Menirea fiecaruia
 

În primul rînd, să lămuresc sensul cuvîntului, că să evit discuţiile inutile despre soartă sau predestinare. Menire aici va avea strict sensul de chemare, rol, rost, sarcină sau misiune. Cuvîntul "menire" l-am întîlnit doar cu acest sens în predicile Părintelui Galeriu.

Aţi avut vreodată gîndul că Dumnezeu v-a chemat pe acest pămînt, în această viaţă, cu un anumit scop particular? Evident că toţi trebuie să ţintim mîntuirea, dar pentru a ajunge foarte aproape de Hristos, trebuie să facem dovada iubirii semenilor, ajutîndu-i în diverse moduri. Poate că mai nimerit ar fi să întreb aşa: aţi simţit că veţi avea în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat o anumită misiune specială, ajutîndu-i pe ceilalţi cu ceva anume?

Încă o dată, nu discutăm aici despre destin, ci despre alegerea proprie a celui mai potrivit fel în care să ne mîntuim ajutîndu-i pe oameni să se mîntuiască de orice fel de rău, fizic sau spiritual, vremelnic sau veşnic.

Ca să fie mai simplu de înţeles, dau cîteva exemple:

- Părintele Galeriu şi-a împlinit menirea devenind un bun predicator, ajutînd astfel la mîntuirea multora.
- Părintele Stăniloae a lăsat în urmă o vastă operă, îmbogăţind patrimoniul creştin ortodox, oferind răspunsuri oamenilor, ajutînd teologii mîntuind cititorii de erezii şamd.
- Ioan Botezătorul şi-a împlinit menirea devenind înaintemergătorul şi botezătorul Lui Hristos.

Eu cred ca am fost chemata la credinta pentru a-mi ajuta familia in primul rand, sa fiu alaturi de prietenele mele si de cei apropiati. Nu pot spune ca am fost la nivelul "asteptat" sau al "posibilitatilor" dar am incercat.
Si ca sa ma bucur foarte mult ca traiesc...poate asa pe altii ii molipsesc.

In mod sigur fiecare din noi vine in aceasta lume cu o menire. Uneori ne trebuie destul de multa vreme sa intelegem asta. Abia dupa ce am trecut printr-o incercare, un eveniment si incepem sa ne punem intrebari: de ce? de ce eu? de ce asa si nu altfel? ni se face un pic de lumina in minte si ne dam seama ca asa era menit pentru noi, adica aveam aceasta sarcina de indeplinit, acel rost de dus la capat, etc.
Cunosc un caz foarte, foarte apropiat, un copil care prin viata lui a intors spre credinta pe cei din jurul lui...
Nu tuturor ne este dat un rol atat de insemnat, dar cred ca acest copil a avut o astfel de menire, sa-si intoarca neamul spre credinta.
Discutia se poate extinde: http://pilde.uv.ro/talanti.htm

Pai asa ar si trebui sa avem:o chemare generala ,care sa fie aceiasi pentru toti,dar si diferite 'meniri' particulare,pentru a sluji oamenilor concreti din juru nostru.
Cred ca toti am simtit aceasta ,ca un anumit loc sau situatie ni se potriveste.
De ce? Pentru ca totul se potriveste cu totul ,si Dumnezeu e toate in toti.
Dumnezeu e la fel de slavit si in dogmele inalte despre mantuire, dar si in viata noastra concreta ,indiferent daca suntem sau nu credinciosi. Caci fiecare constata in propria sa viata ,ca nu e singur,ca e util celorlalti ,ca depinde de ceilalti,si ca toti suntem in interdependenta unii de altii. Si chiar daca ar nega credinta in Dumnezeu, armonia si interpdependenta aceasta dintre oameni ,nici cel mai inversunat ateu nu o poate nega.
Astfel dar , slujindu ne unii pe altii ,credinta in Dumnezeul cel Viu se impune ,si celor nedusi la biserica, prin puterea iubirii. Singura diferenta e ca cei necredinciosi nu stiu de unde vine, iar cei credinciosi cunosc numele Domnului

"Menirea" e tot un dar de la Dumnezeu. Unii, destul de putini, isi inteleg aceasta menire de timpuriu (partea feminina cu predilectie) si intrevad deja un anume rol si rost in viata pentru care isi pun la dispozitie intregul potential de care dispun in frageda tinerete. Altii insa, in marea majoritate, mergem dupa val si pot veni o mie de buni-sfatuitori ca noua ne intra pe-o ureche si ne iese pe alta. Sau poate ca si asta este tot voia lui Dumnezeu pentru a ne descoperi mai tarziu "adevarata menire". E greu pentru un tanar cu mintea in pantaloni sa descopere cam cum stau lucrurile in viata. Abia mai tarziu, cand povara pacatelor ii ingradeste prezentul si ii pune viitorul sub semnul indoielii, isi pune (daca isi pune) problema menirii lui: cine este cu adevarat? De ce a fost trimis pe lume? Care-i scopul pentru care a fost creat si daca intr-adevar a reusit sa faca ceva in acest sens sau inca mai poate salva vreo fractiune dintr-un TOT pierdut in nimicnicie.
Menirea "cautata" cu orice pret, fara o discernere meticuloasa, poate fi de fapt o inselare prin care omul sa-si rateze propria mantuire, tocmai din dorinta de a se mantui cu "merite speciale". Parerea mea, care poate fi subiectiva, este ca nu trebuie sa cautam noi un mod anume de a "face bine altora". Am intalnit in drumurile mele o doamna din Bucuresti, care era incredintata despre menirea ei, printr-un mod ciudat si prost inteles de a face bine celor din jur. Pentru cei departati de credinta si de Dumnezeu, trebuie sa fii extrem de delicat cum le prezinti lucrurile, sa nu se distanteze inca si mai mult. In toate trebuie sa existe Harul lui Dumnezeu. Iar fara har, doar din proprie vointa, fiindca asa ne-am perceput noi menirea, vom cadea din lac in put, iar cei pe care noi voiam sa-i ajutam sa se mantuiasca, posibil sa se mantuiasca printr-o imprejurare binecuvantata de Dumnezeu, nu de noi, iar noi sa pierdem tot ce-aveam mai scump: mantuirea.
Care este menirea noastra? Dumnezeu stie. O vom sti - probabil - si noi, cand vom ajunge in fata Scaunului Judecatii. Ceea ce trebuie sa facem noi, este sa ne rugam, iar Dumnezeu ne va orandui cum stie El mai bine si pe nesimtite, sa ne ducem la bun sfarsit rostul pentru care am fost trimisi aici, in aceasta viata...
Doamne ajuta!

Foarte frumos comentariul!

Din pacate, foarte putini crestini isi pun aceasta problema, fiind orbi si surzi fata de chemarea lui Dumnezeu, pentru simplul fapt ca nu doresc sa accepte anumite constrangeri si renuntari. Tinerii - si mai putin tineri - prefera o cariera, un job foarte bine platit si o pozitie sociala. Crucea este ceva demodat, rusinos (a se vedea topicul legat de emigratie. Concluzia: nu are nici o semnificatie faptul ca Dumnezeu m-a lasat intr-un anumit loc, langa anumiti prieteni, rude, intr-o comunitate fata de care am anumite obligatii. Nu conteaza faptul ca Dumnezeu a dorit sa fiu medic in judetul Alba si sa salvez oameni inzapeziti, in spitale/clinici subfinantate care, in lipsa mea, sunt condamnati sa moara cu zile. Ideea este clara: Ubi bene, ibi patria), buna numai pentru oamenii slabi.

Acest fel de menire,'voluntara' ,care e mai mult o opinie a celor care cred ca sunt mai speciali,intradevar ,nu e de dorit. Dar cred ca e vorba de o menire ,care involuntar o constatam , cand constatam cat bine ne face o anumita persoana,sau cat ne potrivim noi cu nevoile cuiva. Menirea noastra generala este chemarea intru Hristos. Dar aceasta nu e deloc in contradictie ,ba mai mult ,cred ca o implineste, cu menirea particulara a cuiva intr-o anumita societate.
Atat ca la aceasta menire particulara ,nu ar trebui sa ii zicem 'menire',ci 'dar'.....

Mosh-Neagu, de obicei aveti comentarii mai frumoase. In cadrul acestui topic, ii nedreptatiti pe tinerii care gandesc un picut altfel.

Sunt de acord ca "menirea" despre care vorbeste parintele Galeriu (doresc sa ramanem strict in termenii in care dansul a circumscris notiunea de menire, fara tendinta unei generalizari simpliste, pornind de la cazul patologic al doameni cu pricina) ii este descoperita omului prin multa rugaciune, practicarea smereniei si, mai ales, ascultarea de duhovnic si de biserica.

Ideea este urmatoarea: avem nevoie de multa rugaciune si apropiere de Dumnezeu pentru a ne pune in valoare darurile cu care am fost inzestrati. Exercitiul este insa potrivnic "duhului lumii" care ne cere sa nu ne batem prea mult capul cu aceste lucruri ci, mai degraba, sa cautam calea cea mai usoara. Dupa aceasta logica, mpoise ar fi trebuit sa ramana frumusel la curtea faraonului in Egipt si sa nu-i mai "tiranizeze" pe evrei 40 de ani prin pustiu in cautarea libertatii si a pamantului fagaduintei.

Ei, draga mea, cred ca chiar aici este partea delicata, prin care extragem voia lui Dumnezeu si o impunem pe-a noastra fiindca asa ni se pare noua... echitabil. Plecarea in strainatate? Ce-i cu ea? Unde scrie sa pleci? Unde scrie sa nu pleci? De ce sa pleci? De ce sa nu pleci? Dumnezeu se limiteaza la granitele acestei tari? Daca apostolii n-ar fi dus Cuvantul evangheliei lui Hristos, cati crestini mai erau acum pe lume si cate sfinte moaste? Hai sa nu amestecam lucrurile; mantuirea poate veni paradoxal tocmai din necazurile pe care ti le aduce statutul tau intr-o tara straina si ostila.
Si inca ceva: Dumnezeu nu ne-a lasat intr-un loc anume, legati cu funia de un par. Nu suntem sclavi si nici animale. Rationam fiecare in felul nostru si dupa imprejurari, fara a face rau cuiva (in sensul ca iti lasi parintele bolnav in casa sau in grija strainilor, si pleci sa-ti cauti de viata), iti cauti intr-un fel sau altul implinirea. Fiecare TREBUIE sa faca ceva cu talantii lui, nicidecum sa-i ingroape. Ai putea cere ajutor social Primariei si taia frunze la caini cat e ziulica de lunga, dar sa nu-ti parasesti glia si prietenii langa care... ai fost trimis. Este un rationament infantil si te rog sa ma ierti ca spun asta.
Iar varianta cu medicul este un exemplu pe care eu personal nu pot sa-l pricep: ce stiu eu ce vrea Dumnezeu? De unde-ai scos-o ca Dumnezeu a dorit sa fiu medic in Alba? Scrie pe diploma de absolvire "Valabila NUMAI in jud Alba" sau a fost vreo "vedenie" prin care Dumnezeu a spus "Faci asa-si-asa"?... Nimeni pe lume nu e de neinlocuit, chiar daca multora li se pare ca sunt buricul pamantului. Toti avem un sfarsit intr-un fel sau altul, dupa cum oranduieste bunul Dumnezeu. Din pacate tu ai tendinta de a spune ca doar cel ce ramane se mantuieste, ceea ce e total eronat. Pacat exista oriunde in lume, pe pamant, sub pamant, pe ape si in aer. Dumnezeu deasemenea. Fiecare Il cauta sau nu, indiferent de locatie.

Aici e un mare paradox. Iar ca sa nu mai fie, trebuie sa ne limitam la prima fraza care este hotarata, simpla si ziditoare. "Duhul lumii" poate sa ne invete orice; rugaciunea curata ne va ajuta sa cunoastem voia lui Dumnezeu. Pur si simplu.
Cat despre exemplu cu Moise, aici ma intreb daca esti sigura cand vii cu astfel de argumente, fiindca de fapt singura te contra-ataci. Vointa lui Moise era vointa lui Dumnezeu. Vointa oamenilor era dupa cum batea vantul. Arunca-ti o privire pe harta si vei intelege cam in cat timp ar fi trebuit sa parcurga poporul lui Israel, drumul catre pamantul promis? De cate ori L-au maniat pe Dumnezeu si de cate ori "s-au intors", nu neaparat fiindca erau martorii unor intamplari uluitoare... Am vazut unde se stergeau cu minunile lui Dumnezeu, cand cautau "binele" dupa ureche: Isi faceau vitel de aur caruia sa i se inchine... Se "intorceau" cand vedeau mania lui Dumnezeu revarsandu-se peste ei. Abia atunci realizau ca ar putea sa-i nimiceasca pe toti intr-o clipita. De frica "se intorceau", nu din convingere. De aceea au ratacit 40 de ani, si nu au ajuns in cel mult 4 ani... "Duhul lumii" nu se substituie lui Dumnezeu.
Daca eu am vorbit despre acea doamna, stiu bine de ce-am facut-o. Ea era absolut incredintata ca aceea era menirea ei, dar toti cei din jur vedeau ca de fapt are o mare problema, fiindca iesea in evidenta cu totul nepotrivit, intr-o vizibila inselare pe care n-o constientiza. Vrajmasul ne da o tema placuta dupa care ne umple mintea de mandrie, iar noi ne lasam dusi si ne cufundam in propriile noastre slabiciuni si patimi, fiindca insasi rugaciunea este spusa fara smerenie si cu gandul tot la acel ipotetic "bine".

In ceea ce afirmati pe la jumatatea frazei sunt total de acord,cred ca putem avea revelatii pe calea rugaciunii si a postului vizavi de o anume decizie transanta din viata noastra.,pt a afla voia Domnului.

Insa in rest,eu cred ca sunteti putin ingradita de ortodoxismul patriotic care musai trebuie sa se desfasoare pe teritoriul patriei,si cu oamenii de aici!
In pilda Bunului Samaritean avem exemplul crestinesc care se rasfrange si altei natii,unui alt gen de oameni.
Putem face fapte bune si pe alte continente.Pai se poate sa vad un asiatic lungit in strada si sa nu-i dau primul ajutor?dar un arab?sau poate un indian??

Daca nu stiati,in Vietile Sfintilor sunt destule exemple in care acestia au calatorit,trait o vreme in totul felul de tari si au raspandit roadele harului lor.
Sfantul Nectarie a fost director de scoala in Egipt,desi era grec.
Tot aducem in discutie aceasta pacatoasa migratie,insistand si batand ciocanul pe nicovala caracterului neintegru al romanilor materialisti.

Pai draga sora v-ati pus vreodata intrebarea cat de mult sunt ajutati la propriu cei aflati in nevoi,cu banii astora,cautorii de huzur international???
Sau personal aveti o alta viziune a romanilor=neam de martiri,muritori de foame,degradati psihic si fizic?
Fiecare caz in parte este diferit,iar situatia mea este diferita de a dvs.,nu ne putem toti raporta la adevarul dvs sau al meu.Insa trebuie sa luam decizii transante atunci cand avem posibilitatea sa ne ajutam parintii si rudele modeste,bolnave sau fara perspectiva din tara.Cineva trebuie s-o faca!

Desigur si mie mi-ar fi placut sa fiu medic in Bucuresti si sa ajut inzapezitii,insa altele au fost planurile cu mine.

Adevarat ati spus,Dumnezeu este cu noi pretudindeni!
Eu simt ca as putea locui oriunde sub soare,mi-as dori sa vizitez toate continentele si sa cunosc cat mai multi oameni.
Nu am simtit lipsa Lui Dumnezeu cand am trecut de ghiseul de pasapoarte...cred ca este important sa nu emigram spre iad,acolo in mod sigur nu se va simti prezenta Sa!

Da, şi eu sînt convins că împlinirea noastră ţine de descoperirea talentelor proprii şi de valorificarea lor la maxim. Dacă Dumnezeu ne-a dăruit cîteva calităţi, trebuie să le exploatăm în folosul celorlalţi, dar şi al nostru. Meritul rămîne întotdeauna al Domnului, noi fiind simple instrumente vii care propagă de bunăvoie iubirea Lui mai departe, către Creaţie.

Este trist cînd realizezi că ai ajuns să practici un serviciu pentru toată viaţa într-un domeniu care nu ţi se potriveşte. Ştiu cazuri concrete. Asta se întîmplă de multe ori nu din cauza individului, ci a sistemului ticăloşit care nu permite omului să-şi pună în practică talentul, fiind un sistem corupt unde locurile de muncă nu prea există şi alea puţine care apar au fost din start aranjate. Este strigător la cer, doar că vinovaţilor nu le pasă de lucrurile astea...

Întotdeauna rămâne varianta iniţiativei private pentru a ieşi din "sistemul ticăloşit".:43:

Ceva frumos
 

Nichita Stănescu - Gând 6

"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales."

În realitate, alternativa privată îţi arată o altă faţă a aceluiaşi sistem corupt. În sfîrşit, fiecare cu "norocul" lui.

Nu-s deloc de acord cu tine. Da, te poţi lovi de "feţele" de care zici. Dar nu te obligă nimeni să iei parte la actele de corupţie.
Eu, slavă Domnului, din 1997 îmi desfăşor activitatea şi-mi câştig bruma de pâine, prestând la mica mea firmă. Fac ce-mi place, cât pot, cum pot, îmi aleg clienţii şi seara mă duc liniştit la culcare mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ce-mi îngăduie să fac.

Nu, nu... Eu m-am referit doar la angajare, unde omul talentat nu poate să treacă de interviu din cauza sistemului PCR.

A lua parte la actele altora de corupţie - asta e altă discuţie.

Trebuie sa realizati ca nu toti cetatenii romani au posibilitatea de a-si intemeia propria firma;la urma urmei este o utopie!

Si da,depinde de ce parte a baricadei esti:sa fii salariat la patron,platit in nasturi lunar si sa-ti traiesti viata doar intinzand salariile de pe o luna pe alta,nu-i prea magulitor nu?

Nici cu tine nu-s de acord, dar nu contează prea mult...
În fond, la ce ai scris tu în postarea ta, se poate face trimitere la purtarea de fiecare a crucii sale.
Gata, am terminat, scuze pentru prostiile pe care le-am debitat pe aici.

Florin, daca ne uitam cu atentie la noi vedem ca sunt anumite lucruri pe care le putem face usor si altele pe care nu le putem face nici daca ne-am darui ani, nu doar luni. Noi ajungem sa ne credem a fi altii, adica buni si la altele si de aici problemele. Daca mana nu va putea tine niciodata locul ochilor, nici noi nu vom putea face lucruri pentru care nu am fost inzestrati.

Si eu am.simtit de mai multe ori ca locul meu era altul... Incercam sa fac un anumit lucru dar drumul se schimba constant (ca pe gps... ma redirectiona). Asa am ajuns sa lucrez in gradinita. Eu am vrut sa fac ASE-ul... Deci imaginati-va pentru ce ma pregateam eu si unde sunt acum. "Intampator" am fost la examenul de admitere la Colegiul Universitar de institutori. Am dat examenul si am intrat la buget. Nici nu m.am mai dus sa incerc la ASE. Initial am vrut sa predau la I-IV dar drumul meu m.a dus catre gradinita. Nu imi doresc altceva. Este cea mai frumoasa profesie in sufletul meu. Este varsta la care copiii sunt puri, sinceri... Daca ati sti cat este de frumos cand imi spun "te iubesc doamna!" sau cand vin.cu o mica floricica pe care o rup in drum spre scoala... E minunat :)

Sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru acest lucru si sa-ti implinesti profesia ca si cand ai lucra pentru Dumnezeu, dupa cum spunea un parinte.

Am avut şi eu o perioadă în care îmi căutam cu ardoare menirea... Şi l-am întrebat pe părintele duhovnic, care mi-a răspuns "să stau sub ascultare"!
Nu tu sacrificii, familie, doctorate, carieră sau mai ştiu eu ce ar fi putut să-mi treacă mie prin minte, în căutarea unei vocaţii...
Dar e tare bine să ai de cine să asculţi :-)

Dumnezeu a asezat in noi niste daruri. Cel mai sigur mod de a afla care sunt acelea e sa fim in legatura cu Cel ce le-a asezat.

Si eu mi-as dori sa stiu care imi e menirea.Nu ma simt bine nicaieri ,nici acasa,nici la serviciu.Muncesc de 20 de ani si nu am acumulat nimic material.Am avut mereu salariu mic si am trait de azi pe maine.Ma intrebam , eu spre ce ma indrept?Acum 7 ani am plecat din tara ,dupa o perioada in care credeam ca viata mea are un sens aici ,ma intorc la acelasi intrebare"Eu spre ce ma indrept?"Parintii mi-au murit ,casatorita nu sunt,copii nu am ,locuiesc cu chirie ...cu teama zilei de maine si de singuratate.

Deocamdata, bine ca ne-ai spus si noua aceasta... Iata, acum nu mai esti singura, esti printre forumisti. Ca urmare, cineva chiar de aici, de pe pamant, sigur se gandeste la tine! ...:)

Curaj!
Mai scrie, te rog. Sunt multi care te vor sustine, cand voiesti sa primesti.
Iar singura nu esti, nicidecum. Sentimentul de singuratate e doar un nor trecator.
Scrie-ne, asadar!

Anişoara, are dreptate Ioan Cezar, nu eşti singură, încearcă să nu te laşi copleşită de tristeţe. Fiecare avem o cruce de dus, dar Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi şi nu ne lasă la greu... Pe mine mă ajută foarte mult mersul la biserică şi faptul că pot să mă spovedesc şi să îi împărtăşesc părintelui duhovnic frământările mele.
Mai scrie-ne, poţi afla idei bune pe aici...

Cu siguranta asta fac. Domnul sa ne lumineze pe toti!

Foarte frumos spus :)

Dumnezeu este alaturi de toti cei care cred in El.
Crucea trebuie sa ne-o purtam fiecare,indiferent cat este de grea.

Draga prietena,putinele tale cuvinte,nemestesugite,dar spuse din inima cu multa sinceritate, au o valoare de nebanuit de catre noi in fata Dumnezeului nostru!
Nu putem fi toti Sf.Ioan Botezatorul,parintele Galeriu sau Cleopa.Suntem si trebuie sa fim noi insine cu harul pe care EL ni l-a dat,si descoperindu-ne harul fiecare sa lucram cu el si in folosul semenilor nostri pentru lauda si marirea lui Dumnezeu!Aceasta faci domnia ta si spun eu,un neputincios in ale credintei,faci bine.
Daca vei vedea ca apropiatii te abordeaza cu respect si decenta inseamna ca esti pe drumul cel bun,si mai mult,trebuie sa continui cu si mai multa tragere de inima.
Multe as putea scrie dar ma tem ca nu cumva un guraliv,un inchipuit,iar daca cumva am si facut-o imi cer iertare!Viata mea a avut in ea de toate:zbatere neputincioasa,suisuri si coborasuri,bucurii si tristeti,din toate cate ceva,dar toate spre indreptarea mea pentru a fi azi ceea ce sunt si de care tot sunt nemultumit!
In concluzie:Oricat te-ai stradui de mult sa fi precum Teofil Paraian (ca exemplu),nu poti fi mai mult decat a dorit Dumnezeul nostru.A dori cu tot dinadinsul sa fim mai mult decat aceasta putem sa ne smintim, si aceasta inseamna sa pierdem totul,sa ne pierdem mantuirea.

Pazeste-ma,Doamne,ca spre Tine am nadajduit.