Atenţia
 

Ca şi "Personalitatea" ori, bunăoară, "Mântuirea", termenul "Atenţie" ridică din capul locului o dilemă: cum vom vorbi în mod obiectiv, generalizînd şi abstractizînd (sau mai degrabă în ordine inversă), despre un fenomen al cărui sens e roditor doar ca act concret, subiectiv, strict personal?
O dilemă asemănătoare avem de înfruntat şi când vorbim despre "eu", "conştient", "subconştient", "păcat", "mândrie", "smerenie", "bucurie" ş.a.m.d.
Toţi termenii prin care noi dorim să desemnăm o manifestare sau alta a vieţii sufleteşti se lovesc de aceeaşi piedică: vorbim "despre" când, de fapt, deja suntem conţinuţi înlăuntrul fenomenului dezbătut. Şi uneori, numindu-l, el îşi ia, spontan, zborul... Spre continua împrospătare a conştiinţei noastre....

Acest frumos obstacol face parte, cred, din darurile lui Dumnezeu pentru om!

Am voit să propun acest subiect deoarece ieri, într-o discuţie cu un bun prieten (Tudor), am fost întrebat: "Cum să fiu, concomitent, atent la: lumea din jur, lumea mea interioară şi totodată la Dumnezeu? Că-mi e tare greu... Uneori sunt atent la lucruri dar nu mai sunt atent la mine şi la Domnul, alteori sunt atent la un gând sau la o emoţie însă dau cu capul în uşă, alteori sunt atent la Domnul, rugîndu-mă, dar mă împiedic de oameni pe stradă... Cum să fac, oare? Deşi, îmi dau seama, am început să pun uneori întrebări prea grele pentru un singur om..." - Voi întreba, în acest caz, pe forum - am replicat eu.

Un monah, a continuat Tudor, e un om care, dacă înţeleg bine, a unit printre altele şi orientările atenţiei într-o singură "poiană". Când şarpele vine să fure mărul de aur, a continuat el, imaginînd cu larga mea încurajare decorul, se opreşte în ierburi; pentru că ele sunt dintr-odată săbii tăioase, prin harul atras de rugător. Dar dacă omul uită să se lege de Dumnezeu prin rugăciune, şarpele trece uşor printre gânduri şi printre alte plante sufleteşti şi pătrunde în lumina poieniţei, iar noi credem atunci că e o floare de-a noastră, nu ştiu cum devine posibil asta, iar noi o primim bucuroşi şi ne tot minunăm de ea. Dar nu-i aşa! Ci e doar o păcăleală, pentru că nu am fost atenţi la toate câte ni se-întâmplă deodată. Alegem înainte să avem toate datele problemei, nu-i aşa?
Un monah poate lucra toată viaţa unimea atenţiilor (că sunt măcar trei) şi dacă reuşeşte să înveţe ceva, atunci el devine gheron prin nevoinţă şi har, nu-i aşa?

Frumoasa (cred) şi neaşteptata dilemă pe care mi-a expus-o Tudor, iată o propun spre dezbatere aici: Avem nevoie să fim atenţi la trei deodată? Dacă da, ce ne împiedică s-o facem? Şi cum putem să aducem în comuniune, concomitent sau, mă rog, cât mai frecvent, atenţia externă cu atenţia internă şi cu atenţia la Dumnezeu?

Sau, poate, m-am pripit să dau prea multă atenţie unor copilării?...

P.S. Am ales să propun subiectul la secţiunea "Pocăinţa" întrucât pocăinţă fără strunirea atenţiei nu prea văd să se poată desfăşura. De fapt, în afara atenţiei toate merg strâmb (sau nu?) în planul conştient al omului, presupun.

Cu adevărat frumoasă această dilemă. Tudor ne surprinde din nou cu maturitatea problemelor pe care le pune. De fapt, n-ar trebui să fie surprinzător, dacă n-am uita că și noi am fost copii și am avut întrebări existențiale. Faptul că încă suntem preocupați de ele nu înseamnă că s-au născut azi, ci doar că am uitat când ni le-am pus prima dată.

Problema atenției - la Dumnezeu, la lumea noastră lăuntrică și la ceilalți - și-o pune orice creștin care conștientizează, asistat de obicei de scrierile sfinte, că are de lucru cu sine, pentru împlinirea dorinței care crește în el de a se uni cu Hristos. Și cum calea este lăuntrică iar drumul duhovnicesc, înțelege că trebuie să-și deschidă acest ochi, să-și exerseze această vedere.

Atunci începe să se roage, și rugându-se, după cum bine știi, atenția se îndreaptă către Hristos și către sine, către inima sa. Atunci încep să se întâmple minuni. Omul constată că inima îi este un pietroi (vorba lui MariS) sau un ogor înțelenit sau plin de buruieni. Dacă se apucă de treabă, rugând întruna mila Domnului, ogorul inimii sale, însămânțat în prealabil de cuvintele sfinte, va primi ploaie și lumină dumnezeiască, se va înmuia și va începe încet, încet, să dea lăstari care vor crește până vor ajunge, cândva, să rodească.

Poate am cam divagat, însă lucrarea aceasta este tocmai pocăința la care făceai referire, iar rugăciunea nu se poate fără atenție.
Și minunea este că în rugăciunea aceasta care trebuie să devină a inimii, însuși Hristos - Logosul, Dumnezeu Cuvântul, Rațiunea divină, coboară în inima la a cărei ușă ne-a spus El că stă și bate. Noi credem că Îl chemăm, însă iată că El deja este acolo și așteaptă să-i deschidem.

Celelalte atenții cred că sunt cuprinse în aceasta, către Dumnezeu, pentru că El cuprinde toate și pe toți. Omul care se roagă nu se închide în sine, nu se izolează de tot ce-l înconjoară, ci din contră, cu harul Domnului devine mai prezent și mult mai atent și conștient de lumea în care se află, mai receptiv.
Sf. Serafim din Sarov (parcă) dădea îndată răspuns potrivit celor care veneau cu diverse probleme la el, rugându-se și pătrunzându-le într-o clipă, în profunzime (însă am cunoscut și în viață un astfel de rugător).

Mulţumesc pentru răspuns! Foarte frumos, Cristian, iar asta îmi dă curaj să adâncesc tema (aşa cum o percep eu acum): Tudor a văzut pe părintele Cleopa făcînd simultan două acţiuni - vorbea oamenilor, pe un pridvor şi totodată mişca încet din degete, pe metanier. Acest detaliu l-a făcut să cugete la volumul (sau mobilitatea) atenţiei Părintelui şi să realizeze că monahii sunt simultan atenţi şi la rugăciune şi la oameni. A cugetat mai apoi că musai sunt atenţi şi la mişcările lor lăuntrice.
Ei bine, întreb acum: noi creştinii din lume, prinşi în activităţile atât de solicitante, cu stimuli de tot felul, care de care mai pregnanţi şi mai acaparatori, cum putem păstra atenţia lăuntrică (cu riscul de a produce vreun accident, risc real şi teribil de periculos!)? Şi cum o facem oare? Avem repere, indicii, semne de reper? Folosim simţurile corporale? Practicăm introspecţia? De unde ştim că nu ni se pare că un gând e o simplă reacţie automată la un context, mai degrabă decât un steag fluturat dinlăuntrul inimii? (mai departe, referitor la văzduhurile lăuntrice, nu îndrăznesc deocamdată să întreb)

Uite, ca termen de comparaţie: în domeniul relaţiei de consiliere/psihoterapie suntem permanent instruiţi să monitorizăm mişcările fizice, emoţionale şi mintale ale propriei fiinţe. (Valabil şi în munca de profesor, în negocieri etc.) Când ai pierdut contactul cu mişcările tale lăuntrice înseamnă că, deja, eşti în afara experienţei de viaţă aici şi acum, şi ai fugit ... exclusiv în minte. În trecut sau în viitor. Ca urmare, proiectezi asupra clientului atât frustrările sau rănile trecutului tău cât şi aspiraţiile personale îndreptate spre viitor. Iar aceasta creează de obicei, în subiectivitatea semenului, impresia că nu e înţeles, că nu e ascultat etc. De aici probleme în relaţie, comunicare slabă/defectuoasă şi de multe ori eşec terapeutic (şcolar, marital, de afaceri etc.).

Or, acest canon al profesiei de consilier cred că e tangent, cel puţin, cu lucrarea creştinului nevoitor, indiferent de profesia lui sau de vârstă.

Mai întâi, aşadar, exerciţiul contactului cu sine.
Dacă s-a prins deja şi oarecare obişnuinţă a rugăciunii (forma cea mai scurtă face adevărate minuni, cred), am sesizat că se modifică şi percepţia mişcării interioare. Rugăciunea creşte anumite senzaţii lăuntrice, moderează pe altele, tabloul interior se modifică, se reaşază ca intensităţi, relief, lumini şi umbre... În relaţia cu altul, efectul pe care îl cunosc mai bine este: asculţi, mai degrabă decât vorbeşti. Şi asculţi modificat; mai îngăduitor, mai receptiv, meditativ. Ba chiar dubitativ...

Unificarea celor trei direcţii ale atenţiei moderează zvâcul intempestiv al intervenţiei. Scade iuţimea gestului verbal sau de alt gen. Comportamentul devine mai domol, mergi, parcă, în sfârşit la pas!... Nu mai goneşti nebuneşte, îţi aminteşti că exişti şi tu, că Domnul e aproape, cauţi să îţi tragi sufletul, oleacă...
Apar, însă, altele...:)

“Precum in cer asa si pe pamant”

Unimea atentiilor: atentia la lume, la gandurile proprii si la Dumnezeu – intr-o singura simtire si lucrare sfanta - in adancul inimii – a fost invatata de catre Hristos in rugaciunea Tatal Nostru “precum in cer asa si pe pamant”.

Privirile noastre pacatoase percep un mediu contaminat, cu oameni contaminati de pacate.

Sfintii nu o vad astfel.

Aceasta perceptie gresita judeca instantaneu semenii. Este pacatul din noi care vede pacate. Si astfel ramanem sub pacat.

Voia Lui Dumnezeu este sa ne sfintim ochiul inimii.

Pana nu unim in simtirea noastra “pamantul si cerul” atentia noastra va fi impartita.

Ne asemanam cu cineva care are aripi dar, in acelasi timp, si pietroaie mari legate de picioare.

Aripile bat, dar pietroaiele perceptiilor si conceptiilor noastre despre lume ne trag cu putere spre pamant.

Inima se inalta cand este in rugaciune dar se raceste, mai repede sau mai incet, atunci cand este expusa lumii.

Ce insemna a uni “cerul si pamantul”?

Inseamna in primul rand sa corectam conceptia gresita despre modul in care exista cu adevat “pamantul” (toate fenomenele care ne inconjoara) iar in al doilea rand, pe baza adevarului, sa ne curatam perceptia si sa vedem ca toate purced din Dumnezeu, ca Dumnezeu este in toate, omniprezent.

Astfel iL avem pe Dumnezeu permanent in fata ochilor, indiferent ceea ce percepem. O astfel de minte se spune ca este “unitara” – simte acelasi gust in orice directie priveste, fie in afara, fie inlauntru.

Cele din launtru se regasesc in afara,
iar cele din afara se regasesc inlauntru.

Orice miscare a sa este rugaciune. Chiar si cand doarme.

Uneori atenţia este furată, absorbită de un stimul extern (cu însuşiri frapante) şi atunci, am sesizat, te trage de mânecă obişnuinţa rugăciunii pe care o simţi cum porneşte în tine, singură, lin, adeseori vesel dar şi sobru, alteori...
Am remarcat că prima mişcare e una de reculegere, îndreptată spre starea psiho-fizică. Sesizezi, de pildă, că stai picior peste picior (când situaţia ar fi cerut altă postură) sau că ţii capul prea sus, ori că stai cocoşat, ori că eşti prea trist ori prea vesel sau că ţi-a fugit imaginaţia ori privirea cine mai ştie pe unde... etc.
Ţi s-a întâmplat?

Cum se leagă toate!
Ce Meşter Mare ne-a alcătuit, Slavă Lui!

Şi e vorba despre "banala" atenţie, pe care manualele de psihologie o expediază într-un capitol sumar, numind-o ca simplă funcţie fiziologică (cum dealtfel cred că şi este, până la un punct), alături de altele...

Lucru de minune, însă: această atenţie e de fapt, spun cercetaşii lumii, o zonă activă a memoriei! Depinde aşadar de cunoştinţele noastre, printre care şi scopurile şi dorinţele formulate mai mult sau mai puţin explicit... Într-un fel e atent omul care deţine cunoştinţe în vânat fripturi, altfel cel destoinic în răpus salata!...

Cea mai mare lupta a mea este , draga Ioane , cu imprastierea mintii mai ales in rugaciunile zilnice !
Am ore in sir cand ma rog , dar minute de atentie adevarata , si atunci reiau de la cap pana imi pun ordine in mintea cea neascultatoare .
Lipsa atentiei , lipsa de concentrare si deci imprastierea mintii este cu adevarat o grea povara , si singurul remediu este vointa , rabdarea si nu in ultimul rand credinta cea adevarata , mantuitoare .
O minte simpla , neimprastiata si nedispersata in multe lucruri va aduce cu siguranta roade in viata crestinului !
Mai putem noi oare . draga Ioane , sa vorbim de Rugaciunea Mintii , fara o astfel de concentrare ? Cu siguranta , nu , caci concentrarea unica a mintii ne arata pe ce treapta suntem, iar atunci cand vom reusi sa adunam in inima noastra cele ale mintii , cu adevarat am reusit !
Inca odata multi ani cu bucurii cu ocazia zilei tale de nastere si sa te ajute Bunul Dumnezeu in toate cele cu folos , inclusiv in terminarea cu bine a celei de a doua facultati , Facultatea de Teologie , caci cu adevarat iti va fi necesara atentia , rabdarea , vointa si multa dragoste presarata peste toate acestea !
Doamne ajuta !:1:

Că tot pomenişi de rugăciune, frate Cristian, am constatat nu doar prezenţa unor distractori ai atenţiei (gânduri, imagini, emoţii străine de duhul rugăciunii - iar toate acestea vin deopotrivă din starea de curăţie, atât cât este, a inimii precum şi din atmosfera dimprejurul rugăciunii, adică din lucrarea de toată vremea a persoanei noastre prinse în vârtejul fiecărei zile) ci şi o creştere a sensibilităţii sau acuităţii atenţiei, cu timpul, cu stăruinţa, cu deprinderea meşteşugului - să zic aşa...
Altfel spus, dacă la început rugătorul sesizează doar senzaţii tari, grosiere, ale stării sale sufleteşti, cu vremea devine capabil să conştienteze împotriviri mult mai fine precum şi, slavă Domnului, un abur subţire, de nespus, un parfum aparte în gândurile lui, în starea emoţională, în toate...
Ce sunt aceste împotriviri?
Ce e parfumul acesta?
Treburi de împărtăşit cu duhovnicul şi, totodată, "obiecte" ale atenţiei noastre re-înnoite, când ea cată la sine şi la Bunul Dumnezeu...

Cât priveşte legătura celor trei direcţii ale atenţiei, eu nu cred că ea în sine are vreo importanţă. Întrucât şi ateul poate fi atent concomitent: la sine (sunt aşa şi pe dincolo), la mediul său (ăştia sunt aşa şi aşa), la Dumnezeu (o simplă idee inventată de primitivi - zice el).
După cum şi fratele Florin, care se străduieşte, cred eu, să Îl cunoască pe Domnul, poate fi atent la sine şi la ideea de Dumnezeu, ca orice oriental serios şi dedicat cu totul şcolii lui.
Dar sunt oare, aceste experienţe ne-creştine, acelaşi lucru cu experienţa atenţională a unui creştin evlavios?
Eu cred că nu, nici pe departe. Întrucât experienţa conştientă a creştinului este înrâurită de Duhul Sfânt, orice ar crede cei din afara Bisericii. Creştinul trăieşte o experienţă prosexică diferită calitativ de experienţa omului din afara Bisericii. Pur şi simplu este vorba despre altceva. Neîmpărtăşibil, cel mai adesea...

Şi către semeni! Către întreaga zidire.
Întrucât, rugîndu-se creştinul şi ajungînd la cuvântul "păcătosul", el se raportează clar, limpede şi dureros către oamenii pe care i-a rănit, faţă de care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, ba chiar către orice alte fiinţe sau alcătuiri ale Creaţiei.
A te recunoaşte drept păcătos, cred eu, implică prin Porunca Iubirii o conştientizare a eşecului tău în raport cu aproapele.
Nu pot spune despre mine "păcătosul", fără să am în vedere oamenii pe care i-am rănit, desconsiderat, nedreptăţit etc. Dimpotrivă, tocmai pentru că am făcut, vai, acestea, spun şi eu în deplină cunoştinţă de cauză: "păcătosul". Altminteri ce rămâne? De nu o vorbă goală, insuficient înţeleasă/resimţită/asumată...
Suntem, aşadar, atenţi şi la acest cuvânt, de se poate ....:)

Florin, postarea ta este foarte frumoasă, după gustul meu estetic - o adevărată friptură de text!
Prefer, totuşi, să mă ţin la post şi iată de ce: noi creştinii nu avem nevoie de un efort de "puritate", în sensul de eliminare a păcatului, orice s-ar crede din cuvintele mele... Nu elimin eu păcatul deşi mă străduiesc, uneori, din răsputeri.
Dimpotrivă, noi trăim în păcate, conştientizăm mereu păcătoşenia şi neputinţa noastră de a bate păcatul. Ca urmare, din neputinţă în neputinţă, noi creştinii:
a) devenim conştienţi de noi înşine, de întreaga noastră neputinţă trupească (întrucât păcătuim fiind salahorii trupului, mai întâi)
b) ne acceptăm starea păcătoasă, fără însă a o dori sau a o îndrăgi
c) punem mintea la bătaie, înţelegînd că doar mintea, prin munca ei, poate avansa către dreptatea şi mila lui Dumnezeu
d) practicăm rugăciunea şi alte nevoinţe de zi cu zi în acest scop
e) ne minunăm deseori de lucrarea ascunsă a harului în noi, mai precis de roadele acestei lucrări (întrucât lucrarea în sine a Duhului nu stă în puterea noastră de conştientizare)
f) şi prin toate acestea, precum şi prin altele (dureri, îndeosebi, lacrimi multe, uneori deznădejdi întregi, trecătoare sau ceva mai statornice) şi îndeosebi prin rugăciunile duhovnicului şi ale altor creştini (inclusiv îngeri şi sfinţi) dobândim un strop de smerenie.

Asta-i tot.
Dar nu putem noi să unim nicicum cerul şi pământul, decât în metafore, în visări, în intenţii; frumoase, ce-i drept...
Aşadar, nu stă în puterea noastră să corectăm vreo percepţie fundamentală, oricât de dezamăgitor sună aceasta. Ci Duhul deschide alte percepţii în sufletul nostru, noi înţelesuri, noi puteri de făptuire, noi simţăminte - prin har, prin Mila Domnului.
Lumina nu ţâşneşte niciodată din noi, ca efect al vreunei împăcări dintre pământ şi cer (Apostolul arată clar că acestea sunt ireconciliabile în noi, CA SĂ NU FACEM CE VOIM), ea nici nu emană din om, fie el şi sfânt (cum afirmă Cătălin pe alt topic), ci totdeauna se dă ca dar, pogorîndu-se, când şi cum şi cât voieşte Domnul. În gânduri se pogoară, în simţiri, în toată fapta bună; în jurul nostru chiar, precum scriu sfinţii.
Aşa cred, să mă ierţi dacă ţi-am greşit.

Un profet evreu ti-ar fi spus ca solutia,in lunga si bogata lor traditie profetica,era revelarea realitatii prin gesturi simbolice prin care ei ducea centrul de greutate al perceptiei de la ei spre Dumnezeu si spre ceea ce acesta va face.Era solutia celor care,cum spui tu,erau continuti inauntrul fenomenului dezbatut dar care trebuiau sa arate voia lui Dumnezeu pentru cei de langa ei,constienti de ostracizarea pe care aveau sa o suporte din partea oamenilor care nu puteau accepta ca Dumnezeu putea actiona si altfel decat si-ar fi dorit ei.Vechiul Testament contine mai multe asemenea exemple de gesturi simbolice ce contineau in simbolismul lor realitatea la ce va urma si un caz interesant este al profetului Ieremia care,la indemnul divin,sparge in fata conationalilor sai un vas de pamant(capitolul 19)pentru a arata ceea ce Dumnezeu urma sa faca(capitolul 18)intrucat evreii isi facusera un talisman din Templu pentru a-i proteja de consecintele propriului lor comportament pagan,o perversitate care cerea legitimare divina pt propria lor ticalosie(capitolul 7:8-11).

Aceasta lunga traditie a simbolismului profetic evreiesc isi va gasi deplina implinire in gesturile si invataturile Mantuitorului si ma intreb,din moment ce istoria gesturilor simbolice nu s-a oprit niciodata,daca nu sunt momente in care un asemenea gest nu ar vorbi mai mult si mai profund decat cuvintele,pt ca te invita sa cunosti o realitate dincolo de el,pe care el ti-o rezuma poate intr-o evidenta violenta dar care,analizata,poate duce spre insasi cauza si solutia problemei.In orice situatie insa te intriga,te nedumereste,te poate infuria dar nu te lasa indiferent,mintea umana reactioneaza,spre surprinderea noastra,la stimuli dintr-o realitate ce pare dincolo de ea.Odata un profesor de geografie a obsevat dezinteresul dureros fata de materia pe care o preda dar interesul pt hartile colorate.La urmatoarea lectie,cand nimeni nu parea interesat,s-a ridicat brusc si a inceput sa rupa incet o asemenea harta.Copii au reactionat violent reprosandu-i ca distruge ceea ce lor le place.El le-a cerut scuze,le-a spus ca a crezut ca nu-i intereseaza si apoi i-a intrebat daca nu ar dori sa le povesteasca despre acele harti.Din aceea zi copii au privit altfel materia,intelegand legatura dintre cuvinte,ce pot parea plictisitoare,si imagine,atat de fascinanta in aparenta dar atat de saraca fara cuvinte.Ambele creeau o realitate si gestul simbolic de distrugere a uneia dintre fatetele ei a de lansat resortul mental de prezervare a realitatii prin acceptarea in forma ei composita.

Catodata,fie ca suntem de acord sau nu cu ele,mici gesturi simbolice ale celor din jurul nostru ne vorbesc mai profund decat ne inchipuim :)

Părintele Efrem Katunakiotul
 

Unul dintre monahii îmbunătăţiţi din obştea iubitului Gheron Iosif, Părintele Efrem Katunakiotul scrie un cuvânt despre rugăciune (extras din cartea "Părinţii contemporani ne vorbesc despre războiul cu metaniile în mână" - text dintr-un număr al revistei "Familia Ortodoxă"), pe care mă bucur să îl împărtăşesc tuturor. Iar ţie, Cristiane, în mod aparte sper să îţi dea bucurie şi nădejde în dificila lucrare a rugăciunii, lucrare fără de care nu ne putem numi creştini:


Mulţi dintre cei ce vin aici, la Katunakia, îmi zic: "Dă-ne un cuvânt de folos".
Ei, să vă spun unul: închinaţi rugăciunii lui Iisus măcar o jumătate de oră din douăzeci şi patru - după programul lumesc, pe la ora 10-11 înainte de miezul nopţii.
Spuneţi rugăciunea fără să luaţi metanierul în mână; rugător, cereţi cu lacrimi mila Sa: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" - aşa!...

Să o lucrezi, şi vei vedea ce roade îţi va aduce!
Dacă izbuteşti o jumătate de oră, fă mai apoi Rugăciunea o oră. Numai să fii atent ca în ora aceea nici telefonul să nu sune, nici somnul sau vreun gând de hulă să nu te lovească. Nimic! (...)
Şi vei vedea că sădeşti un pomişor, iar mâine-poimâine o să dea roadă.
Şi Sfântul Ioan Gură-de-aur şi Sfântul Vasile de la această lucrare au pornit - de la un pomişor au ajuns luminătorii lumii! (...)

În rugăciunea minţii "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă" se găseşte rugăminte, mulţumire, mângâiere, slăvire, pocăinţă.
Diavolul începe întâi să fiarbă, apoi să plesnească, iar mai încolo fuge departe.

Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor duhovnicesc
 

Un cuvant de folos pentru noi doi si nu numai . . . !:1:
"Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu şi le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minţii este altceva.

Pentru a vă îndeletnici numai cu rugăciunea minţii, trebuie să aveţi povăţuirea duhovnicului. Rugăciunea minţii nu se face fără povăţuitor duhovnicesc. Există primejdia ca sufletul să se rătăcească. E nevoie de luare aminte. El vă va învăţa să intraţi în rânduiala rugăciunii, căci, dacă nu intraţi în rânduială, există teama de a vedea lumina cea potrivnică, de a trăi în înşelare şi de a vă întuneca, aşa încât cel ce trăieşte astfel începe să se sălbăticească, să-şi schimbe purtarea ş.a.
Aceasta este dezbinarea personalităţii. Aţi văzut cum se naşte rătăcirea? Însă, dacă înaintaţi în rugăciune prin poveţele Bătrânului, veţi vedea lumina cea adevărată. Duhovnicul trebuie să fie deprins în rugăciunea minţii. Dacă se roagă mecanic şi nu a simţit el însuşi rugăciunea prin harul lui Dumnezeu, nu poate să spună celuilalt cum să se roage. Îi va spune, fireşte, după cum a citit în cărţi şi după cum spun Părinţii. S-au scris cărţi întregi care vorbesc despre rugăciune. Atâţia şi atâţia le citesc, şi nimeni nu ştie să se roage. O să spui: „Le citim, învăţăm, ne pregătim, şi Dumnezeu binecuvântează şi ne trimite harul Său şi le înţelegem”.
Da, dar e taină. Rugăciunea, şi mai presus de toate rugăciunea inimii, este taină. Prin rugăciunea minţii se poate naşte o înfricoşătoare rătăcire. Celelalte rugăciuni le facem cumva cu creierul nostru. Le spunem simplu şi le auzim cu urechile noastre; au un alt mod. Dar rugăciunea minţii este altceva. Tocmai de aceea, dacă avântul minţii este legat nu de sinele cel bun al tău ci de celălalt, cel egoist, vei începe a vedea luminile, însă nu lumina Iui Hristos, şi vei începe să simţi o falsă bucurie. Dar în afară, în viaţa ta, în relaţiile tale, vei fi mai sălbatic, mai mânios, mai nervos, mai neliniştit. Ei, iată aşadar harisma celui înşelat."
(Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 209-210)

Cand spuneti atentie va referiti la "luarea aminte la sine", nu-i asa?
Este un subiect foarte bun si de luat aminte la el.
Mai jos am dat un link despre acest subiect

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ume-68584.html

Citind cele ce ai scris, mai ales in partea a doua a mesajului, adica despre gesturile si mesajele simbolice ale Mantuitorului mi-a venit brusc in minte parabola in care Hristos blesteama smochinul. De ce oare m-am gandit tocmai la acest fragment? Are legatura cu ce spuneai? ...

Dreapta socoteala !

Nu mi se pare acelasi lucru... Dar in fine, daca tu zici... poate sti mai bine.
Si totusi cred ca Cezar Ioan se refera la "atentia distributiva" pentru ca doar "atentie" este insusitea omului de a se concentra asupra unui anumit lucru sau, ma rog, fenomen... sau, nu?
Oricum, daca nu-i vorba de "luarea aminte la sine" si nici de atentia distributiva, atunci chiar nu inteleg despre ce se vorbeste.
E greu...

Multumesc din suflet , Ioane !
Incerc sa fac precum ne invata Sfantul Ioan Gura de Aur:
" Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul, care ştie că prin rugăciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine şi ne seamănă gânduri în minte. De multe ori, stăm în patul nostru şi nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm şi atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta, pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat cu mâna goală.
De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi şi să-l silim să rămână atent şi nedezlipit de înţelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi."

Cred că da, despre aceste două accepţiuni ar putea să fie vorba. Şi să vorbim, da!

Daca are legatura cumva este una destul de indepartata cred intrucat,in opinia teologica la care ma alatur,atat scena blestemarii smochinului,cat si intrarea in Ierusalim dar si actiunea Sa din Templu se inscriu intr-un sir de manifestari(gesturi similare ca si actiune profetica cu un anumit simbolism se pot gasi si in VT) ale Mantuitorului ascendente ca si tensiune in drumul spre deznodamantul final,cu privire la soarta Ierusalimului si a celor ce il respingeau chiar pe Dumnezeu,neintelegand ca acela era momentul cercetarii lor de catre EL.Nu au inteles nici realitatea si nici punerea ei in scena simbolica ratand in mod plenar ambele posibilitati de comunicare a mesajului,ramanand prizonieri unei interpretari meschine,intr-un burduf prea vechi pt a primi vinul cel nou(Matei 9:17)refuzand puterea divina inoitoare,de viata datatoare,care ar fi asigurat si supravietuirea vechiului prin implinire in inoire.Au ratat complet roada intelegeri duhovnicesti a semnificatiei acelor clipe, pentru care fusesera pregatiti,fie si prin profeti,o istorie intreaga.

M-am surprins gândindu-mă de multe ori la expresia "aproapele nostru" şi, (de)format psihologic cum sunt, desigur că m-am gândit mai întâi la mulţimea dinlăuntrul meu.
Ca persoană care mă aflu între oameni sunt tentat, fireşte, să spun că aproapele este un alt om.
Însă, ceea ce îmi scapă de obicei este faptul crucial, după mine, că tocmai atunci aproapele îmi este mai întâi înlăuntru, în subiectivitate, în văzduhurile interioare/sufleteşti.
Un gând lăuntric îmi este un mesaj venit de la un aproape interior. În funcţie de cum răspund acestui gând interior decurge întâlnirea mea cu aproapele exterior.
Conştiinţa mea primeşte un gând dinlăuntru. Dacă accept că eu, în accepţiunea cea mai simplă, sunt cel conştient de sine, atunci pentru acest eu conştient aproapele este mai întâi cel ascuns înlăuntru. Semenul din afara mea este deja ...departe, comparativ cu acest aproape interior.

Îmi pare că lucrarea duhovnicească se centrează tocmai pe acest aproape interior, mai întâi. Sau, poate, sunt chemat la atenţie distributivă - spre lăuntrul meu şi spre semenul din relaţia interpersonală.
Cred că dialogul intrapersonal este de mare importanţă pentru dialogul interpersonal.
Psihologia face mare caz de acest dialog interior. Din câte cunosc (cu prejudecăţile mele) nici duhovnicia / pocăinţa nu se află prea departe de această ordine de priorităţi.

Hristos Domnul ne învaţă să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte.... Adică mereu, tot timpul...
Pe cine?
Evident, pe semenul nostru.
Iar eu îndrăznesc să emit ipoteza că acest lucru trece printr-o prealabilă iertare înlăuntru. A cui? A aproapelui interior, care mă poate îndemna să nu îl iert pe cel din faţa mea.

La rugăciune, e un proces similar, după opinia mea. În singurătatea lui socială, rugătorul care se îndeletniceşte cu lucrarea cea sfântă şi sfinţitoare (despătimitoare) are prilejul să ierte neîncetat pe cel sau pe cei care îl sâcâie dinlăuntru: gânduri, imagini, amintiri, emoţii etc. Ce de apropiaţi vin din lumea internă taman la rugăciune!.... Dintr-o dată, deşi singur în cămara ta, te trezeşti într-o îmbulzeală sufletească de nedescris. Toată psihologia ta subiectivă parcă s-a pus în mişcare tocmai atunci! Ce faci în (ne)cazul acesta? Cum lupţi?
Prin iertare - după câte cunosc.
Astfel, ne-răspunzînd mesajului interior, neintrînd în dialog cu gândurile ( cred că e suficient să pomeneşti de ele la spovedanie) ci doar luînd un simplu act de prezenţa lor, îţi vezi de treaba ta, mai departe: continui să te rogi, suind călare pe-o lacrimă, pe-un suspin, pe un Doamne ajută-mi! ş.a.m.d...

P.S. Nu puneţi preţ pe aceste gânduri. Sunt doar păreri de psiholog (aproape) ieşit la pensie. În nici un caz nu mi-ar plăcea să fie considerate povaţă, sfat sau, Doamne fereşte, învăţătură duhovnicească. Opinie personală, cel mult - pe care, dimineaţa, recitind-o s-ar putea să o modific sau să o şterg de-a binelea.

Cred ca stiu sa raspund la intrebarea pusa de Tudor. Este atat de simpu! Dar atat de greu...
Se poate aduce in comuniune atentia externa cu atentia interna su cu atentia la Dumnezeu doar... tacand.
Tacerea este cea mai de pret dar si cea mai inaccesibila comoara.

Atentia este un factor mental care insoteste orice forma de constientizare.

Functia atentiei este aceea de a misca, dirija si focaliza mintea pe obiectul constientizarii.

Atentia este de patru feluri:


1.atentie nevoitoare

2.atentie rar-intrerupta

3.atentie neintrerupta

4.atentie spontana



In cazul atentiei nevoitoare mintea se straduieste sa mentina obiectul atentiei (de exemplu “prezenta Lui Dumnezeu”) dar il uita, cu intermitenta, intr-un interval relativ scurt de timp (10 min).

De fiecare data cand este pierdut obiectul atentiei este nevoie de reinnoirea efortului de refocalizare a mintii. De aceea se numeste atentie nevoitoare.


Atentia rar-intrerupta este o forma de atentie imbunatatita, superioara celei nevoitoare, care insa ramane afectata de ingreunarea mintii sau excitabilitate – fie pierde claritatea, fie aluneca prin interferenta altor ganduri.


Atentia neintrerupta este o forma de atentie in continuumul careia nu se mai manifesta niciun tip de obstacol, grosier sau subtil, - alunecarea mintii sau pierderea claritatii. Insa, este nevoie de un minim efort pentru pastrarea focalizarii.

Atentia spontana este perfecta, continua si fara efort.

Florin, poate că acum e timpul să ne spui ceva şi despre distractori, respectiv despre "imunitatea" atenţiei (sau a persoanei) faţă de aceşti distractori.
La prima vedere, s-ar părea că distractorii care acţionează la nivelul atenţiei nevoitoare sunt mai eficienţi (în sensul efectului lor perturbator) decât cei care acţionează în celelalte stadii ale dezvoltării atenţiei/persoanei/credincioşiei.
Cum e, de fapt, după cunoştinţele tale?
Ipoteza mea e că distractorii sunt din ce în ce mai puternici dar impactul lor e din ce în ce mai puţin eficient asupra rugătorului, pe măsură ce omul e săltat spre puteri de concentrare superioare. Temelia, însă, e nevoinţa. Adică renunţarea la preţuirea unor categorii de stimulări, mai exact asupra unor tipuri de nevoi (joase, gregare, pământeşti).
"Lasă toate ale tale..."
Dar poate omul să lase, dacă nu e ajutat? Dacă nu are om,
cum ajunge el în scăldătoare?....

De fapt, nu exista "distractori".

Problema consta in modul in care mintea noastra se raporteaza la stimuli.

Nu fosnetul frunzelor sau zgomotul strazii sunt "distractorii", ci insasi modul in care mintea noastra reactioneaza pe baza reflexelor psihice si conditionarilor anterioare.

Stimulii ("ispitele"), de fapt sunt foarte buni, pentru ca ne arata care este starea noastra de fapt, reactiva sau intelegatoare. Ne permit sa elaboram, sa aplicam corectii si sa verificam daca am invatat lectia.

Cele patru tipuri de atentii sunt patru stadii de evolutie a mintii, culminand cu "linistirea" -atentia spontana - (atentia permanenta la Dumnezeu fara efort). Aceasta atentie induce o suplete minunata a trupului si mintii. Daca mintea devine clara si linistita si trupul o urmeaza docil.

"Atentia nevoitoare" este inceputul "lucrului in via Domnului." Mintea este in acest stadiu neimblanzita, plina de ganduri, de frici, impartita, instabila, ca o flacara care se apleaca cu usurinta incotro bat rafalele stimulilor dinlauntru si dinafara.

Cand atentia devine spontana, adica este atinsa "Linistirea" stimulii nu mai au nicio putere asupra mintii. Aceasta ramane permanent in odihna, ca un ocean imens perfect linistit si limpede.
Metaforic, mintea este atat de puternica si adunata in ea insasi, incat apare ca "infricosatoare" pentru orice forma de distragere. Este ca un soare stralucitor care lumineaza in toate directiile. Nimic nu se poate strecura in ea fara sa fie descoperit si evaporat.

Sunt de acord cu ipoteza ta, cred ca asa este.

Linistirea este prima mare realizare duhovniceasca la care suntem chemati cu totii.

Urcusul contemplativ practic incepe cu aceasta bunatate sufleteasca extraordinara. Este mult drum pana la desavarsire, dar dupa ce am atins linistirea urcusul este mai usor, panta este mai lina si mai sigura.

Ca sa adunam mintea in ea insasi si sa o urcam la Dumnezeu, in mod necesar trebuie sa ne dezlipim de cele lumesti. Putini o pot face cu adevarat. Insa fiecare trebuie sa incerce, dupa puterile sale.

Linistirea este mai inainte de toate "harica".

Aceasta inseamna ca nu este suficienta o stabilizare a mintii pe un concept sau idee neutra. Mintea trebuie sa se indeletniceasca cu multe si felurite cugetari sfinte, pentru ca prin acestea curge nectarul de Sus. Doar harul are puterea sa tina mintea nemiscata si fericita. Cei care se nasc inzestrati de Dumnezeu nu parcurg in mod necesar etapa atentiei nevoitoare, cu putina rugaciune acestia pot atinge linistirea. Insa ei sunt exceptii.