|
Rânduri pentru tineri
VOINȚĂ ȘI CARACTER
-I- Fă-ți datoria! Aceasta e porunca morală care ar trebui să ne domine comportamentul. Pentru a ne putea conforma ei avem nevoie de voință și de forță. De aceea e necesar să ne străduim înainte de toate să fim stăpâni pe noi înșine. Trebuie să avem asupra corpului nostru, asupra minții noastre, asupra sufletului nostru și asupra faptelor noastre un control deplin. -II- Cum să devenim stăpâni pe noi înșine? Cum să rezistăm pornirilor iraționale, imboldurilor, ispitelor care ne asaltează? Cum să ne învingem tendința la lene, la delăsare a firii noastre? Prin formare și prin voință. Omul slab, pasiv, fără voință e jucăria frământărilor celor mai efemere și celor mai puțin raționale ale sufletului. Așa sunt toți cei stăpâniți de patimi. Mulți avem de dat prin urmare o luptă grea. Cel cu voință puternică, obișnuit să se stăpânească, va obține în această luptă o victorie imediată și ușoară. Cu timpul el instaurează în sine autoritatea incontestabilă a rațiunii, a înțelepciunii. Seneca spunea: „Dacă vrei să domini lumea, lasă-te dominat de rațiune.” Ce a spus Seneca se poate traduce pentru românul din secolul douzeci și unu prin: „Vei fi puternic și respectat doar dacă ești pe deplin stăpân pe tine, doar dacă rațiunea îți dictează faptele.” Prima condiție pentru a ne ridica e deci chiar aceea care ne permite să fim oameni buni și fericiți. Merită să facem efortul de a sacrifica multe plăceri de ordin inferior pentru a dobândi stăpânirea de sine, adică de a ne supune prin voință rațiunii. -III- Voința e o calitate esențială a omului. Singura ei rivală, ca importanță, e inteligența. O voință energică, constantă poate orice. Omul care are voință e cu adevărat liber. El e stăpânul său, al judecăților sale și al faptelor sale. El se supune total rațiunii sale. El se conduce după regulile pe care înțelepciunea i le-a impus. Printr-o voință fermă biruim patimile cu tot ce au ele rău, excesiv sau periculos nelăsând loc în noi decât pasiunilor nobile și generoase. E nevoie de o voință de fier pentru a fi oameni buni, pentru a fi cu adevărat virtuoși. Cu o astfel de voință putem atinge perfecțiunea oricare ne-ar fi defectele sau temperamentul. -IV- În viața de zi cu zi e bine să avem un set de reguli fixe de comportament ca să ne fie de ajuns un simplu act de voință pentru a lua o htărâre. Știm, de exemplu, ce înseamnă sobrietatea și evităm excesele la masă, băutura sau fumatul. Sunt numeroase provocările și ispitele care ne pot abate de la htărârile luate. Printr-un efort de voință trebuie să le îndepărtăm. Exercitarea zilnică a voinței în aceste lucruri mărunte ne va pregăti să acționăm când lucruri mai importante vor fi în joc. În treburile personale și în cele publice binele nu se obține decât prin voință. Voința e condiția primordială fără de care succesul nu e posibil. Voința produce efecte bune în toate. Nimeni nu poate sta în calea succesului și fericirii persoanelor sau Popoarelor care au dobândit puterea de a voi. -V- Omul fără voință, chiar dotat cu o mare inteligență, nu are decât o influență mică asupra propriilor condiții de trai. El trece prin viață ca o navă fără cârmă pe o mare agitată. Vântul și curenții îl poartă de colo colo până când valurile îl înghit. Oamenii inerți, lipsiți de vlagă și fără nici un fel de voință sunt din fericire excepții. Excepții sunt și oamenii cu voință tare, căliți pentru decizie și pentru acțiune. -VI- Ce poate o voință puternică o arată istoria. Toți marii oameni politici, toți marii comandanți au fost firi voluntare, tenace. Napoleon a fost înfrânt când s-a confruntat la Waterloo cu voința neclintită a lui Blucher și Wellington. O voință mai puțin puternică la unul dintre acești doi mari soldați și armata franceză ar fi învins. Nu e o ipoteză e un fapt evident. Careurile infanteriei engleze, zdruncinate de atacuri repetate, s-ar fi risipit dacă voința „Ducelui de fier” nu le-ar fi ținut unite. Blucher, mereu bătut de Napoleon, pus pe fugă de cavaleria franceză la Ligny, nu renunță la luptă, crede în victorie și când aude tunurile de la Waterloo pornește fără ezitare într-acolo. Geniul a trebuit să se plece în fața acestei duble tenacități. -VII- Când voința călăuzită de rațiune se manifestă continuu, când e activă, prezentă în om ea devine caracter. Un om de caracter e un om hotărât, ferm, curajos. Un astfel de om e tot ce poate fi mai bun și mai folositor în societate. Ce am spus despre efectele fericite ale voinței e adevărat și despre caracter. Caracterul e importantant atât pentru a face bine, pentru a deveni virtuos, cât și pentru a reuși în viață. Prin caracter ne formăm moral și intelectual și ne construim existența. Omul de caracter crește, devine mai bun, se perfecționează. -VIII- Între cele două căi care ni se deschid în față, calea binelui și calea răului, există o diferență. Calea răului e ușoară, e pe o pantă care atrage, e de ajuns să ne descurajăm pentru a aluneca rapid în abis. Calea binelui e mai grea. Pentru a o parcurge e nevoie de un efort susținut, de o voință perseverentă, într-un cuvânt e nevoie de caracter. Efortul de a deveni mai buni, combaterea defectelor și viciilor noastre, a înclinațiilor de care e cazul să ne ferim, a patimilor pe care trebuie să le stăpânim e o lucrare zilnică niciodată terminată. Acesta e binele pe care ni-l facem nouă înșine. Mai e un bine la fel de folositor, binele pe care îl facem celorlalți prin sfat, prin exemplu, prin vorbă și prin faptă. Omul cu caracter ferm nu renunță niciodată la această sarcină nobilă și frumoasă. El o îndeplinește conștiincios, metodic, condus de rațiune și sub presiunea voinței sale. El consideră, ca împăratul filozof, că ziua în care nu a fost folositor aparoapelui e o zi pierdută. -IX- În lupta pentru existență omul cu voință energică reușește mai bine decât oricare altul. El e înarmat pentru a lucra în folosul său și al semenilor săi. Caracterul contribuie mai mult la realizarea fericirii decât inteligența sau averea. Cine vrea să reușească în viață trebuie să-și dorească un caracter puternic, restul va veni de la sine. Caracterul se dobândește prin cultivarea voinței, curajului și a virtuțior virile. Cu cât vom avea mai mulți oameni de caracter cu atât va fi mai bine pentru Țară. României nu-i lipsesc oamenii de caracter. Să avem totuși grijă! În viața publică oamenii de caracter nu sunt priviți cu ochi buni. Inteligențele și talentele, treacă-meargă, sunt suportate un timp. Oamenii de caracter sunt însă dați la o parte. Inutil de insistat asupra pericolelor pe care astfel de năravuri politice le generează. -X- Există în român o voință fermă, o energie extraordinară, un resort puternic care prin lipsă de grijă și de cultivare rămân nefolosite și inerte. Omului cel mai bine dotat fizic i se atrofiază mușchii, îi slăbește corpul dacă nu face mișcare sau dacă nu muncește. La fel se întâmplă și cu însușirile morale. Cultivarea însușirilor morale trebuie să fie principala noastră grijă. Pentru a obține rezultate, pentru a avea voință, e obligatoriu să ne consacrăm acestei activități cu hotărâre și cu statornicie. E nevoie să ne exersăm voința fără încetare, fără odihnă, s-o folosim pentru propria noastră perfecționare și totodată în întreaga noastră existență. Țelul e de a face din noi oameni de caracter, stăpâni pe ei, capabili să-și făurească propria fericire și să-și slujească Țara. Dordea Cosmin |
DATORIA
-I- Voința e un instrument extrem de important. Ce se poate realiza cu ajutorul voinței? Binele, adică ce trebuie făcut, datoria. Să-ți faci datoria… Poate fi ceva mai frumos, mai nobil? Expresia sună grav. E imposibil s-o explici fără s-o asociezi cu dârzenia, curajul și eroismul. -II- Definirea datoriei e dificilă. Avem sentimentul datoriei în noi și ne-ar fi greu să-l descriem. Spunând, așa cum am învățat, că datoria e „ce ne obligă legea și conștiința să facem” și „un îndemn categoric al rațiunii, un principiu de acțiune bazat pe legea morală” spunem de fapt ceea ce cuvântul „datorie” exprimă singur clar și puternic. Ideea de datorie e înnăscută în om. E la fel de firească, la fel de ancorată în el ca sentimentul iubirii. Omul bun, omul de caracter e gata întotdeauna să-și facă datoria. -III- E adevărat că în multe situații e mai ușor să-ți faci datoria decât s-o cunoști. Trebuie deci să învățăm să ne descoperim datoria. Datoria ne e dictată în parte de legi, în parte de rațiune și de conștiință. Îndatoririle pe care legea le impune sunt îndatoriri elementare, esențiale, acelea a căror îndeplinire e necesară existenței societății. Să nu ucizi! Să nu furi! Copil, cinstește-i și respectă-i pe părinții tăi! Soț, fii credincios soției și ajut-o! Tată, hrănește-ți, întreține-ți și educă-ți copiii! Astfel sună regulile de comportament pe care le găsim în legi. Să ne conformăm lor înseamnă să dăm dovadă de onestitate. Morala impune îndatoriri mai numeroase, mai înalte care nu se află în legi. Ele nu sunt scrise, codificate ca obligațiile legale și nici nu au cum să fie. Totuși se pot formula niște reguli morale. Există un cod al datoriei limpede, precis ale cărui precepte trebuie să le avem mereu prezente în minte pentru a ne călăuzi comportamentul fără ezitări, fără prea multe deliberări cu noi înșine. În cazurile excepționale, care cer o analiză rațională atentă și un examen de conștiință, e bine să ne conformăm regulilor general admise dinainte și imuabil păstrate. Aceste reguli au reieșit din examinarea îndatoririlor specifice omului, s-au verificat în timp și sunt baza morală a vieții. Ele trebuie să fie comune unui întreg Popor, dacă acesta vrea să joace un rol în istorie și să aibă un destin demn. -IV- Piedicile în calea îndeplinirii datoriei sunt în principal interesul personal împins până la egoism, sentimentele, pasiunile, lenea și lașitatea. Interesul e dușmanul cel mai periculos al datoriei. Trebuie să evităm ca el să ne determine hotărârile. Asta nu înseamnă că interesul trebuie interzis ca mobil al faptelor noastre. Ar fi absurd și imposibil. E firesc, e necesar, e legitim să ne preocupăm de interesul nostru. Dar urmărirea exclusivă a interesului propriu nu poate deveni o regulă. Morala interesului e periculoasă pentru Națiunile care o acceptă. Binele nu poate exista fără o morală a datoriei. Interesul trebuie subordonat datoriei. Nu poți lucra cu folos pentru tine când nu te gândești decât la tine. Nu vei fi mai fericit neglijându-ți datoria sau sustrăgându-te ei. Omul înțelept, virtuos nu se lasă dominat de egoism. El își face datoria fără ezitare. Sentimentele și pasiunele trebuie să fie și ele subordonate datoriei. Sentimentele, chiar cele mai generoase, nu pot fi îndrumătoare sigure, ele trebuie controlate de rațiune. Pasiunea trebuie de asemenea controlată de rațiune. Această mișcare a sufletului, adesea violentă și irațională, se poate opune obligațiilor noastre morale. Omul de caracter e stăpânul pasiunilor sale. Omul slab e jucăria lor. Acesta renunță la datorie pentru pasiune și ajunge astfel la degradare morală și la catastrofă materială. Să luăm două cazuri ca exemplu. Cercetați ce i-a îndemnat la infamie pe bărbatul care și-a părăsit Familia ca să trăiască cu vreo femeie ușuratică sau pe politicianul care și-a trădat Țara. Veți descoperi cu siguranță că ambii s-au lăsat pradă unor pasiuni josnice uitând de înțelepciune, de prudență sau de datorie. Acela care alege pasiunea în locul datoriei își primește pedeapsa într-un fel sau altul. Dar nu din cauza pedepsei sigure, inevitabile, se impune să avem un altfel de comportament. Trebuie să ne facem datoria pentru că doar așa ne va fi bine cu adevărat. Nici un alt argument nu e egal sau superior acestuia. Lenea, lașitatea nu sunt obstacole de neglijat în calea îndeplinirii datoriei. Să-ți faci datoria, o datorie pozitivă, cere de cele mai multe ori acțiune, activitate, riscuri. Efortul pentru îndeplinirea datorei îi deranjează pe apatici și pe fricoși. De ce să te obosești acționând când poți să te odihnești? De ce să riști? Să nu faci nimic e atât de ușor și de plăcut! Dacă voința nu luptă, nu se impune, lenea, lașitatea înving, iar datoria sucombă. Omul de caracter nu cunoaște lenea, sau frica. El ar roși, dacă nu și-ar face datoria chiar și în cele mai mărunte lucruri. Un act de lașitate din partea lui ar fi de neconceput. Lașitatea înjosește. Și totuși lașitatea se întâlnește destul de des. Poate că din cauza lașității nu ne facem de cele mai multe ori datoria. Dacă îndeplinirea datoriei presupune în unele cazuri pericole, acesta nu e un motiv pentru a da înapoi, dimpotrivă. Tebuie să ne facem datoria hotărât, curajos, orice ar însemna asta pentru noi. Pericolele dau noblețe faptelor noastre. -V- Legea datoriei e imperioasă. Respectarea ei indiferent de consecințe e obligatorie. „Să ne facem datoria și zeii ne vor ajuta”, spuneau spartanii. Da, să ne facem datoria mereu, orice ar fi! E o obligație morală ineluctabilă, dacă ne dorim binele ca persoane și ca Popor. Orice s-ar spune cel care se achită de îndatoririle sale primește de la viață mai mult decât pot pretinde alții. Dumnezeu face întotdeauna dreptate. Datoria pe care rațiunea o dictează și pe care voința o pune în practică dă liniște conștiinței. E ceva sufletesc neatins de influențe extrioare. În practică datoria se umanizează, se diversifică, se pliază în funcție de feluritele condiții ale existenței noastre dând naștere îndatoririlor. Îndatoririle se împart și se subîmpart într-o infinitate de obligații după diversele manifestări ale vieții personale sau ale vieții publice. Acest aspect al existenței noastre indică două feluri de îndatoriri, îndatoririle omului și îndatoririle cetățeanului. -VI- Îndatoririle omului privit ca persoană sunt obligații pe care le are față de el însuși, față de Familie și față de ceilalți oameni. Adesea aceste trei categorii de îndatoriri se îmbină și se amestecă și doar nevoia de a le explica obligă la diferențierea lor constantă și la analiza lor separată. De altfel trebuie să ne îndeplinim aproape întotdeauna îndatoririle în același timp. Când ele nu se contracarează, nu se stânjenesc unele pe altele, e ușor. Dar de câte ori nu suntem confruntați cu obligații contradictorii, cu îndatoriri opuse! Dacă ne-am putea ierarhiza îndatoririle ne-ar fi mai ușor să luăm decizii când rațiunea și conștiința ezită. Nimeni nu a reușit până acum să impună o ordine, o subordonare a îndatoririlor. Sunt prea multe elememte umane care nu pot fi clasificate și calculate. Totuși bunul simț, logica și inima ne arată care ne sunt principalele îndatoriri. Datoria față de Patrie, care e întotdeuna prima, le pune în anumite situații în umbră pe toate celelalte. Îndatoririle față de Familie însele, dintre cele mai sfinte și dintre cele mai dragi, sunt eclipsate când Patria e în pericol. În astfel de momente tragice datoria e unică și indiscutabilă. România agresată, amenințată în ființa sa, în libertatea sa, e în drept să ceară copiilor ei întreaga lor energie, sângele lor, gândurile lor chiar. Nimic nu mai contează atunci în afară de ea. Salvarea ei devine principala prioritate. Apărarea Patriei e legea supremă. -VII- În timpuri normale conflictele dintre obligațiile noastre morale sunt dese și nu există o regulă pentru evitarea lor. Putem spune doar că îndatoririle noastre față de cei care ne sunt cei mai apropiați sunt în general cele mai presante, cele care trec înaintea altora. Datorăm membrilor Familiei noastre, conaționalilor noștri mai mult decât oricui altcuiva. Ceea ce-i trebuie unei Națiuni sunt oameni raționali, hotărâți, curajoși, care trec prin viață cu capul sus, mândri, avându-și datoria drept călăuză. Prietene, pregătește-te să fii omul de care România are atâta nevoie! Fă-ți datoria! Dordea Cosmin |
CURAJUL
-I- Îndeplinirea datoriei întâmpină în unele împrejurări dificultăți, rezistențe pe care nu le putem depăși fără curaj. Curajul e o virtute. În timpuri îndepărtate el era mai apreciat ca azi. Dacă-l aveai, aveai un renume bun și nimic altceva nu mai conta. „Bărbați viteji și femei virtuoase” se spunea pentru a caracteriza marile familii ale căror nume nu erau pătate de metehne omenești. Ar fi prea mult să credem că atunci curajul înlocuia totul. Ar fi absurd să credem că azi el e lipsit de importanță. Curajul e încă o virtute necesară. -II- Fără curaj omul rațional și dârz nu reușește. El rămâne neputincios în treburi importante chiar în momente grave și decisive. Nu toți ne naștem curajoși, se va spune, ține de temperament. E adevărat. Dar toți putem deveni curajoși. Curajul se dobândește la fel ca înțelepciunea și voința. Pe câmpul de luptă cei care se vor bate cu cea mai mare îndrăzneală sunt cei care inițial au fost foarte speriați. Turenne mărturisea că era mereu cuprins de spaimă la începutul unei lupte, chiar după douăzeci de ani de războaie. Cu un amestec de mânie și de ironie, marele soldat francez își făcea curaj astfel: „Tremură, trup, nici nu știi unde vreau să te duc!” -III- Adevăratul curaj rezultă din voința omului stăpân pe sine având sentimentul datoriei împins până la sacrificiu. Obișnuința de a avea curaj stimulează cutezanța. Să faci o primă faptă curajoasă, când pericolul e mare, ușurează după aceea manifestările de curaj. Cei care înfruntă violența mării și furtuna ca să ajute o navă în pericol își vor repeta isprava liniștiți și cu curaj. Soldatul, care tremură din toate mădularele în prima luptă, va intra apoi în foc și va privi prăpădul din jurul lui fără să se tulbure și fără să tresară. Ne putem exersa curajul în viața de toate zilele. Curajul căpătat în lucruri mărunte ne va ajuta să fim curajoși în cele mari, ne va permite la nevoie să mergem în întâmpinarea pericolului, a suferinței. Datoria ne inspiră curajul. Răsplata, părerea celorlalți, nu ar trebui să ne influențeze acțiunile. Să vrei răsplată, renume pentru o faptă bună în locul satisfacției date de datoria împlinită înseamnă să renunți la merit. -IV- Se spune despre un om harnic, care nu-și pierde timpul, care nu-și cruță puterile, că e curajos. Genul de curaj de care el dă dovadă e curaj adevărat, curaj pur și simplu. Curajul care însuflețește soldatul în luptă. Curajul care-l face pe omul inimos să înfrunte greutățile, obstacolele, pericolele. Curajul care ne determină să acceptăm fără ezitare, fără să ne lăsăm copleșiți, toate greutățile vieții, tot ce datoria ne impune, tot ce un sentiment generos ne face să suportăm fără să avem vreo obligație morală. Ca și curajul, lașitatea nu are nici ea nuanțe. Din lașitate fugim de muncă, de oboseala provocată de ea, sau fugim din fața dușmanului în luptă. Lașitatea ne face să refuzăm îndatoririle obositoare sau periculoase și responsabilitățile unei Familiei numeroase. Lașitatea e josnică și prostească. Lașul nu-și asigură nici siguranța, nici traiul. Ambele se câștigă prin efort, prin curaj. Soldatul care dezertează de frică are mai multe șanse de a fi ucis decât soldatul care rezistă dușmanului rămânând la post. -V- În afara curajului fizic și moral, există un curaj aparte numit curaj civic. E curajul omului trăind în societate, al cetățeanului. Cetățeanul curajos rezistă modelor, tendințelor sau imoralității și-și urmează calea pe care-l îndrumă rațiunea și conștiința sa. El își asumă, indiferent de risc, deplina responsabilitate a hotărârilor și faptelor sale știind că își face datoria. Când vântul rătăcirii suflă peste toți și există riscul de a i se ceda, cetățeanul curajos rămâne el însuși și-și urmează neabătut calea pe care și-a trasat-o. El iubește virtutea și urăște viciul chiar când viciul e atotputernic și virtutea batjocorită fără milă. El își pune în armonie purtarea cu ideile în care crede. Fapta la el e în acord cu cuvântul și cuvântul e în acord cu gândul. Curajul civic e cel mai greu de practicat și cel mai rar. Omul îndrumat de rațiune, animat de voință va avea curaj civic în mod firesc. El va fi curajos în sensul deplin al cuvântului. -VI- După cum spuneam, curajul e unul, nu are nuanțe. Aceasta se verifică clipă de clipă la indivizi. Dar unitatea curajului o întâlnim și la Popoare. Există Popoare active și curajoase. Există și Popoare lipsite de vlagă, inerte și lașe. Există de asemenea Popoare care au trecut din prima categorie în a doua. Coruperea ideilor și moravurilor, degradând indivizii, degenerează Popoarele, zdrobește în ele energia, resortul, calitățile native, viața. Dar un Popor își poate veni în fire, se poate ridica și redeveni ce a fost. Istoria oferă exemple în acest sens. Îndreptarea Popoarelor decăzute e prin urmare posibilă. Cine își vede amenințat Poporul de imoralitate, de lipsă de voință și de curaj nu trebuie să-și piardă speranța. -VII- Popoarele, așa cum sunt acum, se află pe diverse trepte ale scării virtuților umane. Unele sus în plină dezvoltare a tot ce face omul mare, frumos și bun, altele jos la limita abjecției imaginabile. Primele sunt Popoare caracterizate prin curaj, moralitate, mândrie și iubire de libertate. Ultimele sunt Popoare caracterizate prin apatie, prin imoralitate și prin lipsă de aspirații. La primele oamenii sunt viteji la locurile lor de muncă, viteji în lupta cu greutățile presupuse de creșterea copiilor, viteji pe câmpul de luptă. Un om harnic și un tată bun e și un soldat bun. Omul curajos e curajos în toate. La fel și Popoarele. Cele care au curaj în muncă și în viață, au curaj și în luptă și datorită curajului își împlinesc destinul. Ele sunt victorioase atât în munca lor cât și în război. -VIII- Conchide tu, prietene! Sunt sigur că vei vrea să devii curajos pentru ca România să fie puternică. Dordea Cosmin |
MUNCA
-I- Să gândești și să vrei nu înseamnă nimic, dacă nu acționezi. Acțiunea presupune crearea de bunuri, de valori și implicarea responsabilă în viața societății, adică muncă. Munca e necesară echilibrului moral și fizic al omului. Ea e chiar condiția existenței lui. Ea e, de asemenea, condiția existenței societății. Viața face din muncă o obligație materială. Legea morală face din muncă o datorie. Omul activ e folositor lui însuși, semenilor lui și Țării lui. România are nevoie acum mai mult ca niciodată de oameni activi. Națiunea noastră a acționat în trecut la fel de înțelept, la fel de energic și la fel de bine ca oricare alta. Stau dovadă două mii de ani de muncă, de luptă și de glorie. E important să ne regăsim dorința și voința de a acționa. Miza e progresul nostru ca Popor și dezvoltarea Țării. Doar prin acțiune continuă, hotărâtă putem avea succes, putem să ne jucăm cu demnitate rolul pe scena lumii. Pentru a ne ridica, pentru a fi din nou ce-am fost, trebuie să acționăm neobosit fără să ne descurajăm vreodată. -II- Acțiunea întreține și dezvoltă în noi forțele corpului și sufletului, ne asigură sănătatea fizică și morală. Acțiunea e activitate, viață. Apatia e stagnare, moarte. Acțiunea în toate formele ei intelectuală, morală, fizică e manifestarea a ceea ce se numește viață intensă, singura potrivită sufletelor mari, singura care merită trăită. Cine se simte predispus la inactivitate, la moliciune trebuie să combată această tendință altfel ea se va transforma într-o meteahnă care-l va împiedica să-și îndeplinească îndatoririle. Putem deveni activi prin antrenament la fel cum ne formăm caracterul exersându-ne voința. -III- Nimic nu se poate obține fără efort susținut. Să fim activi, să fim harnici, să ne facem bine munca! Munca e efortul rodnic și metodic, care creează, care transformă, care produce. Munca e prima și veșnica lege umană, care se impune în egală măsură tuturor. Ea înalță omul și-l înnobilează. Ea e o necesitate pentru mulți dintre noi. Ea e o datorie pentru toți. Munca a fost întotdeauna condiția existenței omului și instrumentul progreselor lui. Prin muncă, inteligență și curaj omul a cucerit planeta. Civilizația e rezultatul muncii umane. -IV- Munca asigură celui care o face o independență, o demnitate a vieții pe care leneșul nu le poate pretinde. Ea e o necesitate absolută pentru omul sărac. Ea e totodată o obligație materială și o datorie socială. Datoria de a munci o are și cel bogat, care profită de bunuri pe care alții le-au dobândit și i le-au lăsat moștenire. El trebuie să-și îndeplinească această îndatorire la fel ca săracul. La ce-i folosește Țării un om care nu muncește, care nu produce nimic? Câtă demnitate poate avea un asemenea om, câtă mândrie când știe că nu-și ajută comunitatea, că nu face nimic pentru a îmbunătăți climatul social și că nu-și aduce contribuția la opera de construcție națională? -V- Dacă tatăl are o fabrică sau o firmă de comerț e preferabil să-și asocieze copiii în muncă pentru a le da voința de a-i continua și dezvolta afacerea. Tinerii bogați, care nu au posibilitatea să urmeze calea părinților lor, și-ar putea folosi banii în Țară pentru a construi fabrici, pentru a deschide magazine, pentru a înființa exploatări agricole sau pentru pune în valoare zone cărora nu le lipsește decât capitalul pentru a deveni productive. Industria, comerțul, agricultura oferă posibilități nelimitate oricărei activități laborioase, oricărei acțiuni energice și independente. În industrie, comerț sau agricultură ne putem găsi toți un loc de muncă. Pentru cei care vor altceva există alte căi. Cercetarea științifică, arta, literatura, Biserica, Armata oferă bogaților și săracilor cariere folositoare și onorabile. -VI- Copiilor Familiilor înstărite totul le e ușor la început de drum. Ei pot dobândi, mai lesne ca alții, o pregătire bună. Ei își pot alege cariera care li se potrivește cel mai bine. Dar la atât li se limitează avantajele. Crescuți în puf, beneficiind de o bunăstare care moleșește, având totul de-a gata ei nu sunt pregătiți să înfrunte dificultățile existenței. Toți, bogați sau săraci, avem viața e în fața noastră. Ea va fi așa cum ne-o vom face. Punctul de plecare nu are mare importanță când drumul e lung. Soarta ne e în propriile mâini. Modalitatea de a reuși e pentru fiecare dintre noi aceeași: muncă energică, curajoasă. Nu cel mai bogat sau cel mai deștept dintre noi va fi cel mai fericit, ci acela care va putea să îmbine inteligența și tăria de caracter cu râvna în muncă. Să muncim deci. Să muncim pentru noi, pentru binele alor noștri, pentru binele Țării. Munca ne face viața ușoară și fericită, ne alină durerile, ne ajută să suportăm relele inevitabile. Ea e legea viguroasă și sfântă a omului, ea e legea socială prin excelență. -VII- Munca e creatoare de virtute. Lenea e mama tuturor viciilor. Leneșul e inutil și nefast atât pentru sine, cât și pentru societate. Să nu faci nimic e imposibil. Cine nu muncește, cine nu face bine, face în mod necesar rău. Munca întreține viața. Lenea paralizează și ucide. Fierul nefolosit ruginește. Creierul și membrele nefolosite slăbesc și se atrofiază. Oamenii care muncesc, care duc o viață activă, au șansa de a-și păstra mai mult timp puterile și sănătatea. Ei nu sunt supuși influențelor externe, nu sunt bântuiți de temerile care-i asaltează pe leneși. Ei nu ascultă în fiecare dimineață buletinele meteorologice și nu-și privesc mereu limba în oglindă ca să vadă ce culoare are. Ei trăiesc, ei acționează, ei risipesc și ard germenii morbizi care le amenință mintea și trupul. Ei sunt sănătoși moral și fizic, pentru că sunt activi. -VIII- Munca ne face să suportăm cu bună dispoziție greutățile vieții și micile ei mizerii. Lenea ne face, dimpotrivă, să medităm la cele mai mărunte necazuri, le exagerează, dă amploare suferințelor, generează tristețe, ipohondrie, această boală a sufletului, sursă a bolilor trupului. Să muncim necontenit! Să nu fim niciodată inactivi! Odihna corpului se obține prin munca minții, odihna minții prin munca corpului. Dordea Cosmin |
MORALA
-I- Educația morală nu se termină când ajungem la maturitate. Atunci ea ne e mai necesară ca oricând și poate mai folositoare, fiindcă singurii de la care învățăm suntem noi și viața. Viața e un mentor dur, dacă nu ne străduim să ne îndreptăm. Copii, nu avem decât mici defecte. Micile defecte cresc odată cu noi și devin mai urâte și mai supărătoare. Minciuna, de exemplu, neplăcută la un copil, devine la omul matur un viciu înjositor. Lăcomia la masă, un păcat neînsemnat la un copil, e o înclinație grosolană, de neînțeles și aproape bestială la un om în toată firea. Lupta, pe care educația ne-a făcut s-o dăm cu defectele noastre când eram copii, nu poate înceta niciodată pentru că victoria nu are cum să fie completă și pentru că viața ne scoate mereu în cale tot felul de ispite. -II- Ar fi bine ca la vârsta de douăzeci de ani să ne supunem unui examen atent și sincer al naturii noastre morale. E important să știm ce defecte și ce vicii sunt de reprimat în noi, ce calități și virtuți avem sau putem dobândi. Acestea făcute am putea încerca, cu voință și curaj, să devenim mai buni. Să iubim ce e adevărat, ce e bine, ce e mare și nobil! Fără concesii pentru ce e mediocru, lipsit de generozitate și de frumusețe! Fără concesii pentru ce e urât, josnic și trivial! Fără concesii pentru ce e rău și nesănătos! -III- Bunele sentimente și pasiunile generoase sunt de cultivat, de dezvoltat în noi. Acestea au efecte fericite asupra sufletului și corpului. Sentimentele și pasiunile generoase combat apatia care uzează omul rapid. Ele ne sunt însă utile doar dacă le controlăm, doar dacă le subordonăm rațiunii și voinței. Ele devin astfel ajutoare prețioase în neîncetata luptă interioară dintre virtute și viciu, dintre bine și rău. -IV- Morala are ca scop de a ne pregăti să asigurăm victoria binelui în noi și de a ne oferi deprinderi și reguli care fac revenirea agresivă a răului mai puțin frecventă și mai puțin periculoasă. Ca să fim mai activi în fapte decât în vorbe, ca să nu trebuiască să fim puși pe calea cea dreaptă de conștiință decât în mod excepțional, e necesar ca practicarea binelui să rezulte din norme acceptate și imperative aplicate repetat, firesc și inflexibil. Așa vom atinge singurul gen de perfecțiune compatibil cu natura umană. Așa viața ne va fi liniștită și plăcută. Faptele rele, greșelile își primesc în mod inevitabil pedeapsa. Ea ne poate lovi în noi înșine prin mustrări de conștiință. Ea ne mai poate lovi din exterior și material. Justiția intrinsecă a lucrurilor e rareori inactivă. Datorită ei răul făcut naște durere, regret și otrăvește viața, în timp ce binele virtutea sunt surse de bucurie. -V- Cultivarea calităților morale e o îndatorire a fiecăruia dintre noi pentru că e bună și pentru noi și pentru ceilalți. Societatea trage foloase de pe urma calităților și virtuților noastre și suferă din cauza defectelor și viciilor noastre. Cultivarea intelectului e necesară dar nu esențială. „Știința fără conștiință e ruina sufletului” spunea François Rabelais. Ce reguli să ne impunem pentru a fi oameni în adevăratul înțeles al cuvântului? Înainte de toate trebuie să fim sinceri, simpli și firești. Trebuie să respectăm adevărul în persoana noastră, în vorbele și în faptele noastre. Prefăcătoria și minciuna sunt lucruri abominabile. Să te prefaci și să minți înseamnă să nu-ți faci datoria. Datorăm adevărul celorlalți și nouă înșine. Cel care minte nu ajunge doar demn de dispreț, ci își face și viața grea, complicată. Pentru a acoperi o minciună are nevoie de o altă minciună. Cu cât minte mai mult cu atât se cufundă mai mult în fals. Situația devine repede insuportabilă. Dacă nu și-a pierdut orice pudoare, e fără încetare neliniștit și tulburat. -VI- Să fim simpli și firești e un mod de a fi sinceri. Să încercăm să părem altceva decât suntem, înseamnă să ne ascundem, să ascundem adevărul. Pedanteria și afectarea sunt defecte insuportabile pentru toată lumea. Dacă avem astfel de înclinații e bine să scăpăm de ele. O fire complicată nu e întotdeauna ceva frumos. O existență unde luxul și parada sunt pe primul loc împinge obligatoriu pe planul doi lucrurile importante, cele pentru care merită să trăim. Fericirea, forța și frumusețea existenței își au în mare parte sursa în simplitate. Să fim leali, simpli și firești ne determină să fim în același timp sinceri și deschiși, cinstiți și drepți. Practicarea sincerității și francheții e un mod superior de a arăta exact ce suntem, ce simțim și ce gândim. Loialitatea se confundă în mare parte cu sinceritatea și cu franchețea. Ea le completează adăugându-le o siguranță în raporturile de la om la om dictată de sentimentele de probitate și de onoare. -VII- În sfârșit, să fim oameni drepți înseamnă să avem toate calitățile pe care le-am trecut deja în revistă: integritate, echitate și fermitate. Nu există virtute superioară spiritului de dreptate, el rezumă tot ce ne face să fim buni. Cei care-l vor dobândi își vor desăvârși pregătirea morală. Ei vor fi făcut deja mult pentru perfecționarea lor și restul va veni aproape de la sine. Calitățile secundare le vor obține fără mare efort. Nu ne e permis totuși să le neglijăm pentru că ele își au importanța lor. Principalele calități secundare sunt: − cumpătarea în vorbe și în fapte, care dovedește forță de caracter și bun-simț; − discreția și rezerva, fără care raporturile cu ceilalți oameni, chiar cu prietenii, pot deveni insuportabile; − modestia care dă meritului forță și relief; − politețea, amabilitatea care sunt semnele vizibile ale bunăvoinței; − ordinea în gânduri și în fapte fără care o parte a rezultatelor acțiunii sau muncii se pierd; − hărnicia minții care-i dă voinței mijlocul de a fi eficientă; − sobrietatea și cumpătarea în alimentație. Acestor calități pozitive e necesar să le adăugăm dezgustul și disprețul pentru ce e grosolan și trivial, pentru indecența în vorbe sau fapte, pentru tot ce coboară omul la nivelul brutei. Aceeași atitudine se impune să adoptăm și față de plăcerile josnice. Oare de ce morala actuală se arată atât de indulgentă cu abateri care nu vatămă doar sănătatea corpului, ci și a sufletului? -VIII- Gustul și obișnuința unei anumite indecențe morale, pe care unii încearcă să le sădească în noi, sunt deosebit de periculoase. Va fi mai ușor să ne apărăm de ele înainte de a fi mușcat din acest fruct otrăvit decât după aceea. Bucătăria sănătoasă și bună pare fadă după ce ai consumat doar mâncăruri puternic condimentate care distrug stomacul. Cel mai bine e să nu încercăm experiențe atât de dăunătoare și să opunem ispitelor reguli de comportament fixe întotdeauna respectate. Demnitatea vieții, mintea și corpul vor avea de câștigat din aceasta. Prin demnitatea adusă existenței noastre obținem stima tuturor. Ori demnitatea constă în a ne respecta pe noi înșine, în a nu face nimic care să ne înjosească în proprii noștri ochi și în ochii celorlalți. Plăcerile grosolane sau imorale au acest dublu efect. Dar nu e de ajuns să ne respectăm pe noi înșine, trebuie să-i respectăm și pe ceilalți, în special pe bătrâni, pe femei, pe cei care s-au remarcat prin virtuțile lor, prin talentele lor. Să fim respectuoși înseamnă să fim binecrescuți. -IX- Indisciplina e o dovadă de slăbiciune morală și un mare rău pentru Țară. Fără disciplină existența unei Națiuni nu e posibilă. Forța colectivă se obține prin disciplină. Libertatea, mândria legitimă a omului, nu sunt afectate dacă el se supune, în viață sau în acțiunea în comun, regulilor fără de care Națiunile nu sunt decât gloate neputincioase. Acceptarea disciplinei sociale nu înseamnă și acceptarea malversațiilor unora dintre mai marii noștri. Să nu uităm însă că nu putem combate răul din societate decât prin întărirea Statului. Ne va fi ușor să fim disciplinați în societate dacă vom stabili în noi stăpânirea de sine și disciplina minții. Doar cine știe să se supună va ști să conducă. -X- În concluzie: − să păstrăm respectul și să ocrotim întotdeauna demnitatea vieții; − să fim disciplinați; − să iubim adevărul, să fim sinceri, simpli și firești; − să fim deschiși, cinstiți și drepți; − să fim discreți, rezervați, modești; − să fim ordonați și sârguincioși, sobri și cumpătați, binevoitori și amabili. Acestea sunt îndatoriri de diferite feluri, de importanță inegală, dar sunt îndatoriri și se cer îndeplinite. Dordea Cosmin |
CULTURA
-I- Trebuie să ne interesăm în principal de calitățile noastre morale pentru că sunt esențiale formării noastre ca oameni. Urmează apoi îmbogățirea bagajului de cunoștințe cu caracter general. Nu ne putem neglija dezvoltarea intelectuală, cultura, fără să ne prejudiciem pe noi și societatea. Ar însemna să nu tragem toate foloasele posibile din forța pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ar însemna să nu ne îndeplinim o îndatorire fundamentală față de noi, aceea de a ne perfecționa, de a ne instrui, de a fi mai buni. Învățătura primită la școală nu e completă. Ea cuprinde doar noțiunile elementare ale științei și literaturii. E totuși un instrument util, dacă știm să-l folosim. Dacă nu profităm de el, dacă nu-l completăm, risipim un bun prețios plătit cu niște ani din viața noastră. Nu ne e permis deci să limităm la frecventarea școlii dezvoltarea inteligenței și formarea bagajului de cunoștințe. Această cultivare a noastră e necesar s-o continuăm toată viața. Când voința ne-a devenit conștientă de sine, când profesor nu ne mai poate fi decât rațiunea, învățarea devine mai folositoare ca oricând. Cunoștințele dobândite rămân. Ce parcurgem, ce memorăm înțelegem. Dincolo de cuvinte descoperim gânduri. Dincolo de formă vedem fondul. -II- Aproape toți ne pregătim pentru o profesie sau practicăm deja una. Cine mai dedică niște ani unor studii fără scop profesional e o excepție. În general căutăm în școli cunoștințe pentru cariera pe care ne-am ales-o. Chiar dacă pregătirea profesională e principala noastră preocupare să nu scăpăm totuși din vedere cultura generală. Printr-o cultură generală bună se dobândește o gândire superioară și o judecată sigură. Cum se obține cultura generală? Greu de spus pentru că sunt o mulțime de căi pentru dobândirea ei. Preferințele și gusturile personale au aici toată libertatea. Studiile de orice fel conduc la perfecționarea căutată. Toate vor cuprinde un fond comun de muncă, sau mai exact de distracție și de odihnă intelectuală, care nu poate fi neglijat. Mă refer la cunoașterea aprofundată a capodoperelor geniului uman asupra cărora școala ne-a dat o vedere de ansamblu. Există vreo sută de volume din toate timpurile și din toate Țările pe care trebuie să le citim și să le aprofundăm. Avem de mers, prin timp și spațiu, de la Confucius la Hegel și la Constantin Rădulescu-Motru, de la Homer la Mihail Eminescu, de la Eschil la Shakespeare și la Ion Luca Caragiale, de la Rig Veda la Biblie și la „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.” Citirea istoriei și a volumelor de memorii e deosebit de interesantă și de captivantă. În nicio dramă, în niciun roman nu sunt aventuri mai emoționante. Realitățile din trecut depășesc orice ficțiune. Câte vieți chinuite, câte morți tragice într-un singur capitol de istorie! Câte incidente, intrigi, evenimente dramatice sau hazlii în volumele de memorii! Învățăm din istorie și memorialistică psihologie, politică și primim întotdeauna lecții de morală. O carte bună e plăcută și utilă. Între coperțile ei putem găsi prezentate într-o formă vie și atrăgătoare multe învățăminte folositoare. Altfel prezentate astfel de învățăminte ne-ar displace din cauza uscăciunii lor. Un roman de Liviu Rebreanu, de Mihail Sadoveanu, de Camil Petrescu, de Ionel Teodoreanu sau de alții cuprinde informații pe care o carte de morală sau de filozofie le oferă mai puțin impresionant și mai ales mai puțin plăcut. Să citim e bine cu condiția să evităm cărțile imorale și dubioase. Orice text scris onest, chiar dacă nu înseamnă mare lucru, are meritul de a ne face să gândim. Lectura ne ajută să depășim momentele dificile ale existenței. Montesquieu spunea că nu a avut niciodată supărări pe care o oră de lectură să nu i le fi risipit. Ce altceva putem găsi în majoritatea serialelor sau filmelor decât otravă pentru suflet și minte? -III- Studiul artei ne poate și el înălța sufletul deasupra necazurilor curente. Cunoștințele pe care le-am dobândit în școală despre artă sunt puține. Trebuie să învățăm ce e frumusețea și să ne formăm gustul. O astfel de activitate e mai mult decât atrăgătoare, e o adevărată sărbătoare a minții și privirii. Școala de artă e deschisă tuturor. Ea se compune din muzee, din monumente ridicate de înaintași pe tot teritoriul României, din imagini ale unor obiecte și edificii aflate prea departe de noi pentru a ne fi întotdeauna posibil să le vizităm. Să iubești frumosul în artă înseamnă să fii în stare să-l recunoști și să-l admiri. Să devii om cu gust sigur și rafinat înseamnă să-ți procuri bucurii de ordin superior, înseamnă să-ți faci mai ușoară perfecționarea morală și intelectuală. Iubirea de frumos e unită prin legături tainice de iubirea pentru ce e măreț. Numele Atenei a trecut prin vremi cu o glorie nepieritoare pentru că orașul lui Pericle a știut să unească într-un secol măreția politică și militară, înțelepciunea filozofică și suprema frumusețe. Cetățenii Atenei discutau despre frumos în piața publică. Mai trebuie mult pentru ca noi să ne formăm gustul într-o asemenea măsură. Dacă educația noastră artistică ar fi mai bună nu am lăsa să se ridice clădiri și monumente care ne sluțesc orașele și satele. Să fim preocupați de artă înseamnă poate să depășim criza de urâțenie care ne amenință Țara. -IV- Arta e copilul acelei însușiri creatoare numită imaginație. Imaginația e mama poeziei, iluziei și visului. Toți avem imaginație, chiar și cei care nu suntem artiști sau poeți. O rațiune dreaptă și o voință fermă nu înăbușă imaginația. Ele o controlează și o fac binefăcătoare. O imaginație rău controlată provoacă tulburări. Bolile închipuite, care nu se întâlnesc doar în comedii, sunt prea numeroase ca să insist asupra pericolelor unei imaginații nestăpânite. Când imaginația iese cu totul din regimul său normal demența e aproape. Munca și activitatea previn dezordinile imaginației. Aceasta când e înfrânată, limitată de rațiune produce în noi efecte salutare, destinde sufletul. Câți dintre noi nu se lasă pradă visării și fanteziilor imaginației? Nu vi se întâmplă zilnic în timpul plimbărilor sau al deplasărilor din diferite motive să vă amuzați punându-vă imaginația la lucru? În astfel de împrejurări nu clădiți castele în Spania, nu transformați lumea în încercarea de a o face mai bună? Toate aceste plăsmuiri sunt normale, plăcute și utile pentru ce ne propunem să realizăm. Să nu ne înăbușim imaginația, s-o impulsionăm la nevoie, dacă e leneșă, dar să nu-i permitem să ne domine. Dordea Cosmin |
SUFLET ȘI CORP
-I- Mens sana in corpore sano. Știu că spunând aceasta repet ce spun toți educatorii. Nu contează, maxima e bună, trebuie să ne-o însușim. Ea rezumă ceea ce înțelepciunea ne arată că e bine să ne dorim: o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Nu sunt două lucruri diferite. Starea de sănătate sau de boală a corpului afectează starea sufletului și reciproc. Echilibrul moral nu există decât dacă suntem fizic echilibrați. Invers, nu putem conta pe o sănătate durabilă cu o fire neliniștită și melancolică. Pentru a fi sănătoși nu e de ajuns să ne fortificăm corpul. E necesar, dar nu suficient. E necesar pentru că dezvoltarea forței, a rezistenței la oboseală, suplețea, agilitatea nu se obțin fără exercițiu, fără antrenament. Nu e suficient pentru că e nevoie de mai mult. Fortificării corpului se impune să-i adăugăm fortificarea sufletului. Sufletul e ansamblul facultăților noastre morale și intelectuale. El poate ajuta corpul să suporte poverile vieții, să lupte cu relele ei, să-i evite pericolele. El are asupra corpului o influență importantă și incontestabilă. Acțiunea corpului asupra sufletului e și ea evidentă. Boala slăbește, paralizează, anihilează uneori complet inteligența, sensibilitatea și voința. -II- Sentimentele intense, patimile, mișcările dezordonate ale sufletului provoacă tulburări ale corpului, aduc boala sau chiar moartea. O spaimă violentă, o bucurie mare, neașteptată, o mânie fără limite au produs adesea accidente grave sau decese. Corpul tremură de frică la fel cum tremură de frig. E universal recunoscut că teama de bolile contagioase ne expune contaminării și că răul lovește de preferință oamenii speriați. Aceia care nu se lasă cuprinși de teama de boli sunt, în general, sănătoși. Tăria de caracter, curajul exercită o acțiune binefăcătoare asupra corpului. Goethe a evitat prin forță morală o boală gravă în timpul unei epidemii. „E greu de crezut, spunea el, câtă putere are voința într-o astfel de situație. Ea pune corpul într-o stare de activitate care îndepărtează toate influențele vătămătoare.” Iată ce dovedește eficiența, în cele mai grele împrejurări, a acțiunii sufletului de apărare a corpului. Aceasta se confirmă în plus prin imunitatea de care se bucură în spitale, în mijlocul bolnavilor contagioși, medicii și infirmierele. Sentimentul datoriei, seninătatea profesională, tăria de caracter îi ajută să înfrunte cu succes pericolul permanent Persoanele care se plâng mereu de sănătatea lor, care gem sub povara relelor, sunt cele care nu arată în viață nici hotărâre, nici fermitate, nici curaj. Firile slabe își impun slăbiciunea corpurilor celor mai robuste și le pregătesc pentru boli și infirmități. Dimpotrivă, bolile, indispozițiile rămân lipsite de gravitate, nu se dezvoltă, dacă nu ne gândim prea mult la ele, dacă ne vedem în continuare de viața noastră. Activitatea arde toți germenii morbizi. Unele boli sunt rezultatul evident al unei lipse de echilibru sufletesc. Proasta dispoziție constantă, egoismul, lipsa de stăpânire de sine dau naștere unor rele vagi sau distincte care fac existența scurtă, neplăcută și dureroasă. -III- Cine se lasă copleșit de necazuri, cine e morocănos, insuportabil, viciază totul în el, slăbește, piere. Cine se lasă dominat de nervi devine isteric. Cine se preocupă excesiv de sine, de sănătatea sa își va descoperi boli fictive și va ajunge în final să se îmbolnăvească de-a binelea. Dacă toți aceștia ar face apel la rațiune, la voință, dacă ar acționa, dacă și-ar găsi preocupări mai nobile, mai înalte, și-ar vindeca tarele sufletului și ar evita suferințele corpului. Ipohondria și depresia nu erau cunoscute anticilor. Să fim nobili ca dacii și energici ca romanii! Astfel aceste rele vor dispare. Moralul are, prin urmare, o acțiune puternică asupra fizicului. Rațiunea, voința, noblețea sentimentelor contribuie la apărarea corpului nostru de boli, ne fac viața mai sănătoasă și mai lungă. Să fim convinși, să fim conștienți de puterea pe care o avem asupra corpului nostru și asupra sufletului nostru! Să avem încredere în noi! -IV- Prin acțiunea noastră morală putem evita în mare măsură boala. Dar putem contribui și la vindecare dacă ne îmbolnăvim? Cu siguranță, da. Calmul, curajul de care dăm dovadă când suntem bolnavi, voința de a scăpa de boală ne ajută mult în procesul de însănătoșire. Medicii știu câte ceva despre aceasta. Să ai ca bolnav un om cu sentimente superioare și cu caracter ferm e un adevărat noroc. Medicul găsește la el un element serios de succes pentru tratamentul pe care-l prescrie. O credință, un sentiment au efecte la fel de binefăcătoare într-o boală ca voința. Sunt multe exemple autentice de oameni țintuiți la pat de o paralizie a picioarelor pe care credința sau spaima i-au lecuit. Un paralitic e dus duminica la biserică, la slujbă. Se răspândește zvonul printre credincioși că a scăpat un leu de la grădina zoologică și că a fost văzut în vecinătate. Cuprinși de panică oamenii fug. Bolnavul nostru se vede abandonat. Sângele-i îngheață în vine, nervii îi sunt încordați la maxim. Disperat se roagă febril și paralizia îi dispare. După ce pericolul a trecut omul nostru e găsit la mare înălțime, într-o firidă, unde a ajuns nu se știe cum și de unde nu a fost ușor să fie coborât. Casa altui paralitic ia foc. Teama îl cuprinde la gândul morții oribile care-l amenință și-l face să-și regăsească uzul picioarelor. Sare din pat, fuge și se salvează. Nu doar credința sau teama produc efecte atât de extraordinare. Pe un om o boală de nervi îl împiedica să-și miște limba și să vorbească. Medicul său a inventat un instrument capabil să-l vindece. El îi vorbea uneori despre invenția sa bolnavului care aștepta cu nerăbdare ca instrumentul să fie gata. Momentul folosirii lui veni. Bolnavul era foarte emoționat. Înainte de a începe operația medicul a vrut să-i ia temperatura pacientului și i-a introdus un termometru în gură. Acesta a crezut că era instrumentul așteptat. Emoția sa a fost atât de mare că a început să vorbească. N-am mai termina povestind lucruri de acest fel ce pot fi considerate dovezi ale influenței sufletului asupra sănătății corpului. Această influență e reală și nu poate fi negată. -V- Moralul acționează și asupra aspectului exterior al omului. Există o armonie incontestabilă între expresia chipului, sentimente și gânduri. Astfel de lucruri durabile nu pot să nu lase urme acolo unde lucruri trecătoare ca bucuria, frica, entuziasmul se reflectă în mod atât de expresiv. Bunătatea, noblețea și demnitatea vieții se citesc pe fața omului la fel ca viciul, josnicia și răutatea. Nu trebuie să fii mare fizionomist ca să ghicești dintr-o privire pe omul de moravuri rele. Dezmățul aplică pe chip un stigmat care nu înșeală. Influența vieții morale asupra frumuseții se constată și mai bine atunci când revedem, după ani, pe cineva al cărui fel de a fi s-a schimbat profund. Un tânăr cu purtare ireproșabilă, pe care nu l-am mai întâlnit de mult, a fost viciat de anturaj. Îl vedem apoi din nou fără să știm ce s-a întâmplat între timp. E palid, încercănat, tras la față și pare mai vârstă cu cel puțin zece ani. Frumusețea e fiica sănătății, a rațiunii cumpănite și a sentimentelor nobile. Dordea Cosmin |
FAMILIA
-I- Familia… Cu câtă afecțiune și gravitate rostim acest cuvânt la orice vârstă! Copii când Familia e pentru noi adăpost și viață. Tineri în drum spre o existență independentă când Familia e pentru noi locul unde sunt ființe dragi. Tați când Familia devine pentru noi centrul preocupărilor și oaza de liniște în mijlocul luptelor vieții. Toți cei cu inimă duioasă și cu suflet mare fac din Familie obiectul atașamentului lor, al respectului lor și al venerației lor. Națiunile cu adevărat puternice se sprijină pe o robustă constituție morală și legală a Familiei. Fără această bază niciun Popor nu poate trăi, niciun Stat nu e solid. Familia e principala instituție a omenirii, e societatea naturală, originea și embrionul tuturor societăților organizate. Fără ea dezvoltarea, progresul, civilizația nu ar fi fost posibile. Familia i-a dat omului forță, l-a apropiat de semenii săi, a generat sub imboldul nevoii sentimentul și practica solidarității umane. Și astfel, cu timpul, prin dezvoltarea rațiunii, din Familie s-a născut Cetatea. Ea s-a constituit din alianțele care au creat Familii noi, din raporturile, din interesele comune care au fost consecința lor. Cetatea extinsă la toți oamenii aceleiași Națiuni, la ansamblul teritoriului lor, a dat la rândul său naștere Patriei. Patria e Familia noastră cea mare. Familia e Patria noastră cea mică. Patria și Familia, aceste două nume ne răsună în urechi la fel de plăcut, de nobil, de mândru. Spre ele se îndreaptă sufletul nostru, forța și energia noastră vitală. -II- Antichitatea, ai cărei fii suntem, și-a întemeiat instituțiile politice și religia pe cultul Familiei. Nu se știe mai nimic despre cultul Familiei la daci. Romanii întrețineau permanent un foc în semn de venerație pentru Familia lor și principali zei la care se închinau erau larii, zeii casei, strămoșii. Fiul se prosterna cu același respect religios în fața tatălui și bunicului ca în fața altarului ridicat în cinstea înaintașilor comuni. Având o puternică instituție a Familiei romanii au stăpânit lumea. Cultul strămoșilor din Roma antică se mai practică încă în Asia. Popoarele de acolo îi sunt atât de atașate că propagarea Religiilor și ideologiilor care nu-l admit e aproape imposibilă la ele. Practicile lor religioase legate de ascendenții morți sunt dublate de dovezile vizibile ale unui mare respect pentru părinții în viață. Moravurile, care au dat Familiei în aceste ținuturi îndepărtate o forță și o coeziune atât de mari, au făcut posibilă formarea unor Națiuni viguroase. Datorită solidității Familiilor lor asiaticii vor stăpâni lumea. -III- Noi nu putem să practicăm un cult al oamenilor care ne-au precedat în viață și din care ne tragem. Putem însă să le păstrăm un loc în sufletul nostru. Să ne gândim la ei și să le reconstituim existența cu ajutorul cunoștințelor istorice. Îi vom vedea în viforul secolelor trecute și le vom admira curajul în viață, în muncă și în luptă care le-a permis să ne lase ca moștenire o Patrie frumoasă și bogată. Chiar și aceia dintre ei care au fost umili sunt demni de respect pentru că mulți dintre ei și-au dat viața ca România să trăiască. Să învățăm deci să ne cunoaștem strămoșii, să-i iubim, să-i respectăm. Ar fi bine dacă ne-am scrie istoria propriei noastre Familii chiar dacă nu avem date decât până la bunici, chiar dacă faptele nu par demne de interes. Această istorie ar fi titlul nostru de noblețe, noblețea unor oameni obișnuiți, cinstiți, muncitori, demni și dârji. -IV- Sentimentele pe care le avem față de rude necunoscute moarte înainte să ne naștem, sunt vagi prin forța lucrurilor. Ele sunt de aceeași natură cu acelea pe care le avem față de părinți dar de o intensitate diferită. Iubirea de părinți e tangibilă, obiectivă, profundă făcută din tandrețe, din recunoștință, din respect. Ea e instinctivă la copil. Acela care nu-și iubește părinții e o excepție. Când copilul crește, când personalitatea începe să i se formeze, iubirea de părinți e întărită de rațiune, de ideea pe care și-o face despre datorie. Ne iubim părinții pentru că așa e firesc și pentru că știm că le datorăm iubire. E o îndatorire agreabilă și sfântă ușor de îndeplinit în orice situație. Religia creștină spune „Cinstește-i pe tatăl și pe mama ta”. Legea însăși impune obligații față de părinți. Să ne iubim, să ne cinstim, să ne ajutăm părinții, iată ce totul în noi și în afara noastră ne cere și ne impune. Datoria de recunoștință față de ei începe cu viața pe care ne-au dat-o crescând apoi datorită iubirii cu care ne-au copleșit și sacrificiilor pe care le-au consimțit pentru noi. Putem calcula câte eforturi au făcut, câte umilințe au acceptat, câte nopți nu au dormit cu gândul la noi, la viitorul nostru? Le-ar fi fost ușor, dacă i-ar fi imitat pe egoiștii care dau înapoi în fața greutăților familiale, care vor să-și ofere totul lor înșile, care vor să trăiască doar pentru ei. Spre deosebire de aceștia părinții noștri au trăit pentru noi, grija pentru sănătatea și viața noastră a fost preocuparea lor de toate zilele, călăuza existenței lor. E ceva mai bun pe lume ca afecțiunea fără margini, fără compromisuri, care înconjoară și care ocrotește copilul? E ceva comparabil cu intensitatea iubirii dezinteresate a unei mame? Fiul cel mai tandru și cel mai devotat nu-i va putea înapoia niciodată mamei sale ce a primit de la ea, nu o va putea iubi niciodată atât de mult cât ea l-a iubit. O mamă știe aceasta și-și iubește copii și mai mult. -V- Iubirea pentru părinți, recunoștința, respectul pe care li le datorăm, se traduc prin felul cum ne purtăm cu ei. Modul în care omul matur își îndeplinește îndatoririle față de părinți diferă de cel al copilului. Micile extravaganțe, iertate unui adolescent, nu se mai potrivesc unui tânăr. Tânărul datorează tatălui său și mamei sale un respect mai constant, o stimă mai profundă, chiar dacă nu mai e constrâns la aceeași ascultare. Voința lor nu o va înlocui niciodată pe a sa în viața de fiecare zi. Dar în lucrurile grave, unde ei au dreptul să-și spună cuvântul, trebuie să țină cont de părerea lor. Când copii și părinții se iubesc totul între ei e ușor. Afecțiunea e talismanul care îndepărtează dificultățile și relele. Trebuie să ne iubim părinții la orice vârstă, trebuie să rezervăm o parte a sufletului nostru acestui trecut venerabil și drag, oricât de apropiate și de acaparante sunt prezentul și viitorul personificate de Familia pe care ne-am întemeiat-o. Trebuie să ne iubim părinții până la sfârșitul lor și chiar dincolo de mormânt. Omul care s-a realizat în viață și care se înclină cu respect în fața acelora care i-au dat ființă, care le aduce ca omagiu binele făcut de el, succesele obținute de el, se înnobilează, crește. Iubindu-ne părinții, fiindu-le devotați, ne înțelegem și îndatoririle față de ceilalți membri ai Familiei. Frații, surorile, sunt o parte din noi înșine, un pic tata sau mama dacă sunt mai mari ca noi, un pic copii noștri dacă sunt mai mici ca noi. Să-i iubim e firesc și ușor. Să-i ajutăm, să-i sprijinim e o datorie. Să le rămânem apropiați pe tot parcursul existenței, indiferent de împrejurări, ne dă și le dă o forță eficientă material și moral. -VI- Tot ce asigură coeziunea Familiei și o continuă e bine în sine, bine pentru societate. Unitatea și soliditatea Familiei dau unitate și soliditate Națiunii. Omul bun și cetățeanul util își dobândesc principalele virtuți în Familie. Patriotismul apare și se dezvoltă în Familie. În Familie și doar în Familie se dobândește respectul pentru femeie specific societăților civilizate cu moravuri oneste și pure. Atașamentul față de Familie ne determină să ne dorim o reputație bună. Vrem să impunem respect nu doar pentru noi, ci și pentru ai noștri. Vrem să le transmitem copiilor un nume fără pată așa cum și noi am primit. Suntem mândri de Familia noastră și dorim ca descendenții noștri să fie la rândul lor mândri de ea. Motive de ordin personal și social, interesul superior al Țării, impun apărarea Familiei. Voi spune deci cu convingere pentru a rezuma ce am scris: − să-i iubim și să-i respectăm la orice vârstă, în orice situație pe cei care ne-au dat viață; − să rămânem apropiați prin afecțiune și devotament de rudele noastre de toate gradele; − să fim devotați ideii de Familie normală formată dintr-un bărbat și dintr-o femeie; − să dobândim, odată cu respectul profund pentru femeie, calitățile și virtuțile care nu se găsesc decât în Familie. Dordea Cosmin |
IUBIREA
-I- Să ne achităm de îndatoririle pe care le avem față de părinți cu o afecțiune devotată și recunoscătoare care nu se dezminte niciodată! Să le păstrăm un loc în mintea noastră și în inima noastră! Să privim însă hotărâți spre viitor! E ceea ce ne cer chiar tata și mama. Suntem copii lor, e timpul să fim noi înșine. Să mergem spre viața care ne cheamă, spre tot ce e bun și sănătos! Să ne facem datoria, adică să fim activi și să muncim. Să căutăm fericirea, adică iubirea. Să fii activ și să iubești, iată ce înseamnă o viața dinamică. Fii activ, muncește, iubește spune legea firii. Să iubești e o datorie pe care o îndeplinim cu bucurie. Sentimentul o dictează, dar rațiunea trebuie s-o controleze. -II- Iubirea nu poate fi neserioasă și frivolă. E înainte de toate ceva frumos și pur, fără nimic trivial, fără nimic murdar sau degradant. Iubirea de unde se naște viața e baza Familiei și a Națiunii. Ea le formează dându-le totodată trăinicie. Ea face ușoare și plăcute îndatoririle uneori grele pe care le impune. Nimic nu are forța iubirii. Prin ea se conduce lumea. Pervertirea ei, transformarea ei în depravare, are efecte mai devastatoare ca armele de distrugere în masă sau ca dezastrele naturale. Moralitatea e o condiție a supraviețuirii omului. -III- Iubirea generează iubire. Să iubim din toată inima, din tot sufletul! Dacă suntem în stare de asta, dacă respectăm iubirea, dacă ne respectăm pe noi înșine, ne vom putea feri de dezmăț, de poftele grosolane ale simțurilor, de ceea ce veștejește și înjosește. Să ne apărăm tinerețea, prospețimea sentimentelor, sănătatea și demnitatea! Toate acestea se pierd în ceea ce se numește, probabil în derâdere, plăcere. Toate acestea le putem irosi repede și apoi vom regreta toată viața. Puțini dintre noi se complac în dezmăț. E nevoie de o fire josnică, de sentimente vulgare care din fericire sunt destul de rare. Dar ispita, o mândrie prostească, absurda prejudecată care vede în lipsa de înfrânare un atribut al tinereții, îi corup pe mulți. Cel care are respect de sine, sentimente delicate și o voință puternică nu va cădea pradă ispitelor. Își va ține capul sus fără să privească mocirla de la picioarele sale, fără să se lase vreodată atras de ea. Își va păstra inima și corpul tinere pentru iubirea adevărată care înalță omul mai presus de sine. Și dacă a găsit-o pe cea pe care și-o dorește de soție, rezistența la plăceri grosolane îi va fi ușoară. Va avea în iubirea sa un scut care-l va apăra de depravare. -IV- Nimic nu e mai frumos și mai pur, mai plin de grație și de farmec ca iubirea sinceră dintre un tânăr și o tânără. Să iubim, dar să știm să ne-o alegem bine pe cea pe care o vom iubi. Înainte de a ceda sentimentelor să ne ascultăm rațiunea. Altfel iubirea să va naște dintr-o pasiune trecătoare pe care o vom regreta mai târziu. Altfel nu va avea cine să-i spună inimii „nu” când greșește. Să alegem așadar bine. S-o iubim pe aceea care merită să fie iubită, care merită să ne fie alături toată viața. Să ne căutăm aleasa inimii printre cele al căror chip și persoană degajă demnitate, cinste, moralitate și sănătate. S-o iubim și vom fi iubiți. Dacă din nenorocire va fi altfel, vom iubi totuși și vom suferi. Suferințele provocate de iubire îi călesc pe cei puternici și timpul le alină. -V- Dar să lăsăm această dureroasă eventualitate. Nu e decât o excepție de care clarviziunea noastră și instinctul inimii ne vor feri ușor. Vom iubi, vom fi iubiți și vom gusta din ce e mai bun pe lume. Cât de încântătoare e iubirea pură și neprihănită într-un suflet tânăr! Nimic de pe pământ, niciun vis nu-i egalează realitatea inefabilă și luminoasă. Omul care cunoaște această supremă bucurie, această mulțumire a întregii făpturi și care o ia ca punct de plecare, ca bază a vieții sale, poate privi viitorul cu încredere. El a făcut mai mult pentru a-și asigura fericirea și chiar succesul decât dacă și-ar fi petrecut timpul cu calcule savante și practice. Să dai ca început al existenței tale de om matur, ca bază a Familiei pe care o vei întemeia, iubirea sănătoasă și puternică, entuziastă și gravă, înălțătoare și pură, înseamnă să faci o lucrare morală și folositoare, o lucrare a rațiunii și înțelepciunii. -VI- Om care își face datoria, om cu voință și curaj, e acela care știe să iubească. El acordă iubirii locul la care ea are dreptul în sufletul său și în viața sa. Să acționăm și noi la fel, prieteni. Să învățăm să iubim. Iubirea și rațiunea să ne conducă împreună în alegerea tovarășei de viață. Să fim, în viitorul apropiat, noi și soțiile noastre, o personificare a Familiei de unde se va naște o Românie întinerită, mai frumoasă, mai bună, mai unită și mai puternică. Dordea Cosmin |
CĂSĂTORIA
-I- Căsătoria e un act solemn. Bărbatul și femeia jură să rămână împreună cu acordul părinților și acceptă îndatoririle decurgând din unirea lor și din nașterea copiilor. Legea, care înregistrează actul, face din aceste îndatoriri obligații. Avem dreptul să nu ne căsătorim? Categoric nu. Să ne căsătorim, să întemeiem o Familie, e un imperativ moral, corolar al obligației de a accepta viața și de a o folosi bine. -II- Suntem datori să trăim, suntem datori din același motiv să dăm viață. Să dăm viață nu înseamnă doar să zămislim copii, ci și să-i creștem. E nevoie pentru aceasta de o căsnicie solidă, trainică, e nevoie de un cămin. Iată de ce Dumnezeu a vrut să trăim în Familii durabile. Copiii sunt incapabili să-și poarte singuri de grijă mult timp după naștere. Iată de ce Dumnezeu a sădit în inima noastră instinctul puternic al iubirii pentru ei. Căsătoria e deci o datorie firească, o datorie umană. Căsătoria e și o datorie socială. Societatea nu poate exista fără Familie, care e baza ei. -III- Susținătorii homosexualității și căsătoriei între persoane de același sex nu-și pot justifica demersul decât cu absurdități. Le-aș acorda prea multă respect acestor promotori ai morții și dacă le-aș îndepărta himerele nesănătoase cu piciorul, la repezeală. Faptul că nimic nu e solid, durabil fără căsătoria dintre un bărbat și o femeie e un adevăr cu valoare de axiomă. Necesitatea apărării firescului, a moralității și a demnității umane e evidentă. Totul ne îndeamnă și ne spune: „Căsătoriți-vă, creați un cămin. Legea firii și legea morală v-o impun. E o datorie socială. Trebuie să vă căsătoriți imediat ce ați ajuns la maturitate, imediat ce situația materială v-o permite. Nu sunteți cu adevărat oameni fără o Familie normală și copii.” În antichitate nu puteau obține funcții în conducerea Cetății decât cei care aveau soție și copii. De ce nu ar fi la fel și în prezent? Să ne căsătorim de tineri e o datorie și în același timp o mare fericire. Ca aproape întotdeauna obligația morală impusă individului pentru binele general îi asigură și binele personal. Câștigul societății ar trebui să ne preocupe pe toți, pentru că e și câștigul fiecăruia dintre noi. Nu există fericire reală, întreagă și durabilă decât în căsătoria firească, în Familie. -IV- Căsătoria e mai frumoasă în tinerețe când soții au viața înainte și dispun de bunul cel mai de preț: puritatea sufletului și a corpului. E iubire adevărată sfințită de îndatoririle pe care ei și le asumă pentru a oferi un cămin luminos noii vieți pe care o pregătesc. Toată existența tinerei perechi va fi reflexul orelor fermecătoare, inefabile, trăite la începutul lungului drum pe care-l va străbate în comun. Amintirea lor o va lumina momentele grele, întunecate ale existenței făcându-le suportabile și atenuându-le amărăciunea. Soților le va reveni deseori în minte și pe buze amintirea încântătoare a primelor zile ale căsătoriei lor. „Îți mai amintești când aveam împreună patruzeci de ani și când în mica și umila noastră garsonieră totul era o primăvară, chiar și iarna?”, îi spune tata mamei când îi cuprinde pe amândoi nostalgia. Tata mi-a descris tinerețea sa astfel: „Am muncit, am iubit, m-am căsătorit. Iubirea și munca sunt cel mai bun început pentru o Familie și se contopesc una cu alta. Apoi ați apărut voi, copiii. Mama vă hrănea pe voi, eu vă hrăneam pe toți. Mai multă fericire cere mai multă muncă. Munceam toată ziua, apoi am muncit și noaptea. Viața e grea, dar frumoasă.” În Familia tânără se formează și se consolidează dragostea pentru muncă, atașamentul pentru datorie, se țese zi de zi o legătură indestructibilă între soț și soție, se produce o contopire a gândurilor lor, a sentimentelor lor, a voințelor lor, se realizează între ei o unitate pe care doar moartea o poate distruge. Cine dă mai mult și cine primește mai mult în această comuniune a două suflete? Nu contează! Fiecare dă tot ce are. Bărbatul aduce forța, voința și rațiunea calmă dominând sentimentul. Femeia aduce delicatețea, frumusețea, sensibilitatea și devotamentul. -V- Diferența de roluri, în viață, între bărbat și femeie e determinată de diferența conformației lor fizice și psihice. Bărbatul e hărăzit în mod natural unor activități grele care cer mușchi puternici, un caracter ferm și rezistență. Menirea lui e de a-și hrăni Familia. Câmpul lui de activitate e la muncă în exterior, în mediul social. El își are acolo locul și misiunea sa. Femeia are îndatoriri mai blajine, mai blânde care nu necesită forță musculară și voință activă. Domeniul ei e în Familie unde se poate exercita cel mai bine activitatea sa tandră, răbdătoare și neobosită. Ea e predestinată de chiar legea firii să fie stăpâna absolută a căminului. Cea care are servici, cea care nu se poate consacra Familiei, ar trebui să fie o excepție. Din păcate, îndepărtarea soției de soț și de copii e o regulă a zilelor noastre. Ne-au adus aici impunerea unor moravuri aberante și dezechilibrele create de civilizația modernă. Pentru că majoritatea soțiilor sunt obligate să-și neglijeze căminul, nici soții cei mai devotați nu-și mai pot îndeplini cum se cuvine îndatoririle. Rezultă din aceasta diminuarea populației, generații tinere debusolate, ușor de împins pe panta viciului și o economie socială imperfectă. -VI- În căsătorie, soțul e dator să-și întrețină soția și copiii. E obligația sa legală și morală. Numai în caz de absolută necesitate femeia poate prelua o îndatorire care nu e a sa. Doar sărăcia poate fi o scuză pentru așa ceva. Ce cămin poți avea, cum pot fi crescuți copiii, dacă mama e absentă cea mai mare parte din zi? Dumnezeu ne-a dat la fiecare câte un rol pe lumea aceasta. Femeii îi revine grija casei și Familiei. Bărbatului îi revine munca grea în exterior, truda aducătoare de bani. El are obligația să câștige tot ce poate pentru ai săi, femeia trebuie să-i gospodărească chibzuit banii. Bugetele mari și mici au nevoie de echilibru. O rezolvare exactă a problemei cheltuielilor e importantă pentru stabilitatea Familiei. Acolo unde ordinea materială nu domnește apar tulburări morale și neliniștile împiedică o deplină stăpânire de sine. -VII- Tânăra care se mărită e, se spune, ca o foaie albă, nescrisă. Dacă tânăra a primit deja niște impresii care i-au influențat caracterul, bărbatul o poate schimba în bine. Dacă o iubește, dacă e iubit de ea, va fi ascultat, înțeles, urmat fără să fie nevoie să comande. Puterea sa se va naște din iubire, din maturitatea gândirii, din voința chibzuită, din importanța muncii sale pentru Familie. Cu cât mai mare va fi superioritatea rațiunii sale și a voinței sale, cu atât mai puțin va trebui să dea dovadă de autoritate. Bărbatul trebuie să aibă în Familie un asemenea ascendent încât să nu fie nevoie să dea cu pumnul în masă pentru a se impune. Față de soție mai ales trebuie să fie rezervat, să folosească doar mijloace afectuoase de convingere sigur că va obține în acest mod tot ce e rezonabil să vrea. Tandrețea, dorința de a-i place îi vor apropia soția, îi vor permite s-o modeleze, s-o facă să fie complet a sa. Bărbatul rațional și de caracter nu poate să nu aibă în soție o păzitoare blândă și vigilentă a căminului, o femeie iubitoare, virtuoasă, care răspândește fericire în jurul ei. Cel lipsit de voință și de moralitate poate transforma o tânără onestă într-o femeie care va fi asemenea lui, adică om de nimic pregătit pentru orice cădere. Influenta soțului asupra soției se constată în viață în fiecare clipă, la fiecare pas. Să luăm exemplul a două surori având aceeași educație, aceleași calități și aceeași capacitate de a fi soții și mame excelente. Ele se mărită. Soarta lor va fi foarte diferită dacă soții lor nu se aseamănă. Să presupunem că unul are înțelepciune și spirit de echitate, că e de valoare intelectuală și morală superioară. Tânăra sa soție va ajunge puțin câte puțin să-i semene. Ea va deveni demna sa tovarășă de viață, va fi admirată și respectată la fel ca el. Cealaltă soră se mărită cu un bărbat mediocru și cu o moralitate îndoielnică. După un timp căsătoria se destramă și soția o ia pe drumuri rele pierzându-și orice pudoare, orice demnitate. Cine nu a văzut un astfel de spectacol? Regula nu e totuși absolută, ci foarte generală și excepțiile n-o infirmă. -VIII- Iubirea, generozitatea sentimentelor domnind în cămin înalță, înnobilează soțul și soția, așa cum mai târziu vor contribui la formarea morală a copiilor. Afecțiunea și grija reciprocă a soților, atașamentul lor pentru toate îndatoririle vieții vor da frumusețe, forță și siguranță Familiei. Iubirea și virtutea sunt talismane care apără de toate relele. Pentru ca bărbatul și femeia să-și găsească în Familie bucuria și calmul dorite, e nevoie de Religie. Din acest punct de vedere învățăturile creștine le pot fi deosebit de utile. Având o concepție superioară despre menirea lor, despre demnitatea lor, ei se vor înălța mai presus de simțuri, se vor respecta mai mult, vor fi mai uniți și vor da trăinicie căsniciei lor. Creștinismul, e necesar tuturor celor care vor să aibă o existența demnă și utilă, tuturor Popoarelor care vor să trăiască și să progreseze. Dordea Cosmin |
COPIII
-I- Nimic nu e mai trist ca o casă fără copii. Lipsa copiilor era considerată în trecut o pedeapsă divină. Concepții învechite, vor spune unii. Oare? Scopul principal al căsătoriei e totuși nașterea de copii. Iubirea dintre un tânăr și o tânără trebuie să creeze viață. Să avem copii! Să-i dorim și să-i primim cu bucurie când Dumnezeu ni-i dă! Greutățile suplimentare impuse de ei unei Familii sărace sunt compensate de fericirea pe care i-o aduc. La bătrânețe, când vom cântări sacrificiile pe care le-am făcut pentru copiii noștri și satisfacțiile morale pe care ei ni le-au oferit, vom vedea că suntem în câștig. -II- O mamă și un tată fără dare de mână, care cresc deja cu greu mai mulți copii, află că vor mai avea un copil. Ușor descumpăniți ei își spun zâmbind că micuțul s-a cam grăbit și că ar fi fost mai înțelept din partea lui să aștepte până când frații i se fac mai mari. Se bucură însă de venirea sa la fel de mult ca de venirea celor născuți înaintea sa. Spațiul e pregătit cu grijă ca „intrusul” să aibă cel mai bun loc din casă fiindcă e mezinul Familiei. După ce s-a născut părinții îl privesc și se privesc cu tandrețe admirativă și-și spun cu gândul la reținerile lor anterioare: „Cât e de frumos și ce bine că-l avem!” Fraza se termină cu un sărut care exprimă iubire și încredere în viitor. Astfel de părinți sunt fericiți, oricât de grea le e viața, și-și merită fericirea pentru că au obținut-o prin virtute și curaj. „Dumnezeu binecuvântează Familiile numeroase” spune un vechi dicton azi uitat. Înclin să cred că nu e o afirmație inexactă. Copiii Familiilor numeroase reușesc în viață mai bine ca alții. Se datorează aceasta nevoilor care le impulsionează voința și curajul? Se datorează aceasta faptului ca se ajută între ei? Nu știu. Cert e că ei își croiesc drumul mai repede și mai sigur. -III- Mai trebuie să avem copii și pentru că asta ne e datoria. Națiunea, Patria nu pot exista fără ei. Nu avem dreptul să ne sustragem acestei obligații absolute. Am primit viață, trebuie să dăm viață. Datoria noastră față de Națiunea care ne ajută, față de Patria care ne hrănește nu o putem plăti decât prin copii. De ce nu ne-am face datoria? De teamă că ni se limitează libertatea, de teama încurcăturilor și responsabilităților care vin odată cu copiii. Plăcute încurcături, responsabilități ușoare! Pe cine pot speria? Pe lași. Nu există alt cuvânt pentru a caracteriza acești dezertori ai vieții. -IV- Mi-a rămas în minte răspunsul pe care mi l-a dat cândva o tânără pe care o cunoșteam foarte puțin și căreia m-am adresat într-o zi. - Vă însoțiți soțul în călătorie, doamnă? Am spus eu. - Nu, a răspuns ea. Am trei ghiulele mici și dragi legate de glezne care mă rețin acasă. Aceste cuvinte rostite cu un amestec de afecțiune maternă, de mândrie și de regret erau cu adevărat fermecătoare, iar tânăra, care se dovedea o mamă bună, îmi păru mult mai frumoasă. Nu doar bărbații se tem să aibă copii. Sunt și multe femei care nu-i vor. Ele își ascund egoismul pretextând probleme de sănătate, obligații profesionale ș.a.m.d.. Adevărul e că sunt atinse de un rău care amenință să ne distrugă dacă nu scăpăm de el, mă refer la lașitate. Un fost președinte american, Theodore Roosevelt (1858-1919), spunea despre un astfel de comportament: „Când bărbații ajung să se teamă de paternitate, de muncă sau de război drept, când femeile ajung să se teamă să fie mame, Națiunea e pe marginea abisului și ar fi mai bine să dispară de pe fața pământului unde va deveni, pe bună dreptate, obiect de dispreț pentru cei puternici, curajoși și cu suflet mare.” Usturătoare cuvinte! Noi, tinerii României, nu vrem să le merităm. Nu vrem să fim ofensați, nu vrem ca Națiunea să ne fie disprețuită. Nu vom fi copiii degenerați, stricați și corupți ai dârzului Neam Românesc. Ne vom face datoria! Bărbații în muncă și în primejdii, femeile ca mame. Nu există îndatorire mai frumoasă și mai nobilă și câtă vreme nu o vom fi îndeplinit nu vom fi demni de nimic altceva. -V- Suntem pregătiți să fim tați și mame? Nu. Învățământul public nu face nimic pentru asta nici la noi, nici prin alte pârți. Dacă vreun arheolog din viitorul îndepărtat ne-ar găsi manualele și programele școlare ar fi uimit să vadă că instruirea elevilor pentru viață se rezuma la cunoașterea măsurilor contraceptive și la acceptarea perversiunilor sexuale. „Evident, și-ar spune el, e vorba de o societate care a dispărut din cauza decăderii morale.” Nu știu dacă învățământul secundar poate redeveni rapid ce a fost. Pentru tinere aceasta ar fi de dorit. Tinerii poate că nu au nevoie de profesori pentru a ști care le sunt îndatoririle de tați. Nu au multe de făcut acasă și ceea ce au de făcut poate fi făcut și de mamă. Dar nu ar fi rău ca după căsătorie să se pregătească împreună cu soțiile lor pentru rolul de părinți. Le-ar fi util dacă ar citi împreună cu ele în momentele libere cărți despre igiena copiilor, despre îngrijirile care li se dau, despre educarea lor. -VI- Femeia trebuie să-și hrănească copilul orice s-ar întâmpla și orice i s-ar spune. Trebuie pentru că e datoria ei, pentru că așa e normal. Nu se poate viola fără consecințe legea firii. Laptele mamei e făcut pentru a hrăni copilul. Sănătatea ei, viața lui depind în egală măsură de el. Copilul alăptat de mamă e la adăpost de aproape orice pericol. Hrana pe care o primește de la ea îi e destinată, e singura potrivită pentru el. Când mama nu-și hrănește copilul e de două ori pedepsită. Întâi pentru că pierde emoția blândă dată de mica ființă de la pieptul său. Apoi pentru că sănătatea sa, tinerețea sa, prospețimea trăsăturilor sale sunt afectate. Priviți mai multe femei de aceeași vârstă ajunse la maturitate și căutați-le pe acelea care au hrănit mai mulți copii. Le veți recunoaște după chipul radiind de sănătate, de tinerețe și de frumusețe. -VII- În primii ani de viață copilul aparține inevitabil mai mult mamei decât tatălui și e bine că e așa. Oricât de mult ne-am iubi copiii, noi tații, e de dorit ca ei să țină mai mult la mamă. Ea are asupra lor o influență mai mare ca noi pentru că e mai blândă, pentru că nu-i domină în mod absolut, pentru că nu-i oprimă. Interesul băieților, pe care am fi ispitiți să ni-i apropiem, să-i sustragem într-o oarecare măsură mamei, e să rămână sub autoritatea ei. Autoritatea tatălui trebuie să se situeze undeva într-un plan superior și îndepărtat pentru a nu se face simțită decât în ocazii grave. Voința bărbatului e prea imperioasă pentru a nu apăsa greu, exagerat asupra dezvoltării libere a copilului. Un tată cu voință puternică va trebui să evite s-o exercite asupra fiului său dacă nu vrea să-i emasculeze caracterul. Bărbații cei mai viguroși din punct de vedere moral, dacă nu vor înțelege că e preferabil să-și lase fii mai mult în grija mamei, riscă să facă din ei ființe lipsite de energie și de curaj. Autoritatea mamei asupra fiului e întotdeauna binefăcătoare și nu riscă niciodată să fie prea apăsătoare. Băiatul sub tutela mamei, care-l stăpânește fără să-l strivească, își poate manifesta personalitatea și-și poate dezvolta propria voință. Când studiați formarea unui om de valoare încercați să aflați mai întâi cum i-a fost mama. Influența ei asupra lui a fost preponderentă. Dacă bărbatul își formează în timpul căsătoriei soția făcând-o a sa, soția, devenită mamă, îi va forma fiul. Blândețea mamei e necesară dezvoltării forței fiului ei. -VIII- Nu ne creștem copiii pentru noi, ci pentru ei, pentru Națiune, pentru Patrie. Acesta e principiul care e bine să ne ghideze în educarea lor. Să ne pregătim copiii să fie bărbați cu voință și curaj, femei ca tinerele desăvârșite care ne sunt soții! Să ne creștem copiii ca ei să facă pentru copiii lor ce facem noi pentru ei! Dordea Cosmin |
FERICIRE ȘI BOGĂȚIE
-I- Omul care muncește, care are soție și copii e un om fericit. Situația sa socială, sărăcia sau bogăția sunt lucruri exterioare lui și nu au nicio influență asupra stării sale de mulțumire sufletească. Doar omul foarte sărac și omul foarte bogat sunt nevoiți să facă eforturi excepționale pentru a avea o viață fericită. Cel foarte sărac suferă pentru că nu poate da alor săi un minim de bunăstare. El e preocupat doar de lipsurile cu care se confruntă și de necesitatea de a câștiga mai mult. Cel foarte bogat trebuie să lupte ca să-și apere averea sau ca să se ferească de ispite. El are nevoie de multă energie pentru a nu se îndepărta de Familie. Aceste două cazuri rare date la o parte, rămâne majoritatea oamenilor cu resurse nici prea mari, nici prea mici, cu poziții sociale nici prea modeste, nici prea strălucite. Pentru toți în egală măsură fericirea depinde de condițiile morale și nu de condițiile materiale ale vieții lor. Fericirea e în ei și în ființele dragi de lângă ei. Bogăția nu are nici un rol aici. Binele real, bucuria profundă, pură nu se pot cumpăra. Averea și fericirea nu sunt interdependente. -II- Banii ne pot oferi unele plăceri, ne pot scăpa de unele complicații, dar nu ne fac fericiți. Să recunoaștem totuși că sunt un puternic mijloc de acțiune și că mulți vor să-i aibă. Dorința de a face avere prin muncă onestă e firească. Cine nu dorește să ofere Familiei sale o situație materială mai bună? Sunt înclinați să aibă câștiguri cât mai mari aceia a căror bunăstare se măsoară prin ce produc sau vând. În industrie, comerț și agricultură interesul personal e un stimulent legitim, util interesului general. Muncim și producem pentru că aceasta ne e datoria dar și pentru că ne e folositor. Inițiativa și energia de care dăm dovadă contribuie mult la prosperitatea generală. Putem spune oamenilor care lucrează în industrie, comerț și agricultură: „Îmbogățiți-vă pentru că îmbogățiți România.” Dar fie că suntem bogați sau săraci fericirea pe care o putem dobândi e egală. Ea depinde de rațiunea noastră și de împrejurări. Ea nu depinde de ce avem. Bogați sau săraci, va trebui să fim la fel de morali, va trebui ca regulile vieții noastre materiale să fie aceleași. E recomandabil în toate cazurile să trăim simplu, în Familie și să nu ne irosim în afara ei timpul, banii și puterile. Bogați, dacă nu vom fi cumpătați ca săracii, dacă nu vom munci ca ei, nu vom fi sănătoși. Lenea aduce boală, vicii și înjosire. -III- E bine să ne limităm la ce câștigăm. Altfel nu vom fi fericiți. Omul care are un salariu de zece mii de lei și cheltuie zece mii cinci lei e sărac. Omul care are un salariu de o mie de lei și cheltuie nouă sute nouăzeci și cinci de lei e bogat. Totul e ca modul nostru de viață să se bazeze pe armonizarea cheltuielilor cu veniturile. E necesar să rezistăm tuturor ispitelor, chiar și celor care par firești, onorabile. Ar fi periculos, de exemplu, să ne împrietenim cu persoane cu o moralitate exemplară, dar mult mai bogate ca noi. Ne vom simți umiliți primind mereu fără să oferim nimic, iar casa unde locuim cu Familia ne va părea un bordei când vor intra în ea unii obișnuiți să trăiască opulent. Dorința de a cheltui mai mult decât ne putem permite va fi deosebit de puternică într-o asemenea situație. -IV- O viață retrasă, demnă, ne-ar permite să ne punem de acord cheltuielile cu veniturile. Dacă suntem moral ireproșabili, vom avea toată libertatea de a acționa rațional. Un vechi dicton spune: „Fii virtuos și vei fi liber!” Relațiile mondene sunt ruinătoare. Contrar cu ce spun unii, evitarea lor nu ne va afecta viitorul. Aceasta se înțelege de la sine pentru cel care îndeplinește o funcție unde nu i se cere decât muncă fără alte restricții. Aceasta se înțelege de la sine mai ales pentru cel mai dependent dintre oameni: soldatul, ofițerul de grad inferior. Iată un ofițer tânăr, căsătorit, care trăiește din solda sa și din micul salariu al soției. Totalul nu înseamnă mare lucru și nu-i permite să facă cine știe ce impresie. El evită din decență, din demnitate, raporturile sociale cu toată lumea considerând că e mai bine să-și vadă de Familie. Soția e în întregime absorbită de serviciu, de grijile căminului, de copiii. Soțul muncește ca să se instruiască și se dedică integral activităților sale profesionale. El e un ofițer devotat, zelos, făcându-și meseria cu drag, cu convingere. Să-i urmărim în carieră pe tânărul ofițer și pe camarazii lui mai bogați. Harnicul, „sălbaticul” va reuși mai bine ca oricine. Existența retrasă nu-l va afecta. Caracterul, valoarea și munca fiecăruia sunt singurele care contează în viață. Mondenitatea, relațiile extinse au mai multe inconveniente decât avantaje. Ele risipesc timp, bani și forțe care ar putea fi folosite pentru treburi mai utile. Ele nu sunt sănătoase pentru fizic și moral. Plăcerile pe care le procură enervează și obosesc. Simpatia și afecțiunea joacă aici un rol mai mic ca pizma și trufia. -V- Să trăim mai ales în mijlocul Familiei, să ne petrecem cea mai mare parte a timpului liber cu soția, cu copiii. Să ne deschidem casa unor prieteni apropiați, siguri, de perfectă valoare morală și să n-o deschidem decât lor. Căminul e sacru, să nu lăsăm să intre în această „sfântă a sfintelor” decât pe cei care merită. În interiorul familial bine închis, bine apărat de rău, de vulgaritate trebuie să ne simțim bine. Trebuie să organizăm acolo o ambianță plăcută și liniștită. Alături de prietenii dragi, pe care-i primim uneori, avem alți prieteni discreți, plăcuți, buni sfătuitori: cărțile. Să avem cărți bine alese, pe care să le citim singuri, cu soția sau cu copiii când cresc. Ele păstrează ce e mai bun, mai frumos, mai măreț din gândirea umană și oferă totul cu generozitate cui știe să ajungă la comorile lor. -VI- Să nu neglijăm aranjarea locuinței. Bogați sau săraci, putem să ne înconjurăm de lucruri frumoase. Un obiect elegant, cu linii grațioase, în culori discrete costă adesea mai puțin decât produsul de prost gust al unei firme renumite. Nu putem cumpăra mobilă scumpă sau opere de artă originale? Nicio pagubă! Fericirea noastră nu depinde de ele. Le vom contempla în magazine sau expoziții. Aceasta ne va forma gustul și ne va ajuta să alegem cele mai potrivite produse pentru crearea unui mediu familial atrăgător. Vom afla astfel că o reproducere de calitate la un preț infim face mai mult decât o pictură proastă sau mediocră. Casa aranjată cu bun gust e un loc agreabil. Chiar dacă nu locuim într-un palat, ne-am asigurat întreaga contribuție a lucrurilor materiale la realizarea fericirii noastre. E important totodată să ne folosim timpul liber pentru cultură și pentru recreere. Plăcerile simple, activitățile sportive sunt mai bune decât oricare altă distracție. Ele ne întrețin sănătatea și buna dispoziție, echilibrul fizic și moral. -VII- Viața din marile aglomerații e dăunătoare și cel mai bine ar fi să locuim cu Familia în aerul curat de la țară. Igiena corpului și sufletului nu sunt compatibile cu viața la comun din blocurile stil cazarmă de la oraș. Dar câți dintre noi își pot permite o locuință ideală? Din fericire altfel stau lucrurile cu condițiile morale care sunt esențiale și care depind în întregime de noi. Dordea Cosmin |
DEPOPULAREA
-I- Să dăm Patriei copiii de care are nevoie! Dacă nu ne vom face datoria de oameni și de cetățeni, dacă egoismul și teama de obligațiile familiale vor fi mai mari ca sentimentul propriei noastre fericiri, ca interesul național, vom pieri și istoria va spune despre noi că am dispărut din cauza unei crize de lașitate și de imoralitate. Nu vrem așa ceva! Vom feri Națiunea de o astfel de nenorocire, de o astfel de rușine. -II- Răul e aici, sare în ochii, e tot mai mare. Populația României scade constant. Eram 23.000.000 suntem 20.121.641. Populația Țârilor vecine ostile e în total de 63.089.800 de locuitori. Aceasta înseamnă că suntem vulnerabili, că nu tragem toate foloasele posibile din teritoriul frumos și bogat pe care ni l-au lăsat înaintașii. Industria și agricultura au început să ducă lipsă de forță de muncă. Consecințele scăderii natalității sunt agravate de plecarea unora în străinătate sau de la sat la oraș. Migrarea spre alte Țări e o calamitate. Ea ne produce pierderi în oameni comparabile cu cele provocate de molime, de războaie sau de dezastre naturale. Banii trimiși în Țară de expatriați sunt o iluzie. Migrarea spre orașe nu rezolvă nimic. Ea compensează scăderea populației din mediul urban, dar ne lasă satele pustii. În curând nu vom mai avea destui locuitori pentru a popula nici orașele, nici satele. Fără suficiente brațe ca s-o slujească economia va realiza cel mult progrese mediocre. Pericolul e iminent, concret. Dezechilibrul de forțe dintre noi și vecinii noștri neprietenoși e mare și crește. Dacă situația se menține, nu ne vom mai putea apăra, nu vom mai putea trăi. Apartenența la NATO nu justifică neglijarea propriei noastre capacități de apărare. Să nu uităm de teribilul an 1940 când întregul nostru sistem de alianțe s-a prăbușit! Românii din trecut au fost mari. Ei și-au lăsat amprenta asupra istoriei noastre. Avem datoria să le continuăm lucrarea, să asigurăm viitorul Națiunii și să menținem integritatea Patriei. -III- Teoreticienii decadenței justifică uitarea noastră de sine și consecința ei, depopularea. Populația lumii nu a crescut excesiv? Putem fi fericiți fiind atât de mulți? Se întreabă ei. Oameni lipsiți de credință, de clarviziune, surzi la vocea firii, examinați situația geografică a Țării, examinați-ne populația micșorată, parțial îmbătrânită, activitatea economică afectată de problemele demografice și spuneți dacă vom putea continua așa, dacă nu vom fi în curând copleșiți, distruși! Nu veți fi însă niciodată de acord că România e în pericol. Vă veți declara mulțumiți că ne-am rărit și veți afirma ipocrit că nu am făcut decât să ne aliniem altor State. Ei bine, nu! Din punct de vedere uman și din punct de vedere național, greșiți. E populat întregul Pământ și am rămas fără resurse? Nu. Oceanele și mările, adică două treimi din planetă, nu au fost explorate și nu sunt locuite. Știm despre ele la fel de puțin ca despre Lună. Nu poate Țara noastră să hrănească un număr de locuitori mai mare ca în prezent? Ba da. Pământul cere încă oameni, mulți oameni. Națiunile nobile, viguroase și sănătoase i-i vor da. -IV- Strămoșii noștri primitivi puteau gândi la fel ca modernii decadenți. De ce să se fi supus legii naturale și sfinte, care le spunea creșteți și vă înmulțiți, când le era mai comod să i se sustragă? Preistoria a avut poate sofiștii ei. Dacă locuitorii cavernelor i-ar fi ascultat ar fi devenit egoiști, ar fi preferat copiilor, confortul și și-ar fi spus că oamenii din viitor, fiind putini, vor dispune de terenuri de vânătoare mai mari. Le asigurau fericirea născându-i în număr mic, nu-i așa? Din cauza acestui mod laș, egoist, miop de a gândi am fi bătut pasul pe loc. Grupurile mici de oameni, izolate unele de altele, expuse permanent la tot felul de amenințări, trăind precar, nu ar fi putut progresa. Din fericire omul a avut curaj și credință, a luptat, s-a înmulțit, și-a făcut copiii stăpâni peste Pământ. Așa a fost în trecut, așa va fi în viitor. Nu e loc în lume decât pentru Națiunile care au energie și încredere în ele, care luptă și care cresc neîncetat. Stagnarea e moarte. -V- România va trăi. Ea are toate elementele vieții și măreției. Nu-i lipsește decât voința de a le pune în valoare. Răul ei e moral și doar moral. Putem diminua sensibil mortalitatea. Va fi un mare bine, însă nu va fi în niciun caz un leac pentru depopulare care depinde de natalitate. Fizic, de asemenea, avem puține de făcut. Sângele ne e încă fierbinte în vine, seva nu a secat în noi. Pericolul e mare. Alunecăm deja pe panta care duce spre dispariție. Trebuie să oprim declinul. Mai avem timp s-o facem, dar nu mult. Roma a murit când nu au mai fost cetățeni romani. Suntem în prezent destui ca să-i aducem pe lume pe toți aceia de care Națiunea are nevoie. E de ajuns să vrem. E de ajuns să știm și s-o spunem sus și tare că mariajul, Familia compusă dintr-un bărbat și o femeie, le datorăm și Patriei. Dordea Cosmin |
PATRIOTISMUL
-I- Slujirea Patriei e o datorie și o obligație imperioasă pentru românul din secolul nostru pus în fața unui prezent tulbure și a unui viitor nesigur. În momentul critic al vieții naționale la care am ajuns, patriotismul e o virtute esențială. Cine nu are sentimente patriotice e un om rău, un fiu nedemn al Națiunii noastre. Dacă sofiștii nu ar face neclare adevărurile cele mai evidente, dacă nu ar complica lucrurile cele mai simple, nu ar fi nevoie să vorbesc despre îndatoririle patriotice. Ar fi ca și când aș demonstra că doi plus doi fac patru. -II- Sufletul ne dictează atașamentul pentru Țară înaintea rațiunii. Cu cât sufletul ne e mai mare, cu atât dragostea de Patrie ne e mai mare. Afecțiunea pe care o avem pentru locul unde ne-am născut se manifestă inițial fără să știm de ce. E în noi, e instinctivă ca tot ce ține de fire, ca tot ce ține de esența lucrurilor. O trăim plenar înainte de a ne putea gândi la ea. E ceva în același timp plăcut și măreț. E ca un poem ce ne vorbește de iubire, de devotament, de sacrificiu, de forță și de glorie. Întreaga noblețe, întreaga frumusețe din inima omului se rezumă în idea de Patrie. Nicio altă idee nu e atât de completă, atât de înaltă. Ea cuprinde în sine ce îndrăgim mai mult: Familia, Națiunea și istoria noastră. Cuvântul Patrie ne emoționează întotdeauna până la lacrimi. Patria e tot ce e al nostru, tot ce ne înconjoară, tot ce iubim, toată viața noastră. Ea e teritoriul binecuvântat unde natura e blândă și maternă. Ea e locul unde cei de un Neam cu noi trăiesc mândri și dârji. Ea e Poporul nostru viteaz care și-a arătat prin secole inteligența și forța. Ea e credința noastră într-un viitor mare. -III- Patria e România, buna, generoasa și frumoasa Românie. Ea ne e ca o mamă. Îi aparținem și ne aparține. Ea e mai presus de orice și de oricine. Avem multe motive s-o iubim, dar cel mai important dintre ele e acela că suntem români. Patria trebuie îndrăgită independent de frumusețile sale, de bogățiile sale, de renumele său. Ne iubim mama pentru că e mama noastră, nu pentru că e mai frumoasă, mai distinsă, mai elegantă și mai inteligentă ca alte femei. Nu o comparăm cu nimeni. Iubirea de Patrie nu poate exista decât în sufletele alese, generoase. Cine are suflet josnic nu poate fi patriot. Iubirea impune niște obligații și cele asumate față de Patrie sunt dintre cele mai grele. Dorința secretă sau mărturisită de a scăpa de ele dă naștere sentimentului abject al antipatriotismului. Un om bun, de caracter, cu simțul datoriei, nu poate fi atins de antipatriotism nici măcar în treacăt. El nu-i va putea accepta nebunia și latura nefastă. -IV- Datoria față de Patrie e prima dintre îndatoririle noastre și e prioritară. E datoria de apărare a Neamului, de asigurare a viitorului lui. Nimic nu e mai important ca ea, nimic nu se compară cu ea. Când ea apare, tot restul trece pe planul doi. Individul, Familia nu pot trăi, orice s-ar spune, în afara comunității din care provin. Datoria de a iubi are drept corolar datoria de a sluji. Trebuie să ne iubim Patria, trebuie s-o apărăm, trebuie să-i servim interesele cu devotament, energie și curaj. Montesquieu afirmă că, într-o democrație, ambiția individului se limitează la singur lucru: slujirea Patriei mai bine ca toți ceilalți. „Născându-ne, adaugă el, contractăm față de ea o datorie imensă pe care nu o vom putea achita niciodată.” Datoria față de Patrie o putem plăti parțial prin muncă în timp de pace, prin luptă hotărâtă, curajoasă, până la moarte, în timp de război. Să ne impregnăm de patriotismul înflăcărat de care erau însuflețiți romanii și datorită căruia au devenit un Popor mare! Pentru ei nimic nu mai exista când Patria era în pericol. Ca să-i apere teritoriul, drepturile sau onoarea renunțau la tot: interese personale, Familie, sentimente. Să-și dea viața pentru ea le era ușor. Poetul latin Horațiu spune în Ode, III, 2-13: „Dulce et decorum est pro Patria mori.” (E plăcut și frumos să mori pentru Patrie.). -V- Cel mai dureros pentru noi va fi când va veni momentul ca fiii noștri să-și dea sângele. Nu contează! Dacă nu ne vom putea apăra altfel, va trebui să acceptăm situația fără să ne plângem. Doar femeile vor avea dreptul să se înduioșeze. Patriotismul nu poate înăbuși în ele iubirea de mamă și de soție. E important ca la bărbat dragostea de Patrie, idea datoriei față de ea să fie puternice ca să facă ușoare și firești cele mai mari sacrificii. Ne va fi greu să ne trimitem copiii să se bată și să moară pentru Patrie. Îi vom privi plecând la luptă mândri de curajul lor, mândri de ei și-i vom invidia un pic, dacă vârsta nu ne va permite să-i însoțim. Să murim pentru Țară, să-i dăm viața copiilor noștri, e o datorie ineluctabilă în momentele grave, tragice, când dușmanul vine cu război asupra noastră. Datoria pe timp de pace nu ne cere virtuți deosebite și sacrificii crude. E necesar totuși ca virtutea să ne fie constantă, sacrificiile neîncetate. Principala noastră preocupare să fie întotdeauna binele Patriei și să facem să se plece în fața lui interesele noastre. Dacă suntem membrii unui partid politic, se impune să rezistăm ispitelor, să respingem consemnele și să ne eliberăm de disciplină când ne devine clar că Țara poate avea de suferit din cauza lor. Să fim patrioți și români înainte de orice! -VI- Pentru a ne supune preceptelor moralei și apelurilor conștiinței noastre vom dori să fim activi, curajoși, îndrăzneți în interesul Țării. O Națiune nu se poate impune în marea comunitate umană decât prin acțiunea ei energică, prin muncă, prin dezvoltare. Să creăm, deci, prin eforturi susținute, elemente de prosperitate și de putere! Ceea ce interesul personal ne cere, datoria față de Patrie ne impune. Să muncim, să producem! Munca noastră ne e de folos nouă și Familiilor noastre, ea e necesară României. Să privim ce devin unele Popoare, cum își cresc puterile, cât de jos ne împing dacă rămânem pe loc și să judecăm ce ne impune patriotismul. El ne cere abnegație în muncă, energie în toate, cutezanță și perseverență în fapte, activitate neobosită. Patriotismul nostru, curajul nostru, clarviziunea noastră, munca noastră, spiritul nostru de sacrificiu dau Țării măreție, bogăție și putere. Dar forța materială e inutilă, dacă nu dăm dovadă de caracter. Oricât de pașnici am fi, trebuie să ne arătăm hotărâți să ne folosim de arme când viața sau onoarea Națiunii sunt amenințate. O astfel de atitudine îi va ține pe mulți la respect. De siguranță, de pace, de prestigiu nu au parte întotdeauna Popoarele puternice, ci cele mai hotărâte. -VII- Prieteni să profesăm prima dintre virtuțile civice, patriotismul, să muncim pentru prosperitatea și măreția Țării, să-i dăm inteligența noastră, inima noastră, să-i apărăm, chiar cu prețul vieții, existența, interesele și onoarea. Dordea Cosmin |
Citat:
https://www.youtube.com/watch?v=SHA4W3g5Ta4 |
Citat:
|
SOFIȘTII
-I- Iubirea de Patrie, îndeplinirea îndatoririlor cetățeanului față de ea nu se discută. Pe ele se bazează viața națională. Puse sub semnul întrebării, Națiunea se va dezintegra. Apărarea lor de orice atac se impune cu necesitate. Loialitatea datorată Patriei e condiția existenței noastre ca Popor. Cu cât e mai mare, cu cât e mai statornică, cu atât vom fi mai puternici, mai prosperi. Aceia care nu și-au mai iubit Patria, care nu și-au mai făcut datoria față de ea, au dispărut. Patria a fost contestată doar de Națiunile aflate în anarhie morală și gata să se prăbușească sub povara viciilor lor. În republicile grecești în declin, în Roma vlăguită și coruptă, sofiștii susțineau că Patria nu contează și că singurul lucru important pentru om e plăcerea. Ei au împins Grecia și Roma spre o moarte crudă și dezonorantă sub jug străin. Popoarele moderne, România, își au sofiștii lor. Ei predică o globalizare dizolvantă și un cult al plăcerii distructiv care ne pot nimici. Dacă-i ascultăm, s-a terminat cu noi. Descompunerea internă, preluarea teritoriului Țării de către alții, ambele poate, vor pune capăt existenței noastre de două milenii. -II- Patriotismul e mereu egal, mereu același. Sentimentul Patriei, nu se schimbă, nu evoluează, cum spun unii. El e astăzi ce era la Atena pe vremea lui Pericle, ce era la Roma pe vremea măreției ei, ce era în Dacia lui Decebal. Grecul Phocion, condamnat fără temei la moarte și pregătindu-se să bea cucută, îi spune fiului său: „Îți recomand să slujești Patria cu tot zelul și credința și mai ales să uiți că o moarte nedreaptă a fost prețul pentru serviciile mele.” E îndemnul unui patriot. El e valabil în toate timpurile și în toate Țările. Dacă omorârea de către consulul Brutus a fiilor săi vinovați de conspirație contra Romei ne pare în același timp eroică și sălbatică, aceasta nu înseamnă că în prezent patriotismul e mai slab și că dezaprobarea trădătorilor e mai mică, ci că moravurile au devenit mai blânde, că drepturile morale și legale ale tatălui au fost limitate. -III- Ce înțeles dau sofiștii umanității? În niciun caz cel de omenie, de dragoste față de oameni, oricare ar fi ei. Umanitatea, înțeleasă ca omenie, e recomandată de Religie. Ea e perfect compatibilă cu îndatoririle față de Patrie. Prin urmare cuvântul umanitate înseamnă pentru sofiști ansamblul oamenilor trăind pe pământ, omenirea. Cum poate fi opusă iubirea pentru omenire iubirii, devotamentului față de Patrie? Când se spune că trebuie iubiți toți oamenii, nimeni nu are nimic de obiectat. Dar când se spune că atașamentul pentru Țară, datoria de a o sluji, de a o apăra, nu-și mai au rostul pentru că nu vor mai exista frontiere, pentru că vom fi cetățeni ai lumii, e cu totul altceva. Se justifică printr-un argument echivoc și năucitor abandonarea îndatoririlor civice. E ca și cum i-am îndemna pe copii să-și iubească părinții la fel ca pe toată lumea și să-și asume față de ei aceleași obligații vagi ca față de toți ceilalți oameni. E ca și cum l-am îndemna pe soț să-și iubească soția și copiii la fel ca pe oricine altcineva, să considere că nu are față de ei mai multe îndatoriri ca față de alții, adică, de fapt, să considere că nu datorează nimănui nimic. Antipatriotismul tinde deci să nege nu doar îndatoririle naționale, ci orice îndatorire. La ce ne obligă iubirea pentru omenire? La nimic. Omenirea nu e o ființă organizată, o persoană față de care să ne asumăm îndatoriri precise. Cetățenia lumii încurajează prin urmare egoismul. Egoiști, fără responsabilități, nu vom mai forma Popoare, ci turme imense supuse celor mai rele instincte, celor mai degradante patimi. Civilizația nu poate exista fără idea de datorie, fără nobilul sentiment al iubirii de Patrie. -IV- Un fost președinte al Statelor Unite, Theodore Roosevelt (1858–1919), e autorul unor pagini despre antipatriotism pline de un bun-simț robust și de o ironie mușcătoare, care merită să fie cunoscute. Nu pot cita aici decât un scurt text scris de el: „Unele persoane, spune Theodore Roosevelt, prezintă patriotismul ca pe ceva rău și se străduie cu mediocrele lor puteri să ne vâre în cap în locul lui un fel de cosmopolitism „apă cu lapte”. Acești indivizi „binevoitori” nu au un caracter puternic sau o personalitate impozantă și teza lor însăși nu merită respect. Câțiva reformatori buimaci pot pretinde că, într-un viitor foarte îndepărtat, patriotismul și căsătoria firească dintre un bărbat și o femeie vor deveni virtuți inutile, perimate. Dar, în ce privește prezentul, omul care iubește celelalte Țări la fel ca pe a sa e un membru al societății la fel de dăunător ca acela care iubește nefiresc sau ca acela care iubește celelalte femei la fel de mult ca pe soția sa. Iubirea de Țară e o virtute elementară ca iubirea de Familie sau ca onestitatea și curajul.” -V- În timp ce alții luptă pentru măreția Patriei lor, noi, românii, trebuie să ne apărăm ființa națională. Avem prin urmare tot dreptul să le spunem celor care atacă patriotismul în această perioadă dificilă a existenței noastre: „Dacă nu vă iubiți Țara, dacă nu sunteți hotărâți s-o slujiți din toate puterile, s-o apărați, să-i apărați drepturile, interesele, onoarea, dacă nu sunteți dispuși să veniți sub drapel când vă va chema, vă rugăm mult plecați acolo unde nu vi se impune nicio îndatorire. Aici patriotismul e imperios.” Dordea Cosmin |
FORȚELE NAȚIONALE
-I- Poziția geografică a României e frumoasă, dar periculoasă. Așezați la graniță între Occident și Orientul controlat cândva de musulmani, am fost un avanpost aflat în fața dușmanului. Noi am apărat Occidentul de Islam. Acest rol nu a încetat nici după plecarea tătarilor și otomanilor. Suntem și în prezent un avanpost al Europei. De capacitatea noastră de a ne asigura securitatea depinde securitatea continentului. -II- Forța unei Națiuni e dată de trei lucruri esențiale: vigoarea morală a cetățenilor, condiția lor fizică și buna organizare a Armatei. Toate sunt necesare în egală măsură, toate se condiționează reciproc. Moralitatea, patriotismul, curajul, instruirea sunt astăzi la fel de necesare la oameni care vor deveni soldați ca pe vremea armelor albe și a luptelor corp la corp. Ce s-a schimbat e modul de constituire a Armatei devenit atât de complex, atât de dificil încât improvizația e imposibilă. Când războiul se dezlănțuie, nu se mai poate organiza nimic serios, rezistent. Vitejia oamenilor chemați sub arme nu ne va folosi la nimic, dacă ei nu-și vor avea un loc bine stabilit într-un organism deja existent, alcătuit meticulos și dotat corespunzător. Geografia, granițele de peste trei mii de kilometri, amenințările interne ne impun deținerea unei Armate care să-i includă în clipe grele pe toți cei în stare să poarte arme. Datoria de a întări la maxim forța Armatei pentru a o face capabilă să-și îndeplinească toate sarcinile ce-i vor fi impuse revine Statului. Datoria noastră e de a ne pregăti individual pentru a deveni apți de luptă. Un corp viguros, rezistent la efort, la oboseală nu ne e însă de ajuns ca să ne integrăm în trupele permanente și să formăm împreună cu ele aproape instantaneu o mare Armată. E necesar să mai avem o educație militară prealabilă, un loc în ierarhie, să fim rotițe în imensul mecanism pus în mișcare în caz de război. De aici utilitatea reînființării serviciului militar obligatoriu pe timp de pace. Obligațiile grele, ce ne vor fi impuse astfel, ne vor permite să ne îndeplinim bine îndatoririle față de Patrie când situația o va cere. -III- Atenianul de optsprezece ani primea armele cu care urma să-și apere Țara și rostea un jurământ unde se regăsesc, între altele, aceste cuvinte frumoase: „Voi lupta pentru tot ce ne e sfânt și drag. Nu voi lăsa celor care vin după mine o Patrie mai mică decât am primit-o, ci una mai mare și mai puternică.” Sunt cuvinte pe care e bine să le avem toți întipărite în minte. Cel mai mare pericol pe timp de război e oboseala cumplită ce apare după intrarea în luptă. Cine e indolent, cine exagerează cu mâncarea, cine nu face mișcare, va avea probleme de sănătate sau va muri prostește lipsind Patria de brațele sale în momente critice. E prin urmare obligatoriu să devenim fizic capabili să facem față vicisitudinilor unui conflict armat. E în interesul nostru, e în interesul Țării. -IV- Nu vom fi însă soldați perfecți decât dacă moralul ne va fi la fel de robust ca trupul, decât dacă avem, pe lângă virtuțile cetățeanului, atașament pentru Armată, cultul drapelului, cultul imnului național. Drapelul, imnul național sunt chipul și vocea Patriei. Respectarea lor cu scrupulozitate e imperativă. Le datorăm afecțiune și venerație ca unor lucruri dragi și sfinte care reprezintă pentru noi ce iubim mai mult, ce punem mai presus de orice. Drapelul nostru tricolor e cel mai frumos și cel mai mândru dintre toate. El se profilează pe cer în tonuri clare și strălucitoare, vesele și vibrante, scriind în văzduh numele României, șoptindu-l prin foșnetul faldurilor sale. Cine nu a stat mult timp departe de Țară nu poate ști cu ce emoție profundă e salutat drapelul românesc. Vederea lui pe o clădire, pe catargul unei nave îi stârnește în suflet călătorului o bucurie amestecată cu tristețe ce nu se poate descrie prin cuvinte. Drapelul îi vorbește de pământul natal, de ființele dragi lăsate acasă, de Neamul său. Adesea lacrimile îi umplu ochii, picioarele i se înmoaie și ar vrea să îngenuncheze în fața acestui petec de pânză ce e o lume întreagă pentru el. Flutură semeț drapel sfânt al României noastre! Dăinuie simbol al generozității, onoarei și gloriei! Fie ca nicio pată, nicio slăbiciune de-a noastră să nu-ți întunece vreodată culorile! Fie ca „Deșteaptă-te române” să continue să le spună apăsat neprietenilor „Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman”! Fie ca el să ne păstreze vie în minte deviza „Viață-n libertate, ori moarte”!. -V- Armata în marș oferă un spectacol impresionant. E România, e Patria. Toți sunt o singură ființă, un singur suflet, o singură inimă. Toți sunt gata să moară pentru unul și fiecare e gata să moară pentru toți. Cei pe care îi vedem trecând înarmați prin fața noastră vor lupta și se vor sacrifica pentru noi când primejdia va veni. Într-adevăr nimic nu e mai emoționant, nimic nu ne face inima să bată mai tare, nimic nu ne face mai mândri de Țară, de noi ca această forță organizată, disciplinată care e Armata. Să iubim Armata unde ne vom avea și noi locul! Să ne iubim camarazii pentru că vor fi pentru noi o a doua Familie! Vom lupta împreună și probabil vom muri împreună. Să fim uniți de frăția curajului și de senina frăție a sacrificiului de sine! Să ne antrenăm, să ne dezvoltăm puterea corpului și calitățile virile ale sufletului! Să fim soldații puternici, disciplinați și viteji de care Patria are nevoie! Să îndrăgim și să cinstim drapelul tricolor! Să îndrăgim și să cinstim imnul național! Dordea Cosmin |
RĂZBOI ȘI PACE
-I- Războiul le-a plăcut doar de mercenarilor dornici de bani și conducătorilor dornici de glorie, Națiunile, care i-au suportat consecințele, au avut oroare de el. Noi am cunoscut în Al Doilea Război Mondial umilința crudă a înfrângerii, invazia și dezmembrarea teritoriului, de aceea nu vom putea lua în considerare cu dragă inimă eventualitatea unor noi conflicte. Vrem pace. E bine însă ca nu frica să ne facă pașnici, ci rațiunea. Războiul e un mare rău, dar nu cel mai mare. Mai bine de o sută de ori războiul decât pierderea libertății, integrității și onoarei Țării. Un Popor care ezită să recurgă la arme pentru a se apăra va fi aservit. La Popoare ca la oameni, cine se arată șovăielnic, timorat e privit ca o pradă. Așadar putem păstra pacea doar prin forță și hotărâre, nu prin concesii. -II- Maxima antică „Si vis pacem para bellum” (Dacă vrei pace pregătește-te de război) e valabilă și în prezent. Pentru a avea pace trebuie să fim gata de război și să nu ne temem de el. Poporul cel mai puțin expus unui atac e Poporul bine înarmat, care nu provoacă pe nimeni, care are forță morală și care își apără activ interesele. Forța, activitatea și curajul sunt prin urmare factori de pace. Nu există pace în genunchi. Nu există pace în umilință și slăbiciune. Din cauza unei astfel de păci România ar avea de suferit la fel de mult ca din cauza celui mai teribil dintre războaie. Pacea menținută prin neputință și apatie nu durează. Situația unui Popor în lume seamănă cu aceea a locuitorilor din marile orașe. Cel puternic, curajos merge calm și liniștit la treburile sale fără să fie oprit din drum, insultat, lovit. Cel slab, sperios e expus la amenințări, la întâmplări neprevăzute și loviturile cad firesc asupra lui. -III- Popoarele cu rațiune rece, care se sprijină pe dreptul lor și pe armele lor, trăiesc fără riscuri. Se impune prin urmare să fim nu doar pașnici, ci și puternici, activi, curajoși. Să detestăm războiul nu ne va folosi la nimic pentru că menținerea păcii nu depinde de ce gândim sau simțim noi. Teama că am putea deveni agresivi e neîntemeiată. Noi nu am purtat decât războaie de apărare sau de recuperare a unor teritorii ce ne aparțineau de drept. Ce e cu adevărat de temut e că iubirea de pace ne poate face incapabili să ne apărăm. Adepții păcii cu orice preț se pot manifesta fără rețineri în Țările care nu aud zăngănit de arme în apropierea lor și care nu au alte războaie decât cele pe care le provoacă ele însele. Altfel stau lucrurile cu o Țară ca a noastră care e amenințată și care nu amenință pe nimeni. Să i se vorbească de pace are sens doar dacă se vrea să fie învățată să se teamă. Să-i faci pe oameni să creadă că, pentru a avea pacea, ajunge s-o dorească, înseamnă să le slăbești curajul, înseamnă să-i pregătești rău pentru pericolele ce-i amenință. E mult mai onest să le spui că războiul le poate fi impus și că trebuie să să-i facă fată. Pacea nu se obține strigând "pace". Acei creștini pentru care până și legitima apărare e condamnabilă să-și aducă aminte că în Noul Testament, Romani 12:18, scrie: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în pace cu toți oamenii.” Altfel spus pace, da, dar numai dacă o vor și ceilalți. Credința trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură, nu pe emoții. -IV- E o necesitate să avem oricând în vedere fără să tremurăm eventualitatea unui război drept. Un exemplu de război drept e războiul declarat în 1861 de Statele din Nordul Americii Statelor din Sud care se separaseră de Uniune. După patru ani de lupte grele Statele din Nord au învins și au restabilit unitatea S.U.A.. Cei care l-au susținut pe Lincoln și urmat pe Grant și-au salvat marea lor Patrie, i-au pregătit un viitor măreț. Ei au meritat recunoștința pioasă a urmașilor lor. Exemplul lor ne arată ce pot face clarviziunea, energia și curajul pentru o Țară aflată în dificultate. -V- Să apărăm interesele Națiunii noastre perseverent, hotărât, fără provocări și fără slăbiciuni pentru că doar așa vom beneficia de pace. Politica rușinoasă de abandon duce la conflicte, la servitute, la distrugere. Singurele mijloace de apărare împotriva războiului sunt forța, energia și vitejia. Să le dezvoltăm în noi și să le păstrăm. Sunt virtuți civice. Dordea Cosmin |
Articolele "Învățămintele istoriei" și "Omenirea" din seria "Rânduri pentru tineri" pot fi citite la adresa: http://tineriptromania.blogspot.com/.
Lipsa spațiului nu a făcut posibilă postarea lor aici. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 14:09:07. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.