Cum aflu care este voia lui Dumnezeu in viata mea?
 

As vrea sa stiu care este voia lui Dumnezu cu viata mea, de multe ori ma intreb ce vrea Dumnezeu sa fac cum sa aflu?:(

Voia lui Dumnezeu.Poate vor mai fi dispusi si alti forumisti de pe aici sa-l ajute pe acest tanar cu un sfat,cu un gand,cu ce pot ei mai bine.La cate prostii postam chiar ar conta sa se mai dea si un sfat bun,fie si din cand in cand.Ionut citeste pe indelete,cu atentie,fara graba,ce spune sfantul.Eu cred ca te va ajuta si sa vezi ceva foarte interesant.Sfantul spune asa: ,,Lucrul cel mai pretios pe lume e sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui.".Ce lucru frumos,chiar ce te framanta pe tine :)Lectura cu folos si Doamne ajuta!

Dacă te curățești prin spovadă, dacă postești ca să rămâni curat și dacă te rogi Lui necontenit ca să afli Voia Lui, negreșit îți va aduce la cunoștință.
Cum?
Ori vei citi în ziar, ori vei vedea la un vecin, ori ți se va spune la știri, poate vei primi o scrisoare, ori ți se va naște în inimă o convingere neclintită, sau poate preotul îți va pomeni cumva ceva; vei afla tu.
Când?
Totdeauna la momentul oportun hotărât de El; niciodată mai devreme sau mai târziu.
Dumnezeu are multă răbdare; nu-ți rămâne decât să aștepți cu mai multă răbdare.

Cu alte cuvinte, aveţi o problemă de discernământ vocaţional ? Nu identificaţi chemarea (vocaţia) lui Dumnezeu ?

Aici, este de discutat, mai întâi, problema vocaţiei spre o stare de viaţă sau alta. În linii mari, Dumnezeu ne poate chema spre căsătorie sau spre călugărie. Pe urmă, prin "vocaţie" se mai poate înţelege şi chemarea spre o îndeletnicire sau alta. Unele îndeletniciri sunt, evident, mai "vocaţionale" decât altele: aici, ne gândim în primul rând la preoţie. Dar şi alte îndeletniciri au o componentă vocaţională.

Principalele două semne după care ştim că Dumnezeu ne cheamă într-o direcţie sau în alta acestea sunt:
-mai întâi, o puternică dorinţă. Ori de câte ori Dumnezeu ne cheamă spre ceva, mai întâi sădeşte în inima noastră o dorinţă în acea direcţie. Atenţie, însă, ca dorinţa să fie pură, adică să nu intre în calcul alte elemente decât ea însăşi. Dacă vreau să mă fac doctor fiindcă îmi place ca oamenii să se vindece prin mine, dacă îmi doresc pur şi simplu să îngrijesc bolnavi cât e ziua de lungă, atunci s-ar putea să am vocaţie spre medicină. Dar, dacă am o puternică dorinţă să fiu medic ca să câştig bani, ca să fiu mai independent, ori faimos, ori stimat, atunci aici nu e neapărat semn vocaţional, fiindcă am în vedere alte elemente, nu medicina în sine.

-mai apoi, abilităţile necesare. Este de negândit că Dumnezeu ar putea avea un plan cu noi, fără să ne dea cele necesare spre a-l duce la bun sfârşit. Eu pot să am o vie dorinţă de a fi cântăreţ de operă. Dar, dacă ceea ce îmi lipseşte este o voce frumoasă, precis nu acesta este planul lui Dumnezeu pentru mine.

Alte semne ale unei vocaţii au importanţă ceva mai mică, dar reală. Ele sunt mult cercetate de spiritualii/duhovnicii care se ocupă de îndrumare vocaţională. Două exemple:
-atunci când vocaţia este reală, Dumnezeu aranjează lucrurile în aşa fel încât să-mi scoată în cale nişte modele. "Vocaţie" ar putea însemna, pur şi simplu, că eu vreau să fiu ca ele.
-caracterul concret al contemplării vocaţionale este mult mai sugestiv pentru vocaţie reală decât caracterul abstract al ei. În lumea catolică, unde sunt foarte multe feluri de călugări, dacă vine un tânăr şi spune că "vrea să fie călugăr" e privit cu anumită suspiciune şi vocaţia lui e sub semnul întrebării. Dacă, însă, vrea să fie "un călugăr care să predice cuvântul Domnului în mari aglomerări urbane" sau, dimpotrivă, care "să se adune cu fraţii săi la marginea oraşelor mici şi în natură" atunci asta e semn vocaţional care trebuie luat în serios, iar tânărul va fi îndrumat spre un mic stagiu petrecut în comunităţi dominicane, respectiv franciscane.
Nu altfel stau lucrurile în cazul cuiva care "vrea să fie dansator" pur şi simplu, faţă de cazul cuiva care "vrea, prin dans, să arate ceea ce nu se poate picta, nici spune în cuvinte". În al doilea caz avem "o contemplare mai concretă", mai înalt predictivă pentru vocaţie reală.

În speranţa că foloseşte,
M.D.

Eu cred cu tărie că toți oamenii sunt chemați la călugărie(preoție) prin exemplul Iisus Hristos. Căsătoria este o dorință și o alegere omenească pe care totuși Dumnezeu o ia în seamă și o binecuvântează prin taina cununiei.

Demetrius, ai o problemă gravă în privinţa căsătoriei, dispreţuind una din cele şapte Taine, privind-o doar ca pe o îngăduinţă, un pogorământ. Or, în Sfintele Taine suntem în cea mai mare apropiere de Hristos, împărtăşindu-ne din harul Său, din energiile Sale necreate.
Dacă nu crezi că iubirea transfigurează trupul, materia, probabil nu înţelegi nici ierurgiile Bisericii (dintre care face parte şi călugăria, deci mai jos decât cununia) de binecuvântare a pâinii, apei, holdelor, caselor, animalelor - adică a tot ce este material. Dumnezeu nu dispreţuieşte materia pe care El însuşi a creat-o, ci o sfinţeşte.

Pe de altă parte, cu privire la călugărie Domnul a spus clar că acel cuvânt (cei care se fac fameni pentru Dumnezeu) nu este pentru toţi.

Foarte folositor acest link. Multumim.

Sotul meu imi spune adesea ca data te detasezi, deci daca accepti in inima ta tot ce se poate intampla (concret, intr-o anumita situatie), Dumnezeu te trimite in directia cea mai buna pentru tine. Sau te ajuta sa-ti dai seama care este cea mai buna. Iti trimite semne clare sau in orice caz netezeste calea in directia buna.
Cred ca are dreptate. Eu inca nu reusesc..

Citeste cu atentie link-ul postat de Pelerin spre Rasarit. Intreaba-ti duhovnicul. Cercetează si alti duhovnici imbunatatiti, pentru sfat. Daca Dumnezeu le va descoperi ceva special pentru tine, iti vor spune chiar si fara sa-i intrebi.

Voia lui Dumnezeu este sa respectam poruncile evanghelice si sa uram pacatul, oriunde ne-am afla. Asa cum spunea Sfantul Siluan, putem sa facem voia lui Dumnezeu, smerindu-ne, pocaindu-ne si primind la fel necazurile ca si bucuriile. Dumnezeu sa ne ajute.

Părintele Sofronie Saharov relatează în scrierile despre viaţa sfântului Siluan că acesta a avut un vis în care era înghiţit de un şarpe. Şi a început de frică să se roage. Aşa i-a apărut Maica Domnului, care l-a mustrat pentru viaţa pe care o ducea, care l-a ajutat să conştientizeze starea de păcat în care se afla şi care l-a ocrotit de atunci înainte ca o maică iubitoare.

La vârsta de 19 ani a vrut să plece la mănăstire. Tatăl lui nu i-a permis şi l-a îndemnat ca, mai întâi, să îşi îndeplinească datoria de cetăţean şi să termine stagiul militar. După ce a terminat perioada serviciului militar, s-a dus la părintele Ioan de Kronstadt să ceară blagoslovenie pentru a pleca la mănăstire - „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină.”
Sursa: http://ortodoxiesiviata.blogspot.ro/...38-sfntul.html

Atunci cand se pune problema sa alegem intre casatoriesi monahism, trebuie sa fim hotarati, stiind ca indiferent ce cale vom alege, de necazuri si de ispite nu vom scapa. Cu cat sunt mai multe, cu atat putem deveni mai incercati duhovniceste si apoi vom fi de folos altora, daca vom sti sa vedem in acestea voia lui Dumnezeu. Daca avem frică de necazuri, inseamna ca trebuie sa ne maturizam duhovniceste si apoi sa luam o hotarare importanta.

Sfantul Siluan a dorit sa-L afle pe Dumnezeu. A spus: „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină.” Dumnezeu ne respecta alegerea.
Sper sa-ti fie de folos si:
http://www.sfaturiortodoxe.ro/calugariecasatorie.html

În afară de chemarea vocaţională, care e darul direct al lui Dumnezeu în inimile noastre, Hristos ne cheamă şi prin semeni. Felul în care răspundem celorlalţi, care ne solicită în diverse moduri poate şi trebuie să fie o împlinire a voii lui Dumnezeu. Să răspundem, adică, dumnezeieşte, după cum ne-a învăţat în Evanghelii: să nu-i întorci spatele celui care are nevoie de ajutorul tău - material sau sufletesc - să faci altuia ceea ce ai vrea să ţi se facă ţie dacă ai fi în locul său, să fii, în general, foarte atent cu cei pe care-i întâlneşti, căci prin fiecare te poate chema Dumnezeu să-I împlineşti voia.

Am înţeles că Dumnezeu nu cere nimic de la noi. Hristos a venit să dea şi să Se dea pe Sine pentru noi. Prin oameni, însă, parcă El cere, dar nu ne cere de fapt decât inima, căci lucrurile de care ne lipsim, timpul pe care-l jertfim nu sunt ale noastre, sunt daruri din darurile Sale, de care dăruindu-le ne desprindem, eliberându-ne.

Părintele Stăniloae a evidenţiat ca nimeni altul cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii. Un articol în legătură cu aceasta se poate citi aici.

Nu dispretuiesc taina cununiei chiar daca o privesc, asa cum spui, ca pe o ingaduinta.
Preotii folosesc pentru ei insisi toate tainele, exceptand botezul si casatoria; botezul nu se mai poate pierde, iar casatoria (pentru preoti vaduvi) nu se mai poate repeta chiar daca preotul are aceeasi parohie pe care n-ar fi primit-o daca nu era casatorit, dar pe care n-o mai poate pastra daca se recasatoreste(daca se face cum era) pentru ca s-ar considera ca-si calca preotia, adica dedicarea spre Iisus Hristos; de aceea BC ofera omului ori casatoria, ori preotia, iar BO ordinea 1-casatorie> 2-preotie.

1. Cât despre cele ce mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie.(1Cor7,1)
Adica este bine pentru om sa nici nu se casatoreasca!!! De ce? Pentru ca vrand sa se casatoreasca inseamna sa se multumeasca cu acest nivel(trupesc) fara sa mai caute asiduu transcendenta(Duhul) pentru care e necesara infranarea(asceza). Evolutia in Duhul poate fi cautata si ceruta din orice stare(celib, casatorit, vaduv...), dar trupul(casatoria) nu mai poate fi cautata si ceruta din starea de duh(preotie). Sa urci se permite, sa cobori nu; sa inaintezi se poate, sa te intorci nu.

20. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.
21. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor.
22. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui.(2Pet2,20-22)

Sunt convins ca iubirea transfigureaza trupul si materia, dar nu iubind trupul si materia, ci tocmai ignorandu-le; asa si cainele: este cu atat mai ascultator fata de stapan cu cat este mai strunit sa asculte, nu sa faca voia lui; Duhul stapaneste materia daca o domina, nu daca o asculta.
Ma intristeaza cand spui ca este mai jos calugaria decat casatoria; calugarul asculta doar de Domnul, casatoritului i se cere de asemenea sa asculte prioritar de Domnul, dar el nu poate face asta exclusiv.
Calugaria Domnul o cere de la toti si este binecuvantat cu prioritate cel ce I-o ofera, dar fiecare face ce vrea si Domnul e de acord.

Nu spun de la mine aceasta, ci doar că Biserica o socoteşte Taină. Modul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este, însă, diferit în căsătorie faţă de călugărie, de aceea cred că n-ar trebui să le comparăm clasificându-le şi în niciun caz dispreţuind pe vreuna dintre ele; binecuvântate sunt amândouă.
În funcţie de chemarea fiecăruia, prin oricare din cele două căi se poate ajunge aproape de Dumnezeu, dar se poate şi cădea. Însă este nevoie de chemare pentru fiecare din ele.

Dar nici de la Biserică. Argumentul că la intrarea într-una din stări, anume căsătoria, avem o Taină, pe când la intrarea în cealaltă avem o Ierurgie, ceea ce ar implica faptul că a ajuns călugăria mai jos decât căsătoria este cu totul şubred. Este exact ca şi când ai susţine că e mai bine să păcătuieşti şi să te spovedeşti decât să nu păcătuieşti, fiindcă în primul caz avem o Taină, pe câtă vreme în al doilea nu.

Dimpotrivă, ceea ce Biserica a susţinut dintotdeauna este că, dintre cele două stări, călugăria are primatul în onoare. Ia cercetaţi dacă preotul la dv la slujbă pomeneşte mai întâî poporul credincios şi pe urmă monahii şi monahiile ori face cumva invers.

distincția taină/ierurgie este de proveniență catolică și este inoperantă în înțelegerea autentic ortodoxă. Faptul că este predată în „pravoslavnicele” noastre facultăți nu e decât un alt indicator al pocăinței nesfârșite de care avem nevoie.

Imbatabile argumente! Jos palaria!

În cotloanele memoriei mele a rămas ceva din ce spunea părintele Stăniloae, în 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae: „Este sfântă şi căsătoria. Nu spun că nu-i sfânt şi monahismul deşi - am accentuat - monah devii prin ierurgie, om căsătorit devii prin taină”.
Este, în cartea aceasta, un capitol (o dimineaţă) dedicat tainei căsătoriei. Merită citit.

Dacă starea asta o extrapolaţi cu privire la căsătorie, considerând-o un fel de păcat îngăduit, se datorează probabil viziunii catolice, care nu (re)cunoaşte sfinţenia căsătoriei.
Răspunsul dumneavoastră este, din nou, un sofism, întrucât om fără păcat nu există. Spovedania este taină pentru că îl uneşte pe om cu Dumnezeu, îl împacă cu Biserica, el aflându-se până atunci despărţit din cauza păcatului. Cine nu păcătuieşte (dacă un astfel de om există) acela n-are nevoie de spovedanie, el fiind pe deplin unit cu Dumnezeu (nu este cazul călugărului).
Spovedania este, prin urmare, mai mare decât lipsa ei.
Dar suntem off-topic, aşa că mă opresc aici.

Voia lui Dumnezeu? Pai e destul de simplu: atunci cand spunem "Tatal Nostru" sa ne simtim ca si cum am sta chiar in fata Judecatorului, iar cand ajungem la "Faca-se-n voia Ta!", sa fim convinsi noi insine ca suntem in acord cu aceasta voie, nicidecum formal. La fel si cu "...iarta-ne, noua, precum si noi iertam!..." Insasi rugaciunea spusa de noi ne osandeste la neiertare, din moment ce noi avem dusmani, nu vorbim cu cineva sau mai rau, nu putem ierta raul facut. Daca se indeplinesc aceste conditii, nu se poate sa nu apara smerenia. Practic e inutil sa mai spunem ca oricat ne-am stradui, facem mai mult voia noastra decat voia lui Dumnezeu si de aici starea neindoielnica de pacatosenie. Cand apare smerenia, implicit apare si dorinta de a ne ruga mai mult, de a deveni mult mai rabdatori si mai ingaduitori cu cei din jur, iar tentatiile nu mai au aceiasi putere asupra noastra. Si, pe nesimtite Dumnezeu coboara "vizibil" in viata noastra. La inceput pare atat de incredibil incat parca si refuzam sa credem ca meritam atata bunavointa din partea Lui si suntem tentati s-o punem pe seama coincidentei. Dar cand lucruri deosebite se petrec in jurul nostru ca si cum cineva le pregateste din timp, stiind ca vom trece pe acolo, deja nu ne mai putem indoi si e firesc sa spunem: "Mare Esti, Doamne! Multumesc milei Tale!" Si in mod paradoxal, asta ne obliga si mai mult la smerenie, fiindca nimic nu ne indreptateste vreodata sa credem ca avem vreun merit special, ci dimpotriva, suntem obligati sa tindem catre desavarsire, pentru a "plati" ceea ce am primit deja... Si-apoi, cine a cunoscut Harul, dar la pierdut dintr-un motiv sau altul, simte o durere atat de mare incat ea nu poate fi comparata cu nici o alta pierdere. Pierderea cuiva drag se cufunda in uitare, si e omeneste astfel. Dar Dumnezeu e vesnic, iar lipsa Lui nu poate fi nici inlocuita si nici uitata... Din fericire, Harul poate fi redobandit, dar nu fara osteneala.
Eu cred ca numai asa putem sti care e voia lui Dumnezeu: cercetandu-ne in adancul sufletului si descoperind cam cat din ceea ce facem zilnic il manie pe Dumnezeu si cat il bucura. Iar daca mai simtim din cand in cand si Harul Lui in viata noastra, inseamna ca suntem cat de cat pe-aproape si sa avem grija sa nu pierdem ceea ce avem deja...

Toti ati scris asa de frumos si asa de ... abstract, incat inadins as dori sa fac o nota discordanta:
Draga Marcel Ionut, eu cred ca bine ar fi sa iti tu bacul. Baiat prost nu esti si Dumnezeu nu are nevoie de oameni prosti, care sa isi ingroape banutul. Daca ai facut pana acum un liceu, inseamna ca e musai sa dai si bacul. Dupa ce il vei da, poate iti va fi mai usor sa intrezaresti care e voia Domnului cu tine.

Sa ne traiesti, Pelerinule!

P.S. Iata ca ne-ai oferit prilejul de a citi pe siteul Crestin Ortodox, in premiera, un articol semnat de insusi Sfantul Siluan...:)
Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.

Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: "Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?"

Sa ne rugam sincer si cu dragoste uni pt.altii !!!
 

Vin timpuri si mai grele... sa ne ajutam cu suflet curat unii pe altii sa ramanem pe calea ce-a dreapta si placuta Bunului Dumnezeu !

Doamne ajuta Ioane!Cele spuse de sfant sunt intradevar aspecte exceptional scoase-n evidenta,o dovada a trairii sale, asa ca nu prea mai raman multe de spus.Totusi intrucat un drum,fie si spiritual,se incepe de undeva,cred ca primul pas intelept ar trebui sa fie cel spus,cu o intelepciune feminina care adesea ne lasa tablou-n abstractul nostru,cel indicat de catre domnisoara Glykys.Apoi cu siguranta tanarul nostru va observa ca o simpla intelegere a voii lui Dumnezeu nu este suficienta.Nici o simpla intelegere imbracata-n emotii.Sunt un inceput de drum dar tot nu sunt inca suficiente,pt ca suntem chemati la maturitate spirituala si sa nu raminem vesnici copii in credinta.Abia la o intelegere insotita de concretizarea-n fapta si traire putem vorbi de un rasarit de soare :) insa daca acesta problema il framanta pe Ionut la varsta lui atunci sa-l incurajam pt eu cred ca este pe drumul cel bun si cu ajutorul lui Dumnezeu, credinta,vointa si smerenie din partea tanarului,sunt frumoase sperante pt viitor.Insa intrucat orice intelegere are la baza intelectul primul pas sa fie burta pe carte si spor la examene Marcel Ionut! Mergeti cu Dumnezeu prieteni.

Din pacate, burta pe carte nu prea sta atunci cand sufletul e nelinistit...

Pe de alta parte, nu stiu cum se face dar burta pe carte linisteste, treptat, sufletul!...:)

(E nitica asceza aici, ca sa zic asa, parol din experienta... Numai sa nu vedem invatatura ca pe o pedeapsa, ca pe o corvoada! Ci dimpotriva - ca pe o binecuvantare, intrucat invatatura este, mai degraba, acea activitate pe care omul o practica, vrand, nevrind, de la nastere pana la capatul vietii pamantesti, pentru imbunatatirea lui si-a celor din jurul celui care invata. Problema nu e daca invatam sau nu, ci mai degraba ce fel de invatatura practicam, ca tot nu scapam de ea, orice-am face...:) Oare nu-i asa?)

P.S. Sa fiu iertat, dar Bac-ul e un examen ridicol de usor... Pe bune! Trebe doar puuutintica rabdare pana ne intram in ritmul de studiu. Si niscaiva timp, acolo, cateva luni bune, desigur... Si din cand in cand ceva schimb de opinii cu un prof., cu un prieten pus si el pe studiu, cu oricine e dispus sa ia parte in vreun fel folositor la munca noastra. Si-i gata treaba! Doamne ajuta!