Despre frumoasa virtute a multumirii si a recunostintei, din perspectiva crestina, moral-spirituala si duhovniceasca.

Cateva exemple biblice si patristice cu privire la virtutea recunostintei.

Cu trecerea vremii si timpului, se pare ca, tot mai putin auzim cuvinte de multumire pe care sa si le adreseze oamenii unii altora. Sau poate si sunt, dar uneori doar de politete sau complezenta si care, de cele mai multe ori din pacate, nu vin dintr-o inima sincera si plina de recunostinta. Lucrul acesta ii face sa se simta nesocotiti ori tratati in mod superficial pe cei care merita cu adevarat recunostinta, insa va avea consecinte si in vietile celor ce nu stiu sa fie recunoscatori si sa aduca multumire pentru valorile primite sau investite in viata lor. Cat de des vezi, de pilda, un elev care ar merge la profesorii lui sa le mutumeasca pentru ce a invatat? De fapt, pana si in familii, putini sunt barbatii care arata recunostinta pentru ce face sotia si invers.

Cuvintele de muttumire izvorate dintr-o inima calda, sincera si recunoscatoare dau viata si aduc slava lui Dumnezeu. Avem spre exemplu edificator, in acest sens, referatul scripturistic cu referire la minunea vindecarii celor zece leprosi: In timp ce Mantuitorul nostru Iisus Hristos se indrepta spre Ierusalim, strabatand satele si orasele din Galileea si Samaria, insotit de ucenici, in preajma unui sat, numit dupa traditie Eugannim, este intampinat de zece barbati leprosi, care, ridicandu-si bratele pline de rani spre Fiul indurarilor ceresti, striga plini de durere: “Iisuse, Invatatorule, miluieste-ne” (Luca 17, 13). Durerea celor zece oameni era neinchipuit de mare. Erau bolnavi de cea mai ingrozitoare forma a suferintei omenesti, de lepra. Microbul leprei infecteaza pielea bolnavului, acopera tot corpul de rani purulente, descompune tesuturile, macina vasele, desfigureaza chipul pana la epuizare totala. Fiind o boala molipsitoare, cele mai aspre masuri s-au luat inca din vechime pentru intampinarea si inlaturarea ei. Insasi legea lui Moise poruncea ca leprosii sa fie indepartati si izolati de orice asezare omeneasca (Numeri 5, 1-3). Scosi din sanul familiei si din societate si trimisi in locuri pustii, nelocuite, ei erau obligati ca la apropierea intamplatoare a unei persoane, sa strige: “Necurati, necurati!” Intr-un cuvant, leprosii erau niste oameni morti intre vii.

Aceasta dureroasa soarta o aveau si cei zece barbati leprosi amintiti in Sfanta Evanghelie. Dar auzind de minunile si de marea iubire de oameni a Domnului Iisus Hristos, o sfanta nadejde le aprinde inima cand afla ca Fiul lui Dumnezeu trece prin acele locuri. Alearga cu infrigurare spre Domnul si striga de la distanta cu toata puterea sufletului lor: “Iisuse, Invatatorule, miluieste-ne!” Noua dintre ei erau iudei, iar unul era samarinean. Suferinta ii unise in nadejde si rugaciune, intr-o rugaciune calda, plina de umilinta si credinta. La strigatul curemurator al leprosilor, Domnul Iisus Hristos se opreste, asculta si-i priveste cu dumnezeiasca indurare si cine stie daca pe chipul Sau ars de soare nu s-au rostogolit lacrimile durerii si ale milei. Fara sa rosteasca vreun cuvant sau sa faca vreun gest, ca in atatea alte cazuri de suferinta omeneasca, ci numai prin simpla Sa vointa, Mantuitorul Hristos ii tamaduieste pe loc de cumplita boala, spunandu-le: “Duceti-va si va aratati preotilor” (Luca 17, 14).

In aceeasi clipa, ca la o porunca atotbiruitoare, durerile dispar, ranile se inchid, nici o urma de lepra nu mai ramane. Bolnavii abia isi cred ochilor, se privesc cutremurati unii pe altii si, cuprinsi de negraita bucurie a unor oameni care inviaza din morti, alearga spre preoti ca sa capete aprobarea ca s-au vindecat de lepra, ca pot intra fericiti in sanul familiilor lor. Dar celui care i-a vindecat, ii arata vreum semn de recunostinta? Cei noua iudei se raspandesc pe la casele lor, uitand sa multumeasca macar cu un cuvant dumnezeiescului Tamaduitor. Singur samarineanul, omul strain si pe jumatate pagan, se opreste in culmea bucuriei, se reculege si, cu inima patrunsa de cea mai sfanta recunostinta, se intoarce la cerescul Doctor al sufletelor si al trupurilor, multumindu-i cu umilinta din adancul sufletului, “slavind pe Dumnezeu cu glas mare si cazand cu fata la picioarele Lui” (Luca 17, 15-16).

Din zece insi, unul singur stie ca este dator sa multumeasca si acesta este un strain de lege si credinta. El isi arata recunostinta cu sufletul si cu trupul, cu graiul si cu cugetul, cu cuvantul si cu corpul care cade in genunchi, ca intr-o sfanta metanie, cu ochii pe care-i ridica spre cer. Deci, din zece insi, unul singur stie ca la ceas de bucurie, si mai ales acum, trebuie sa multumeasca. La durere toti au fost uniti in rugaciunile de cerere, dar bucuria i-a despartit pe unii de altii si, ce este mai trist, i-a indepartat pe cei noua chiar de Parintele ceresc. Pentru cei noua nu s-a gasit timpul necesar, nici dorinta sufleteasca de a-si arata prin vorbe si fapte, multumirea. Dorinta lor de a-si vedea familia, rudele, prietenii a fost mai puternica decat aceea de a veni si multumi Mantuitorului. Ei uita cu totul ca au datoria de a multumi, macar, si de a fi recunoscatori fata de El. Le vine prea greu sa se intoarca din drum si sa rosteasca un cuvant de multumire.

De aceea, Mantuitorul intreaba: “Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a aflat sa se intoarca si sa dea marire lui Dumnezeu, fara numai acesta, ce este de alt neam? Si i-a zis lui: Scoala-te, si mergi; credinta ta te-a mantuit”. Fapta celor noua este atat de nedemna si de pacatoasa, incat orice suflet drept se cutremura la auzul ei. Dar daca ne oprim o clipa si ne analizam sufletul, vom fi poate unii dintre noi in situatia de a nu judeca si acuza prea aspru pe cei noua leprosi nerecunoscatori. Poate nu toti avem dreptul sa-i condamnam pentru atitudinea lor, deoarece si noi ne-am gasit uneori in situatia lor, ca dupa o binefacere primita de la Dumnezeu sau de la binefacatori pamantesti, sa raspundem cu aceeasi lipsa de recunostinta. O vorba veche din popor spune ca “Recunostinta este o floare rara!” Dar n-ar trebui sa fie asa. Recunostinta si multumirea pentru binefacerile primite ar trebui sa impodobeasca sufletul adevaratului crestin. Cel ce in sufletul sau este patruns adanc de credinta si dragoste fata de Dumnezeu, de iubire fata de aproapele nu poate ramane strain la binefacerile primite si sa nu-si arate recunostintele fata de binefacatori. Sfanta Evanghelie de azi ne pune in fata, printr-un exemplu, aceasta datorie inalta fata de cei care ne fac bine.

Din invatatura sfintei si dreptmaritoarei noastre Biserici, stim ca toate cate le avem sunt de la Dumnezeu, care in atotbunatatea Sa, si-a revarsat darurile Sale cele bogate peste noi. De aceea, pentru orice crestin, este o datorie sfanta recunostinta fata de Tatal ceresc, ca astfel sa sporim si mai mult legatura dintre noi si El si sa ne facem vrednici de daruri tot mai multe si mai bogate. Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste acest adevar prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunostinta noastra nu fiindca are trebuinta de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine multumeste, acela castiga mila Domnului, cu inzecit prisos, cu tot mai spornica dobanda”. Pentru Fericitul Ieronim recunostinta este o virtute specific crestina, o obligatie de onoare, de dreptate si de iubire, sentimentul natural care, sub o forma modesta, nu lipseste nici la fiintele necuvantatoare: “Boul isi recunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste, poporul meu nu pricepe” (Isaia 1, 3).

Din viata Sf. Gherasim cunoastem, de asemenea, scena de duioasa recunostinta a unui leu caruia cuviosul parinte ii scosese o teapa din laba piciorului. Dupa moartea sfantului, animalul fioros al desertului i-a ramas recunoscator pana la sfarsit, murind de durere deasupra mormantului binefacatorului lui. Ceea ce leul si alte fiinte asemanatoare fac din instinct, crestinul trebuie sa implineasca din constiinta si credinta, ca pe una din cele mai inalte si obligatorii porunci, ca expresie a inimii sale simtitoare, delicate, atente si credincioase, ca un raspuns cu binecuvantari la binecuvantarile primite. Sfantul Apostol Pavel ne intreaba: “Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit?”. Oricum ne-am privi, nimic nu ne apartine. Datoram totul parintilor nostri, Bisericii, scolii, tarii, lui Dumnezeu, “caci toata darea cea buna si tot darul desavarsit se pogoara de sus” (Iacob 1, 17), de la Parintele indurarilor.

Trebuie sa remarcam, sa subliniem si sa retinem cu totii ca este pacat mare si grav nerecunostinta fata de parinti, atunci cand nu le aratam respectul si purtarea de grija cuvenite pentru tot ceea ce au facut pentru noi, cand nu-i vizitam, nu-i ajutam sau, si mai rau, cand nu le vorbim frumos sau le-am uitat mormantul si rugaciunea de pomenire pentru sufletul lor. “Cu fapta si cu cuvantul cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti vina binecuvantare de la ei… Ca un hulitor este cel ce paraseste pe tata si blestemat de Domnul este cel ce manie pe mama sa”, spune cuvantul Domnului (Sirah 3, 8 si 16). In acelasi pacat cadem cand ne prefacem ca nu mai cunoastem pe cei care au avut un rol in formarea noastra intelectuala si morala, pe dascalii, profesorii, sprijinitorii si ajutatorii nostri, cand nu stim sa-i salutam, sa le spunem un cuvant bun sau sa-i vizitam. Ridicandu-ne ochii mai sus, la ce datoram Domnului Dumnezeu, va trebui sa zicem ca psalmistul si imparatul David: “Cu ce voi rasplati Domnului pentru toate cate mi-a dat mie” (Ps. 65, 3). Parintelui ceresc ii datoram tot ce suntem, tot ceea ce avem, tot ceeea ce vedem in jurul nostru, toate bunurile materiale si duhovnicesti, universul cu toate podoabele lui, cerul si pamantul, lumina, aerul, apa, hrana si caldura, trupul si sufletul, comoara Sfintei Scripturi, darurile Bisericii si mantuirea vesnica.

La aceste bunuri pamantesti si duhovnicesti gandind, Sf. Ioan Apostolul exclama, plin de admiratie si recunostinta, in Apocalipsa sa: “Vrednic esti, Doamne Dumnezeul nostru, sa primesti slava si cinstea si puterea, caci tu ai zidit toate lucrurile si Vointa Ta ele au fost si s-au facut” (Apoc. 4, 11). “Cum nu este aici un ceas, nici o clipa in viata mea, zice Fericitul Augustin, in care sa nu ma folosesc de binefacerile tale, Doamne, asemenea nu trebuie nici o clipa in care sa nu te am inaintea ochilor mei, in memoria mea, in care sa nu te iubesc din toate puterile mele”. Sfanta Biserica, cu toate cantarile si doxologiile ei liturgice, cu toti psalmii si Te-Deum-ul sau da slava si multumire, mai presus de toate, Domnului si Mantuitorului Iisus Hristos, a carui dumnezeiasca viata incununata de jertfa de pe Golgota a fost o permanenta si cea mai desavarsita si bineplacuta euharistie sau multumire ce s-a adus vreodata Tatalui ceresc.

Recunostinta si multumirea sunt sentimente nobile ce se trezesc in sufletele curate la primirea unor binefaceri, a unui dar sau in fata unei atitudini binevoitoare. Cel stapanit de aceste sentimente da dovada de curatie si noblete sufleteasca, de pretuire a binefacerilor, de vrednicie in a primi aceste binefaceri. El se invredniceste, prin recunostinta, de dragoste si stima, de incredere si sporire in daruri. Acest sentiment de recunostinta a dorit Mantuitorul sa-l sadeasca in inimile oamenilor, prin minunea savarsita. De aceea, cand singurul lepros tamaduit vine la Isus sa-I multumeasca plin de recunostinta, Mantuitorul Iisus Hristos, cu oarecare amaraciune in suflet, ii pune intrebarea: “Oare nu zece s-au curatit? Dar cei noua, unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat acesta?” Sunt cuvinte care contin o aspra, dar dreapta mustrare la adresa celor noua leprosi ce si-au dovedit prin nerecunostinta lor nevrednicia pentru alte binefaceri.

Pentru adevaratul crestin, recunostinta este o datorie si el trebuie sa-si implineasca aceasta datorie cu toata caldura sufletului sau. De aceea, Sf. Apostol adreseaza acest indemn crestinilor: “Multumiti pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Isus” (I Tesal. 5, 18). Dar se pune intrebarea pentru noi toti: implinim noi aceasta porunca a Sfantul Apostol, urmam noi pilda Mantuitorului nostru Iisus Hristos, sau suntem asemenea celor noua leprosi? Pentru fiecare se poate da un raspuns in parte, dupa viata fiecaruia. Cu totii suntem convinsi de atotbunatatea divina, aratata noua prin diferite si bogate daruri, dar mai putini sunt aceia care sa-si indrepte ruga lor de multumire care Dumnezeu. Aceeasi comportare poate exista si fata de binefacatorii nostri pamanteni. Si aceasta cu atat mai mult, caci daca – crestini fiind -, uitam de recunostinta datorata Tatalui ceresc, cu atat mai usor si mai repede vom dovedi nerecunostinta fata de binefacatorii nostri pamanteni: parinti, educatori, dascali, prieteni, societate etc. Prin lipsa de recunostinta vom da dovada de neglijenta, nepasare, mandrie si chiar rautate. De aceea, nerecunostinta este un pacat greu, care ne indeparteaza de la vistieria milostivirilor ceresti si a binefacerilor omenesti.

Despre virtutea recunostintei din perspectiva etica si morala

Cu alte cuvinte, asadar, recapituland si aprofundand cele afirmate pana aici, vom remarca, retine si sublinia ca Domnul nostru Iisus Hristos mergea spre Ierusalim si a trecut prinre Samaria si Galilea. Pe cand era intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi. ei au stat departe, si-au ridicat glasul, si au zis: “Iisuse, Invatatorule, ai mila de noi!” Cand i-a vazut Iisus, le-a zis: “Duceti-va si aratati-va preotilor!” Si pe cand se duceau, au fost curattti. Unul din ei, cand s-a vazut vindecat, s-a intors, slavind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fata la pamant la picioarele lui Iisus Hristos, si I-a multumit. Era Samaritean. Iisus Hristos a luat cuvantul si a zis: “Oare n-au fost curaatiti toti cei zece? Dar ceilalti noua, unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: “Scoala-te si pleaca; credinta ta te-a mantuit.” (Evanghelia dupa Luca 17:11–19)

Deci toti oamenii au motive sa fie recunoscatori. Cum am spus si in randurile de mai sus, lepra este o boala molipsitoare foarte grava si incurabila din puct de vedere medical. Pe langa suferinta fizica, aduce si multa suferinta sufleteasca, deoarece bolnavii trebuie sa fie separati si izolati social de restul societatii. Astazi acesti oameni sunt spitalizati pentru tot restul vietii in leprozerii. Cand in vechime se imbolnavea cineva de lepra, preotul constata aceasta ai il declara necurat. Sfanta Scriptura spune: “Leprosul, atins de aceasta rana, sa-si poarte hainele sfasiate, si sa umble cu capul gol, sa-si acopere barba si sa strige: “Necurat! Necurat!” Cata vreme va avea rana, va fi necurat; este necurat. Sa locuiasca singur; locuinta lui sa fie afara din tabara.” (Levitic 13:45–46) Din acest pasaj ne putem da seama cum a fost viata acestor zece oameni pana au venit la Domnul nostru Iisus Hristos si au primit vindecarea. Domnul Iisus Hristos i-a izbavit de suferinta fizica si de cea sufleteasca care au avut-o fiind repudiati, marginalizati si respinsi de societate. Cine sunt oamenii care au contribuit la viata ta? In ce fel si pentru ce lucruri le esti dator cu recunostinta? Cum le arati lor aceasta recunostinta? Sau poate nu ai facut-o inca, asa cum nu au facut nici noua din cei leprosi vindecati? Stii de ce au procedat ei in acest fel si de ce majoritatea oameilor raman nerecunoscatori fata de binefacatorii lor?

Dorinta de a primi recunoasterea si aprecierea oamenilor este mai puternica decat sa arati recunostinta fata de binefacatorii tai. In exemplul citat mai sus, Domnul Iisus Hristos ar fi putut sa-i vindece pe acei leprosi deodata, asa cum a facut cu multi alti oameni. Dar, parca le-ar fi dat un test, un examen, cand i-a trimis la preoti si a facut sa fie vindecati in drum. A fost in primul rand un test al credintei lor. Daca nu ar fi crezut cuvintele Domnului Iisus Hristos, nu s-ar mai fi pornit catre preoti. Insa, a mai fost si un test referitor la recunostinta inimilor lor. Ei au fost vindecati in timp ce mergau pe drum si Domnul Iisus Hristos spune ca au fost vindecati toti zece. Totusi, noua din ei cand s-au vazut vindecati, nu au considerat o prioritate sa se intoarca la Domnul nostru Iisus Hristos sa-I multumeasca, ci au dorit mai mult sa ajunga cat mai curand la preoti, ca sa fie declarati curati si astfel sa fie recunoscuti de oameni, sa se poata din nou incadra in societate. Aceasta este o problema a multor oameni din toate generatiile, categoriile si straturile sociale, insa care a ajuns extrem de accentuata si de pronuntata in generatia si perioada noastra. Oamenii sunt dornici si insetati de a primi recunstinta altora, dar singuri nu ofera recunostinta celor care au investit in vietile lor. Cum procedezi tu? Arati tu recunostinta fata de parintii tai, de fratii tai, de prieteni, de invatatori, de cei care te-au ajutat sa realizezi ceia ce esti, poti si ai acum? Sau esti atat de preocupat de cariera ta, de studiile tale, de orice lucru care il faci pentru a obtine si dobandi recunoasterea oamenilor, incat nu mai ai nici timp si nici dorinta sa spui cuvinte de muttumire si sa arati recunostinta? Nu este bine aceasta pentru ca…

Cine nu este recunoscator, nu poate da slava lui Dumnezeu. Cand a vorbit despre cei zece leprosi vindecati, Domnul nostru Iisus Hristos a spus: “Oare n-au fost curatiti toti cei zece? Dar ceilalti noua, unde sunt? Nu s-a gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu?” Vezi ca recunostinta aduce slava lui Dumnezeu? si invers, nu poate aduce slava lui Dumenezeu un om care nu este recunoscator si nu poate spune “Multumesc”. Draga cititorule! Nu te lasa influentat de gandirea si mentalitatea acestui veac si a oamenilor lipsiti de evlavie. Nu fi unul nemultumitor. Gandeste-te chiar acum cine si ce a investit in viata ta si mergi chiar astazi la ei, ori telefoneaza-le, sau scrie-le un mesaj si exprima-ti multumirea si recunstinta ta. Pastreaza o atitudine de multumire in inima pentru toata viata ta.

Despre virtutea recunostintei, abordata din punct de vedere etimologic, lingvistic, dogmatic, moral, scripturistic si patristic...

Ne vom stradui sa aratam in cele ce urmeaza ca, desi nu este exprimata ca atare in numarul virtutilor pe care teologia le (re)cunoaste, recunostinta in sensul ei etimologic si plenar se afla inclusa in interiorul globalitatii actiunilor, gandurilor, si sentimentelor cu valoare crestina sau numai morala. Inainte de toate, trebuie sa facem cateva precizari privind termenul insusi, semantica si aparitia sa in paginile Sfintei Scripturi, cum si acceptia pe care o are acest cuvant (sau cel care-l inlocuieste adesea in Sfanta Scriptura) in literatura patristica. Textele scripturistice in care se invedereaza atitudinea recunoscatoare a beneficiarului unei binefaceri folosesc cel mai adesea termenul "multumire" si mai rareori "rasplata". Locul cel mai potrivit a exprima aceasta atitudine este cel care aminteste urmarea minunii de vindecare a leprosilor. Dintre cei zece bolnavi vindecati, "pe cand ei se duceau" sa se arate preotilor, doar unul s-a intors sa-si arate recunostinta fata Mantuitorul Iisus Hristos, "multumindu-I" (Luca 17, 16). Desigur, exprimarea multumirii pentru binele primit este insusi miezul recunostintei, chiar daca uneori aceasta nu poate fi manifestata in mod evident, ci doar in rugaciunea adresata lui Dumnezeu.

Actiunea recunoscatoare este indicata in aceasta situatie de Domnul Iisus Hristos insusi, cand evidentiaza cele doua atitudini ale bolnavilor vindecati: "Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam?" (Luca 17, 17-18). Lasand la o parte faptul ca cei nerecunoscatori erau iudei, iar singurul recunoscator era samarinean, sa remarcam ca recunostinta, este desemnata in cuvintele "a da slava Iui Dumnezeu" pentru binele pe care ni-l face, a multumi Lui. Pentru aceea, termenul frecvent in traducerile ortodoxe ale Scripturii, cand este vorba de recunostinta, este acela de "multumire" ca atestare a darului primit si indatorarea pe care orice suflet normal o simte fata de binefacator. Este adevarat ca terminologia in cauza sufera de o anumita incapaci-tate de a exprima gramatical si cu sensul corect aceasta atitudine de recunostinta manifesta sau numai interioara.

Pentru ca in limba noastra (si in mare masura in celelalte limbi la care avem acces in mod frecvent), cuvantul a "recunoaste" in starea lui verbala are si celalalt sens, nu foarte indepartat ca inteles, insa oricum, angajand alte laturi ale spiritului nostru. Verbul "a recunoaste", mai inseamna si a identifica ceva sau pe cineva cunoscut mai inainte, sau a deosebi ceva dupa anumite semne caracteristice, ori a se identifica cu cineva (in forma reflexiva a verbului), cum si a admite ca ai spus ori savarsit sau primit ceva, anterior. Acestea si inca alte nuante se exprima insa, in starea substantivala a cuvantului, dar prin forma infinitivului lung al verbului, adica prin "recunoastere" si nu prin "recunostinta". Limba romana are aceasta rara maleabilitate care usureaza nuantarea traducerilor, anume, folosirea, in interiorul familiei de cuvinte, fie a substantivului ca atare, fie a celui rezultat din infinitivul lung, care de cele mai multe ori imprima ideea unei actiuni prelungite. In situatia de fata nu se poate spune ca aceasta a fost dificultatea folosirii termenului de "recunostinta" sau de "recunoscator", in loc de "multumire" sau "multumitor", ci faptul ca, deducem noi, verbul "a recunoaste a patruns mai tarziu in limba noastra, in sensul care ne intereseaza, si maniera traditionala a Bisericii noastre in pastrarea cuvantului scris a operat si in aceasta zona.

Inainte de a prezenta cateva texte in exemplificarea fondului de mare profunzime morala a "recunostintei", sa mai semnalam ca o usoara confuzie se poate strecura intre ideea de recunostinta si cea de rasplata. Uneori se considera ca uitarea binelui facut de Dumnezeu sau de oameni poate fi considerata, pe buna dreptate nerecunostinta, ceea ce este exact. Insa nu consideram ca termenul "rasplata" este bine ales cand este vorba de raspunsul omului catre Dumnezeu. De pilda, traducerea lui Gala Galaction foloseste bine termenul de "rasplata" (in Cartea Judecatori 9, 16) cand Iotam cearta faradelegile lui Abimelec si intreaba retoric catre locuitorii Sihemului: ...oare bine ati facut "ceea ce ati facut cu Ierubbaal si cu casa lui" si oare "i-ati rasplatit dupa faptele sale?" Alte traduceri, ca cea ortodoxa dupa Septuaginta cea britanica, si cea a Bibliei din Ierusalim traduc cu ideea de corespondenta intre binele primit si raul cu care s-a raspuns, exprimata prin: "potrivit binefacerilor..." (ed. rom. 1982) sau "dupa merit" (Biblia Ierusalim). In acelasi sens se exprima aceasta idee morala in prezentarea versetului 19 din Ieremia, cap. 20 ; "oare binele se rasplateste cu raul?” in toate cele trei traduceri mentionate mai sus. Cu acelasi termen este tradus si versetul 3 din cap. 32 al Deuteronomului: "...neam indaratnic si ticalos. Cu acestea rasplatiti voi Domnului ?" - atat de traducerea Bisericii Ortodoxe Romane a Bibliei cat si de cea semnata de Gala Galaction, loc in care nu mai consideram ca "rasplatirea" reda just ideea raportului dintre om si Dumnezeu.

Pentru ca Dumnezeu poate rasplati pe om pentru o actiune sau atitudine cuviincioasa, dar "Rasplatirea" este un termen care poate exprima raporturile intre oameni: "dupa fapta, si rasplata" suna adagiul obisnuit in asemenea situatii: "Rasplata" sau "recompensa" (termen aproape echivalent, dar cu arie inca mai redusa) semnifica in general atitudinea omului care-si, recunoaste o datorie morala sau materiala si care-si rezolva in fapt, cu dreapta evaluare, acest drept. Insa chiar cand "rasplatirea" este insotita de o stare interioara de buna-voire sau de pretuire pentru binele care l-a indatorat, ea poate incheia situatia de debitor adica doar sterge obligatia acestuia. Si chiar daca achitarea unei datorii - neexigibile, cum este cazul in actiunea de rasplatire, dar oricum planand asupra vietii beneficiarului - are loc, ea poarta mai mult catre sensul contractual, juridic, al raporturilor intre oameni si intr-o oarecare masura moral, in sensul deplin crestin al cuvantului.

Atitudinea morala se extinde pe un teren mult mai vast decat aria restransa dar desigur morala a achitarii unei obligatii contractate. Am facut aceasta digresiune nu pentru a demonstra amplitudinea constiintei morale, a acestui imponderabil si subtil motor al reglarii raporturilor intre oameni, ci pentru a semnala ca daca "recunostinta", ca imens rezervor de "recunoastere" a dependentei noastre de Dumnezeu ori a interdependentei umane, nu este mentionata in tabloul marilor virtuti crestine, nu este nicidecum pentru ca nu ar fi o virtute, ci pentru ca ea este o culoare, o manifestare a nobletei sufletului omenesc, care inglobeaza multele virtuti. Ea se afla prezenta, cu tot continutul ei spiritual crestin, in ideea de multumire", cu care este tradus in romaneste termenul de "gratia", sau de "euharistia" din textele latinesti sau grecesti, redand situatia de "gratitudine" a omului pentru binefacerile de care este constient. Este acesta, poate termenul cel mai fidel cu care se poate exprima pozitia permanenta a creaturii fata de Creator, ca si a omului catre binefacatorul uman.

Cu toate ca ideea de responsabilitate fata de Creator este dominanta in Noul Testament - ea fiind adesea prezenta in Vechiul Testament prin urgiile trimise de Iahve ca raspuns la nelegiuirile comise de poporul evreu - recunostinta ca atare este rar conturata in limbajul aghiografilor. Momentul pe care l-am evocat deja, din Sfantul Apostol si Evanghelist Luca 17, 16 nu defineste aceasta virtute, insa ea este miezul relatarii despre cei zece leprosi, cand doar unul se arata recunoscator Domnului Iisus Hristos pentru vindecare. Mai explicit arata Sfantul Apostol Pavel raportul dintre binefacerea dumnezeaiasca si nerecunostinta omeneasca: "Caci mania lui Dumnezeu se descopera din cer peste toata faradelegea si peste toata nedreptatea oamenilor... Fiindca ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de catre ei, deoarece Dumnezeu le-a aratat lor... adica vesnica lui putere si dumnezeire...". Dar acesti oameni, "cunoscand pe Dumnezeu nu L-au slavit pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au ratacit in gandurile si in inima lor cea nesocotita s-a intunecat" (Rom. 1, 18-21). In acest text apare succint exprimata doctrina raportului intre Creator si creatura cugetatoare. Omului i s-a dat sa cunoasca pe Creator, sa beneficieze de darurile Lui si recunoscandu-L ca atare, sa-L sla-veasca si sa-I multumeasca. Nefacand aceasta, omul se rataceste, iar departarea de Dumnezeu il duce la nesocotinta si la intunecarea inimii: Termenul "a multumii" este tradus exact dupa grecescul "euharistia-ai" sau "grati esse" (a fi multumitor) dupa traducerea Vulgatei.

Un alt loc in care Apostolul atinge acest subiect este cel din Coloseni 3, 15, in care indeamna pe crestinii din Colose la recunostinta: "Pacea lui Iisus Hristos, intru care ati fost chemati sa fiti un singur trup, sa stapaneasca in inimile voastre; sa fiti multumitori. In versetul acesta, termenul "multumitori" este tradus de Biblia britanica cu "recunoscatori”, ceea ce trimite mai exact la limbajul curent si sensul actual al recunostintei. Traducerea romaneasca se tine strans de cuvantul grecesc "euharistoi", pe cand cea britanica il reda prin filiatiunea latina a aceluiasi text: "grati estote", care inca nu-si are echivalent romanesc in forma sa afirmativa. In romaneste, forma negativa este curent folosita in limbajul literar laic: "ingrati", dar inca nu si-a gasit locul in literatura aghiografica. In acelasi fel este tradus de textul oficial al Bisericii noastre versetul 2 din cap. 3 al epistolei II Timotei: oamenii vor deveni, "in zilele din urma", "iubitori de sine, iubitori de arginti... nemultumitori, fara cucernicie...", loc in care si celelalte traduceri romanesti folosesc cuvantul "nemultumitori" si "nerecunoscatori", redand astfel latinescul "ingrati". Si consideram ca este foarte potrivita traducerea oficiala, deoarece limbajul nostru curent nu are inca adunat, in continutul adjectivului "ingrat", si acea bogatie pe care o are adjectivul "nemultumitor". Caci sufixul adjectivului "multumitor" reda mai bine situatia celui ce se afla in starea de gratitudine, sau invers, starea de ingratitudine, decat adjectivul "ingrat", (uneori substantivizat) care trezeste mai curand o insusire personala negativa, sau o situatie de moment in care beneficiarul si-a uitat o indatorire. Nemultumitorul este cel care este permanent si continuu ingrat, iar multumitorul, este cel in permanenta si neincetata dispozitie de a multumi.

Dupa aceste cateva indicatii scripturistice despre recunostinta, ca dispozitie, permanenta si continua de a multumi, sa vedem in ce fel marii ganditori crestini si interpreti ai Sfintei Scripturi prezinta recunostinta, astfel incat ea sa poata gasi loc in categoria virtutilor. Incercand sa sistematizam gandirea patristica in acest domeniu, sa obsrvam si constatam mai intai prezenta in scrierile lor a celor patru virtuti cardinale sau generale - cunoscute in filosofia laica a vechilor timpuri - enumerate intr-o ordine sau in alta, adica: dreptatea, intelepciunea, cumpatarea si barbatia. Pe acestea Sfantul Ioan Damaschin le enumera putin schimbat, precizand ca sunt virtuti sufletesti din care se naste o larga ramificatie de alte virtuti sufletesti, incepand cu cele specific teologiei crestine, credinta, nadejdea si dragostea, urmate de nu mai putin de alte 27 de virtuti. Mai reduse ca numar, virtutile sufletesti sunt specificate de Sfantul Maxim Marturisitorul destul variate (15 la numar), incepand cu iubirea si smerenia si incheind cu lipsa de mandrie si strapungerea inimii. De remarcat faptul, ca in ambele texte nu este pomenita recunostinta ca virtute, dar ea este implicata, cum vom vedea mai tarziu, in cele deja exprimate. In schimb, o gasim adeseori prezenta in alte cugetari ale sfintilor parinti, gandita in stransa relatie cu alte virtuti. Gratitudinea este descrisa de scrierile Sfantului Maxim, ca fiind o urmare a discernamantului, ori a cunoasterii limitelor intre bine si rau sau ca marturisire a acestei cunoasteri ori chiar a raului savarsit.

Este o corelatie permanenta in scrierile Sfintilor Parinti, intre cunoasterea de sine, pe de o parte - de unde: smerenia, bunatatea, evlavia - si cunoasterea lui Dumnezeu si a creatiei Lui, trepte care duc la recunoasterea posturii umane, de creatura ce a primit totul de la Dumnezeu, dar care, prin insesi darurile primite, are capacitatea de a discerne intre cele de folos naturii lui - ce subzista ca filiatiune tinzand catre divinitate (poftirea infierii) - si cele dimpotriva. Catre acest inteles ne conduce Sfantul Maxim Marturisitorul, comentand locuri din Vechiul Testament: Ezechia nu a rasplatit binefacerea pe care i-a faacut-o lui, Dumnezeu, "Caci nu a masurat recunoscator multumirea cu marimea izbanzilor primite de la Dumnezeu, ci s-a inaltat in inima sa". Deci nerecunoscand pe Dumnezeu ca izvor al reusitelor sale, el s-a mandrit, "s-a inaltat", cazand astfel in pacatul necunoasterii de sine. Aceasta corelatie este intarita si de un alt raspuns dat lui Talasie, de acelasi sfant parinte: "Caci cel ce-si inchipuie ca a ajuns la capatul din urma al virtutii nu va mai intreba de cauza din care izvorasc virtutile, ci va circumscrie puterea vointei lor numai la sine... Dar cel ce-si simte saracia sa naturala in ceea ce priveste virtutile nu va inceta sa alerge cu graba spre Cel ce-i poate implini lipsa lui... si "n-a mai venit peste si (iudei) mania Domnului in zilele lui Ezechia", adica n-a mai venit cealalta manie, cea a retragerii darurilor, fiindca prima parasire l-a invatat sa fie recunoscator".

Dumnezeu insusi ne cere recunostinta, nu pentru El, ci pentru noi, ca sa ne restabilim in situatia noastra reala de dependenta de El, de izvorul vietii, de fericirea pe care numai relatia noastra directa si constienta, cu El o aduce, plasandu-ne astfel pe orbita avansarii spre fericirea vesnica. O relatie directa cu El o are in fond orice creatura, caci fara harul in care ne tine providenta nici o vietuire nu ar fi posibila. Dar pentru viata cugetatoarelor este necesara o relatie constienta, iar aceasta presupune recunoasterea filiatiunii divine a omului si vietuirea in mod corespunzator. Caci si creaturile netrupesti, ingerii, sunt constiente de provenienta lor, dar nu toti s-au si comportat in mod corespunzator. Cei care nu au fost recunoscatori, chiar daca au cunoscut cine le este Paarintele, nu au actionat in consecinta, si prin aceasta nu si-au plecat capul inaintea Creatorului, ci s-au dezlipit de izvorul vietii. De asemenea omul, mai material si mai teluric in capacitatea lui actuala de cugetare, ar putea urma aceeasi cale spre pierzare. Caci "va zice catre Dumnezeu cel fara trezire si nepasator: nu vreau sa cunosc caile Tale. Desigur, o va spune aceasta pentru lipsa iluminarii dumnezeiesti, de care este plin cel partas de ea si care va deveni tot mai neclintit in cele dum-nezeiesti". "Caci sufletul care s-a umplut de binefaceri si s-a indulcit de Iisus Hristos rasplateste pe binefacator, cu bucurie si dragoste, predicand marturisind, multumind...".

Prin urmare, crestinul constient fiind de beneficiul relatiei lui cu Creatorul este indemnat sa-si marturiseasca aceasta, adica sa manifeste - vizibil sau doar in rugaciunea lui - recunostinta pe care o simte, pe care o si recunoaste ca obligatie. Sfantul Maxim Marturisitorul analizeaza starea de recunostinta, pe care o coreleaza si cu alta insusire a celui constient si recunoscator. "Iuda inseamna marturisire - spune el. Iar intelesul marturisirii este indoit: Exista o marturisire de muttumire pentru bunurile primite in dar si exista una pricinuita de mustrarea si certarea pentru relele savarsite. Fiindca marturisire se numeste si insirarea cu multumire a binefacerilor dumnezeiesti, de catre cei vinovati. Si amandoua produc smerenia, caci atat cel ce multumeste pentru cele bune, cat si cel ce se cerceteaza pentru faradelegi, se umileste: cel dintai, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugandu-se sa primeasca indreptarea greselilor".

Cum se vede, Sfantul Maxim adanceste introspectia si recomanda aceasta operatie pentru cei ce vor sa cunoasca adevarul, despre ei insisi, despre Dumnezeu, cum si exercitiul prin care se poate ajunge la o treapta superioara. Si iata, el gaseste ca rezultat al acestei operatii dobandirea smereniei. Deci marturisirea greselilor proprii, chiar fata de tine insuti - recunoasterea starii de pacatosenie - ne plaseaza in adevarata lumina a existentei noastre. Pentru ca smerenia - sau modestia in termeni actuali - nu inseamna o acuzare formala si exterioara, superficiala, de dragul unei atitudini smerite; ci este recunoasterea laun-trica - numita de atati alti Sfinti Parinti - "zdrobire a inimii" - a situatiei noastre de totala incapacitate de a face binele daca la aceasta nu am fi ajutati de har. Si pentru acest har (= darul lui Dumnezeu) trebuie sa fim recunoscatori, nu doar pentru ca ne stim in viata, ci si pentru ca ne conduce la realizarea propriei noastre personalitati prin continua exercitare a binelui.

Trebuie sa stim si sa recunoastem faptul ca exista o terapeutica permanenta in lucrarea providentei. Avansarea sau regresul crestinului in vietuirea lui spirituala sunt determinate de conlucrarea lui cu harul, care este mana calauzitoare a Creatorului. Acesta ne face cunoscut, prin reusitele sale esecurile noastre, care este voia Lui, si catre care directie este spre binele nostru sa ne indreptam. "Caci exista o regula si o lege a providentei, asezata in fapturi, potrivit carora cei ce s-au aratat nerecunoscatori pentru bunurile primite sunt povatuiti spre recunostinta prin cele potrivnice, trebuind sa faca experienta celor contrare ca sa cunoasca puterea dumnezeiasca care le-a daruit bunurile". Sau, cum exprimase acelasi lucru, mai inainte, Cuviosul Marcu Ascetul, "Tot binele vine de la Dumnezeu, dupa o anumita randuiala, si pleaca pe ascuns de la cei nemultumitori, nerecunoscatori si lenesi". Este comuna Sfintilor Parinti, aceasta intelegere a recunostintei ca garantie a smereniei, ca buna asezare a crestinului in locul pe care i-l doreste Dumnezeu. Caci lipsa cunoasterii, a legilor creatiei si a stapanului ei, duce la nesocotirea rostului nostru in lume si deci a bucuriei de a trai, crestinul stiindu-se fiu al Tatalui ceresc, aflat pe drumul intoarcerii catre El. Iar drumul intoarcerii, deschis de Iisus Hristos - Dumnezeul si Fratele nostru, este accesibil numai in anumite conditii, insa toate aceste conditii sunt la indemana noastra, puse in capacitatea noastra de a cunoaste, de a recunoaste, de a marturisi ceea ce recunoastem, de a multumi lui Dumnezeu. "Sa nu fii nerecunoscator fata de purtarea de grija a lui Dumnezeu" - spune un alt sfant parinte - caci "nu tu esti cel ce biruieste...". "Dar multi, uitand de harul acesta..., in loc de a multumi neincetat lui Dumnezeu cu gura lor, au cazut in mandrie si in trufie".

Iata alternanta permanenta intre recunostinta - smerenie si nerecunostinta - trufie. Insistenta Parintilor nostri, in a ne mentine treji (cuvantul "trezvie" fiind starea de cunoastere luminata, a realitatii Providentei divine si actiunii binefacatoare a harului in vietuirea crestinu-lui ca fiu al Tatalui) si maturi, ca cei ce suntem creatie libera si cugetatoare, este explicata in mai toate scrierile patristice. Indrumator moral, in sensul plenar al moralitatii crestine, spiritul patristic largeste portile de acces la imparatia lui Dumnezeu. Caci prelucrarea cuvintelor Sfintei Scripturi ne pune la dispozitie nu doar cunoasterea adevarului, ci si modul de a ne integra lui, de a participa la viata" de har redobandita prin Jertfa si invierea lui Iisus Hristos. Nimic nu ni se cere, fara ca uneltele dobandirii roadelor sa nu ne fi fost puse la dispozitie de Cel care ne in-deamna sa urcam la El. Harul, sau forta vivificatoare a energiilor dumnezeiesti care impresoara si patrund existenta noastra, ne este pus la dispozitie din plin. Aceasta inseamna formularea Mantuitorului nostru Iisus Hristos: "Iata Eu stau la usa si bat" anuntata in Cartea Apocalipsei (3, 20); "daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el, si el, cu Mine". Perseverenta harului nu inceteaza, nici daca I se deschide, nici daca I se refuza intrarea in sufletul si cugetul credinciosului. Si nu inceteaza nici dupa ce I s-a deschis usa, caci cel ce se lasa patruns de harul divin "va cina" cu Domnul, se va impartasi de Viata dumnezeiasca, in cadrul Sfintei Liturghii si a Dumnezeiestii Euharistii. Iar accesul este determinat de buna si libera voire a omului.

Caci "harul Duhului nu se micsoreaza in cei ce se impartasesc de el (din care pricina se si naste patima invidiei), chiar daca unul primeste mai mult, iar altul mai putin, din har. Pentru ca fiecare dobandeste, dupa masura credintei lui, aratarea Duhului. Asa incat fiecare isi este distribuitorul propriu al harului. Si daca ar cugeta bine, nu ar trebui sa invidieze pe cel ce a dobandit haruri mai mari, deoarece depinde de el insusi dispozitia prin care primeste bunurile dumnezeiesti". Este foarte clara, limpede si explicita precizarea Sfantului Maxim, care defineste intreaga idee de virtute. Nimeni nu se naste virtuos, nimeni nu este mai avantajat spre castigarea virtutilor decat semenul sau; cel mai mult incercat primeste si darul de a se opune ispitelor, iar cel ce-a primit mai putina putere nu va fi incercat peste puterile lui. Insa dispozitia de a se opune, de a-si exercita efortul de care este capabil, rezida in a accepta ori nu conlucrarea cu harul si acceptarea este o opera a liberului arbitru al credinciosului. Acceptarea este unica noastra contributie la buna vietuire in Iisus Hristos, caci "toata activitatea si contemplatia, virtutea si cunostinta, biruinta si intelepciunea, bunatatea si adevarul le savarseste in noi, ca in niste organe, Dumnezeu, noi neaducand nimic decat dispozitia care voieste cele bune". In ce raport putem plasa aceasta dispozitie de a face si a voi binele, fata de recunostinta?

Ca si virtutea smereniei, cu care se afla pe aceeasi treapta, recunostinta presupune o justa cunoastere a adevarului despre noi insine, deci conlucrand cu cunoasterea, dar nu numai cu aceasta. Iata spre pilda invatatura pe care ne-o ofera Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin parabola talantilor (Matei 25, 14-29) sau a minelor (Luca 19, 12-26). "Un om de neam mare", urmand sa fie "domn", si-a chemat cateva slugi si le-a dat cate un talant ca sa le "negutatoareasca" (Luca 19, 12, 13). Dintre acestia, la intoarcerea "domnului", unul dintre cei daruiti i-a inapoiat zece talanti rezultati din "negotul" pe care l-a exercitat intre timp. Altul a inapoiat cinci mine - rezultat al negotului sau. Pe ambii ii lauda stapanul, numindu-i "sluga buna si credincioasa", dandu-le in dar zece si respectiv cinci cetati in stapanire. Un al treilea insa raspunde cu invective - justificand faptul ca nu a folosit talantul nicidecum ci o pastrase intr-un stergar (la Matei, "a ascuns-o in pamant") - cu faptul ca socotea pe stapan "om aspru": "iei ce nu ai pus si seceri ce nu ai semanat"; si "temandu-se" de stapan, ii inapoiaza darul, neinmultit si nefructificat. Atitudinea stapanului este clara, ferma si pe masura raspunsului primit: "Din cuvintele tale te voi judeca. Ai stiut ca eu sunt om aspru: iau, ce nu am pus si secer ce nu am semanat! Pentru ce deci nu ai dat banul meu schimbatorilor de bani? Si eu, venind l-as fi luat cu dobanda"- (vv. 22-23).

Retinem de aici doua atitudini: aceea de pretuire si incredere a slugii fata de stapan, si alta, de neincredere, de teama nefondata, a celei de a treia slugi. Fiecare din cei trei daruiti a actionat potrivit imaginii despre sine insusi: cei doi, lucrand cu onestitate si buna credinta au riscat contand pe aprecierea pe care stapanul o va da lucrarii lor cinstite si bine intentionate. Stapanul i-ar fi inteles si nu i-ar fi certat daca riscul s-ar fi soldat in dauna lor. Cel de al treilea, viclean si banuitor, l-a categorisit pe stapan potrivit relatiei sale cu acesta si a procedat in consecinta de cauza, ascunzandu-si lenea si dezinteresul dupa valul mincinos al opiniei sale gresite. Nu a acordat incredere celui de la care a primit un dar, ci l-a ignorat cu desavarsire in absenta lui, dovedind rea credinta si nefacand nici o incercare de a cunoaste mai bine pe stapan, eventual provocandu-i o reactie la riscul pe care ar fi putut sa si-l ia ca si ceilalti. Pentru increderea celor doi, Dumnezeu le pretuieste lucrarea si-i pastreaza sau promoveaza intr-o mai inalta dregatorie; iar celui de al treilea, dimpotriva: si ceea ce avea i-a luat. Care era vina acestuia? In primul rand, desconsiderarea stapanului, adica tocmai a celui care-l primise in slujba si care, din darnicie, ii da ca si celorlalti un dar. Retinand relatarea Sfantului Apostol si Evanghelist Matei (25, 15) - care precizeaza ca primul a primit zece talanti, al doilea doi si al treilea unu, "dupa puterea, fiecaruia" - aspectul psihologic al acestei drame se incarca cu o nuanta in plus: cel de al treilea pare sa fi actionat rau si din invidie, intrucat Domnul Iisus Hristos nu i-a incredintat mai mult; poate ca nu l-a pretuit mai mult. Invidia nascuta din aceste consideratii l-a intunecat si mai mult. Dar si ramanand la relatarea Sfantului Apostol si Evanghelist Luca, sufletul "slugii viclene" nu este mai putin intunecat. El "se temea" (in ambele, relatari) de stapan pentru ca nu-l cunostea, pentru ca in timpul cat ii slujise nu s-a straduit sa-l cunoasca, asa cum au facut ceilalti. Dar nici nu marturiseste, nici nu recunoaste acestea, nici nu-si cere iertare ca nu s-a priceput la negot, ci ataca in deplina adversitate si dutmanie. Asadar, nici "cunoastere", nici "recunoasterea" greselii, nici "recunostinta" pentru cel din ale carui bunuri s-a hranit si care i-a mai si facut un dar.

In angrenajul acestor lupte sufletesti nu este cert ca primul act ostil, este in neatentie, ori din abuz, ori din invidie; dar este cert ca revedem in amalgamul acesta atatea momente traite de noi insine sau de altii, cand o anumita comoditate ne fura si renuntam sa desprindem cum stau intr-adevar lucrurile cu noi si cu ceilalti. Din lene, din mandrie, din satisfactia trezita de propria noastra persoana care ne devine centrul atentiei noastre, din ignoranta uneori stimulata spre propria noastra slavire ("slava desarta"), din teama de a nu pierde ceea ce avem (neincredere in Dumnezeu), din tendinta de a ne crede autorul bunelor lucrari si chiar al reusitei noastre, din dorinta de a stapani, de a domina pe altii, dat fiind ca o alta inaltare nu cunoastem - renuntam incet la tensiunea catre Dumnezeu si acceptam detasarea de centrul energiilor creatoare, de Cel ce a si pus in noi puterea de a fi, de a ne realiza si chiar de a ne detasa de El insusi. Caci in incaperea propriei noastre existente beneficiem fiecare de un comutator, de un "buton electric" care se cere doar miscat pentru a asigura lumina. Dar ceea ce ne misca mana spre schimbarea situatiei vietii noaste este interesul pentru aceasta lumina.

Concluzii si incheirea

Inainte de trage orice concluzie, am putea infatisa recunostinta ca pe o suma a virtutilor, ea constand in (si fiind realizata in acelasi timp de) tensiunea continua a crestinului in cunoasterea lui Dumnezeu. Aceasta presupune inainte de toate un act de dreptate facuta lui Dumnezeu, recunoscandu-L ca Tata creator, Fiu mantuitor, Duh sfintitor, izvor a toata existenta, dar si prieten al fiecaruia din noi. Apoi, tensiunea aceasta este sporita de increderea pe care i-o acordam tocmai stiindu-L "filantrop, generos, iertator, de unde se implica si fidelitatea noastra fata de acest Prieten sustinator, precum si cinstirea Lui, manifestata social sau ca act interior dar sustinut. Caci dinamismul sufletesc indreptat spre picioarele Crucii ne plaseaza la un nivel just - nivel ce corespunde si cu gradul de intelegere a iubirii, adresata fiecaruia de Dumnezeu - si ne asigura si justa functionare a judecatii cugetului nostru, ceea ce pe plan cognitiv este redat de Sfintii Parinti prin "dreapta socoteala" ori "discernamant" sau "darul deosebirii", iar pe plan moral are rezonanta marii virtuti a modestiei, a smereniei, a discretiei. "Fara smerita cugetare, adevarul este orb" - spune Ilie Ecdicul. Caci tuturor virtutilor trupesti si sufletesti, le premerge mila si adevarul, a caror roaba este smerenia si darul deosebirii (dreapta socoteala), care – potrivit Sfintilor Parinti - "vine din aceea, si fara de care nici aceea nu-si va putea vedea marginea ei", explica acelasi Parinte al Bisericii.

Este o noua atestare a conlucrarii asidue dintre minte si inima, dintre intelegere sau cunoastere, si iubire. Teodor de Edesa, vorbind despre contemplatie, prezinta aceasta relatie astfel: "dupa masura cunostintei este si masura dorintei" (de contemplatie). Cu cat cunosti mai mult, cu atat doresti inca si mai mult sa cunosti. Iar cunoasterea presupune in cel mai inalt grad discernamantul. "Din infranare si smerenie am invatat ca se naste nepatimirea. Iar din credinta - cunostinta. De la acestea, sufletul inainteaza apoi la dreapta socoteala (discernamant) si la dragoste". Caci "in stiinta virtutilor se cuprinde si discernamantul exact al binelui si al contrariului lui, pentru care e trebuinta de chibzuinta. Cunoasterea si cantarirea sau masurarea adevarului si a binelui este indispensabila in opera de desavarsire a crestinului. Adevarata "gnoza" crestina coincide cu despatimirea, ele fiind sudate in iubirea de Dumnezeu si de semenul nostru. Teodor de Edesa conchide, potrivit intregii doctrine patristice, ca "radacina tuturor relelor este nestiinta" acea indaratnica ramanere a noastra la nivelul animal din care facem si noi parte. Cel care se crede centrul universului decade din slava pe care Dumnezeu a dat-o omului, din harul care ne inalta la calitatea de fii ai Lui.

Pe cand cunoasterea reala despre noi ne plaseaza la dreapta situatiei de creatura dependenta de ajutorul Creatorului, posedand capacitatea de a folosi acest har pentru a accede la slava Lui. O justa si indreptatita cunoastere a realitatii noastre ne ajuta sa ajungem la smerenie, la aceasta treapta pe care literatura patristica o considera virtutea prin excelenta, ca antipod al mandriei luciferice. Nu ajunge numai cunoasterea intelectuala, acea patrundere a realitatii exterioare. Ci prin discernamant dobandim cunoasterea interioara sau launtrica si ne recunoastem neputinta, slabiciunea, vulnerabilitatea. Fiindca "precum, atunci cand lipseste lumina, toate sunt neguroase si intunecate, tot asa lipsind smerita cugetare, toate ale noastre sunt desarte". Iar smerita cugetare ne arata ca ascultarea poruncilor date de Stapan face cugetul elastic si maleabil la lucrarea Duhului. Nu doar efortul mintii noastre este laudabil, ci conjugarea acestui efort cu domesticirea trupului si a gandurilor miscate de vrasmas. "Caci cunostinta simpla ingamfa pe om". Trufia, mandria, ingamfarea - trei denumiri ale acelei prea bune pareri despre noi insine - constituie in morala crestina starea intunecata a spiritului. Si desigur o mai intinsa cunoastere intelectuala duce la o mai mare incredere in noi insine, ea trezind puterea de dominare a celui ce cunoaste, asupra celui mai limitat in cunoastere.

Caderea ingerilor s-a produs din aceasta trufie, si supravietuirea lor incearca in mod necontenit sa domine neamul omenesc, mai putin cunoscator, dar mai capabil de adevarata cunoastere, cea care inainteaza alaturi si o data cu teama de Dumnezeu, cu acea binecuvantata teama de a nu pierde iubirea Lui. Caci este si o teama rea, aceea simtita de "sluga vicleana", care nu cunoaste iubirea si se teme de atotputernicia Judecatorului. Frica, teama cea buna este cea de care ne vorbeste marele si adevaratul gnostic crestin - Sfantul Maxim Marturisitorul: "Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovaras smerenia, si prin gandurile acesteia vine la dragostea si la multumirea catre Dumnezeu. Caci isi aminteste de purtarea lumeasca de mai inainte si de feluritele greseli, ca si de ispitele ce i s-au intamplat din tinerete si cum l-a izbavit de toate acestea pe el Dumnezeu si l-a stramutat de la viata patimasa la viata cea dupa Dumnezeu. In felul acesta dobandeste, pe langa temere, si dragostea, multumind pururea cu smerenie multa, Facatorului de bine si Carmuitorului vietii noastre". Chiar aghiografii Vechiului Testament ne fac cunoscut ca teama de Dumnezeu este inceputul intelepciunii. Teama, frica cea sfanta, de care vorbeste si Sfantul Maxim, "este infratita cu smerenia, si ambele duc la dragostea de Dumnezeu si la recunostinta, care se manifesta prin acea pururea rugaciune de smerita multumire, adusa Binefacatorului. A "multumi pururea cu smerenie" multa - iata caracterizarea actului de recunostinta, adresat lui Dumnezeu.

Teologia morala crestina consemneaza in capitolele sale despre virtute, acele categorii de virtuti care - pe langa cele teologice (credinta, nadejdea si dragostea) - se constituie adesea ca apus al pacatelor. Potrivit unui anume simbolism al cifrelor, teologia crestina pastreaza numarul de sapte in enumerarea pacatelor, afirmand ca nenumarate ramificatii pornesc din cele sapte pacate capitale (mandria, arghirofilia, desfranarea, invidia, lacomia, mania si lenea). Iar din virtutile opuse acestor pacate se ramifica nesfarsitele virtuti ca fatete ale unei singure, plenare si desavarsite virtuti, care este dragostea fata de Dumnezeu si de aproapele. Pentru a accede la aceasta, exercitiul crestinului comporta si reclama practicarea tuturor celorlalte, pe rand sau concomitent, potrivit ispitelor care le prilejuieste si pricinuieste lucrarea, si capacitatii celui incercat. Insa precum la inceputul pacatului originar au actionat toti germenii pacatelor implicati in slabiciunea omului si lipsa exercitarii capacitatilor lui sufletesti, tot in acest fel, la restaurarea omului hristofor sunt chemate si convocate sa activeze toate virtutile componente ale "fiilor prin har", ca ele sa conduca la dobandirea desavarsirii.

Daca primul pacat omenesc a fost neascultarea, iar cel al duhurilor netrupesti a fost mandria, putem afla in analiza ambelor pacate prezenta nerecunostintei. Creatura cugetatoare – cu toate ca a cunoscut direct pe Creator - nu I-a acordat incredere, nu s-a supus sfatului si poruncii Lui, ci si-a depasit limitele prospetimii sale, deoarece tocmai aceste limite nu si le-a cunoscut. Despre limitarea noastra se va convinge incet neamul omenesc, prin revelatia supranaturala care-l invata sa se cunoasca mai bine pe sine si pe Creator. Exercitarea cunoasterii intra in efortul dozat al crestinului ca "nevoitor" al urcusului spre deplina lui restabilire in raportul de iubire cu Treimea divina. Caci "puterile de cautare si de cercetare a lucrurilor dumnezeiesti sunt sadite in firea oamenilor, fiintial, de catre Facator, prin insasi aducerea ei la existenta. Iar descoperirile lucrurilor dumnezeiesti le impartaseate prin har puterea Preasfantului Duh".

Asadar, acum, in incheierea acestui material vom spune ca recunostinta (pururea multumire in chip smerit si discret) este continuu dialog al nostru cu Dumnezeu. Euharistia, jertfa de multumire, liturgica, sacramentala, morala si duhovniceasca, este suprema daruire lui Dumnezeu de catre fiul sau prin har, prin Fiul lui Dumnezeu. Rugaciunea arhiereasca este supremul act de recunostinta al naturii umane in Iisus Hristos - Jertfitorul, Cel ce a impacat totul in Sine. Recunostinta este puntea de legatura permanenta intre crestin si Dumnezeu, fiindca ea constituie o continua si o permanenta revenire a daruitului asupra situatiei sale de beneficiar, reimprospatarea cunostintelor sale despre divinul binefacator ori binefacatarul divin, si pornirea din nou spre El, cu adanca, profunda si sincera multumire. Este – asa dupa cum am mai spus - o recunoastere a starii sale minore, de dependenta, dar si de subiect in atentia Tatalui.

Recunostinta, ca recunoastere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu El si cu semenii ori fratii nostri si ca multumire adusa pururea cu smerenie, este scara si urcusul sau treapta inaltarii noastre in "devenirea" crestina. Ea corespunde si se realizeaza prin intreitul efort de credinta (ca incredere) de cunoastere (ca restabilire a treptei noastre existentiale) si de exprimare (prin viu grai, rugaciune sau fapte bune) a fericirii de a avea un Tata care este Iubire. Recunostinta contine in sine dinamismul tuturor virtutilor, precum este si motorul lor. Ea implica smerita cugetare, discernamantul cunoasterii si vietuirea in sfanta frica de Dumnezeu. Avand pururea ca tinta pe Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, recunoscatorul nu este numai cel ce-L recunoaste pe Dumnezeu ca Stapan, ci si cel ce-si conduce intreaga existenta ca multumire in act.

Cu alte cuvinte, prin cunoastere crestinul dobandeste puterea discernamantului, prin care se recunoaste dator binefacatorului sau, marturiseste aceasta si multumeste cu smerenie. Recunostinta este raspunsul de iubire al crestinului catre Dumnezeu, proportional cu masura propriei sale dumnezeiri - o desavarsire in continua, permanenta si neincetata desavarsire. Recunostinta este o virtute, pentru ca este puterea de a recunoaste nimicnicia noastra si este cunoastere si tensiune ori presiune in cunoastere, care conduce la slavirea lui Dumnezeu. Ea desemneaza arcuirea dialogului Dumnezeu-om in ceea ce Biserica sintetizeaza si rezuma prin formula "dar din dar", concurand la majora forma de vietuire morala, care este responsabilitatea persoanei umane, ce tinde catre desavarsire, invesnicire si indumnezeire...

Drd. Stelian Gombos

• Acatist de multumire
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul de multumire - Slava lui Dumnezeu pentru toate
  Publicat in : Acatiste
• Rugaciune pentru binefacerile primite de la Dumnezeu
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe