Recunostinta
 

Va propun si va rog sa vorbim despre recunostinta.

Floare rara și nenecesara.

"Mortii primesc mai multe flori decat oamenii vii deoarece regretul este mult mai puternic decat recunostinta" - Anne Frank. Este unul dintre citatele mele preferate.

Recunostinta modeleaza in suflet o concavitate in care se strang fara efort toate darurile.

Din acest punct de vedere, este virtutea cu randamentul cel mai mare.


Recunostinta este structura de rezistenta pe care se cladeste edificiul tuturor paramitelor (perfectiuni/desavarsiri).

In Sfanta Scriptura este poruncita atat in VT cat si in NT, genereaza efecte (sunt aratate) atat in relatia cu Dumnezeu cat si in relatia cu semeni, sunt enumerate motive de recunostiinta si sunt aratate modurile cum poate fi exprimata fata de Dumnezeu, sunt indicate invataminte concrete, aplicabile in viata cotidiana.

Chiar ma bucur ca ai deschis topicul asta, Ahil...Putini mai sunt oamenii recunoscatori in ziua de azi...Majoritatea dintre noi suntem centrati pe grijile, frustrarile si lipsurile cotidiene, cu alte cuvinte pe minusuri..desi in fiecare zi, avem si plusuri in vietile noastre...Numai ca preferam sa nu le vedem..:)
Sentimentul de recunostinta e in stransa legatura cu (potentiala) noastra stare de fericire...Pentru ca a fi recunoscator inseamna sa constientizezi ca esti multumit, ca cineva te-a ajutat, ca un lucru bun tocmai ti s-a intamplat.
Bogat nu este acela care are mai mult, ci acela care ştie să se mulţumească cu ce are.
Asadar, cel recunoscator pt viata lui...
E de o importanta vitala sa fim recunoscatori cat mai des,pentru ca-i ca o gura proaspata de oxigen...Respiram adanc,ne umplem de forte noi si o luam de la capat...
Din experienta personala, am observat ca in general oamenii aroganti, puternici , care se cred invincibili, care tind mereu spre mai mult, oamenii ambitiosi si permanent perfectionisti, insetati mereu de putere si glorie, sunt adesea cei mai nefericiti.Pentru ca sunt atat de mult ocupati sa-si atinga telurile, incat se neglijeaza pe ei insisi, si automat si relatia lor cu Dumnezeu...Pentru ce sa fie recunoscatori daca mai sunt inca atatea de facut..O, da vor avea timp de odihna si vor fi multumiti dupa ce vor reusi aia si aia,exact ca-n pilda bogatului care i-a rodit tarina:
"Vedeti si paziti-va de toata lacomia, caci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale. Si le-a spus lor aceasta pilda, zicand: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu."

(Luca 12,13-21. Duminica a 26-a dupa Rusalii)

Va multumesc tuturor!...:)
Ma tot intreb daca si cum poate fi dezvoltata recunostinta ca trasatura cardinala de personalitate.
Pelerinul zice ca avem un indreptar complet(x) in Scriptura.
Te rog Pelerinule, daca ai putin ragaz, sa numesti/indici cateva locuri care-ti par mai importante sau pe care le preferi. M-as bucura sa le dezbatem impreuna. Poate ni le si insusim cum se cuvine...:)

Multumesc, Pelerinule!

Scuze, scriu de pe tel. Mai am si altele, poate mai postati voi ceva patristic. Numai bine !

Cuvinte atribuite Sfantului Antonie cel Mare (http://www.filocalia.ro/referate/12/...nie_cel_Mare):

*
Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului.

*
Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la îndemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si îi insufla gânduri si închipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari mai mari decât masura împiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se mântuiasca.


*
Starea în care se afla cineva fara sa vrea îi este si paza si osânda. Deci îndestuleaza-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemultumire, sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea spre aceasta este una singura: dispretuirea celor pamântesti.

Cine nu este recunoscător, nu poate da slavă lui Dumnezeu. Când a vorbit despre cei zece leproşi vindecaţi, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta sa se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Vezi că recunoştinţa aduce slavă lui Dumnezeu? şi invers, nu poate aduce slavă lui Dumenezeu un om care nu este recunoscător şi nu poate spune “Mulţumesc”. Dragă Dragos , nu te lăsa influenţat de gândirea şi mentalitatea acestui veac şi a oamenilor lipsiţi de evlavie. Nu fi unul nemulţumitor. Gândeşte-te chiar acum cine şi ce a investit în viaţa ta şi mergi chiar astăzi la ei, ori telefonează-le, sau scrie-le un mesaj şi exprimă-ţi mulţumirea şi recunştinţa ta. Păstrează o atitudine de mulţumire în inimă pentru toată viaţa ta

Odata, am simtit sa multumesc parintelui nostru duhovnic, si i-am adresat cateva cuvinte cu multa recunostiinta. Insa acesta nu mi-a raspuns. Pe atunci fiind la inceput , am gandit ca am gresit, poate era bine sa tac.
Mult mai tarziu am inteles. Cel ce vrea sa se smereasca fuge de multumirile venite de la oameni, de recunostiinta arata, prihanindu-se singur.
Este o masura la care ajungi de la care nu astepti si nu voiesti nici recunostiinta si nici multumiri.

Insa recunostiinta fata de cineva este in suflet, Dumnezeu o vede , o stie, iar cel aflat la masura inalta o simte din partea celuilalt fara sa fie rostita.

Insa astazi majoritatea asteapta recunostiinta si multumire pentru faptele sale bune, insa nu este aceasta o forma de multumire a propriului sine?

Fireste asta nu inseamna sa nu spunem multumesc si sa nu fim recunoscatori. Insa sunt atatea modalitati sa o facem ca sa nu vatamam sufletul celuilalt!

Daca toti am face faptele noastre intr-ascuns, sa nu stie dreapta ce face stanga, cine ne-ar multumi? iar recunostiinta cui ar fi adresata daca nu lui Dumnezeu?

cea mai inalta recunostiinta este atunci cand cel ce face binele e recunoscator lui Dumnezeu ca a putut sa faca acel bine prin grija Domnului, iar cel ce a primit e recunoscator lui Dumnezeu ca i-a trimis ajutorul mult dorit.
Recunostiinta curata se afla in inima si nu e purtata de nici un pacat. Eu cred ca de fapt, cei doi, ar trebui , ca impreuna , umar langa umar, sa fie recunoscatori lui Dumnezeu pentru darurile primite, unul putinta de a ajuta si altul ajutorul primit.

dar cu siguranta ca aceasta tema a recunostiintei este mult mai adanca ca implicatii si sensuri decat o expun eu aici.

Cuviosul Marcu Ascetul
"Tot binele vine de la Dumnezeu, dupa o anumita randuiala, si pleaca pe ascuns de la cei nemultumitori, nerecunoscatori si lenesi".

*
Sfantul Maxim Marturisitorul:
"Iuda inseamna marturisire. Iar intelesul marturisirii este indoit: Exista o marturisire de multumire pentru bunurile primite in dar si exista una pricinuita de mustrarea si certarea pentru relele savarsite. Fiindca marturisire se numeste si insirarea cu multumire a binefacerilor dumnezeiesti, de catre cei vinovati. Si amandoua produc smerenia, caci atat cel ce multumeste pentru cele bune, cat si cel ce se cerceteaza pentru faradelegi, se umileste: cel dintai, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugandu-se sa primeasca indreptarea greselilor".
http://www.crestinortodox.ro/religie...ta-125440.html

P.S. O rugaciune de la AA si AlaNon: "Doamne, iti multumesc pentru tot ce mi-ai dat, pentru tot ce mi-ai luat si pentru tot ce mi-ai lasat."

Pentru mine , cel mai frumos si cel mai epic exemplu de recunostinta il constituie Iov din VT. Totdeauna m-am intrebat daca eu as putea reactiona cum a reactionat el, daca as avea credinta lui de fier si recunostinta fara limite fata de Dumnezeu in situatia in care as pierde absolut totul,inclusiv copii si familie, m-as imbolnavi de lepra..as mai putea oare striga:
"Viu este Dumnezeu Care a dat la o parte dreptatea mea! Viu este Cel Atotputernic Care a împovărat sufletul meu!"?
"Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!"

Tocmai din cauza recunostintei sale statornice si a credintei sale neinduplecate,Dumnezeu il binecuvinteaza, il vindeca si-i intoarce indoit tot ce avusese mai dinainte, ii da viata lunga si imbelsugata, de a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.

Modul in care intelegem si practicam recunostinta atarna de cativa factori...
De pilda, de ce crede fiecare ca inseamna bine sau bun, pentru el mai intai.
Dincolo de a fi o teorie sau o idee, recunostinta e un raspuns trait/sau nu de fiecare om in functie de asteptarile si valorile sale.

Luata insa ca Porunca Dumnezeiasca, recunostinta capata alte valente. Poate fi chiar o nevoie intensa si foarte semnificativa. Cred ca sunt oameni care, atunci cand nu mai pot trai recunostinta, resimt aceasta lipsa ca pe o stare de suferinta. Un fel de doliu...

Sentimentul de profunda recunostinta izvoraste atunci cand contemplam bunatatea Lui Dumnezeu si bunatatea semenilor.

Cautand la frumusetea tainica a bunatatii, recunostinta tasneste spontan.

Recunostinta este rodul acestei contemplatii. Alipirea vederii de frumusetea bunatatii.

Recunostinta ne leaga strans, suflet-la-suflet, de Dumnezeu si de toata faptura, pavand drumul dragostei celei mari.

Traind in recunostinta, traim in dragoste.


(In budism, se contempla frumusetea bunatatii fiecarei fapturi - care este vazuta/inteleasa ca o mama iubitoare - care si-a manifestat afectiunea materna fata de noi in nenumarate vieti anterioare, care ne-a iubit dezinteresat cu tot sufletul. Dupa ce inima se umple de recunostinta fata de fiecare faptura, tot efortul spiritual subsecvent cauta sa rasplateasca dragostea tuturor mamelor, prin unirea cu Dumnezeu si binecuvantarea fiecarei fapturi - acest foc interior, acest dor fierbinte se numeste "bodhicitta aspirationala").

Cred ca sunt si unele intamplari care, parca, au darul de a misca pe om catre/in recunostinta.
Desi aceasta imi pare ca, fiind o virtute constitutiva a unor suflete care intampina orice intamplare ca venind din Mana lui Dumnezeu, nu ar avea nevoie de imbolduri specifice. Dimpotriva, ea insasi este un imbold, launtric, catre alte trairi si fapte virtuoase. Sau un filtru al mintii prin care omul recunoscator le vede pe toate...

Totusi, pentru cei mai firavi (cum sunt eu) chiar si o intamplare ca acestea poate misca inima catre recunostinta:
https://www.youtube.com/watch?v=XgbdqXGr1DQ
https://www.youtube.com/watch?v=HXRD...jQ_yaz&index=6

P.S. Frumusetea si bunatatea imi par solul prielnic in care incoltesc mereu semintele recunostintei.
P.P.S. Iar pentru a ajunge si la flori, e nevoie de barbatie!....:)

Ca orice faptă bună, recunoștința nu este întotdeauna spontană. Biserica o cultivă. Ne învață să ne obișnuim să mulțumim. De altfel, ce este Euharistia, dacă nu mulțumire pentru jertfa lui Hristos? Ne-am obișnuit, însă, să limităm jertfa Lui doar la ceea ce se petrece pe sfântul altar. Sau doar la jertfa pe Cruce, spre mântuirea tuturor.

Însă la Cartea Apocalipsei zice sf. evanghelist Ioan de „Mielul junghiat de la întemeierea lumii”. Deci însăși creația are la bază jertfa lui Hristos. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi, manifestată în fiecare clipă a viețuirii noastre, prin tot ce a creat și prin pronia Lui, este o iubire jertfelnică. Lumea nu este o simplă emanare a Dumnezeirii, ci este o ieșire din Sine printr-o jertfă de Sine.

Deci avem a mulțumi pentru toate: pentru că Dumnezeu a creat lumea ca dar pentru noi, că ne-a adus și pe noi ca să fim, că poartă de grijă atât de viața noastră vremelnică, cât și – mai ales – de cea veșnică.

A mulțumi pentru asta, a fi recunoscători, poate că este și asta o mică jertfă. Rupi din tine nemulțumirea în care te complaci, plângerea de mila proprie în care nu vezi darurile pe care le-ai primit, ieși din egoism și din egocentrismul.
A deveni recunoscător și mulțumitor e a trece de la o stare întunecată a sufletului la una luminoasă, de la întristare la bucurie.

Darurile lui Dumnezeu sunt imense și inepuizabile ca și iubirea Lui; însă, din păcate (la propriu), nu le observăm.

“Recunoştinţa este o floare rară!” Dar n-ar trebui să fie aşa. Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel ce în sufletul său este pătruns adânc de credinţă şi dragoste faţă de Dumnezeu, de iubire faţă de aproapele nu poate rămâne străin la binefacerile primite şi să nu-şi arate recunoştinţele faţă de binefăcători.
Din învăţătura sfintei şi dreptmăritoarei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt de la Dumnezeu, care în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice creştin, este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl ceresc, ca astfel să sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi mai bogate. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”.

Iata si un moment de recunostinta ...vesela!...:) Inca o dovada materializata ca Duhul nu este si nu poate fi morocanos.

https://www.youtube.com/watch?v=1mio...vmwBCPdRb8jjyw

Mi-am adus aminte de o experienta personala, pe care as vrea sa v-o impartasesc si voua...A propos de recunostinta, cand apare ea si cum...
Cu multi ani in urma,cazand pe gheata mi-am fracturat humerusul. Bineinteles ca am ajuns la spital si din cauza ca era fractura deschisa,iar osul rasucit din pozitia normala, nu mi-au putut pune bratul in ghips ci am intrat in operatie.O bucata buna din muschi mi-a fost taiata si mi-a fost implantata o tija de metal cu suruburile aferente ca sa faca priza pe os...Deci sunt IronGirl, intr-un cuvant..:) Si acuma, dupa atata timp, am o cicatrice imensa pe umar...
Ajunsa acasa, a trebuit sa astept vreo 6 saptamani pana cand sa-mi pot folosi iarasi bratul...Tot timpul asta a fost o perioada extrem de neagra..mi se parea normal sa ma bucur de sanatatea corpului meu, sa-mi pot misca bratele, etc....in momentul cand am fost privata de ceva ce mie mi se parea firesc,am intrat intr-o stare vecina cu depresia, cu atat mai mult cu cat a trebuit sa renunt si la alaptat.Colac peste pupaza:grijile, stresul, hormonii aferenti ablactarii, faptul ca bebe incepuse sa fac primii pasi prin casa si eu nu puteam sa-l tin cum trebuie de manute sa poata merge(aveam inca bratul legat si interdictie de a-l misca pana nu se suda iarasi osul), faptul ca eram "consemnata" mai mult in casa ...si-au pus amprenta asupra psihicului meu...6 saptamani care au trecut mi s-au parut 6 ani...
Si in final, cand am avut voie sa-mi folosesc iarasi bratul , mi- s-a parut Raiul pe pamant...:) Muschii mei erau practic inexistenti si a trebuit sa mi-i formez iar..ca un nou inceput, o noua viata ...
In fine, unde doream sa ajung...Recunostinta si bucuria mea au fost imense pentru ca pierdusem ceva..iar in momentul cand l-am recuperat, nu poti decat sa te bucuri cu toata fiinta ta..sa-i aduci slava lui Dumnezeu pentru fericirea ta...Majoritatea oamenilor considera sanatatea o normalitate si o chestie banala...Iti dai seama de adevarata ei valoare in momentul cand o pierzi...
imi inchipui ce au simtit oamenii vindecati de Iisus, oameni cu boli grele care isi pierdusera orice speranta de a mai merge, de a mai vedea, de a scapa de lepra sau demoni, etc...Cred ca recunostinta este putin spus ce au simtit ei...:)
Intr-adevar este usor sa fii recunoscator pentru un bine care ti s-a facut, sau ceva ce ai pierdut si ai recuperat, dar uite ca Biblia ne invata sa fim recunoscatori si pentru raul din viata noastra(de ex Iov), sau pentru o palma data peste un obraz...Cati mai intorc si celalalt obraz in zilele noastre?

Da, asa este, ai sesizat foarte clar, recunostiinta este foarte putin spus. Poate si datorita faptului ca, pe langa vindecarile miraculoase le-a dat sansa la o viata normala, i-a reintegrat social. In iudaismul acelor timpuri exista convingerea, mai mult sau mai putin populara, ca asemenea boli se datoreaza unui pacat sau unor pacate savarsite. Cei care sufereau de asemenea boli erau exclusi, parasiti, lasati la mila lumii.Erau evitati si priviti cu oroare si respingere. Pe langa suferinta bolii mai purtau si suferinta psihica groaznica a celor lasati singuri si neputinciosi. Odata vindecati erau reprimiti treptat in comunitatea lor, in familiile lor.

Him... Ma tem ca noi cunoastem doar pojghita recunostintei.
In orice caz, recunostinta nu se rezuma la a spune "merci". Sau la alte fapte "miloase", "de bine".
Recunostinta e un mod de a fi, asumat pana la capat. Indiferent de piedici sau de orice alt pret.
As zice ca e un abis nesfarsit sau un cer inalt...
Pe scurt: a fi recunoscator Domnului este nici mai mult nici mai putin decat voieste El de la noi. Recunostinta este intimitate cu Dumnezeu, este a fi una cu El.
El Insusi fiind, inainte de noi, Recunoscator... Si Credincios si asa mai departe....

O pregustare a Invierii?...:)

,,Toate izvoarele mele sunt in Tine" (Psalmul 87:7).

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.
Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.
Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.
Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.
Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…
de Traian Dorz

Cuviosul Paisie Aghioritul impartaseste si cateva din gandurile sale pe tema recunostintei. Bun cunoscator al sufletului omenesc, Cuviosul obisnuia sa se adreseze direct si cu simplitate, tinind mereu in completare reciproca Scriptura si experienta duhovniceasca:

"- Parinte, atunci cand cineva rabda pentru Dumnezeu mahnirile si nedreptatile pe care i le pricinuiesc oamenii, aceasta rabdare il curata de patimi?
- Daca il curata, intrebi? Nu numai ca il curata dar il face si sa straluceasca.
Exista ceva mai presus decat aceasta? In felul acesta isi poate plati pacatele.
Vedeti, pe un criminal il bat, il inchid in inchisoare, isi face acolo micul sau canon si, daca se pocaieste cu sinceritate, se izbaveste de inchisoarea cea vesnica. Oare este mic lucru sa-si plateasca prin aceasta suferinta o socoteala vesnica?

Orice mahnire sa o suporti cu bucurie, mahnirile pe care ni le pricinuiesc oamenii sunt mai dulci decat siropurile ce ni le ofera cei care ne iubesc.
Vedeti, in Fericiri, Hristos nu spune: "Fericiti veti fi cand va vor lauda", ci: "Fericiti veti fi cand va vor ocari" si mai ales "cand va vor minti din pricina Mea."
Atunci cand ocararea nu este pe dreptate, atunci cel ocarat aduna rasplata. Iar daca ea este pe dreptate, atunci acela isi plateste pacatele.
De aceea, nu numai sa rabdam fara murmur pe cel care ne ispiteste, ci sa simtim si recunostinta!
Pentru ca astfel avem prilejul sa ne nevoim in smerenie, dragoste si rabdare."

(Paisie Aghioritul - Cuvinte duhovnicesti, Viata de familie, pag. 223)

Cel ce se nevoieste pe calea spirituala este bine sa tina in acelasi timp si focul dragostei dumnezeiesti si bucuria recunostintei.

Sa le aiba pe amandoua, in acelasi timp, in inima.


(in budism, cele doua pot fi asamblate cu o singura silaba)