Lepadarea de sine si chipul Lui Dumnezeu in om.
 

Cum împăcati cerinta "lepădării de sine" cu necesitatea
restaurării "chipului Lui Dumnezeu" în noi? Ce presupune
prima cerintă si ce presupune cealaltă? Ce trebuie făcut?

Din cate stiu, lepadarea de sine presupune ascultarea de poruncile divine ale Legii noi, adica taierea poftelor trupului, ascultarea smerita si mai presus de toate jertfa sinelui din dragoste pentru ceilalti, respectiv pentru Dumnezeu.

Toate acestea se fac intru asemanarea cu Chipul divin, cu Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul care este Iubire pana la Jertfa, care face ascultare voita de Tatal, care a dus o viata exemplara ca Om pe pamant, care este modelul dupa care noi am fost creati.

Creatia dupa Chip presupune existenta, nemurire, libertate, ratiune si sentimente. Toate acestea sunt insusiri ale oricarei fiinte umane, insa primele patru il fac pe om sa aleaga in ce fel va trai vesnic: asemanator cu Dumnezeu in iubire sau impreuna cu ingerii cei rai, intr-o lipsa de iubire.

Lepadarea de sine inseamna a-L lasa pe Hristos sa gandeasca in tine. Asta nu inseamna distrugerea noastra, caci Hristos nu a venit sa piarda pe cineva. Nu poti simti prezenta lui Hristos in tine, atat timp cat in noi e loc numai de noi insine.

Lepadarea de sine inseamna ca noi trebuie sa murim (spiritual) pentru ca Dumnezeu sa inceapa sa traiasca in noi,adica sa lasam la o parte toate poftele carnii care le gasim in GALATENI 5:19-21
Trebuie ca acest trup al nostru sa fie o jertfa vie lui Dumnezeu pentru ca El ne-a pus deoparte spre slujire cand vom invia

Despre restaurarea Chipului Lui Dumnezeu in noi aceasta este lucrarea de sfintire a Duhului Sfant in noi,care prin credinta si supunere o putem accelera sau incetini
Biblia spune in EVREI 12:14 : "Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul"

Cat despre impacarea cerintei "lepadarii de sine" cu necesitatea de care zici,asta e o chestiune mai delicata care aduce uneori multe controverse
Astazi multi preoti in Biserica mai ales in cea Ortodoxa si cea Catolica "incurajeaza" uneori oamenii sau le lasa impresia ca pot avea pe amandoua,si viata vesnica si liberatea vietii lor; Asta se intampla pentru ca e MULTA PRESIUNE din partea credinciosilor si preotii fac ENORMA greseala sa lase oamenilor impresia asta
Bunul Dumnezeu insa stie ca trebuie sa ne ingrijim si de cele necesare vietii dar cu conditia sa nu primeze aceste griji slujirii si iubirii lui Dumnezeu,pana la urma Iisus ne-a spus in MATEI 6:33 "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă."

Daca murim poftelor trupului si ochilor si trufiei desarte, devenim liberi de pacat si de patimi, urmand intentiei originare a Lui Dumnezeu de a fi LIBERI. Singura limitare a libertatii pe care nu o puteam depasi este moartea, insa Jertfa Lui Hristos a transformat moartea in trecere la viata vesnica in loc de separare de Dumnezeu, cum era inainte. Deci Adevarul ne face liberi inca de pe acum, cu conditia sa vrem asta.

Ioan 5, 24: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.

Despre lepadarea de sine, in Pateric se spune: "in ce loc vei merge, nu te numara pre tine si vei fi odihnindu-te..." Este un lucru greu pentru omul din zilele noastre sa nu se numere pe sine. Si gasim si talcuirea: "A nu te numara pe tine inseamna a te smeri, a te aseza la urma celorlalti, a-l socoti pe aproapele cu un pas inaintea ta".

Sa consideram lepadarea de sine ca pe o kenoza a omului
de slava lumii in vederea imbracarii cu duhul Lui Hristos?

Cand am folosit cuvantul impacare m-am gandit la urmatorul
aspect: Chipul Lui Dumnezeu in noi sta la baza persoanei
noastre, a unicitatii si libertatii sale, iar lepadarea de sine
ar putea fi interpretata de cineva din afara crestinismului ca
un fel de depersonalizare. Cum argumentam ca nu e asa?

http://www.crestinortodox.ro/editori...-in-crestinism

Poate te ajuta acest articol.

Eu nu vad nici o contradictie intre lepadarea de sine si restaurarea chipului lui Dumnezeu in om.

Nu poti sa te afirmi pe tine (cu tot ce ai tu.. inclusiv unicitate, libertate..) si in acelasi timp sa il afirmi pe Hristos. Eu asta inteleg.
Iar libertatea nu o ai decat in Hristos... ceea ce omul contemporan considera libertate, este altceva. Libertate nu inseamna pentru crestin sa o ia catre stanga sau dreapta sau sa faca ce vrea, ci sa fie LIBER DE PATIMI.

Sunt unii oameni care intr-adevar au renuntat la tot ce au gasit in ei.. la viata, la inteligenta lumeasca (nebuni intru Hristos), la orice parere despre ei (smerenie)..
Trairea crestina este o permanenta renuntare..
Depersonalizare?
Eu cred ca oricum doar pentru Dumnezeu suntem persoane!

Nu unii pentru altii, nu pentru diavoli... este interesanta o descriere a salasului din vazduh duhurilor cazute in cartea Sufletul dupa moarte a lui Seraphim Rose:
"El a calatorit de trei ori intr-un loc de "pace desavarsita", plutind printre nori calzi, pufosi, care erau mangaiati de raze de lumina, care isi schimbau culoarea neincetat; fremata impreuna cu muzica fara cuvinte a corurilor. In jurul sau se aflau in aceeasi stare, fiinte fara nume, cu care nu avea nici o legatura sufleteasca."
(http://www.crestinortodox.ro/carte-9...pitolul-vii-12)
Descrierea este mai lunga... foarte interesant ca slujitorii lui satan erau impersonali.

Nu suntem persoane decat pentru Dumnezeu, daca pe pamant suntem admirati, unici, originali... total irelevant!
Important este sa traim viata nu cum vrem noi, ci dupa voia lui Dumnezeu. Cel putin asa inteleg eu lucrurile.

Un monah a scris: "Nu e treaba mea sa construiesc case sau sa Ie varuiesc. Nu e treaba mea sa scriu si sa citesc. Care e chemarea mea? E aceea, daca e cu putinta, de a muri in Dumnezeu. Atunci voi trai si voi fi miscat de o alta putere. Atunci voi putea face toate lucrurile - sa sap, sa fac ordine, sa citesc si sa scriu - in chip liber, fara a ma alipi de nimic. Pot merge oriunde, insa oriincotro merg, trebuie sa merg cautand "singurul lucru de care e nevoie" (cf. Luca 10,42). Pot sa las sa treaca prin mine tot felul de "distractii" cata vreme caut in ele acel singur lucru care da seama de ele. Cand construiesti pentru a construi, iti largesti mormantul. Cand scrii pentru a scrie, iti tesi giulgiul. Dar cand traiesti si respiri cautand intotdeauna mila lui Dumnezeu, atunci un vesmant nestricacios se tese in jurul tau si gasesti dulceata unei incredintari ceresti tasnind inauntrul tau. Ce anume construiesti sau ce anume scrii, e cu totul secundar". (sursa: http://www.crestinortodox.ro/cuvinte...ata-suntem-vii)

Lepadarea de sine înseamna lepadarea de voia proprie pentru a face voia lui Dumnezeu.

Restaurarea chipului lui Dumnezeu înseamna restaurarea persoanei. Parintele arhimandrit Sofronie spune ca omul e potential persoana, dar în mod natural se manifesta ca individ, individul fiind opusul persoanei. Persoana e caracterizata de trairea neegoista, altruista, pentru ceilalti, în comunitate cu ceilalti iar individul îsi urmareste propriile scopuri.

Deci cele doua, renuntarea la voia proprie si restaurarea chipului lui Dumnezeu sunt cam acelasi lucru, dar restaurarea se refera mai mult la starea psihologica care survine în urma vietii neegoiste, adica la ceea ce devenim, ce suntem nu la ceea ce facem.


Lepadarea de sine cere la un moment dat si renuntarea la rationamentele produse din proprie initiativa. Aceasta poate parea pentru unii o depersonalizare dar ea afecteaza doar personalitatea adaugata, o manifestare de suprafata a eului, o structura bazata pe patimi, care ne înlantuie si ne duce la autodistrugere. Lepadarea de sine e benefica în doua moduri:

1. conserva puterile sufletesti ale omului prin înlaturarea eului fals, de suprafata care în timp devine o povara (vedem la unii batrâni ca sunt prizonierii gândurilor, ca ajung din pricina gândurilor la o uitare, pierdere de sine)

2. ne pastreaza placuti lui Dumnezeu. Fata de un om care îsi traieste viata Dumnezeu îsi raceste treptat dragostea.

"Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este". (Steinhardt) Iata ce simplu si frumos!

Aaa, mai mai adaug ceva: eu nu cred ca omul poate construi chipul lui Dumnezeu in el.
Din cat am inteles, cred ca omul trebuie doar sa arunce afara tot ceea ce este a lui.. dar TOT ce este lumesc si omenesc, sa-i faca loc lui Dumnezeu in inima sa, iar Dumnezeu va restaura chipul Lui in om.
Eu traiesc cu convingerea ca oricum Dumnezeu face cam tot, noi doar vrem si credem ca facem ceva! Doar un pic sa ne miscam in directia buna si Dumnezeu ne poarta, iar noi credem ca suntem grozavi. Renunti la voia ta inseamna ca-L lasi pe Dumnezeu sa te poarte pe drumul bun.

Multumesc mult! Foarte frumoasa argumentare. As concluziona asa:
Eu sunt cu adevarat persoana doar daca PERSOANA traieste in mine!
Noi trebuie sa murim pentru noi si pentru pacat ca Hristos sa traiasca
in noi (Costel).
Asta e mai mult decat restaurarea Chipului, cred ca tinde spre asemanare.
Am putea spune ca ne apropiem de asemanare cu cat ne desertam de noi?

Mi se pare ca Traditie1 a adancit si mai mult problema cand
a vorbit de "înlaturarea eului fals". Lepadarea de sine nu
inseamna renuntarea la "eu", ci renuntarea la falsul "eu",
adica la eul egocentric si egoist. Acest "eu" fals se pare ca
paraziteaza adevaratul "sine". Daca am renunta la adevaratul
"sine", am gandi cu totii la fel. Cum scapam de eul cel fals?

Draga somasema, mi-a placut ceea ce ai scris. Spui, insa, la un moment
dat ca acea impacare "e o chestiune mai delicata care aduce uneori multe
controverse".
Cu ajutorul fratilor s-a inaintat in problema foarte mult. Traditie1 ne vorbea
de necesitatea inlaturarii falsului eu si astfel am depistat ca noi avem un
"sine" fals si unul adevarat. Pe cel fals trebuie sa-l lepadam. Pare ca am
ajuns de unde am plecat, adica inlaturam un "sine" si ramanem cu altul?
Nu cred ca e asa, ba din contra, cred ca suntem foarte aproape de a
decela esentialul. Tu ne-ai putea ajuta printr-o imagine, pe care te rog
s-o dai in postare (e vorba de imaginile sufletului inainte si dupa primirea
lui Hristos in noi). Te rog sa mai adaugi la ea (la prima imagine, cea cu
sufletul inainte de primirea lui Hristos pe tronul sau), deci sa adaugi un soi
de coaja neagra la sinele din centrul sufletului. Pe acea coaja neagra a
sinelui sa scrii egou sau egoism. Atat. Si posteaz-o. Ne va clarifica foarte
mult sa aflam cine este adevaratul "sine". Multumesc anticipat.

MariS, vorbe ca vorbe, fapte ne trebuie!

Este adevarat ce spui, glykys draga, ca faptele sunt de baza. Dar
faptele vin din ceea ce gandim, si daca aceasta gandire nu e clara
atunci si faptele pot fi confuze si ne amagim crezand ca facem pe
cele bune. Nu trebuie sa ne speriem sa atingem cutele sufletului, sa
le cunoastem bine, pentru ca in ele ar putea sa stea ascuns calul
troian al celui rau. El trebuie demascat si lepadat cat mai rapid.

Se pare ca somasema nu e conectata pe forum. Nu-i nimic. Cine
doreste sa vada cele doua imagini, le poate gasi pe threat-ul
Apocalipsa, postul 31.
Voiam sa adaug doar un singur lucru care face mai pe inteles ca
lepadarea de sine si restaurarea chipului se sustin reciproc. Sinele
adevarat al nostru este chiar chipul Lui Dumnezeu in noi. El ne da
unicitatea persoanei, libertatea ei, el contine "ochiul si gura" Lui
Dumnezeu in noi, constiinta. Dar din negrija noastra el este cel
mai adesea acoperit de mizga lipicioasa a altui chip: cel al celui
rau. Acest chip urat, dizgratios este egoismul si egocentrismul
din noi, cel ce acopera ca o scoarta neagra miezul luminos din
sufletul nostru: adevaratul chip si adevaratul sine.
Lepadarea de sine se talcuieste acum ca lepadare de chipul cel
urat, ca sa se descopere chipul cel frumos, de lepadare a calului
troian al celui rau din noi ca sa patrunda duhul Lui Hristos.
Cand batranii rugatori ne invatau ca rugaciunea se spune cu
inima zdrobita, aveau in vedere spargerea acestei cruste care
acopera chipul nostru cel frumos. Si cu ce se spala el cel mai
bine, daca nu cu lacrimi curate din inima noastra.

Lepadarea de sine, golirea sau chenoza nu trebuie sa însemne o amputare, atrofiere sau modificare a propriei personalitati, dimpotriva, o protejare a ei. Fiinta umana e o fiinta psihica si psihicul e o structura fragila, afectata de gânduri si experiente. Trebuie sa dobândim întelepciunea de a trece peste experiente fara ca ele sa ne modifice decât în sensul avansarii în virtutile crestine.

Pastrarea functiilor spirituale, memoria, simturile, judecata sanatoasa e scopul ascezei mintale.

Eul fals este constituit de o suma de impresii, este un efect al gândurilor, al parerilor false despre sine. Prin aparitia acestui eu fals omul se pierde pe sine, îsi construieste o identitate noua, schimbatoare, îsi modifica comportamentul, principiile de viata.

Asa este. Sunt intru totul de acord. Prin egocentrism si egoism
vroiam sa subliniez ca sunt cei mai puternici factori de falsificare,
dar, desigur, nu sunt singurii. Si ca modelul lor e satana, cea mai
egoista si egocentrista fiinta.

Tin sa multumesc tuturor celor care au postat pe acest subiect
si care si-au adus contributia lor la dezbaterea, dezvoltarea si
intelegerea cat mai justa a temei pusa in discutie.
A fost un dialog constructiv, fara divagari, reprosuri sau alte
inutile dispute sterile. Ne-am dat toti mana si sper ca fiecare
sa fi simtit umarul celuilalt. In fond acesta e castigul nostru.
Cat despre punerea in practica, fiecare dupa taria credintei
si puterea vointei...

Dumnezeu sa va ajute tuturor!

Pentru mine cel mai potrivit exemplu este sfantul Ioan Botezatorul prin celebra afirmatie: "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca".
Pentru anumite persoane cu siguranta ma repet, pentru ca am mai spus lucrul acesta pe un alt topic.
Afirmatia Sfantului Ioan Botezatorul este clara: Noi trebuie sa ne miscoram prin smerenie- sa inlaturam egoismul din noi- pentru ca Hristos care a luat chip in noi prin Botez sa creasca.

Dupa parerea mea, este cel mai practic raspuns la intrebarea:
ce trebuie facut? Celelalte raspunsuri sunt si ele foarte bune,
dar cam teoretice. Nu stii cum sa le pui in practica. Pe cand
raspunsul tau e simplu: sa te micsorezi pe tine si sa te vezi ca
fiind cel mai mic. Asta l-a ajutat si pe Ioan Botezatorul sa-L
recunoasca pe Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu, atunci cand mai
marii carturari si farisei nu L-au recunoscut.

Hristos atat de mult S-a coborat la oameni, incat a parut multora ca este doar un simplu om. Asta trebuie sa faca si omul, sa se smereasca pe sine atat de mult, incat atunci cand va fi pus sa se descopere altora, sa scoata la iveala chipul lui Hristos, nu pe al sau.

Asa este, draga costel, ai mare dreptate. Chipul lui Hristos trebuie sa se vada
in noi, nu egoul nostru.
Mie mi se pare ca spusa Mantuitorului: "lepadati-va de sine, luati-va crucea si
urmati Mie" conduce la asemanarea noastra cu Modelul nostru, Hristos. De ce?
Pentru ca
1. Mantuitorul intai S-a Intrupat,
- asa ca prin lepadarea de sine noi pregatim intruparea lui Hristos in inima
noastra asa cum prin chenoza Sa Fiul lui Dumnezeu si-a pregatit intruparea in lume,
2. apoi Matuitorul s-a Jertfit pe cruce,
- deci si noi trebuie sa ne luam crucea si sa avem acest spirit de jertfa, si
3. a urmat apoi Invierea Sa,
- iar noi urmand lui Hristos de fapt lucram la "invierea" noastra.
In mic noi trebuie sa repetam ceea ce Hristos a facut la modul SUBLIM.
Incepem prin lepadarea de sine pentru ca Hristos sa poata restaura in noi Chipul
Sau, apoi jertfindu-ne pe noi si urmand Modelului, vom ajunge la asemanarea cu
Hristos, Mantuitorul nostru.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mantuitorul nu ne-ar fi cerut lepadarea de sine, daca ne-am fi putut mantui prin propriile puteri. Iar pentru a ajunge la asemanarea cu El, e nevoie de lepadare de sine, e necesar sa faci loc in tine lui Dumnezeu. Omul cu adevarat virtuos este cel care trimite neincetat la altcineva. Dar la acesta stare nu se poate ajunge fara lepadarea de sine.

:) mi se cere sa scriu cel putin zece caractere pentru a se transmite mesajul, asa ca scriu si in cuvinte ca nu pot decat sa zambesc: dupa mine,e cel mai frumos raspuns la intrebarile astea.

Lepadarea de sine reprezinta contributia noastra la lucrarea de restaurare a chipului lui Dumnezeu din noi. Asa cum un mester iconar indeparteaza cu migala praful si funiniginea de pe o veche icoana, scotand la lumina chipul luminos al sfantului reprezentat, tot asa este si aceasta lucrare a noastra de indepartare a colbului pacatelor prin lepadare de sine. Lucrarea este de fapt o conlucrare. Nu noua ne apartine initiativa si nici stiinta mestesugului, ci ele tin de harul dumnezeiesc. De noi tine sa rostim insa acel "Fie mie dupa Cuvantul Tau!".

Asa putem intelege si cuvintele Sfantul Grigorie de Nissa, potrivit carora "Dumnezeu ne-a facut pe noi insine lucratorii asemanarii noastre cu El".

Multumesc Marius22. N-am gasit cuvinte mai exacte si mai potrivite ca sa descrie acest proces decat cele de mai sus. Subscriu cu bucurie.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Frumoasa descrierea facuta de Marius22, e specifica Ortodoxiei care afirma ca prin caderea in pacat, firea omeneasca a fost alterata de pacat. Cel mai bun "solvent" pentru curatirea acestui chip sunt lacrimile pocaintei.

fratilor
 

smeriti-va inaintea Domnului si el va va inalta [iacov cap.4 v10]

Eu cred ca este o lucrare a Duhului Adevarului, Duhul lui Hristos, in om. Omul contribuie cu credinta/incredere neclintita in Hristos, si luarea Cuvantul Sau drept Etalon al vietii sale.

Cine este acest "sine", sau "eu"? Nici macar nu ma reprezinta, este un conglomerat de chestii puse peste mine(cel creat dupa chipul lui Dumnezeu) prin educatie, experienta,modelele din lumea asta cazuta,prin "pacate de neam"...caci dupa firea pamanteasca, cazuta, noi avem ca tata pe diavolul, care este "stapanitorul lumii acesteia" si eu una nu mai am iluzii in privinta asta. Ne nastem cu totii in moarte, in pacat, straini de viata lui Dumnezeu.

Intr-o sfanta si mareata zi, Hristos, Dumnezeu, care a venit sa caute ce era pierdut si sa salveze pe cel cazut intre talhari, ma gaseste pe mine, te gaseste pe tine...si "lumina Lui, lumineaza intunericul meu"...si imi dau seama ca sunt "mort in pacatele mele", ca sunt in iad, si ca "nimic bun nu locuieste in mine"...ca sunt varza...si n-am avut idee cat sunt de distrus..cat sunt de "pe langa"..viata..fericire...Realitate... Si imi dau seama ca niciodata, niciodata, nici sa traiesc o mie de vieti, nici sa fac orice ar sta in puterea mea de om cazut..eu nu ma pot salva singur din pacat, din moarte, din iad..pentru ca eu sunt rob al pacatului, si acesta ma trage dupa sine, ca sa implinesc poftele lui. Si ma vad pierdut, si singur, intr-o "pustietate infricosatoare..plina de urlete sinistre"...ma vad ca unul care am calcat legea lui Dumnezeu, caile lui Dumnezeu...si m-am condamnat pe mine insami la iad, prin faptele, caile, alegerile...mele..de pana atunci.. (Acesta este Hristos, venind in viata mea ca Adevar.). Si apoi, (poate fi distanta in timp intre prima si a doua constatare, si deznadejde, si sfasieri, si multa agonie si durere....dar.."seara vine plansul...iar dimineata..bucuria" :-)),realizez ca eu, care prin faptele si caile mele merit iadul,si moartea, pentru ca am ales pacatul, ori pacatul are intotdeauna consecinta moartea...un Altul...care nu a gresit cu nimic...si a trait in viata Lui fara pacat...a murit...in locul meu ! M-a iubit..indeajuns..(si pe mine..si pe tine)...incat sa vina dupa mine in iadul meu...si pentru ca biletul de iesire din iad este moartea...a platit El...ca sa ma poate scoate pe mine...(si pe tine...si pe oricine crede in El). Si imi da sansa...sa traiesc...sa iubesc...sa sper...sa ma bucur...sa fiu eu insumi...asa cum nu am stiut si nu am putut...inainte...(Acesta este Hristos, venind in viata mea ca Har)..."Si din plinatatea Lui noi toti am luat...si har..peste har...pentru ca Legea s-a dat prin Moise...iar Harul si Adevarul..au venit prin Isus Hristos" (Ev.Ioan 1:16-17)...Iar mai departe...

"Deci ei au zis catre El: Ce sa facem, ca sa savarsim lucrarile lui Dumnezeu? Isus le-a raspuns si le-a zis: Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu...ca sa credeti in Acela pe Care El(Dumnezeu),L-a trimis" (Ev.Ioan 6:28-29)

Orice om, care prin harul Duhului Sfant, va ajunge sa creada ca Isus este Hristosul...va fi inrolat in "lupta cea buna a credintei"..intrand pe calea ingusta a pocaintei..si va cauta sa traiasca viata lui dupa Cuvintele Mantuitorului..

De ex...daca cineva ma fura.. de bani, sau obiecte...eu am optiunea fireasca...sa-l dau in judecata...sa platesc recuperatori(lool)...sau..am optiunea ascultarii de Hristos.."daca cineva iti ia haina...tu da-i si camasa"...Acuma, daca eu nu am credinta in El...aleg varianta a,in care sa-mi fac singur dreptate... iar daca am credinta/incredere in El...ca ce zice El e bine pentru mine si mantuirea mea, pot alege b...si...intr-un domeniu..."m-am lepadat de mine"..(pana la proba urmatoare :-))

Ne lepadam de noi, in masura in care ajungem sa vedem.."pe bune"..ca "nimic bun nu locuieste in mine"..si ca.."toata dreptatea noastra e ca o carpa manjita"...si ca "despartiti de Mine(Hristos), nu puteti face nimic bun"...si acesta este Adevarul...si se restaureaza chipul lui Dumnezeu in noi...in masura in care..."tinem sus Cuvantul Vietii"...si avem incredere in Acela care ne socoteste drepti(neprihaniti)...prin credinta...si acesta este Harul...

Doamne-ajuta!

Mult imi foloseste ceea ce scrieti, draga sora Sara I, simt ca patrunde la inima, acolo in intunericul din mine si face intai "caldura" si apoi "lumina". Ca fara caldura, numa' lumina are si frigiderul meu, intelegeti dvs ce vreau sa zic. Domnul sa va ocroteasca!
Har, smerenie si jertfa de sine.

"Lepădarea de sine" şi "restaurarea chipului lui Dumnezeu în noi" nu sunt două procese diferite, ci începutul şi sfârşitul unui acelaşi proces spiritual, căruia îi putem spune "transformare în Cristos" sau, mai simplu, "convertire".

Chipul lui Dumnezeu este sădit în noi de la început. De aceea spunem că trebuie "restaurat" şi nu "plăsmuit".

Naşa mea de botez era pictoriţă-restauratoare la Muzeul Naţional când, în anul 1968, fluviul Arno care este pentru Florenţa ceea ce e Dâmboviţa pentru Bucureşti s-a revărsat. Era un râu destul de poluat, cărând cu el tot felul de compuşi chimici de sinteză şi de dejecţii. Galeriile Uffizzi din Florenţa, capabile să se ia oricând de piept cu cele mai cunoscute muzee ale lumii aveau pinacoteca la subsol când s-a produs calamitatea. Comori inestimabile ale artei lumii au devenit de nerecunoscut. Restauratori din toată lumea au fost chemaţi de UNESCO să ajute acolo, fiindcă era cu mult depăşită capacitatea restauratorilor italieni, excelenţi meseriaşi, dar insuficieţi ca număr. Aşa a ajuns şi naşa mea acolo şi a lucrat (în trei ture, zi şi noapte) timp de 6 luni. Mi-a spus că un teribil sentiment de mâhnire o cuprindea văzând câte o pânză de Fra Angelico sau de Veronese cuprinsă de mucegai, de pete aderente de bitum, de coroziune. Pictura era de nerecunoscut. Foarte mult au ajutat-o tehnicile Roentgen, cu care se putea vedea în interiorul năclăielii care fusese odată un tablou. Mai erau de ajutor fotografiile şi reproducerile, în măsura în care erau de găsit. Şi aşa, cu multă răbdare, îndepărtând strat după strat depunerile străine operei artistului, echipele de restauratori au reuşit ceea ce părea imposibil: să redea din nou frumuseţea picturilor de care muzeul era atât de mândru. În acea perioadă, naşa mea s-a simţit ca o unealtă a lui Dumnezeu. Acum, pânza aceea a lui Fra Angelico avea doi autori: pe Fra Angelico şi pe naşa mea. Dar "autoratul" naşei mele nu era altul decât să redea cât mai fidel ceea ce adevăratul autor a vrut să exprime.

Ce este omul, decât tot o plăsmuire a unui Artist ? Dar iată că se întâmplă mereu să fim expuşi la situaţii periculoase, umblând prin tot felul de subsoluri. Nenorocirile stau la pândă şi adesea, ceea ce pare cel mai frumos fluviu, poate produce mult rău chipului în care suntem zugrăviţi, care este autoportretul lui Dumnezeu. Pe acest chip se depune un strat gros de dejecte. Mucegăim în beznă. Pe sufletul nostru se depune bitum provenit din toate genunile pământului, bitum care opune rezistenţă la desprindere. Suferim de coroziune, suntem inundaţi de tot felul de acizi ciudaţi. Chipul zugrăvit în noi devine de nerecunoscut. Din frumoşi, devenim năclăiţi de mizerie respingătoare. Cu timpul, adstratul mocirlos face atât de bine corp comun cu pânza, încât ajunge să ni se pară "al nostru". "Sine".

Or, asta este "lepădarea de sine". Adică munca de restaurare. "Sinele" acela nu suntem noi înşine, aceasta e prima spaimă care ne poate întârzia convertirea. "Nu cumva, curăţindu-mă de ceea ce mi se pare "al meu", am să mă schimb de nu am să mă mai recunosc, am să fiu sfâşiat, plin de zgârieturi şi, în final, o pânză ruptă ?". E adevărat, asta se poate întâmpla când restauratorul este un meseriaş nepriceput, care umblă cu mistria acolo unde ar trebui să umbe cu bisturiul. Dar, în acest caz vorbim de un Restaurator care este perfect, din moment ce este chiar Fiul Artistului. Să fim fără nicio grijă, deplin conştienţi pe mâinile Cui ne lăsăm. El nu va scoate din noi decât mizeria, redând strălucirea intenţionată de artist care a fost adumbrită. Ceea ce va rămâne este chipul lui Dumnezeu, adică noi înşine cu tot ce a intenţionat Creatorul nostru să fie al nostru ca ipostază. După ce ne vom curăţi, cel care era expansiv şi extrovertit va fi tot expansiv şi extrovertit, dar va avea un altfel de zel. Cel care era introvertit şi necomunicativ va semăna cu cel dinainte, dar spre altfel de gânduri se va orienta cugetul lui. Limfaticul devine contemplativ, sanguinul devine mistic şi aşa mai departe. Vor părea la fel ca mai înainte ochiului neiniţiat, nu le va creşte nicio aură între urechi. Dar nu vor mai fi la fel în ochii Creatorului, care se va regăsi în ei.

Să venim deci, din toate colţurile lumii, să restaurăm ceea ce fluviul Arno a vrut să distrugă. Va fi o muncă migăloasă, va trebui lucrat ziua şi noaptea. Dar nicio muncă nu merită făcută mai mult ca aceasta.

Lăudat fie Isus, Restauratorul nostru !

Foarte frumos raspunsul. Multumesc tuturor, toate sunt folositoare si au multa caldura.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Dumnezeu este inauntrul nostru.Gasindu-ne pe noi il gasim pe Dumnezeu.

De exceptie, Mihnea!
Mersi Scot ca ne-ai atras atentia asupra acestei postari! Textul merita pus undeva in rama. Ar fi pacat sa se risipeasca in haurile acestui forum care inghite ca o gura de tartor enorm de multe comori laolalta cu tot atatea stupizenii. Imi dai voie sa-l preiau si sa mi-l salvez?

Ideea ta sugerata atat de plastic mi-a amintit de un text scris tot de un condei inmuiat in calimara cu metafore al Anei Blandiana. M-a ajutat Google sa dau de el:

Autoportret cu palimpsest

„Oare anticii - scriitori, filosofi, istorici, matematicieni - ar fi continuat să scrie ştiind dinainte soarta care le pândeşte papirusurile şi pergamentele. Ar fi continuat, oare, dacă ar fi bănuit câte biblioteci vor fi incendiate? câte cetăţi îşi vor amesteca praful în care se vor fărâma cu cel al opurilor care le-au făcut gloria? câte capodopere vor pieri sub copitele cailor migratori? Ar mai fi scris anticii dacă li s-ar fi explicat de pe atunci înţelesul viitorului cuvânt palimpsest?

Îmi amintesc sentimentul de oroare pe care l-am avut în clipa în care am înţeles-o prima oară, viziunea de coşmar a miilor de călugări aplecaţi asupra pergamentelor acoperite cu operele antichităţii şi răzându-le pentru a aşterne pe ele adevăruri noi, uneori de sens contrar. Cât de multe opere vor fi supravieţuit, totuşi, până atunci - în pofida tuturor incendiilor, migraţiilor, cutremurelor, jafurilor, măcelurilor - dacă recuperarea pergamentelor putea reprezenta o economie, dacă locul gol lăsat de împingerea lor în neant a fost în stare să creeze un cuvânt şi să poarte un nume!”

La fel ca in textul tau minunat, si autoarea ne sugereaza ca sufletul ne e ca un pergament –palimpsest, un manuscris, in care Autorul Divin a scris cu mana Lui „manualul de utilizare” a sufletului doar ca fiecare, adaugand pacate, l-am acoperit strat peste strat, crusta peste crusta de namol, mizerii si mocirle.
S-au osificat, s-au pietrificat incat crusta a ajuns sa ne fie o a doua natura, nemaistiind ce e scris dedesubt.

Ca sa aflam asta, trebuie sa ne aplecam asupra „sufletului-palimpsest” cu delicatetea pensetei de chirurg pe creier, sa inmuiem crustele de mucegai osificat, in apa lacrimilor si sa avem rabdarea de chinez batran a artistilor de miniaturi.
Avem sa-L lasam pe Autorul insusi sa ne restaureze manuscrisele, sa dea El la o parte crusta de pacate, strat dupa strat pana va iesi la iveala ceea ce scrisese El de la inceput.

Multumesc, a fost o incantare sa-ti citesc postarea (aconfesionala).
Hristos , Artistul Restaurator sa ne restaureze pe toti!