Intrebari despre pocainta
 

Cu pocainta a inceput Ioan ,cerand-o celor ce veneau la botezul cu apa , cu pocainta a continuat Hristos vestirea Imparatiei.

"Pocaiti-va ,caci Imparatia cerurilor s-a apropiat !"

Cand oare e pocainta adevarata ,caci simpla marturisiere a unui defect in sinea ta sau fata de altii, nu asigura si calitatea marturisrii, faptul ca ai simtit cu adevarat regret pentru pacatul tau?

Cum sa stii ce e pacat si pentru fapte mai putin clasificate, gen pierdutul timpului cu activitati lumesti, jocul de noroc ,dependenta de cumparaturi etc?

Cum sa stii ce nu e pacat ,chiar daca Domnul zice ca este, gen casatoria a 2 a daca nu e caz de ramas vaduv?

Cum sa faci in rugaciunile zilnice cand sunt insirate posibilele pacate, si nu ai facut pacatul despre care te rogi sa iti fie iertat ,dar poate altadata l-ai facut?

Ce pacate sa selectezi pentru spovedanie caci timpul e scurt atunci?

Cum sa faci sa ai mereu prezenta in minte pocainta sa o transformi intr-o stare de spirit , fara neaparat scanarea mecanica a pacatelor proprii ,sau poate cu ea ?

Cum sa vezi meditand la trecut grozavia pacatelor proprii?

Cum sa te rogi pentru pocainta , deoarece se presupune ca ar trebui sa o ai tu?

Si o ultima rugaminte, deoarece scrisul cuiva poate spune cate ceva despre caracterul sau, ce defecte credeti ca am avut fie cat si ma cunoasteti putin de pe acest forum ? Puteti scrie si in privat daca va e jena sa judecati, dar pe mine ma ajuta .

Dar oare ce inseamna acest lucru cu adevarat?

...avand in vedere ca in Evanghelii nici un personaj ajutat, vindecat, iertat, salvat de la o nenorocire, refacut total la nivel celular de catre Iisus nu vorbeste, nu listeaza, nu mentioneaza pacatele proprii ci doar ia aminte la ce ii spune Iisus. La fel su la raul Iordan, Ioan doar ii boteaza, nu ii intreaba despre pacate.
Este de meditat...

In inteles comun inseamna sa iti para rau de pacatele tale, sa le constientizezi.

Dar in mod pozitiv, adica sa ai atata iubire in suflet, incat sa regreti orice mica/mare pata care au umbrit-o in trecut

Exemplu potrivit este vamesul, desi nu spune ca a nedreptatit, totusi spune ca e gata sa despagubeasca , deci realizeaza cat de dureros e sa nedreptatesti

In Biblie avem totusi desfranata care nu a trebuit sa marturiseasca pacatele proprii ca toata lumea le stia, dar nici nu a cerut nimic, ci statea doar la picoarele Domnului si plangea.

Mda, nu stiu ce sa zic. Realitatea vietii pe care o traim bate orice carte sau film.
Ai lucrat sau ai cunostinte care lucreaza pe la Penitenciare, in Invatamant, politica, vamesi, alte institutii... sa vezi cati oameni constientizeaza, se schimba sau le pare cu adevarat rau?



Trebuie privit cu atentie in jurul nostru ce se intampla, la stiri, prin comune, sate, orase si sa invatam . La nivel idealist/carti/legende/traditii poti gandi orice, dar realitatea vietii noastre reale, IMEDIATE este cea mai crunta. Uite-te si tu in tara prin ce dezastru trece marea majoritate. Evident elitele cu bani stau si se amuza.

Faza asta cu " te stie tot satul" este cu dus si intors. Trebuie studiata Psihologia umana pentru a intelege dinamica barfei si a prostiei omenesti prevalente.

Cred că asta înseamnă că Împărăția cerurilor rămâne inaccesibilă fără conștientizarea păcatelor proprii și desprinderea, prin regret, de ele. Nu poți deveni om nou dacă nu te desparți de cel vechi.

Țin să remarc faptul că te postezi cel mai adesea într-o stare interogativă, dilematică, și sunt de părere că această stare este una fertilă pentru că deschide inima către răspunsurile pe care Dumnezeu însuși le dă, în ultimă instanță. Treaba noastră, ca oameni, este să (ne) punem întrebări bune (și să le evităm pe cele proaste). Iar întrebările despre pocăință cred că sunt dintre cele mai benefice pentru sporirea duhovnicească. De multe ori, răspunsul nu întârzie să apară chiar în inima celui care a născut întrebarea, așa că este posibil ca tu deja să îl știi.

Ai mare dreptate aici, că de multe ori se întâmplă ca mintea să se conștientizeze de unele păcate, dar inima să rămână rece, să nu simtă niciun regret. Și cred că numai lucrarea harului ne poate înmuia inima și să ne dea adevărată pocăință, poate chiar cu lacrimi, cum știm că se întâmplă la cei mai înduhovniciți.

Inclusiv cu ajutorul duhovnicului. Pe mine m-a conștientizat mai mult de faptul că pierderea vremii este un păcat mare, timpul fiind o resursă prețioasă, un dar al lui Dumnezeu; un talant, aș spune, care trebuie lucrat și sporit.

Biserica nu spune altceva decât Domnul, a doua și a treia căsătorie sunt pogorăminte, se îngăduie ca o slăbiciune, cu iertare. De altfel, dacă ambii soți au mai fost căsătoriți, a doua căsătorie nu mai este taină, se face o slujbă diferită, cu caracter de... pocăință (penitențial).

În dreptul fiecărui păcat din listă, la rugăciunile de seară ori dinainte de împărtășanie, încerc să conștientizez pe care le-am făcut și pe care nu. Evident, pe cele pe care nu le-am făcut nici nu mă pocăiesc... lăsându-le pentru data viitoare (sper să nu :)

Dacă duhovnicul tău nu alocă suficient timp spovedaniei, poate trebuie căutat altul.
Dacă rugăciunea poate deveni neîncetată, la fel și pocăința, care este nedezlipită de ea.

Poate gândindu-ne la consecințele nefaste pe care le-am produs în viețile altora. Sau la cele bune pe care nu le-am produs.

Nimic nu este doar al nostru, iar pocăința vine dintr-o conștiință iluminată de har. Unde nu-i credință, nu poate fi nici pocăință (ci doar căință, regret); iar unde este credință, este și har.


Cei mai potriviți pentru asta sunt cei pe care i-am supărat și care de regulă conviețuiesc cu noi sau în apropierea noastră. Reproșurile lor ne pot fi de folos, întorcându-le în favoarea noastră, dacă vrem să ne cunoaștem și umbrele sufletului, iar nu doar partea luminoască, cu care ne place să ne identificăm. Poate aceste reproșuri nu sunt întotdeauna corecte, așa că trebuie să ne folosim discernământul, dar nici să ne dezvinovățim cu orice preț. Ba poate uneori ne este mai de folos să ne asumăm chiar și vini pe care nu le avem – dar atunci ne-am asemăna sfinților din Pateric. Nu știu dacă n-ar fi prea mult.

Pe mine încă nu m-ai supărat, așa că nu prea te pot ajuta în sensul ăsta, dar poate ai mai mult noroc din partea colegilor forumiști :)

Si pe vremea lui Ioan erau la fel de multi, si totusi au dat buzna in pustie.

Mantuirea este personala , poate sa se duca totul de rapa in jurul tau,noi suntem in primul rand responsabili pentru pacatele noastre, asa cum era la Lot in Sodoma inconjurat de pacat , cu toate acestea el tinea calea curateniei ,si a ospitalitatii.

Si daca am avea pocainta, i-am ajuta indirect si pe ceilalti, caci am fi smeriti , si ar fi o mangaiere pentru ei , sa vada ca exista inca pe lume bunatate care reuseste sa isi invinga tendintele animalice proprii,prin pocainta.

Si in jur unii din ei le pare rau probabil dupa faptele lor rele,nimeni nu poate stii ce e in sfuletul omului,poate nu isi vad anumite defecte.
Poate au o pocainta mai mica, nu generalizata, astfel ca nu se vede asa limpede in afara.

Asa este, suntem responsabili pentru ce facem noi, insa vezi tu, problema se pune si in "cat ii dam Cezarului" cu iubire mare, indiferenta( ca doar sunt banii politicianilor, ca ei sa traiasca bine fiind ai mamonei) si fara "judecata" cum zici tu.

Care este limita de renuntare la banii munciti din greu, cu efort mare si suferinta in multe cazuri, banuti care ne asigura un trai cat de cat.
Pacatuim daca vrem sa traim mai civilizat?

Pana unde sa ii tot dam Cezarului?
Oare pana ajungem sa dormim pe strada, in cotloane, in masini, rulote, case parasite, pe camp?

In cazul nostru ne-a salvat faptul ca Iliescu in 90 a primit ordin de la Stapani sa permita aoricarui amarat venit in orase de la coada vacii sa-si rascumpere apartamantul in care locuia dat de Nea Nicu.

MARE NOROC!

In ce sens vorbesti de limita ,cat sa ii dam Cezarului?
Adica pana la ce limita sa nu ne revoltam?
Ce am putea face?

Si este vreo legatura cu pocainta? Adica daca suntem prea pocaiti induram mai mult si nu ne mai revoltam?

Explica mai bine sensul la ce ai scris

Nu, pocainta conform lui Ioan si Iisus, varul sau, are legatura directa cu banii pe care-i detii.
Faptul ca Iisus nu spune CAT ANUME sa-i dam Cezarului, inseamna ca suma este nelimitata.
Ca hai sa o spunem pe aia drepta, nu vraja marii, TOTUL in lumea asta este despre BANI.

Si Iisus stia asta si vedea prin toti cine si ce face cu banutii dositi cu grija.

Da, vamesul de care amintesti da inapoi pagubitilor o suma, dar oare isi da toata averea inapoi saracilor pentru a SE POCAI si astfel a-si lasa familia in fundul gol?
Pai inainte de toate il omoara nevasta-sa!

Prostituata la picioarele lui Iisus crezi ca practica prostitutia de placere sau pentru ca acasa o astepta saracia crunta, adictii, vre-un copil mic, parinti bolnavi si nevoiasi, casa care sta sa cada pe ei.
Nici nu a trebuit sa se pocaiasca deoarece Iisus vedea prin acea amarata toata viata ei posibil presarata de sacrificii personale pentru semenul ei.

Revenind la "Si este vreo legatura cu pocainta"... deducem ca totul in cazul pocaintei se rezuma la BANI si serviciul PE ALTARUL BANULUI.
De aceea asa cum ai mentionat si tu, cand incepem sa spunem lucrurilor pe nume, se lasa tacere totala.

Practic reiese ca pocainta este doar o visare, o fantezie nstrusnica in capul oamenilor, nu? adevaratul pocait fiind omul strazii(evident ca doar unii dintre ei nu si clanurile interlope golanesti si robii lor), om al strazii fara propietati si conturi, care cerseste si nu are de nici unele si care doarme prin scarile blocurilor sau sheltere de homelesi. Pai nu?

Restul asa zisilor pocaiti profesionali, care conducem mertane, case, neveste si copii relaxati, plimbati prin lume, conturi grase, terenuri, vacante exotice, joburi smechere cu munca putina si bani garla, saci, cufere pline, doar ne prefacem ca ne-am pocait.

Păi a cam dat tot

Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.

-50% din start săracilor,
- pagubă/spoliere/mulgere rapace/ extorcare/ strîmbătate comisă - x4 valoarea daunelor din - 50% ramasă.

Având în vedere că ei trăiau din șpăgi, ciubucuri, șperțuri, strâns cu ușa, executări silite arbitrare* extra-judiciare - rezultă că a dat tot înapoi, vameșii nu trăiau din salariu.

Harul ne poate da dragostea aceea ,care ne inmoaie inima,si ne facem sa ne regretam micimea si ticalosia. Iar mintea noastra ne poate da intepciunea de a vedea consecintele pacatelor noastre , de a ni le reaminti si a intelege pe deplin ca am fi putut face binele, si ca nu ne-a obligat nimeni sa gresim.


Desi Iisus spuen clar ca grija de cele lumesti e ceva rau , tousi a patruns in literatura si Traditie doar ca pacat al iubirii de arginti.

Poate ar trebui extins acest pacat, si inclus explict in el diversele forme de atractie a lumii materiale si lumii simturilor din vremea de azi ,in detrimentul cautarii intelepciunii vesnice.

Una e sa fie ingaduinta pe chestii neprecizate si alta e sa fie pacat condamnat insasi de Domnul.
Ingaduinta a fost lasata pentru vaduvi, caci nimeni nu ar fi avut curajul sa combata pe fata cuvantul Domnului

"Cine isi lasa sotul pacatuieste, si cine ia pe cea lasata de sot pacatuieste de asemenea"

In toate cele 4 Evanghelii se gaseste aceasta porunca explicita.
Si la apostolul Pavel la fel era

Biserica a exagerat si a extins ingaduinta initiala pentru vaduvi si la cei care divorteaza cat le traieste sotul

|
Cele dinainte de impartasanie sunt vreo 300. Si eu am constat ca multe nu le am facut sau nu gandesc in spiritul acelor pacate.
Dar cred ca e un pericol pentru amandoi sa zicem simplu :"nu am facut" .

Mai intelept sa zicem le-as putea face, sau poate le-am facut dar nu imi dau seama.

Unde sa gasesti pe cineva cu timp ?
In plus sincer ,in necredinciosia mea ,imi e si frica sa nu imi dea ceva canon , si sa nu il fac, desi ce am mai primit altadata nu era asa greu

Mai simplu ar fi cu rugaciunea ca macar se exprima prin cuvinte.
Pocainta are nevoie de gandire asupra ta , de nepartinire, de mult lapte alb pentru a simti musca pacatului.

Dar da, cand sunt practicate cu adevarat, ambele sunt nedezlipite, dar cum ai mai zis si in alte parti, motorul lor trebuie sa fie undeva deasupra vointei,pentru a deveni neintrerupte.

Omul intervine cu intelepciunea si vointa sa, harul le amesteca in creuzetul sau , si naste dragostea , care e motorul duhului si atunci rugaciunea si pocainta devin o a 2 a natura.


Da, tre sa ne gandim, si mai mult decat gandit, sa simtim dureros enormitatea raului facut apropelui.

O mentiune speciala pentru binele care nu l-am facut.
Cred ca si acesta e cuprins in Evanghelii in pilda talantului.
E un pacat sa nu faci binele ,la fel de mare cat e sa faci raul.

Cine se culca pe urechea ca e corect si nu greseste(ca cel care a ingropat talantul), dar nu se ingrijeste cum sa faca bine celorlalti, e mai aspru criticat de Domnul decat fiul cel ratacitor care a risipit talantul sau la roata vietii,caci macar acela s-a cait.

Aici cred totusi ca daca ai pocainta adevarata ai si credinta . Talharul de pe cruce nu era vreun credincios , nu a impresionat ca altii pe Domnul prin credinta Sa, dar pocainta in fata mortii si apararea Celui de langa el , i-a adus instantaneu credinta

Nu doar a supara pe cineva este util de semnalat ,ci orice feedback dam celuilalt ii e util.
Pentru ca altfel el traieste in lumea sa, si ar avera nevoie sa stie cum e de fapt vazut din exterior.
Dar sa dam feedback doar celui care il doreste si are nevoie de el, altfel nu facem decat sa il judecam, daca nu suntem aliniati cu nevoia lui.

Grija pentru cele lumești nu se limitează doar la iubirea de arginți în interpretarea Părinților, cred eu. Se vorbește despre grija de multe, grija de a plăcea oamenilor, chiar grija pentru ziua de mâine; chiar grija în sine, cu sensul de îngrijorare, până la angoasa omului modern, este un păcat, pentru că vine din necredință; sau neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sau tot felul de griji deșarte, care ne împovărează viețile nouă, celor din ziua de azi, sufocându-ne spiritual. Și asta pentru că nu avem singura grijă care merită, aceea de a fi, de a trăi pe placul lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament nu era o simplă îngăduință, ci în anumite situații chiar o datorie, dacă ne gândim la văduva fără copii care trebuia să fie luată de soție de unul din frații soțului ei decedat "ca să ridice urmași fratelui său". Eu cred că îngăduința pe care o arată Biserica față de a doua și a treia căsătorie vine din înțelepciune, ca să nu-i piardă cu totul pe cei slabi în credință, care altfel ar trăi în concubinaj și, neiertați de Biserică, ar rămâne cu totul despărțiți de ea, deci pierduți. Biserica constată această slăbiciune a lor, de a nu putea duce crucea singurătății, și îi iartă. Domnul a spus, într-adevăr, "ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă", respectiv că divorțații comit adulter dacă se recăsătoresc (cu alte persoane, se înțelege). Însă este posibil – ori chiar probabil – că i-a iertat pe cei care au făcut-o. Poate chiar în cazul femeii samarinence, spre exemplu.


Nu la păcatele enumerate în îndreptarul de spovedanie m-am referit, ci la cele, mai puține, din rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtășanie, îndeosebi a patra (a lui Simeon Metafrastul). Și acolo, dar și la rugăciunile de seară menționăm și păcatele pe care pe care le-am făcut "cu neștiință", deci fie din ignoranță, neștiind că sunt păcate, ori fără a ști ce consecințe au avut unele fapte ori vorbe de-ale noastre. Dar este adevărat că pe cele mai multe le-am făcut cu gândul, chiar dacă nu neapărat cu fapta.



Am întâlnit duhovnici care iau spovedania foarte în serios și stau de vorbă cu fiecare om, chiar și 15-20 de minute. Poți încerca să mergi la mai mulți, doar pentru a-i cunoaște și încerca, fără să renunți din start la actualul duhovnic. Abia când dai peste unul pe inima ta, îl întrebi dacă te primește și atunci ceri binecuvântare de la actualul.


Sunt de acord cu tine că mai de folos ne este să ne vedem păcatele, scăderile, greșelile, și că ajutorul din afară poate fi binevenit dacă îl primim cu inima deschisă, cu smerenie și cu dorința sinceră de a ne îndrepta. Îmi pare rău că nu te pot ajuta în sensul ăsta, dar îți întorc rugămintea să faci tu acest lucru cu mine. Vorba părintelui Galeriu: "Nu aștepta de la altul să-ți facă binele, începe tu însuți!"

Da ,se vorbeste si de la aceasta am plecat si eu. Ideea e ca nu prea e fromalizat acest pacat, apare in rugaciuni doar, nu apare in lista pacatelor din marturisirile ortodoxe, decat sub forma 'iubirii de arginti'.

Practic nu este adus la zi, desi in ziua de azi e un pacat predominant.

Si de aceea e mai greu de spovedit, caci preotul se uita putin ciudat la tine daca nu te cunoaste, si ii spui ca te procupa prea mult serviciul, sau serialele Netflix, sau alte si alte lucruri care iti acapareaza mult mai mult decat ar trebui viata.

Intrebarea mea era daca e formalizat undeva, in vreun indreptar,in vreun studiu ,in vreun sinod, acest pacat al ingrijirii exagerate de cele lumesti (apropiat de ce zice Cozia cu inchinarea la mamona , care vine tot din Cuvantarea de pe Munte )
Oare e undeva formalizata aceasta ingaduinta,in vreun Sinod mai nou.

Caci la Sfantul Ioan Gura de Aur si in vechile sinoade cred, inca apare ca un mare pacat, sa incerci sa iti refaci viata cu altcineva cat iti/ii traieste sotul. Zic de sfantul Ioan Gura de Aur, tocmai ca trateaza foarte practic si intelegator aceasta problema, aratand dezavantajele celui care se recasatoreste cu cineva divortat,si care orice divortat le poate recunoaste usor in viata sa, excluzand si el de la inceput cazul de vaduvi.

S-a zis oare explicit la un moment ulterior, "alaturi de vaduvi includeti si pe cei divortati" in ingaduinta , chiar daca Domnul avertizeaza ca tocmai sunt pe cale sa faca un mare pacat?

Sau se prefera o tacere , in care se zice in general casatoria a 2 a sau a 3 a , dar fara a formula clar daca provine din vaduvie sau din divort , sau poate chiar din parasirea unei persoane care altfel tinea la tine si sufera.


Cum sa fac asta practic? Ma duc la Biserici prin preajma si ma uit cand spovedeste?
Dar de multe ori se spovedeste doar in perioada posturilor daca stau sa ma gandesc.


Sa incep eu insuti sa ma judec, sau sa incep eu insuti sa iti dau feedback :) ?
Ma gandeam ca la mine e mai usor ca eu fac greseli mai evidente , chiar si pe acest forum: vorbesc mult, sunt superficial, nu gandesc uneori, fac aluzii , am parere de sine...

La tine e mai greu de gasit ceva ca esti prea echilibrat daca se poate spune asta ,cel mult sa te laud ca si ceilalti, da ti se urca la cap :)

Dar pericopa evanghelică "Despre grijile vieții" din a treia duminică după Rusalii? Coroborată cu cea despre datoria de a înmulți talanții, deci de a nu irosi vremea, mie îmi pare suficient, iar spovedania de ce nu s-ar face după Evanghelie, nu neapărat după îndreptar? Dacă duhovnicul îmi tâlcuiește aceste pericope, nu cred că va ridica o sprânceană dacă îi voi mărturisi că păcătuiesc în sensul celor tâlcuite de el.

De altfel, cred că acele scurte citiri din Apostol și Evanghelie făcute la fiecare Liturghie de milenii în Biserică sunt baza și dreptarul viețuirii creștine. Dacă am ciuli urechile de fiecare dată când sunt rostite și am reuși să le punem la inimă, n-ar mai fi nevoie de catehizare. Mai bine zis, catehizarea pe vremea Sf. Ioan Gură de Aur consta tocmai în tâlcuirea Evangheliei.

Măturisesc că n-aș fi știut să răspund fără ajutorul ChatGPT, dar până la urmă, de ce nu, dacă e de folos: Cel mai vechi act normativ în sensul ăsta ar fi Canonul 4 al Sf. Vasile cel Mare, care spune câți ani să fie opriți de la împărtășanie cei căzuți, după care să se ierte.

Norma rămâne unicitatea căsătoriei, iar îngăduința este excepție reglementată, nu derogare liberă.


Da, vezi programul afișat. Uneori îl găsești pe net. Sunt și preoți care au program de spovedit inclusiv în afara posturilor. Ți-am scris pe privat.


Să mă "judeci" aș fi vrut, că lauda n-ar face decât, așa cum ai intuit, să-mi hrănească pofta de slavă deșartă, care se ține ca scaiul de mine. De-aia și Părinții spun (dar și pedagogii), să lauzi – respectiv să critici – nu omul, ci faptele lui.

Cât privește echilibrul, acela e un dat, nu-i un merit, căci nu l-am câștigat prin efort personal. Eu nici pe gheață nu prea cad, deși alunec; dar pășesc cu grijă (de-aia bună :)

P.S. Problema cu diacriticile care apare când citezi pe cineva care le-a folosit se rezolvă dacă înainte să dai drumul mesajului apeși pe "Vizualizare". Sau, dacă ai editat, pe "Advanced view".