Cat de importanta este parerea celorlalti despre noi
 

Hai sa vedem daca am invatat sa scriem corect ( pe un alt forum mi a-a blocat un thread pentru ca userii s-au aratat nemultumiti, ba chiar au facut caterinca de faptul ca postarea initiala a fost prea lunga ai fara suficiente paragrafe si cu prea multe emoticoane; de fapt singurele pe care le stiu sunt :) si :( sau (:, nu stiu care din ele e cel corect)

Asa. Sa revenim. Nu aveti impresia ca atunci cand nu puteti sa rezolvati o problema care tine de profesia dvs, sau de datoria dvs de : parinte, sot/sotie, fiu/fiica, vecin, administrator de scara, primar, etc, etc, lumea , cei care depind de asta, inclusiv parintii, fratii, sotii, copii dvs proprii, nu va cred pe cuvant ca problema nu depinde de dvs si/sau de profesia dvs sa o rezolvati, ci cred ca ori nu va dati silinta in deajuns, ori nu sunteti suficient de bine pregatiti profesional, ori nu vreti pur si simplu sa-i ajutati, ori va e lene, nu aveti chef, etc...

Nu vi s-a intamplat sa v-o tranteasca in fata chiar proprii copii sau sotia ca nu vreti sa le luati un anume lucru, sa le faceti o anume pofta, de exemplu?

Cand eram la facultate, stiti ce ne-au invatat profesorii de acolo? Daca aveti un caz care va depaseste si nu-l puteti rezolva, trimiteti-l aici, la noi, si in felul asta veti fi si impacati, si acoperiti ca v-ati facut datoria. Si daca nici noi nu-l putem rezolva, inseamna atunci ca chiar nu se poate :). Dar cati dintre clienti chiar saluta, apreciaza pozitiv felul acesta in care credem noi ca ne-am facut datoria? Cei mai multi vor spune " un incompetent, m-a pus pe drumuri. E in cardasie cu aia de-acolo, sa imi ia cat mai multi bani". Si apoi mai sunt si colegi care din mandrie nu fac asta...sa nu zica cumva clientul exact ce-am scris mai sus...
Stiti ce mi-au spus ulterior niste colegi de serviciu, e drept cu pregatire inferioara?
E drept ca mi-am ales foarte gresit meseria, pt ca eu de copil fiind, daca se imbolnavea sau murea chiar si in filme vreun om sau animal, plangeam de ma topeam :); normal ca ulterior, daca vedeam ca chiar se intampla lucrurile astea pe bune si culmea-nu pot schimba nimic ( ba mai mult, nici fostii profesori, ducandu-ma la ei sa le cer sfatul, au dat din umeri neputinciosi, spunanad ca nu se mai poate face nimic), va dati seama ca istoria se repeta...si atunci stiti ce mi-au zis colegii, si prietenii? Ca poate am avut pile sau am dat spaga ca sa intru la facultate si sa iau examenele...:(

Acesta parere a lor a fost alimentata si de alti colegi, care s-au oferit ei, increzatori, sa rezolve ce nu reusisem noi, insa, cum era de asteptat, s-a dovedit foarte curand ca au fost doar vorbe in vant :). Ce mai conteaza, importanta e prima impresie si charisma pe care o degaji, dand clientului speranta si incredere, fie ea si falsa...( cum bine a zis Oreste " spune-le adevarul 90%, si te vor adora; spune-le 99%, si te vor rastigni")

Parerea celorlalti iti este importanta, atat cat vrei tu si in masura in care
vrei tu, sa fie importanta.

Din pacate cel putin la noi in tara oricine s-ar pricepe la orice mai bine decatcei in cauza ( primarul, presedintele, antrenorul nationalei :)... daca ar intra Dorel pe teren, le-ar arata el cum se joaca :))

Parerea celorlalti conteaza si pentru ca noi suntem lacomi de iubire. Dorim ca ceilalti sa inteleaga ce facem. Si in nici un caz nu dorim sa fim criticati,daca aceasta nu ni se pare drept. Caci intentiile noastre consideram ca au fost bune, si ceilalti le rastamalcesc.
Feedbackul de la ceilalti conteaza foarte mult ,caci ne da singura parere obiectiva despre noi.

Mecanismele se regleaza foarte fin,ce facem , ce reactii culegem, ce sentimente ne provoaca acestea, cum aplicam aceste sentimente in a ii intelege pe ceilalti.
Daca legam aceste lucruri si de Cuvantul lui Dumnezeu,care indeamna sa faci celorlalti ce ai vrea sa iti faca ei tie, gasim si legatura acestor lucruri aparent lumesti cu divinitatea .

Deci,ca sa mai si raspund la intrebare, parerea celorlalti e foarte importanta , dar nu in intelesul lumesc,pentru a iti paraliza capacitatea de reactie, si a te indeparta de tine insuti.
E importanta , pentru a te educa pe tine , pentru a iti educa rabdarea si intelegerea, pentru a iti intelege actiunile, pentru a ii intelege pe ceilalti prin prisma legii iubirii ,si nu prin prisma impulsurilor proprii

Personalitatea noastră, aşa cum o cunoaştem noi, intră în relaţie cu "personalitatea noastră percepută de altul". Când cele două poveşti despre noi (imaginea mea despre mine şi imaginea lui X despre mine) coincid sau se aseamănă, trăim o stare plăcută de consonanţă cognitivă şi afectivă. Când nu coincid, trăim o stare afectivă negativă de disonanţă cognitiv-afectivă.

Nu e vorba aşadar despre o "părere obiectivă", ci despre o imagine subiectivă, dar care ţine de subiectivitatea celuilalt, nu a mea. Natura oricărei păreri este subiectivă.
Faptul că "părerea" nu este a mea, că nu atârnă de voinţa şi dorinţa mea, nu înseamnă că ea are natură obiectivă. Ca natură e tot subiectivă (e a unui subiect, a unui om, a unui suflet, a unei minţi - deci e tot un "construct", o "poveste", o "imagine", o "ghicitură"), doar că ţine de subiectivitatea ta, nu a mea. Îmi eşti oglindă subiectivă, externă mie dar subiectivă, iar eu ştiu asta şi ţin cont de asta. Din acest motiv şi spunem uneori nepăsător - "părerea ta!". Nu credităm opinia cu atributul de "absolută".

Pe lângă aceste două sisteme de imagini subiective mai există însă:
- personalitatea mea aşa cum este ea efectiv (şi pe care voiesc sau nu să o cunosc deplin, pot sau nu pot să o cunosc, mă pricep sau nu, suport să o cunosc sau mă feresc)
- cunoaşterea deplină a personalităţii mele de către Dumnezeu, Cel care cunoaşte inima şi rărunchii omului.

Eu nu mă pot cunoaşte pe mine deplin decât prin Ochii lui Dumnezeu.
Cunoaşterea prin alţi oameni, însă, oferă uneori (deseori?) oglinde strâmbe. Mai degrabă dau de gândit, decât lămuresc corect şi deplin...

P.S. Un exemplu comic: fiica mea, fiind mulţumită că i-am adus bomboanele preferate, mi-a spus că sunt "bun", "cel mai bun tată din luuuume", ba chiar "tăticuţ"; fiul meu, supărat că nu i-am cumpărat o minge de fotbal, mi-a spus că sunt "rău", "hain, foarte rău tată". Pe cine să consider "obiectiv"?.....:)

Vedeti, asta spuneam si eu; elevii carora le-ati dat note bune ( pt ca au stiut lectia) au zis ca sunteti un profesor bun; cei pe care i-ati lasat corigenti, insa, pot spune ca tot dvs sunteti de vina pt acest lucru, ca nu i-ati invatat, nu le-ati explicat,'nu i-ati facut sa inteleaga ce trebuia...

Si apoi mai este si parerea obiectiva a celor indreptatiti, de multe ori exprimata in cifre : procentul de promovabilitate al elevilor la o anume disciplina, de exemplu...( intr-un context mai amplu : daca per global, tot liceul e praf la toate materiile, promovabilitatea la bac, de exemplu, e sub nivelul marii.....ori sunt toti profesorii, ori sunt toti elevii; daca insa majoritatea are rezultate bune la alte discipline, insa la matematica de exemplu, obtin cu totii sau un procent foarte mare rezultate nesatisfacatoare, ne putem gandi ca la materia respectiva nu sunt suficient pregatiti de catre profesori...)
Deci, se poate spune ca exista si o parere " obiectiva", a oamenilor, care, mai mult sau mai putin relativa, totusi ne influenteza destinele... Acea apreciere care e cuantificata in cifre, note, procente, calificative, uneori chiar din cele radicale gen admis/respins....

Cat despre cealalta parere obiectiva, cea absoluta, a lui Dumnezeu...pe ea as vrea si eu sa o stiu,'dar eu una cel putin nu cunosc nici o modalitate prin care as putea afla-o ...:(
Asa ca incerc mereu sa aflu pareri cat mai obiective de la persoane cat mai caliicate, abilitate, indreptatite, sa formuleze atare aprecieri, dpdv profesional, cel putin, insa nu prea am succes cu aceste demersuri, se pare, atunci cand incerc sa le fac ( ultima data am fost concediata pt asta :)). Cu toatr astea eu personal cred ca ar fi bine ca, periodic, sa ne fie verificate cunostintele tuturor, de catre un for superior profesional, si cat se poate de obiectiv, desigur; lucru care din cate stiu se face in cazul profesorilor, de exemplu ( si la noi se face dar mult mai subiectiv, doar in functie de participari la evenimente, etc...).
Acest demers il facem mai mult pentru auto-aprecierea noastra, ca sa stim daca intr-adevar stam bine sau mai avem de invatat.

Dar ce ne facem ca suntem in poate si mai mare masura influentati si de judecatile subiective ale semenilor?
Ale clientilor, de exemplu. Ce-l intereseaza pe client ca am primit un calificativ bun de la mai marii nostri, daca el este nemultumit de serviciile noastre ???
Daca patronul, angajatorul, mai ales daca este de alta profesie decat noi,nu este multumit de incasari...iarasi, aceeasi situatie ....
Daca ai nostri, acasa, nu sunt bine hraniti si intretinuti,nu le ajung banii pe care ii castigam, pe de o parte' pe de alta, nici nu avem timpul necesar sa ne ocupam de ei, credeti ca le va pasa, vor aprecia faptul ca la serviciu am fi bine apreciati de catre toata lumea, fie ei sefi, fie clienti, atata timp cat nu suntem si remunerati pe masura ? ( adica venim si tarziu acasa, si obositi, si fara bani :))
Acum, in functie de specificul muncii, se poate crea un conflict si la locul de munca : de exemplu, daca esti un doctor bun, si totodata milostiv, pacientii te vor aprecia foarte, ca ii ajuti si le faci bine cu bani putini sau deloc, insa patronii...nu tocmai :). Iar salariul ti se plateste din incasari, nu din "aprecieri pozitive " ale clientilor ( care norma ca-s multumiti daca scapa ieftin :)). Pe de alta parte, insa, daac si tu esti dispus sa faci munca voluntara, sa stai peste program fara sa ceri bani, sa te multumesti cu un salariu mic, atunci si sefii ar putea aprecia asta, pana la urma ( doar din putin se face mult, nu? ). Se stie insa ca si pt economia personala este mai bine sa obtii mai mult cu efort mai putin, decat invers :) :) :) ; altfel, este posibil chiar ca homeostazia propriului organism sa fie afectata de randamentul energetic negativ ( adica daca cheltui, cosumi energie mai mult decat acumulezi), si sa te imbolnavesti si sa functionezi din ce in ce mai prost si mai neproductiv, si pt tine, si pt firma,, si chiar pt client :(

Desigur ca pentru toate astea iti vei primi rasplata de la Dumnezeu, in ceruri, insa pana ajungi acolo, nu te " mananca sfintii", cum spune zicala, ci proprii copii.....

Te-am atins pe teritoriul tau:P
Cred ca stiintific ai dreptate,suntem o suma de subiectivitati,si nimeni nu e mai obiectiv ca altul.
Dar eu vorbesc din alt punct de vedere,de aia cred ca am si exagerat dreptatea celorlalti.
Vorbesc dpdv al respectului parerilor celorlalti ,al nevoii mele foarte mari de dialog,de feedback. Din acest punct de vedere , am considerat aproape obiectiva parerea celorlalti.
Adica sunt constient ca atat de mult ratacesc in opiniile mele despre mine,atata mandrie am,i ncat ,parerea celorlalti e aproape litera de lege,care sa imi spuna ca am deraiat .Si am avut norocul sa constat ca de cele mai multe ori le-am dat dreptate ulterior ,la observatiile care mi le-au facut.
Un alt exemplu : vedem oameni asa prinsi in inchispoarea gandurilor lor, cu problem asa mari pentru ei,care celorlalti le par ridicol de simplu de rezolvat , incat putem spune ca parerea celorlalti e obiectiva ,caci el in cauza e coplesit,nu mai are discernamint. Daca pur si simplu ar sta 1 minut sa asculte si sa inteleaga ce zic ceilalti, sa poarte un diualog cu ei , ar avea o gramada de revelatii despre el insusi
Sunt de accord insa si ca nu trebuie sa exageram cu a face ce zic ceilalti,sa ne urmam drumul nostrum, pentru ca ceilalti, au si ei propriile deraieri,si sunt la fel de rataciti ca noi
Aici e arta de fapt :sa ignori ceea ce e ballast intr-un om, sa il acceopti si asa, dar sa te fersti de a ignora defectele tale care ti le spune. Oricat de usuratic ar fi un om, sa te feresti sa ignori opinia lui despre tine ,caci si Dumnezeu a vorbit prorocului prin gura unui magar.
Ignora pacatele lui,dar nu ale tale. Caci astfel poti ignora o sansa imensa venita de la Dumnezeu de a te cunoaste ,cat in 10 ani de singuratate nu ai face-o.
Oamenii din jur,sunt oglinzi deschise ,pe o parte pline de negreala , dar pe cealalta parte transparenti ca argintul ,pentru ca suntem finite sociale,si nimeni nu e lasat sa rataceasca singur,ci e ajutat prin toate caile.

Cat despre copii tai :) ia-i in serios pe amandoi . Esti si un tata bun si un tata rau . Doar cand vei auzi de la ambii ca esti un tata buin,chiar esti. Pentru ca daca baiatul ti-a reprosat ca nu I-ai luat mingea,aceasta poate ascunde o carenta de comunicare cu el din trecut in care nu i-ai explicat ,ce inseamna banii . si ca tu nu ii fabrici la imprimanta . E bine sa comunicam cu ei cat mai mult , ca sa fim mereu pe aceiasi lungime de unda cu ei,exact ca si cu niste oameni mari.
Bineinteles ,mizez ca nu vei lua ce am zis ca pe o observatie,ci doar ca pe o ipoteza,caci nu am de unde sa stiu eu relatia voastra.
Am vrut doar sa sublinbiez ca nu e bine sa ignoram nimic din ce ne priveste , si sa ne intrebam daca cumva nu e adevarat

:::::::::)

1) Dumnezeu nu are păreri. Dumnezeu cunoaşte, e Cunoaştere, mai exact Iubire.
2) "Părerea" lui Dumnezeu este cea mai ... subiectivă dintre toate. Dumnezeu e Subiect, e 3 Subiecţi (Ipostasuri), 3 Persoane.

Persoana nu poate avea păreri obiective ci, întotdeauna, subiective.
Putem afirma fără teamă "Din punctul de vedere al lui Dumnezeu...". Fără nici o teamă că greşim. Oare e posibil ca Dumnezeu să nu aibă un punct de vedere? Unul diferit de al meu, de al dvs. etc.? Sau consonant, uneori?
Domnul nu Se supără când Îl facem "subiectiv". Şi-a precizat deja "opinia", "punctul de vedere". Unde? Când? Aflăm din Scriptură, printre altele. Din toată Scriptura.

Dumnezeu este subiectiv. (Uneori e chiar "gelos"..., în Subiectivitatea Lui...)
Din fericire!
Altminteri nu am putea întreţine cu El o relaţie interpersonală, nu i-am putea spune nici Tată nici Tu.

Cred ca toti oamenii, atat in ipostaza de parinte cat siin cea de copil, ( cea prpriu-zisa, nu cea denumita asa n AT) traiesc in subconstient cu teama de a nu mai fi iubiti si de a fi parasiti, abandonati de cei care ii iubeau, oferindu-le totodata o oarecare protectie. Si copiilor le e insuflata de parinti aceasta teama ( de a nu mai fi iubiti si de afi abanonati de parinti daca nu sunt/fac ceea ce trebuie, sau ce le cer acestia ), dar si parintii la randul lor au in suflet aceasta teama, ca copiii nu-i mai vor iubi si-i vor parasi, cand se vor face mai mari, daca nu le dau ceea ce vor sau nu ii lasa sa faca.....( lucru pe care copilul de multe ori il simte si devine santajist...)

Totusi, recunosc ca dincolo de teama asta ancestrala de a nu dezamagi pe parinti si dea a nu cadea din dragostea lor ( probabil mostenita inca de la protoparintii nostri alungati din rai), in rest, in tinerete, nu mi-a pasat prea mult de parerea celorlalti despre mine, nici chiar atunci cand mi se atragea atentia, si ar fi trebuit...am mers mult timp pe principiu cine ma place sa ma ia asa cum sunt...desigur, atata timp cat fac ceea ce trebuie, imi fac datoria si nu comit nimic chiar imoral...insa in special chestiile care tineau de fizic, sau de comportament, nu m-am grabit sa le corectez cand mi s-a atras atentia ( de fapt nici nu stiam pe cne sa ascult in aceasta privinta - pe parinti si bunici, care erau mai de moda veche, sau pe cei de varsta mea ???), am facut cum m-a taiat capul, crezand ca oricum nu conteaza im arati si cum vorbesti si te porti, si astfel am ajuns pe neplacul...tuturor :). Poate daca ascultam, eram si eu acum o " doamna":). Ca sa nu mai zic ca nici pe barbati nu i-am ascultat, m-am simtit jignita cand au incercat sa ma corecteze, mai ales atunci cand sfaturile lor erau in contradictie cu ale parintilor si bunicilor; darvsi cand acestea, la un moment dat s-au suprapus ( cand am constatat cu stupoare ca principiile pe care le consideram demodate ale bunicii inca mai sunt dorite si de barbatii din secolul asta - nu ma refer neaparat la cele de conduita morala, sa nu minti, sa nu inseli, sa nu preacurvesti, ci la cele de subordonare a femeii de catre barbat - sa te scoli inaintea lui, sa-l astepti cu masa pusa, sa-i pui in farfurie, etc, si mai ales sa nu te plangi niciodata ca esti obosita sau bolnava, pt ca te va crede slaba si neputincioasa si-ai va cauta o amanta- ceea ce mis-a parut absolut outraging - atata timp cat amandoi muncim cot la cot )

Asa ca pana la urma, in cazuk meu cel putim, teama de abandon, desi inca prezenta ( uneori luand proportii dezastruoase) nu a fost totusi productiva, deoarece chiar si asa, temandu-ma in permanenta, tot am reusit sa ii dezamagesc pe toti. Acu, insa nu ma mai incalzeste cu nimic ca mi-am dat seama ca tot acest timp, si parintii s-au temut sa nu ma piarda, dem-au lasat pana la urma sa fac ce am vrut, ca tot am plecat si i-am lasat, pana la urma, si nu pt ca mi-ar fi facut ei ceva, ci pt ca asa e datul firii, copiii sa plece de langa parinti, la un moment dat... asa ca nu stiu teama asta cat e de buna sau daca nu cumva e chiar toxica .... Sunt si ipoteze care sustin ca si unii soti aplica strategii asemanatoare, de a-si face partenerii sa se creada neputinciosi si in pericol de abandon, tot deteama de a nu fi ei insisi abandonati...( oricum nu stiu insa la ce-ti mai foloseste sa afli ca sotul sau sotia te-a persecutat si umilit tocmai pr ca avea nevoie de tine, nu cred ca mai ajuta la ceva...chiar si daca sustine ca a facut-o din dragoste...ca teama lui/ei ar fi provenit din prea multa dragoste ...si candma gandesc ca era o vreme cand nu gustam si n ntelegeam, mi se pareau idiotenii, romantismele astea gen "Othello"..si nici acum nu cred ca aceasta este modelul autentic de dragoste adevarata, asa cum a lasat-o Dumnezeu, ci o dragoste pervertita, cam ca cea pe care a avut-o Cain cand l-a ucis pe Abel ca sa ii fure jertfa pe care o adusese ( sau urma sa) lui Dumnezeu, si sa nu ramana el mai prejos.....

@fallen

E bine sa nu ignori parerea celorlalti caci ea ascunde un sambure de adevar.
Asa cum ai intuit,ceilalti erau meniti in viata ta,tocmai ca sa te corecteze,sa te faca mai deschisa.
Dar e bine sa alegi parerile care ti se par dezinteresate, nu cele de la oameni care vor ceva de la tine. Cei care te vor si te iubesc,pot devein posesivi, caci nu stiu sa iubeasca dezinteresat, si atunci parerea lor nu iti mai e asa folositoare, caci de fapt vor sa isi linisteasca aprinderea lor ,si nu sa te ajute dezinteresat pe tine.
Dragostea adevarata nu e posesiva, caci stie sa lupte impotriva patimei proprii si sa identifice mereu doar nevoia celuilalt. Dragostea adevarata stie sa dea persoanei iubite exact de ceea ce are nevoie

Nu iti fa prea multe reprosuri sau prea multa deznadejde. Toate trebuiau sa se intamople asa cum s-au intamplat,daca asa ai simtit. Conteaza de acum inainte ce faci,si cum folosesti increderea care e bine sa o ai in tine. Sa iei de la oameni-prieteni atat cat trebuie,si sa te feresti de oameni-sugativa, si sa astepti ca planul lui Dumnezeu sa se dezvaluie in tine.
Trebuie sa te iubesti asa cum esti,si sa il astepti pe Dumnezeu in liniste .
Caci Dumnezeu nu are nevoie nici de cei care se baga sclavi altora,dar nici de cei care isi sunt suficienti lor insisi. Are nevoie de ceea ce simtim,si sa fim deschisi ca sa putem sa ascultam vocea Lui.
El nu a fost in afara ta tot acest timp,ci a fost mereu cu tine , tu trebuie doar sa constientizezi aceasta,si de acum,sa il cauti pe El in viata ta, si sa nu mai fii asa atenta la cum se incrunta lumea

Teama de abandon se manifestă prin anxietate şi dependenţă. În primul rând.
Cred că terapia forte la îndemâna fiecărui om este de a orienta anxietatea şi dependenţa spre Dumnezeu.
Orientată spre Dumnezeu, anxietatea dispare şi lasă loc sfintei frici de Dumnezeu. Se transformă în ea, prin credinţă şi har. Frica lui Dumnezeu e puternic tămăduitoare pentru toate bolile spirituale şi ne e dreptar sau reper pentru practică. Ce alegi? Anxietate şi atacuri de panică SAU sfânta şi sfinţitoarea frică de Dumnezeu. Iată dilema!
Orientată spre Dumnezeu, dependenţa are un efect paradoxal: pe cât creşte, până la a face din om "rob al lui Dumnezeu", pe atât omul devine mai liber. Ai experimentat oare aceasta şi cu alte dependenţe? Dacă da, cu ce preţ?...
Peste toate, rodul acestui reframe este dorul după Dumnezeu. Cu cât e mai mare, mai viu, cu atât omul trăieşte mai deplin iubirea. Şi cum iubirea e sentimentul care înfrumuseţează cel mai mult, să nu ne mirăm că sfinţii sunt oamenii cei mai frumoşi...:)

Aşadar, indiferent sub ce formă apar, toate ale noastre sunt mânate de Păstor tot spre Staulul Lui. Totul e să nu ne răzvrătim prea mult. Fiul risipitor ajunge tot Acasă...

P.S. Mi s-a părut tare chestia cu furtul... Cain chiar vroia să îl fure pe Abel?....:)

Parerea celorlalti si teama de izolare sau de abandon nu se pot evita.
Omul este o fiinta sociala, nu traieste singur, in izolare, in afara de eremiti.
Si in manastire tot in comunitate traieste.

Nu poti evita parerile celor din jur pentru ca ti se spun si de multe ori lovindu-te, facndu-ti rau.
Si pe urma daca nu corespunzi esti izolat, scos din comunitate sau abandonat de o persoana.
Sunt probleme delicate si care nici nu se pot trata asa usor.
Si aceasta parere o aflam de la nastere si ne este impregnata: suntem doriti sau nu, suntem iubiti sau nu, mai intai de parinti si rude, mai apoi de societate. Pfui, si cand iti trantesc copiii direct si sincer parerea lor, atunci sa vezi!
Totul in viata este numai o comparatie si un schimb de pareri.


Nu inteleg cum "Ne putem cunoaste prin ochii lui Dumnezeu."
In ce fel?

Iar pe Dumnezeu fiecare il percepe in alt fel. Deci si asta este cam subiectiv...

Cred ca nu putem decat sa facem compromisuri. Este cea mai buna solutie (pana la un punct).

Ceea ce putem evita insa este judecarea vesnica a celuilalt. Ca judecam fara sa stim unele lucruri...

Pareri exista si subiective si obiective, de obicei in amestec si greu de diferentiat.
De ex. spui despre un medic ca e bun sau rau. Depinde din ce punct de vedere profesional. Cand il judeci ca om, prin prisma felului in care se comporta cu tine este ceva mai subiectiv si te priveste pe tine.
Cand il judeci prin prisma actului medical, atunci este mai obiectiv, caci nu te priveste numai pe tine ci si pe alti pacienti.

Si la profesori si la preoti sau monahi este la fel.
Exista profesori sau preoti/monahi aspri, care dau cu tine de pamant, te lasa corigent, sau te alunga, dar pe de alta parte predau foarte bine respectiva au mult har, sau tin slujbe frumoase. Si invers.
Fiecare om prefera un anume tip, cu care se potriveste.
Pe unii mai sensibili profesorii sau preotii, sau monahii mai aspri pot sa-i distruga din prima si sa-i piarda (chiar fiind oameni valorosi).
Pe altii dimpotriva...

Parerea celorlalti este importanta atunci cand stim sigur ca acesti ,,ceilalti" au un sistem de valori acceptat de noi (in concordanta cu credinta crestina, cu moralitatea etc.).

Ce ma fac daca daca ceilalti nu sunt de acord cu mine pentru ca nu am facut nu stiu ce compromis? Ce ma fac daca imi atarna o tinichea de coada spunanand un neadevar despre mine?

Eu cred ca trebuie, totusi, sa alegem cu grija persoanele de a caror parere tinem cont. Nu ne facem idol din nimeni, ci analizam obiectivitatea parerii fiecaruia despre noi. De asemenea putem gresi daca avem prea multa incredere in noi insine. Empatia e foarte necesara in vederea perfectionarii activitatii noastre.

Am facut o ciorba, ma uit daca aceasta este mancata cu pofta. Am facut ceva bun la serviciu, observ impactul raportandu-ma la oameni obiectivi si constiinciosi, nu la chiulangii care abia asteapta sa treaca ziua si care. ca sa-si justifice atittudinea imi pot spune: ,,Vrei sa-ti ridice seful/ sefa statuie? Mi-am cumparat o fusta lunga. nu ma duc sa-i cer parerea uneia care poarta minijup si nici uneia care poarta pantaloni. Si tot asa. Persoanele a caror parere conteaza pentru mine sunt acelea care au acelasi sistem de valori ca si mine.

Daca dintr-un grup acelea au apreciat munca mea, atunci celelalte trebuie sa se lase influentate de mine. Daca acelea imi dau de inteles ca am gresit, atunci eu trebuie sa ma corectez.

cu prima afirmatie sunt de acord (e frumoasa) dar pt. a doua afirmatie, cunoasterea prin alti oameni poate fi utila daca suntem receptivi
daca vrem sa fim mai buni...daca cautam Adevarul cu inima il vom gasi...ne vom cunoaste cu har de sus sau prin intermediul celorlalti dar tot cu ajutor de sus...

depinde ce sefi ai...sunt unii sefi care cu tot efortul depus si cu toata buna-vointa te cred potrivit sa faci munca necalificata desi ai si master international...cu cat esti mai amabil poti sa faci mai bine sarcini nedorite gen: curierat, munca necalificata,pot sa urle mai usar la tine cand sunt ocupati pt. ca esti amabil sau nu te enervezi, poti sa le dai un deget si sa-ti ia toata mana si sa nu astepti multumesc, etc.
daca ai veni cu niste cunostinte influente in schimb sa vezi apreciere...
sunt tot felul de persoane...

Pana la cunoasterea Adevarului, parerea celorlalti despre noi conteaza in masura in care putem identifica propriile imperfectiuni, si ulterior corecta.

Din acest punct de vedere, toti cei pe care ii intalnim in viata noastra sunt Instructorii nostri. Fiecare ne invata ceva, fiecare ne dezvaluie ceva despre noi insine, direct sau indirect. Fiecare ne preda o lectie de viata.

----

Insa, pentru cel ce cunoaste Adevarul, parerea celorlalti despre el insusi nu are nicio importanta.

Fie ca este apreciat, stimat, neglijat, respins sau admonestat - acestea nu au niciun ecou, nicio atingere esentiala in interior.

Cel ce este in Adevar nu mai poate patimi nici umflare cand este laudat si nici dezumflare cand este criticat.

Metaforic - este 'hranit de Adevar' /'primeste slava de sus'.

Observa/urmeaza conventiile ('ceea ce este al Cezarului'), reglandu-si conduita spre binele celorlalti.

-parerea lui Noica:

"Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte-te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a-ţi aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă prea mult." (Constantin Noica)

Parerea celorlalti despre noi nu conteaza
 

Nu am nevoie de parerea celorlati despre mine. Glasul propriei mele constiinte imi este de ajuns. Daca nu-l aud sau daca il ignor si voi tine cont de glasul lumii va fi o greseala. Pentru ca lumea e lume... Parerea lumii despre mine nu poate fi corecta. Citisem undeva o cugetare, nu stiu a cui:
Din 100 de persoane care vorbesc despre noi, 99 ne vorbesc de rau iar singura care ne ne lauda o face gresit.
Deci, cum pot ceilalti sa vada corect cum sunt eu? Cum pot vedea paiul din ochiul meu cei care au barna in ochiul lor.
Daca ma voi lasa influientata de parerea celorlalti despre mine, voi suferi fie de deznadejde sau de jignire (daca parerea e proasta) fie de mandrie (daca parerea e buna).

Ioan_Cezar are dreptate si il citez:
"Eu nu mă pot cunoaşte pe mine deplin decât prin Ochii lui Dumnezeu.
Cunoaşterea prin alţi oameni, însă, oferă uneori (deseori?) oglinde strâmbe. Mai degrabă dau de gândit, decât lămuresc corect şi deplin..."


Toata dreptatea noastra este ca o carpa lepadata inaintea Lui Dumnezeu.
Daca am asta in minte nu-mi mai trebuie parerea celorlalti ca sa-mi "imbunatatesc dreptatea" sau faptele.

Parerea celorlalti? Depind de parerea celorlalti cam in aceiasi masura in care si ceilalti depind de parerea mea. Nu pot sa spun ca nu-mi pasa fiindca ar insemna sa fiu egoist, infatuat, penibil in ultima insrtanta. Trebuie sa iau in serios si ceea ce cred ceilalti, dar acei "ceilalti", in principiu, inseamna cel putin "ceva", daca nu "enorm de mult"!

Parerea celorlalti in sensul daca le place sau nu de noi, daca ne considera frumosi, destepti, agreabili, etc, sa zicem ca nu conteaza foarte mult, pentru ca e foarte subiective si poate sa difere de la o persoana la alta ( desi, in general, cand devii dezagreabil, cam toata lumea care are de-a face cu tine e de aceeasi parere, la fel si cand devii ineficient, distrat, plictisit, recalcitrant, etc).
Insa ceea ce conteaza, cred, cel mai mult, este in ce masura suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si in ce masura reusim sa realizam acest lucru. Ca daca spun as vrea sa te ajut, dar mi-e lene sau nu stiu sau nu pot, nu prea mai ai nici un fel de credibilitate. Nu prin asta ne apreciaza si Dumnezeu? Dupa cum ne purtam cu semenii nostri, cat suntem dispusi sa ajutam, cat sunt ei de multumiti de serviciile noastre? Desi, iarasi, nivelul lor de " multumire" poate fi subiectiv, adica chiar daca noi consideram ca le-am dat ce si cat trebuia, lor poate nu le ajunge...si aici Dumnezeu ar trebui sa fie cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...dar asta ar trebui si noua sa ni se faca cunoscut cumva, dar cum ???
Sau, poate sunteam intr-o ata situatie de neputinta sau inferioritate: atunci cand stim, si toata lumea stie, ca alti colegi de-ai nostri stiu si pot sa faca mai multe decat noi, sunt mai potenti, mai capabili, mai dotati, etc. Sau alte sotii de asemenea pot face mai multe lucruri si mai bune, pentru sotii si copiii lor. Insa noi, fie nu stim, fie nu putem, ori nu ne incumetam, din lipsa de experienta sau documentare, sa facem anumite lucruri, ori poate chiar nu suntem de acord cu anumite lucruri ( in cunostinta de cauza nu suntem, nu sa zicem ca nu suntem pt ca nu ne-am documentat suficient in privinta respectiva, cum fac unii, daca ei nu stiu sau nu pot, zic ca nu e bine si nu trebuie sa se faca lucrul respectiv). Oare Dumnezeu ne va taxa pentru aceste neputinte si limite ale noastre? Sau doar daca am fi putut face mai mult, am fi avut aceasta posibilitate, dar ne-a fost lene sau frica? Sau daca nu am fost sinceri si am mintit, am zis ca daca nu putem noi, nu poate nimeni ?

Ideia de „parerea cuiva despre noi” are sensul de caracterizarea pe care ne-o fac altii, asa cum ne percep... In asta intra descrierea noastra, nu? (frumosi/urati, buni/rai, credinciosi/necredinciosi, destepti/prosti, amabili/badarani, hrarnici/lenesi, egoisti altruisti,etc), eu asa inteleg. Asa cum spuneam, eu nu imi modelez comportamentul in functie de parerea celorlalti despre mine. Poate ca sunt egoista, infatuata, penibila, asa cum spunea Mos-Neagu despre cei care nu tin cont de parerea celorlalti dar nici el nu poate fi sigur de asta. Vezi? el isi da cu parerea despre altii, dar nu poate fi sigur suta la suta ca are dreptate. Atunci la ce bun sa mai zica asta? :)

Despre masura de care suntem capabili si totodata dispusi sa ne ajutam semenii si masura in care reusim sa realizam acest lucru poate oricine sa aibe o parere, dar cine poate cu exactitate sa masoare aceste disponibilitati ale noastre? Doar Dumnezeu dupa cum bine ai zis. Deci eu nu tin cont de masuratorile nimanui asupra devotamentului meu social.

Dumnezeu este cel care apreciaza daca am facut bine ce si cat am facut, sau nu...iar asta ni se faca cunoscut cumva... In cazul meu, constiinta este cea care imi da neliniste ori de cate ori fac ceva rau. Chiar si in cazurile cand nu fac binele pe care as fi putut sa-l fac am mustrari de constiinta. Eu am mult de furca cu Constiinta mea. Nu ma slabeste deloc! Imi da neliniste sufleteasca chiar si cand sunt „doar” indiferenta.

Nu este sanatos sa ne comparam cu altii. Nici in bine nici in rau. Fiecare are masura lui.. Fara comparatii. Sti pilda cu fariseul si vamesul, nu? Vamesul se stia pe sine ca e pacatos, el nu se compara cu „fericitul fariseu”... Cand ne comparam cu unii mai buni decat noi putem sa alunecam fara sa ne dam seama in invidie. Sa nu fie! Toti avem un singur exemplu: pe Iisus Hristos.

Noi daruim limitat ,si faptele noastre sunt partial bune. Facem bine intr-o directie si stricam in alta. Dumnezeu insa ne a facut cunoscut cum ar trebui sa daruim : cu surplus,cu toata inima,cu o deplina intelegere a celuilalt , ca si cum ai fi tu in locul lui .Fara a te vedea pe tine in locul celuilalt nu poti darui deplin ,pentru ca nu poti fi autentic. De aceea porunca suna asa: iubeste pe aproapele ca pe tine insuti. Nu avem alt model de a intelege pe aproapele si nevoile sa, decat plecand de la noi insine si punandu-ne in locul lui. Asta inseamna sa intorcem intr-o directie buna dragostea fata de noi,si sa o folosim, pentru a intelege ca aproapele e la fel de important ca si noi.
Fara simbioza perfecta intre eu-tu- Dumnezeu ,daca omitem macar unu din aceste puncte,nu se poate realiza armonia poruncii divine :"Iubeste pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ,tot sufletul si tot cugetul tau,si pe aproapele tau ca pe tine insuti"
Nu poti iubi pe oameni fara sa iubesti pe Dumnezeu,
Nu poti iubi pe Dumnezeu fara sa iubesti pe oameni ,
Nu poti intelege pe oameni daca nu te pui pe tine in locul lor,
Nu te poti intelege pe tine daca nu te vezi si prin ochii celorlalti ,
Nu poate fi Dumnezeu in tine daca esti indiferent la ceilalti.

Sa ma pun pe mine in locul celorlalti, nu cred ca pot si nici ca vreau, intotdeauna....
Sa va dau un exemplu : ieri a postat cineva pe fb un mesaj care suna cam asa " 5 din 10 romani nu au toaleta in casa, si noua ne trebuie catedrala de 400 milioane". Ok, nici eu nu-s de acord cu construirea catedralei, desi ari fi frumos, pt ca e prea scumpa si statul chiar nu are bani pt asa ceva, e un lux pe care nu cred ca ni-l permitem acum, si poate ar fi o dovada de smerenie din partea noastra dacaam renunta la ea; insa nici nu cred ca e datoria noastra, a celorlalti membri ai societatii, sa le facem toalete celor care nu au... poate ca multi dintre noi ne-am nascut saraci si inculti, si ne-am ridicat prin propriile puteri, asa ca nu gasesc acum potrivit sa ma pun in locul celui care putea si el sa faca acelasi lucru, dar nu l-a facut....
Nu vad potrivit, de exemplu, sa fraternizez cu cel care nu si-a vacccinat animalele si acum ii mor, sau cu cel care a stat in carciuma si a baut in ajunul Cracinului si si-a amintit abia la ora inchiderii ca are catelul bolnav acasa de trei zile....bineinteles ca imi pare rau ca trebuie sa sufere bietele animale, dar mai degraba fraternizez cu ele decat cu dobitocii care sunt doar ei singuri vinovati ca au ajuns in situatia in care sunt...si nici nu pot sa mai faca mare lucru, chiar daca ar avea bani suficienti sa le trateze, pt ca se necesita un efort prea mare din partea lor, pe de o parte, si pe de alta, de multe ori e prea tarziu ca sa se mai poata face ceva constructiv... plus ca marea majoritate nici nu sunt dispusi sa asculte si sa faca ceea ce li se spune ca trebuie, pt ca e prea complicat...
Presupun ca daca betivul din ajunul Craciunului s-ar fi dus cu lacrimi in ochi la Cristos, cerandu-si iertare ca a zabovit atat in carciuma si nu si-a dat seama ca are o problema de rezolvat, l-ar fi iertat si i-ar fi vindecat dobitocul, insa noua oamenilor ne e cam greu sa facem asta, mie in primul rand pt ca la cat spunea ca ii e de rau, nu aveam ce sa-i dau de la farmacie, sa-i dea el acasa, iar la celor de la cabinete pt ca fiind ajunul Craciunului probabil voiau si ei sa plece acasa, nu sa stea toata noaptea la perfuzii sau sa faca vreo operatie de urgenta, pentru treburi dinastea exista doar cateva clinici deschise nonstop si dotate cu tot ce trebuie, insa nu poate ajunge oricine acolo, decat daca are masina si/sau bani de taxi, plus bani sa plateasca serviciul efectiv... in fine, e foarte posibil sa ajung si eu in situatia asta, la randul meu, nu pt ca as sta in carciumi, ci la mine la munca, sa ma trezesc ca mi se imbolnaveste catelul in zi de sarbatoare si ma uit la el cum sufera si moare cu zile, ca n-am unde/bani sa merg sa-l tratez, sau nu ma lasa ai mei sa incerc, zicand ca daca nu sunt eu in stare sa il vindec singura, nu se cuvine sa cer ajutorul altora si sa mai si platesc pt asta...de ce am mai pierdut atunci timpul sa invat daca acum nu stiu/pot sa rezolv orice situatie de genul, in timpul asta puteam sa facaltceva care sa fie mai util...deci, cum spuneam , nimeni altul nu evinovat pt alegerile noastre gresite, si nici nu avem o scuza cand spunem credeam ca o sa pot, dar... Acum nu va imaginati ca daca invatam mai bine si eram ma bine pregatita profesional, imi operam acasa singura catelul, sau il puteam trata si vindeca de orice ( nici daca eram medic de oameni, stomatolog, de ex, sau endocrinolog, nu puteam salva pe cineva de hemoragie interna, de ex), insa macar aveam relatii....insa mi s-a sugerat ca ar trebui sa-mi fie rusine de colegii care s-au descurcat mai bine decat mine si sa nu ma mai bag in seama cu dansii, ca probabil nici nu vor vrea sa ma ajute, daca voi avea nevoie, pt ca ma desconsidera( adica vor considera si ei, la randul lor, asa cum consider si eu despre cei care stau prin carciumi, ca merit sa-mi moara animalele pt ca n-am avut grija cum trebuie de ele...)

alte exemple de "pareri"
 

Am observat ca aici in zona unde lucrez multa lume pune mare pret pe parerea personala ( sau insusita, formata in timp sau preluata de la altii asemenea lor) si prea putin pe cea a celor avizati intr-o anume privinta sau alta. De multe ori parerea clientilor in legatura cu cresterea animalelor nu prea coincide cu e am invatat eu la scoala ; ori dansii si-au format aceasta parere sau au fost invatati asa de catre specialisti candva mai demult, ori sunt mai la curent cu noutatile decat mine, ori in acet cartier, regiune geografica, a functionat/functioneaza alta scoala veterinara decat cea la care am fost eu....pt ca prea sunt multe divergente s inexactitati.... In primul rand, parerea majoritatii este ca e mai bine sa te bazezi pe ce ti se spune, da, recomanda de la o farmacie sau magazin de animale, decat sa chemi sau sa vizitezi un veterinar. Asta ar putea fi un semn ca in zona nu prea au functionat, in decursul timpului, unitati de asistenta si oameni competenti - dupa parerea mea ; apoi, cei care au functionat, fie ca practicieni, unitati de asistenta sau farmacii, magazine, au inoculat , dupa parerea si cunostintele mele, niste idei care mie mi se par gresite, de fapt nu mi se par, doar ca nu coincid cu ce am invatat eu; acum insa e posibil sa fie gresit ce am invatat eu, sau sa nu fi inteles eu bine, defapt, nu ? Ca o paranteza, la fel se intampla si cu invataturile religioase : daaca intr-o zona sunt biserici multe si preoti buni, cu chemare, lumea imbratiseaza invataturile lor, daca insa sunt mai delasatori, lumea se duce la alte culte si secte, care le ofera solutii mai la indemana si care li se par mai avantajoase, chiar daca nu sunt cele pe care le stim noi cei care incercam sa ne insusim si sa practicam ortodoxia (" dreapta credinta"). Acum fiecare e liber sa aleaga credinta, doctrina pe care o urmeaza, dupa cum e liber sa aleaga medicina traditionala, allopata, sau pe cea alternaiva, sau nici una din ele :)...cine suntem noi sa stim ce e ( mai ) bine si ce e mai putin bine, asta numai Dumnezeu stie, nu ?

Părerile celorlaţi despre mine sunt indicii că aş putea fi într-un fel sau altul. Aceste indicii pot să le analizez, sau chiar să cer alte păreri, avizate, pentru a vedea dacă sunt corecte sau nu. Sau pot pur şi simplu să fiu mai atentă pentru a mă vedea pe mine însămi din acele puncte de vedere prin care semenii mă ajută să ridic întrebări.

Aşa că astfel de păreri sunt, sau pot fi utile, dar nu sunt autoritatea finală.

Hm! Tocmai mi s-a confirmat banuiala ca multa lume, pesemne, ma considera o persoana neserioasa, delasatoare, perversa, mincinoasa, etc, care pentru a face ceea ce trebuie sa faca ( datoria) trebuie sa fie amenintata.... Iar mie oamenii care ameninta imi creaza puternice resentimente fata de persoana d-lor, ndiferent cine sau ce sunt si daca sunt indreptatiti sau nu. Din pctul meu de vedere mi se pare ca in majoritatea cazurilor imi fac o nedreptate amenintandu-ma si dandu-mi ultimatumuri; mi se pare o atitudine destul de agresiva si necivilizata si oarecum " bully" , de hartuire a celor mai slabi, care pot fi supusi si pusi la punct, facuti sa se conformeze prin atare metode....
Adica in conditiile in care mi-am platit chiria in fiecare luna, cm tarziu pe 20 si asta pt ca asa am convenit de comun acord sa o fragmentam, nu mi se pare cel putin politicos sa ma ameninte ca ma da afara pt simpluk motiv ca acum la ora asta nu am banii si nu pot preciza exact data si ora cand ii voi avea pe toti pt ca depinde numai si numai de vanzare care-o s-o am...
In fine, poate ar fi trebuit sa ma obisnuiesc ca asta e stilul de operare al persoanei respective, teroarea, dar chestia asta mie imi induce o stare de anxietate intensa, pe moment, imi tremura picioarele, nu mai ratonex, ma balbai in fata clientilor, care nu se arata deloc ingaduitori, daca mai pica si alti furnizori ma compromit si-n fata lor ( probabil de-acum au cam inceput sa creada ca e melodrama ieftina asta ca am fost amenintata ca ma da afara din magazin si o sa vand la coltil strazii sau vor trebui sa isi ia marfa inapoi, asta dc nu mi-o sechestreaza cineva, probabil asa spun toti clientii cand nu au chef sau bani sa isi plateasca datoriile), insa majorotatea furnizorilor m imbarbateaza ca lasa ca ei au incredere in mine, ca stiu ei ca io platesc mereu, fac la un fel, pe dracu-n patru si imi onorez datoriile....
Probabil persoana respectiva recurge la acest stil ( metoda) fie din obisnuinta, ca stie, a observat ca merge, mai ales cu persoane ca mine, fie ca asa a fost si ea la randul ei obisnuita de cei la care e datoare, ori ca e stresata la randul ei in acelasi mod de catre acestia...oricum speram candva ca lumea civilizata nu recurge la asemenea strategii de agresivitate primara, pot spune, de comuna primitiva-ev mediu, in cel mai bun caz...
( ma tem ca nu cumva frica sa ma determine si pe mine sa adopt o atitidine asemanatoare: sa las vorba la sefi, pt weekend, ca daca nu imi lasa bani de chirie ( dansii obisnuiesc sa ia banii care se fac pe weekend, si vin luni dim si nu gasesc bani la magazin, inchid si ma intorc frumos acasa, si ii las sa se spele pe cap- sa se descurce dansii cu proprietarii :) - sper totusi ca nu voi proceda asa, desi ar fi usor amuzant, vorbind dpdv mai ceva mai sadic- sarcastic)

Nu te tulbura, linisteste-te si ai nadejde. Toate ni se intampla cu stiinta lui Dumnezeu, sub ochii Lui si daca El ingaduie aceasta inseamna ca intr-un anumit fel necazul acesta ne va fi de folos. El ne da si putere sa rabdam, ai nadejde.
Din cate mi-am dat seama nu ai o viata prea usoara dar gandeste-te ca sunt oameni cu probleme mult mai mari... Daca ai sti...

Bineinteles ca stiu ca sunt oameni in dificultati si neputinte mult mai mari, dar tocmai pentru acestia trebuie sa ne luptam noi ( unii cu altii, de multe ori) si/sau pt a nu ajunge si noi si ai nostri in atare situatii ( someri, muritori de foame, boschetari fara adapost, infractori, ori bolnavi, nebuni, etc)

Ma mai surprinde un aspect: dimineata inainte sa ,a sune proprietarul, a sunat un furnizor ca pleaca si el in concediu pana luna viitoare si ma roaga sa ii achit datoriile mai vechi pt ca altfel va fi si el luat in primire la venirea din co ca s-a intarziat prea mult....acum nu mi se pare prea fair, pt ca si el poate s-a lasat putin pe tanjala in ultima vreme si de cateva ori nu a ajuns la incasare ( fiind poate aglomerat, a alergat mai degraba la cei mai rau platnici decat la mine care stia ca platesc). Insa lucrurile nu au fost mereu asa.
Eu totusi as fi preferat sa il ajut pe el din 2 motive, insa nu stiu exact care:
1) m-a flatat faptul ca a vorbit frumos si increderea pe care mi'a acordat-o tinand cont ca la inceputul colaborarii am avut conflucte aprinse
2) teama de a nu renaste acele conflicte din trecut, cand aveam datorii mari la ei, nu aveam bani si venea mereu cu scandal, se certa si cu sefii mei, etc...desigur el avea dreptatea lui, dar nici noi nu puteam face mai mult ( cand am preluat magazinul de la doamna dinainte, era aproape gol de marfa, dar cu datorii la furnizori si bani in casa ioc, iar acestia de cum am venit m-au luat in primire sa le dau bani, iar vanzarea s-a prabusit brusc, clientii fiind socati ca numai era doamna aceea, etc...mi-a luat mult timp si efort sa restabilesc relatiile bune de colaborare cu furnizorii si acum mi-ar fi necaz sa se strice iarasi...

(3) oare e posibil sa fii dezvoltat o slabiciune pentru un anume particular personaj, si sa doresc sa ii fac pe plac? Mi se pare cam ciudat aceasta posibilitate, avand in vedere conflictele aprinse si intense pe care le-am avut la inceput; poate sa fi admirat tenacitatea lui, sau ce? Faptul ca si-a corijat atitudinea si a devenit binevoitor odata ce i-am dat ce voia? E corecta aceasta atitudine a lui, sau e una perversa?Care ar i posibila explicatie ca am ajuns sa simpatize un personaj care la inceput m-a terorizat? Fac si eu parte din categoria idioatelor atrase irezistibil de mitocani, oare? Sau tipul avea dreptatea de partea lui, si de-asta nu l-am urat forever?

Sunt sigura ca niciunl din cele 3 motive.
Dumnezeu v-a dat gandul cel bun. Si asa este corect, sa-i dati ceea ce ii datorati chiar daca el nu a facut asa la timpul lui.
Caci daca suntem corecti doar cu cei care sunt corecti cu noi nu facem nimic deosebit. Si daca iubim doar pe ce care ne iubesc nu e mare lucru...

5:46 Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
5:47 Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
5:48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.

Corect este sa nu tinem cont de slabiciunile personale si de ratacirile crizei varstei de mijloc ( care ne poate face sa indragim persoane de sex opus, eventual mai tinere decat noi), si sa ne stabilim ordinea prioritatilor, tinand cont ca chiria e " sfanta"( adica, absolut necesara, degeaba ai marfa daca nu ai unde s-o vinzi...), si furnizorii ar trebui sa stie asta..... nu pot insa uita ca tipul cu pricina mi-a spus atunci, in trecut, vand ne razboiam, o mare mitocanie, si anume ca pe el nu-l intereseaza ca trebuie sa platesc eu ( si ) chiria...zau, ia gandeste-te mai bine, fratiwhere, dar daca as i evacuata din acest spatiu si data viitoare nu ma mai gasesti aici? Unde mai vii dupa mine sa-ti dau banii???? Hai ca asta chiar ar fi tare funny :)!!! Cu toate astea, chiar daca a fost o mitocanie si o grosolanie crasa din partea d-lui, si nici macar nu a avut dreptate, totusi n-as vrea sa ii mai dau ocazia sa mi-o tranteasca din nou....

Mai am de asemeni o slabiciune pt toti angajatii acelei firme, deoarece am lucrat si eu acolo si stiu ca au niste sefi nenorociti, si daca le creez probleme vor suferi in primul rand cei de jos...cu toate ca calitatea serviciilor nu e cea mai satisfacatoare, am pus asta mereu pe seama suprasolicitarii, nr mare de cereri, volum mare de munca la putini oameni angajati/prost platiti...cam asta-i soarta acestei companii, toata lumea ii injura, nemultumita de servicii versus pretentii, atitudine, dar toata lumea are nevoie de ei, pt ca au produsele cele mai ieftine si cautate de clienti, pe acest considerent, desi de calitate mediocra, indoielnica ( cu unele exceptii, care sunt " revolutionare"), deci sunt un fel de " rau necesar" pt toata lumea din bransa si nu numai :)...
( desi poate ar trebui sa-mi revizuiesc atitudinea, gandidu-ma ca banii truditi cu greu de mine ajung in burtile acelui diavol pervers si oamenilor lui lingai, in timp ce angajatii nadusesc in incaperi si masini fara aer conditionat, vara la 40 grade, iarna fara incalzire, termoficare, apa calda, etc ( eu am lucrat i-n sectiile de productie, si ca agent vanzari, nu va spun nici cat de frig a fost pe 4 ian, cand ne-am intors dupa ce am fost fortati sa ne luam co sau fara plata cei care nu mai aveam, din motive economice, desi, culmea, multe sectii si angajati aveau de ingrijit organisme vii ( culturi bacteriene, chiar animale de laborator, etc) si au fost totusi nevoiti sa vina; nu va spun nici la ce temperaturi se ajungea vara in sectiile lipsite de ventilatie naturala, nici ce rabla de masina care a luat foc -evident din vina mea :)- mi-au dat cand m-au angajat la vanzari, nici ca m-au obligat sa ii fac casco din banii mei- noroc ca nu era mult pt asa o rabla, ba au zis ca dc vreau s-o iau acasa seara trebuie s-o cumpar, nic ca am tratat unul din cainii patronului cu medicamente de la farmacie ( manitol, aspatofort, etc) de vreo 40- 50 lei, cand aveam salariu 600 lei, si pt ca cainele in cele din urma a murit ( insuf renala), si nici nu era din favoritii d-lui, secretarei i-a fost frica sa-i mai ceara banii pe medicamente ...

In lumina acestor constatari, poate ar trebui sa nu mai promovez produsele lor atat de mult...desi eu o fac gandindu-ma ca fac un bine angajatilor in primul rand si apoi conducerii....tot timpul cat am lucrat acolo ni se spunea daca vrem sa ne fie mai bine sa punem osu la treaba sa muncim, sa producem si. sa vindem mai mult...o combinatie fecunda a capitalismului vulgar cu mentalitatea comunista adanc inradacinata in oasele batranilor dinozauri care mai erau ( "sa ne dam viata pt partid, p t patrie, pt comandantul suprem, etc...), tot dictatura pana la urma, oriunde s-ar incadra in timp, din antichitate si pana in zilele noastre, aceleasi principii si metode de abuz si subjugare....

Descrieti o situatie foarte cunoscuta si des intalnita. Asa este la noi, asa a fost mereu.
Daca nu putem schimba aceasta stare nu ne ramane decat sa ne obisnuim cu ea.
Va urez sa aveti rabdare si voie buna!

practic, in tara asta, in ultimii 24 de ani cel putin, angajatul lucreaza stict pentru imbogatirea angajtorului (mai ales cand e vorba de fabrici, comert etc.), deoarece angajatii sunt platiti muuult sub cat ar merita; culmea, un vanzator e mai prost platit decat cineva care sta la birou toata ziua, nu are stresul de a lucra cu sute de oameni pe zi, nu are stresul de a lucra cu banii - se pot face greseli- si are marfa la care sa fie atent sa nu ii "dispara" etc. Totusi, ei, la minein oras cel putin iau intre 700-900 lei, iar daca se fura marfa din magazin sau se intampla alte nenorociri, din salariul ala se mai trage si suma pentru plata pagubelor. Eu am platit la pagube la viata mea scurta de comert, ca mi-am promis ca nu voi mai lucra in comert ecat sunt la limita disperarii. Am platit sute de lei, zeci de pachete de tigari care "dispareau fara urma" luna e luna din magazin, am platit marfa care nu s-a furat in tura mea, etc. Dar...nu aveam cum sa dovedesc, fiindca nu existanici macar 1 camera de supraveghere; nici una macar. Si asa plateam luna de luna jumatate din valoarea produselor "care faceau picioare".

Hmm..., eu cred ca lipsa camerelor este intentionata astfel incat ingajatul
sa nu poate sa-si sustina nevinovatia, patronul obligandu-ul pe angajat sa plateasca
din buzunarul sau daunele.Si mai cred(e doar o speculatie) ca insusi
patronul pune la cale "asa-zisele" furturi, ca sa aiba motiv sa va ia
din salariu.Practic daca asa ar fi cazul, atunci patronul nu se alege cu paguba
(marfa fiind tot in custodia lui) si in plus se alege si cu bani de la angajati
pt asa zisele furturi(prin amenzi).S-ar putea sa fie o metoda a patronului
de a va baga mana in buzunar.

Am plecat de-acolo acum 1 an jumatate; de fapt, nu era angajatoarea, era colega noua. Am pus unele lucruri cap la cap si cam la concluzia asta am ajuns. Am avut minusuri in fiecare luna, nu in stilul celor care le aveam e cand aveam colega noua. Si sefa, in naivitatea ei (o cunosc e mult timp pe doamna) s-a gandit ca io fi eu, ca doar nu se poate ca o proaspat angajata cu nevoie imensa de loc de munca (are un copil de 7 ani - acum are vreo 9) sa o fure si sa isi riste jobul. Asa ca am iesit eu tap ispasitor. Inainte lucrasem cu fiica sefei (si atunci erau lipsuri la tigari, nu zic nu -presupun ca tot eu paream vinovata;fumam si eu si ea;) dar tipa (fiica sefei) era si destul de neatenta - i s-a furat si telefonul de langa ea, ea fiind dupa tejghea).

La asta s-a gandit si sotul, ca ar fi o metoda a sefilor de a ne baga mana in buzunar, dar eu, in naivitatea mea, prefer sa cred ca sunt oameni de omenie totusi.

Nu stiu de ce, dar tot ce poate fi bun si frumos in lumea asta si in viata noastra, paleste si se naruie atunci cand persoana cea mai draga noua, si de la care am dori sa ne iubeasca si sa ne aprecieze cel mai mult, respectiv sotul sau sotia, ne spune raspicat si cu patima, din suflet, ca ne uraste...
Poate ce care ati mai trecut prin asta intelegi ceea ce putem simti in asemenea momente....
Cum ajungem sa ne punem sincer intrebarea daca intr-adevar Dumnezeu ne ( mai ) iubeste, sau ne-a iubit vreodata, sau meritam sa ne iubeasca...sau asa cum am gresit si am reusit sa dezamagim, sa cadem din dragostea persoanei iubite, tot la fel poate am dezamagit si pe El...( ca ceva trebuie sa fi facut si noi rau, daca nu chiar foarte rau, gresit, fata de persoana respectiva, doar nu ajungea sa ne urasca degeaba, nu ???)

( ca sa nu mai amintesc ca si copiii ajung frecvent sa isi urasca parintii, si asta pe bine si cu motive temeinice, serioase, nu ca pe Ioan Cezar ca nu le-a luat bomboane...)

Nu are cum sa ne urasca din senin asa ,sigur am facut noi ceva .
De regula credem ca noi suntem buni si celalalt e rau ,cand ne nemultumeste ceva la celalalt.
Si de buni ce suntem ,il toleram ,il acceptam .
E posibil insa ca dupa un timp indelungat sa constatam ca si noi ii faceam rau celuilalt ,asa cum ni se parea ca si el ne face noua. Ca atata dreptate cat aveam noi cand consideram ca ne greseste acela cu ceva ,avea si el,care ne percepea in acelasi mod negativ pe noi.
Si era o simpla mandrie faptul ca ne-am considerat toleranti , caci de fapt eram razbunatori , si faceam la fel de mult rau celuilalt ,cat ni se parea ca ne face el noua.
Ura de care vorbiti ,care o simtim intr-o buna zi la celalalt, e de fapt propria noastra ura .
Daca nu intoarcem binele raului ,nu suntem mai presus de rau .

Foarte bine ca se construieste Catedrala. De 100 de ani ne tot zbatem sa o construim. In sfarsit o sa aiba si Patriarhul o catedrala, asa cum au toate celelalte patriarhii. Oricum, Catedrala noastra o sa fie paduche pe langa Sf.Sofia din Constantinopol. Plus ca, o gramada de oameni au fost angajati ptr. constructia ei.
Statul are bani, dar nu are cap.

Va indreb si eu asa, ati protestat si cand statul a construit o gramada de stadioane din banii nostri? Ati prostestat ca avorturile sunt din spitalele statului sunt sustinute tot din banii nostri? Ati protestat cand statul cheltuie sute de milioane pe autostrazi si nu au construit nimic?

Nu pe Catedrala se dau banii. Nu din cauza asta nu are statul bani.
*
Ortodoxia este dreapta credinta, nu vad de ce sa punem aceste doua cuvinte -dreapta credinta- in ghilimele. Dumnezeu stie ce vrea si ne-a si spus ce vrea El de la noi. Noi ne tot facem ca nu stim si ne dam cu parerea.

Of, din păcate treaba cu bomboanele nu e un nimic pentru copilaşul de 4-5 anişori... E o treabă foarte serioasă!
(Nu-ţi mai aminteşti din propria copilărie?)
Eu cred că un copil poate trăi la mari amplitudini emoţionale întoarcerea tatei (sau a mamei) acasă cu un mic cadou, întrucât acesta cred că reprezintă pentru copil semnul iubirii. Copilul e o fiinţă mult-iubitoare. Oferă iubire şi are mare nevoie de dragoste. A-i aduce bomboanele aşteptate de el înseamnă (din câte am priceput) că îl iubeşti, că s-a dovedit încă o dată dragostea ta pentru el. Iar a nu-i aduce bomboane, e, vai, semnul că nu îl mai iubeşti... Au nevoie de semne constante, pentru că acestea le conferă mare bucurie, mângâiere, simţământul de siguranţă şi ocrotire.

Am constatat că nuanţa asta apare şi la pedepse: copilul nu se supără că îl pedepseşti, dacă înţelege că asta ai făcut-o din iubire pentru el, ca să îl ajuţi. Ei au mare nevoie de dovezi concrete ale dragostei noastre, unele paradoxale (prin pedeapsă).

Uite, ca să înţelegi, cu oarece vreme în urmă nu prea aveam bani să trec strada. A durat ceva vreme, câteva luni, poate... Pe atunci era tare greu să vin acasă cu mâna goală. Copiii înţeleseseră situaţia însă cel care nu putea accepta eram eu. Îmi era atât de ciudă şi de ruşine că nu pot aduce acasă măcar o ciocolată mică pentru copii şi o punguţă de alune pentru soţie... Mărturisesc că a fost cumplit, m-am consumat mult, mult.
Şi am găsit o cale pentru a face rost de bomboane. Luam pâinea dintr-un magazin unde era mai ieftină cu 20 bani şi, din restul de la pâine puteam să vin acasă cu 2 sau unoeri cu 4 bombonele mici şi să le împart copiilor. Dacă ai şti cât se bucurau pentru acea bomboană învelită într-un plastic colorat!...... O singură bomboană, pentru ei însemna toată dovada iubirii mele întregi.
Acum poate înţelegi că lipsa acestor daruri poate însemna pentru copilul mic o adevărată catastrofă.
Când creşte mai măricel devine mai abstract, poate primi dovada prin privire, gest, cuvânt care încep să atârne mai mult în balanţa iubirii decât un obiect sau altul.
Dar când sunt micuţi, crede-mă: o bomboană preţuieşte cât Cerul... Zic şi ei precum regele acela din Shakespeare - dau un regat întreg pentru ... o bombonică de la mama şi de la tata.