condamnarea mea este mica. Am toate sansele să supravietuiesc. Deci te rog să o primesti! a insistat Richard.

B. a auzit si a spus :

- Avem datoria sa-l salvam pe Wurmbrand! El este un apostol al lui Hristos si poate fi de folos oamenilor. Propun deci sa-i dam lui streptomicina.

Situatia era delicata, căci atât pastorul cat si Valeriu erau primii candidati la moarte apropiata.

- O voi da lui Valeriu, a hotarat stapanul medicamentului.

Valeriu a ascultat linistit si a spus :

- Iata un prilej în care ne putem arata dragostea pentru poporul evreu, dincolo de atitudinea lui fata de Hristos. Sunt deci de parere sa-i dam lui Wurmbrand streptomicina.

- Nu! s-a impotrivit Richard. Raman la prima mea hotarare. Dorim să traiesti, avem nevoie de astfel de oameni!

- Bine, a zis Valeriu. Primesc streptomicina si-ti multumesc. Sunt nevrednic de dragostea ta.

A luat deci streptomicina si a daruit-o, la rândul sau, lui Wurmbrand. Era atât de ferm în gestul lui, încat nici Richard si nici nimeni altcineva nu a putut obiecta. Acele 10 grame de streptomicina au salvat viata lui Wurmbrand. El traieste, iar Valeriu s-a stins din viata.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

sacrificiu de sine
 

am si eu o intrebare.pana unde se poate duce sacrificiu pe sine cu pierderea vietii fara a fii sinucidere?

Sacrificiul înseamnă să vizezi un câştig: câştigul celuilalt. Celălalt poate fi Dumnezeu sau oamenii.

Sinucidere înseamnă să vizezi o pierdere: pierderea propriei vieţi.

Este pe rol procesul de canonizare a unei tinere călugăriţe moldovence, de numai 23 de ani, care s-a opus violului. Agresorul a ameninţat-o cu un cuţit. Călugăriţa, care abia votase pentru căsătoria perpetuă cu Isus, s-a opus mai departe. Agresorul a sfârşit prin a o omorî cu 42 de lovituri de cuţit. Potrivit judecăţii Bisericii, asta înseamnă sacrificiu, nu sinucidere.

Foarte impresionant... Cu adevărat o moarte martirică! :(

Da, ar fi foarte frumos să dăm exemple de martiri autentici. Sfântul Mucenic Dimitrie şi Valeriu Gafencu sunt, cu adevărat, modele de curaj creştinesc şi dragoste jertfelnică pentru Dumnezeu şi pentru aproapele!

Un sfânt martir din Biserica primară, pe care-l cinstesc în mod deosebit, este Sf. Arhidiacon Laurenţiu (Lavrentie) care, în a doua jumătate a sec. al III-lea, şi-a jertfit viaţa pentru Hristos.
Despre "naşterea în ceruri" a acestui tânăr mucenic, pomenit de Biserica noastră pe data de 10 august, am scris câteva rânduri aici:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=13539

Doamne ajută!

O predică deosebit de impresionantă a părintelui Nicolae Steinhardt despre Sfântul Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin:

http://www.crestinortodox.ro/predici...fan-71680.html

Pentru Sophia:

http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...ru-tineri.html

Ca sa nu infiintez un nou topic, vin si eu aici cu o "dilema":
-cat este de bine sau de rau sau cat de mult trebuie sa ne identificam cu cauzele pe care le servim?

Multa vreme am crezut ca e bine, ca asta ne va face sa ne simtim impliniti, dar ulterior aud (si simt) ca nu intotdeauna e bine sa te "identifici cu cauza" pentru ca sunt sanse mari ca daca cauza esueaza, sa ai nevoie de ajutor de specialitate ca sa te "dezidentifici", sa te regasesti pe tine, ca individ.

Astept argumente pro si contra.

Ca sa dau un exemplu cat de cat mai concret: toata tineretea ti-o dedici ca sa ajungi, sa zicem "judecator"; crezand ca asta inseamna sa faci oamenilor dreptate. Ajungi, dupa niste ani, sa activezi intr-un sistem, si dupa un timp mai lung sau mai scurt, realizezi ca de fapt trebuie sa faci dreptate numai anumitor oameni. Alminteri, consecintele pot fi nefaste, atat pt tine cat si pt cei apropiati; cea mai usoara dintre ele fiind excluderea ta din sistem. Si atunci, ce poti sa faci, inapoi nu mai poti intra, si nici nu mai vrei, iar tu, cel care ai fost zece ani (sau ai crezut ca esti) "judecatorul X", acum ce mai esti ? Clar, "judecator" asa cum vrea sistemul, tu iti dai seama ca nu vrei sa fii, ca nu asta ai vrut niciodata, iar cum vrei tu, nu se poate. Si atunci, ce e de facut, ca sa-ti regasesti identitatea, si sa poti, pana la urma, sa traiesti mai departe?

Incerc eu un raspuns: cred ca distinctia nu ar trebui facuta intre cauza si tu insuti, ca individ, ci intre cauzele lumesti si, sa zicem (nu stiu exact cum sa ma exprim), cautarea lui Dumnezeu. Cineva imi spunea ca prioritatile in viata fiecarui om ar trebui sa fie:
1. Dumnezeu,
2. familia,
3. cariera
si apoi celalalte, dupa inclinatiile fiecaruia.
Eu, de exemplu, am fost foarte implicata in cariera, cu mai multi ani in urma. Incercam sa fiu "perfecta", dar cerintele fiind mari si munca neterminandu-se niciodata, ajunsesem sa nu mai fac fata serviciului, sa fiu obosita, deprimata si sa nu ma mai bucur de viata. Asa am ajuns la psiholog (cea care mi-a spus de prioritatile de mai sus). Parerea mea este ca orice cauza care nu este legata de Dumnezeu, in sensul ca punem prea mult suflet intr-o activitate "lumeasca" (asta este intrebarea lui fallen, nu? - ce facem cand ne identificam cu o cauza), va ajunge la un moment dat la un fel de esec - nu ne va fi suficienta, chiar daca ne-a adus in timp si impliniri.
Prin urmare conteaza masura pe care o punem in toate. Si dreapta socotinta. Ce bine ar fi daca am incerca, prioritar, sa crestem scanteia de dumnezeire care exista in fiecare dintre noi!
In rest, da, e bine sa ne implicam si sa fim seriosi in ceea ce intreprindem (sa muncim ca pentru Dumnezeu) - dar daca "sistemul" te obliga la compromisuri, depinde de la caz la caz - aici eu as vorbi cu duhovnicul...

Sunt de acord, insa cu unele precizari:
- Nici chiar duhovnicul nu poate lua o hotarare in locul tau. Buna sau rea, ea iti va apartine; dar aici nu e vorba de asta;
-unele meserii nu sunt doar "o slujba ca oricare alta"; azi curat cartofi, maine spal vase, etc; ci pot fi considerate "misiuni", "vocatii", "chemari"; asta pentru tine in special, nu neaparat si pentru restul lumii, nici pentru toti colegii de breasla; ce faci cand "vocatia" nu mai e de ajuns, nu mai ai de la cine sa invet mai mult, "dusmanii" vazuti si nevazuti te impresoara, si nu e nimeni acolo sa te ajute, colegii nu stiu, nu pot sau nu vor, sau mai rau te indruma pe cai gresite, si pana la urma nu poti castiga un meci de unul singur, mai ales daca meciul e "vandut" adversarului, inclusiv arbitrii sunt cumparati? iti zic eu, te lasi de sportul respectiv, sau joci dupa regulile lor.
(cateodata sunt mai dura si am impresia ca multi oameni au facut din meseriile lor odata "nobile" adevarata prostitutie, si nu vreau aici sa dau exemple, sunt sigura ca stie toata lumea)
- chiar daca tot ce facem noi aici sunt activitati lumesti, s-ar putea sa facem greseala sa le luam pe cele lumesti drept "misiuni sfinte", sau , din contra, sa nesocotim darurile divine pe care le-am primit si sa le consideram drept simple abilitati ale noastre pe care nu trebuie neaparat sa le punem in slujba omenirii.

Da, aici s-ar putea inscrie si pericolul/ pacatul de a nu inmulti talantii primiti, ori din zgarcenie, lipsa de iubire pentru semeni, ori pur si simplu din lene...
Referitor la meciuri pierdute/ castigate - nu stiu ce sa zic. Se poate sa-mi fi pierdut binisor din ambitie, in sensul ca nu mai simt neaparat dorinta de a castiga o lupta cu semenii... Aici depinde de la caz la caz... Poate sunt un caz fericit care nu are atatea framantari ref la ce are de facut in viata... Am citit la Parintele Cleopa ca una din caile de a ne pastra pacea inimii este sa cautam locul cel mai de jos. Nu zic ca sunt asa, dar am retinut sfatul acesta, m-a pus pe ganduri. Recunosc ca pentru mine conteaza f mult linistea, urasc stresul si incerc sa ma feresc (pericolul pt mine ar fi lenea)...

Draga mea, aici nu ma referam la o "lupta " cu semenii, Doamne fereste, ci la lupta cu boala, cu infractonalitatea, cu raul in general.
Si aici toata lumea zice "fa-te frate cu dracul pana treci puntea", dar eu personal cred ca acesta e singurul compromis pe care nu trebuie sa-l faci in ruptul capului.

Fara a fi egoista, eu incerc sa-mi vad de treburile mele care nu cuprind astfel de cauze "de anvergura"... nu sunt medic, profesor, politist, judecator etc. Nici macar mama :-(
Recunosc ca uneori ma simt prost, ca nu am capacitatea de analiza a ceea ce se intampla in societate, in politica, in lume. Nu imi place sa vorbesc despre ceea ce nu cunosc prin experienta personala, ceva in genul asta...
O lupta importanta ar fi aceea cu raul din noi, aici fiecare suntem chemati... Si ai dreptate, nici eu nu sunt de acord cu compromisul respectiv, constient asumat.

Atunci, ce sa zic, multa bafta, si sa nu te simt prost ca nu servesti o cauza de anvergura. Daca o sa vrei cu adevarat si o sa fii pregatita, probabil, se va ivi oportunitatea. Daca nu... mai bine asa cum e. Ma bucur pt tine ca ti-ai gasit linistea, sper sa te tina Dumnezeu pe calea cea buna.