Murim si iata suntem vii

Unul din parintii din Pateric spune: "Nu sunt monah, dar am vazut monahi." Aceasta zicere ma ajuta si justifica prezenta mea printre dvs. In aceasta seara. Pe baza a ceea ce am vazut, voi incerca sa vorbesc in cateva cuvinte despre ce anume este un monah ortodox si despre profunda relatie pe care noi toti o avem cu viata liturgica a manastirilor si cu experienta personala a celor ce traiesc cu adevarat viata monahala.

1.

Darul vietii vesnice

Domnul nu a venit in lume doar pentru o simpla ameliorare a conditiilor noastre de viata. Nici n-a venit ca sa impuna un sistem economic ori politic, sau sa ne invete o metoda de dobandire a unui echilibru psiho-somatic.

El a venit sa biruie moartea si sa ne aduca viata vesnica. "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat, ca toti cei ce cred in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,16). Si aceasta viata vesnica nu este o fagaduinta a unei fericiri dincolo de spatiu si de timp, nici o simpla supravietuire dupa moarte sau o prelungire a vietii noastre actuale. Viata vesnica este harul lui Dumnezeu care ne lumineaza aici si acum, si da sens lucrurilor prezente si celor viitoare, atat trupului cat si sufletului, persoanei umane in intregimea ei.

Aratarile lui Hristos Cel inviat ucenicilor Sai au avut drept scop de a-i umple cu certitudinea faptului ca moartea a fost depasita. Domnul a inviat. "Moartea nu mai are stapanire asupra Lui" (Romani 6,9). El este Dumnezeu desavarsit intrand si iesind prin usile incuiate. El este om desavarsit putand fi atins, mancand si band ca oricare dintre ucenicii Sai.

2. Pierzand si afland

Ceea ce face pe om sa fie cu adevarat uman si ii da valoarea sa specifica nu sunt capacitatile sale fizice sau intelectuale, ci harul de a participa la invierea lui Hristos, de a fi in stare de acum inainte sa moara si sa traiasca viata vesnica. "Cel ce-si iubeste viata sa si-o va pierde, iar cel ce-si uraste viata in lumea aceasta o va pastra pentru viata vesnica" (Ioan 12.25). Cu daruirea sa totala de sine lui Dumnezeu, monahul afirma acest unic adevar. Traieste aceasta unica bucurie. "Cel ce-si pierde viata sa in aceasta lume si-o va mantui." Viata monahului este, asadar, o pierdere si o aflare.

Monahul ortodox nu este pur si simplu un "mistic". Nu este cineva care. folosind anumite forme de abstinenta sau anumite tehnici, a ajuns la o inalta treapta de autocontrol sau la diferite performante ascetice. Toate aceste lucruri sunt realizari ce tin de lumea aceasta. Neimportante in ele insele, sunt incapabile de a depasi moartea, atat in ce priveste pe monah cat si pe fratii sai.

Adevaratul monah ortodox este un om inviat, cineva care participa la inviere. Misiunea sa nu este de a realiza ceva din gandurile sale sau de a organiza ceva prin capacitatile sale, ci de a da marturie prin viata sa de biruirca mortii. Iar el face aceasta numai ingropandu-se pe sine insusi ca un graunte de grau in pamant (cf. Ioan 12.24).

De aceea, asa cum se spune in Pateric, atunci cand un tanar monah i-a spus parintelui sau duhovnicesc: "Vad ca mintea mea e neincetat cu Dumnezeu", parintele sau duhovnicesc a replicat: "Nu e mare lucru ca mintea ta e cu Dumnezeu; important e sa te simti mai prejos decat intreaga zidire". In acest mod batranul l-a ajutat

pe tanarul monah sa se transporte intr-un taram diferit. De la o preocupare partiala a gandurilor sale cu Dumnezeu, el 1-a imitat la o oferire totala de sine insusi, la o smerire, care este cu adevarat o moarte si in acelasi timp o inviere spre o noua viata, care se sterge pe sine insasi si in acelasi timp este atotputernica.

In universitatea desertului (cum numeau Parintii viata monahala) monahii nu numai "invatau" despre lucrurile lui Dumnezeu; ei le traiau si le "patimeau". Nu-si osteneau numai mintile sau trupurile lor; isi jertfeau insasi sinea lor intreaga. "Pana ce nu ma voi fi daramti intru totul, nu voi fi in stare sa ma zidesc", asa cum spune un alt Parinte din Pateric.

Adevaratul monah e cineva care a inviat din morti, o icoana a lui Hristos Cel inviat. El arata ca imaterialul nu este neaparat spiritual, si ca trupul nu este neaparat carnal. "Duhovnicesc" e tot ceea ce a fost sfintit prin taina Crucii si invierii, fie el material sau imaterial; adica tot ceea ce a fost transfigurat de energiile divine necreate.

Astfel, monahul reveleaza menirea spirituala a creatului si corporalului. In acelasi timp el reveleaza existenta palpabila a necreatului si imaterialului. Monah e cel ce s-a insotit cu totul cu aceasta taina. El are menirea sacra de a celebra in mijlocul Bisericii Ortodoxe mantuirea tuturor celor create. El se preocupa de toate si cu nimic, "fiind separat de toate si unit cu toate". Ideea specializarii este straina firii sale. El nu este specializat in ceva si neinteresat in altceva. Totul il intereseaza, totul il priveste.

Adevarata sa preocupare e modul in care e situat, intrupat, randuit fiece lucru, modul in care acesta isi gaseste adevaratul sau loc si adevarata sa frumusete in lumea transfigurata, in Dumnezeiasca Liturghie a mantuirii tuturor. Ceea ce il priveste pe monah e aceasta descoperire si aceasta cunoastere a principiului de coerenta in toate lucrurile. Si acest principiu implica fiecare lucru in parte. Din acest motiv, tot ceea ce se transfigureaza, tot ce se impartaseste in intregime de energiile dumnezeiesti care mantuie toate. Il priveste deopotriva. Toate il ajuta sa se cunoasca pe sine insusi si sa cunoasca tot ce intalneste in cale.

Un monah a scris: "Nu e treaba mea sa construiesc case sau sa Ie varuiesc. Nu e treaba mea sa scriu si sa citesc. Care e chemarea mea? E aceea, daca e cu putinta, de a muri in Dumnezeu. Atunci voi trai si voi fi miscat de o alta putere. Atunci voi putea face toate lucrurile - sa sap, sa fac ordine, sa citesc si sa scriu - in chip liber, fara a ma alipi de nimic. Pot merge oriunde, insa oriincotro merg, trebuie sa merg cautand "singurul lucru de care e nevoie" (cf. Luca 10,42). Pot sa las sa treaca prin mine tot felul de "distractii" cata vreme caut in ele acel singur lucru care da seama de ele. Cand construiesti pentru a construi, iti largesti mormantul. Cand scrii pentru a scrie, iti tesi giulgiul. Dar cand traiesti si respiri cautand intotdeauna mila lui Dumnezeu, atunci un vesmant nestricacios se tese in jurul tau si gasesti dulceata unei incredintari ceresti tasnind inauntrul tau. Ce anume construiesti sau ce anume scrii, e cu totul secundar".

Scopul monahului in viata nu e acela de a-si realiza progresul sau integrarea sa individuala. Scopul sau e acela de a sluji toata taina mantuirii, traind nu pentru sine insusi, ci pentru Cel ce a murit si a inviat pentai noi, si astfel traind pentru toti fratii sai.

Iar acest lucru e cu putinta fiindca monahul nu mai traieste dupa voia sa proprie, ci dupa voia si predania soborniceasca a Bisericii.

3. Liturghia in inima lucrurilor

Tunderea in monahism, intrarea in viata monahala are loc in cadrul Sfintei Liturghii.

Candidatul se ofera pe sine insusi inaintea Sfintei Mese a Jertfei celei nesangeroase. E admis ca membru al unei comunitati sfinte si care e sfanta fiindca isi pune intreaga sa viata, cu toate nadejdile si aspiratiile ei, pe aceasta Sfanta Masa.

Asa cum nu virtutea preotului preface painea si vinul in Trupul si Sangele lui Hristos, ci harul Preotiei cu care a fost investit, asa si in viata si formarea monahului nu lucreaza atat capacitatea ori caracterul egumenului sau al fratilor, cat Duhul Traditiei.

La toti Parintii putem gasi aceeasi linie calauzitoare. Toti conduc spre acelasi scop, spre pamantul libertatii Duhului. Fiecare vorbeste in felul sau, exprima propria sa experienta, subliniaza ceea

ce a inteles el. Iar din intregul acestei multimi pline de Duh si care a trait in diferite locuri si in diferite secole, rasare o voce armonioasa si unitara cantand o singura cantare in fata scaunului Mielului (cf. Apocalipsa 14.1-5). Aceasta cantare rasuna acum si pururea: rasuna in spatiul liturgic al vietii noastre, liber de barierele ridicate de ambitiile omenesti si conventiile sociale.

Astfel, aceeasi Putere aflata mai presus de timp si plina de toata bunatatea, care a creat toate din nimic si sfinteste Sfintele Daruri pe altar, si care a alcatuit unanimitatea corului Sfintilor Parinti, sfinteste si pe monahul ce se ofera pe sine insusi acestei vietuiri si prin aceasta ia in mainile sale intreaga dezvoltare si viata a oricarei comunitati monastice.

Intreaga noastra viata se desfasoara in jurul lui Dumnezeu. El insusi este timpul si ocupatia noastra. Rabdarea noastra fizica si primele roade ale mintii noastre sunt oferite Lui. Slujbele dumnezeiesti, meditatia si rugaciunea noastra constituie sensul luptei noastre si axa in jurul careia ne miscam. Dumnezeiasca Liturghie este inima organismului nostru si ea zideste atat viata noastra personala cat si comunitatea noastra ca frati.

Din punct de vedere arhitectural, manastirea e construita pentru slujirea Dumnezeiestii Liturghii. Intregul edificiu este ca sa spunem asa. o Liturghie cantata in piatra. In jurul bisericii, galeriile si chiliile, trapeza si biblioteca se aduna ca niste Heruvimi si Serafimi, pentru a alcatui un singur intreg, spatiul in care Liturghia se celebreaza douazeci si patru de ore pe zi.

Orice lucru isi are locul sau in randuiala liturgica a lucrurilor. De aceea, urmarind ritmul vietii manastirii, plimbandu-ne pe sub boltile ei si pe drumurile ei avem impresia ca totul se roteste in permanenta in jurul "singurului lucru de care e nevoie" (cf. Luca 10.42). Gandurile si munca, intristarea si bucuria, trupul si sufletul, sunt prinse in Dumnezeiasca Liturghie a intregii vieti a comunitatii care o ofera pentru intreaga lume.

Putem indrazni sa spunem ca intreaga viata si intreg edificiul manastirii nu sunt altceva decat o icoana vie a lui Hristos Cel inviat. Prin invierea Sa Hristos a nimicit portile mortii si biruitor i-a ridicat la lumina mantuirii pe Adam si Eva si pe toti cei ce erau inlantuiti in iad. In acelasi fel, Sfanta Liturghie ridica intreaga noastra viata in

imparatia ccairilor iar biserica manastirii ridica toate cladirile spre lumina si pacea sfintirii.

Ritmul mortii si al invierii caracteristic acestui mod de vietuire se revarsa asupra tuturor lucrurilor. Adevarata bucurie si adevarata mangaiere atat in Ortodoxie cat si in monahismul ortodox vin toate prin moarte. Adevarata mangaiere nu este nimic altceva decat trecerea prin moarte la viata. Vedem acest lucru in lungile slujbe monahale, in posturi si in intreaga practica a vietuirii ascetice. Sunt aceste randuieli ortodoxe monahale aspre? Sunt ele severe? Trec ele dincolo de capacitatea de indurare omeneasca? Privite din afara, lucrurile par a sta astfel. Si, cel putin in parte, ele si sunt astfel in realitate. "Monah este cel ce supune firea sa unei sile neincetate", spune Sfantul Ioan Scararul. Dar aceste lupte nu sunt niciodata deznadajduite, oricat de aspre pot parea ele. Ele nu sunt niciodata potrivnice adevaratei firi a omului, chiar daca pot parea obscure.

Fiindca, in cele din urma, in atata osteneala, in atata nevointa si priveghere, mergand adeseori dincolo de capacitatea de indurare a firii omenesti, se naste un vlastar, un vlastar al unei vieti noi si nevestejite, ce rodeste insutit. Si atunci binecuvantezi toate durerile si suferintele. Jertfesti toate lucrurile, fiindca bucuria ce s-a aratat e o scanteiere a veacului viitor, care da lumina si viata atat prezentului cat si viitorului. Ajungi astfel sa cauti in mod spontan ceea ce e mai aspru, mai greu. mai sever si mai auster, spre a inainta in directia adevaratei mangaieri care nu amageste, spre lumina cea neinserata care il face pe om in stare sa iubeasca intreaga omenire si toate lucrurile.

Adevaratii monahi ajung sa accepte cu bucurie si multumire atat durerea si intristarea cat si dispretul si umilinta oamenilor, fiindca in acest fel se elibereaza de placerile amagitoare ale acestei lumi si se impartasesc inca de aici si acum de slava vesnica a Domnului lor. Sfantul Simcon Noul Teolog ne spune: "Am socotit ispitele si tulburarile ce veneau asupra mea drept nimic fata de slava nu viitoare, ci prezenta a Domnului nostru Iisus Hristos".

4. Cainta si iubire

Iata ceva extrem de caracteristic. Un batran monah, un adevarat ascet, vine din cand in cand in manastirea noastra sa ceara putin ajutor. Cu ceea ce primeste se hraneste pe sine insusi si-i ajuta si pe altii, mai batrani decat el insusi.

Intr-o zi. venind ca de obicei in manastire, a spus unuia dintre frati: "Nadajduiesc ca nu va supar prea mult venind si cerandu-va ajutorul. Daca va supar prea mult, nu va sinchisiti. Un monah e ca un caine. Daca-i dai un picior aceasta-i face bine si daca nu-i dai un picior, ci o bucata de paine, si aceasta-i face bine".

Desi e in varsta de peste saptezeci si cinci de ani, acest batran nu se asteapta de la nimeni sa-l respecte. El gandeste despre sine ca despre un caine. Se pleaca in fata fiecaruia cerandu-i binecuvantarea, nu numai inaintea monahilor, dar si a fratilor si a pelerinilor care vin pe la noi. Dar e plin de un har atat de negrait, incat o adiere bucuroasa de praznuire strabate manastirea noastra de fiecare data cand vine. Cu totii, monahi si pelerini, ne adunam in jurul lui sa ascultam cuvintele harului ce se revarsa de pe buzele lui. ca sa ne mangaiem de bucuria pe care o oglindeste fata sa fara ca el sa baniuasca aceasta. E ca acel parinte al pustiei care a cerut de la Dumnezeu sa nu primeasca vreo slava pe acest pamant, si a carui fata era atat de stralucitoare incat nimeni nu se putea uita de-a dreptul la el.

In oameni smeriti ca acesta, care iradiaza har simtim ca lucreaza mereu doua mari virtuti: taina caintei si taina iubirii. Ei nu sunt oameni care s-au intors (s-au convertit), care s-au cait. Sunt oameni care se intorc si care se caiesc. Chemarea Domnului la cainta nu inseamna ca noi trebuie sa ne intoarcem (convertim) numai o singura data, nici ca trebuie sa ne caim din timp in timp (desi putem incepe cu aceasta), inseamna ca intreaga noastra viata trebuie sa fie o intoarcere, o cainta neincetata; ca in noi trebuie sa fie mereu o stare de cainta si de zdrobire a inimii. N-avem voie sa vorbim, sa gandim sau sa facem ceva in afara acestei atmosfere, a acestei atitudini de cainta si zdrobire a inimii, care trebuie sa umple intreaga noastra fiinta.

Aceasta taina a caintei, a zdrobirii inimii, a ridicarii noastre prin puterea Altuia, trebuie sa fie activa in noi in fiecare clipa. Cazand in fiecare clipa, ne simtim ridicati de catre Altcineva. Simtim ca noi cadem iar El este Ridicarea (invierea), ca noi suntem nefiinta iar El este Fiinta insasi. Prin mila Sa nesfarsita El ne-a adus de la nefiinta la fiinta, "si cazand noi. El ne-a ridicat" si continua sa ne ridice in fiecare clipa. Astfel pe masura ce duhul caintei creste in noi, ajungem sa spunem impreuna cu Apostolul: "Purtam in trupul nostru moartea Domnului lisus. ca si viata Domnului Iisus sa se arate in trupul nostru" (II Corinteni 4,10). Cei ce pot spune aceasta traiesc in acelasi timp deodata Vinerea Mare si ziua invierii. Traiesc neincetat "moartea datatoare-de-viata" a Domnului, "intristarea care aduce bucurie".''

Ceea ce experiaza in cainta lor, experiaza si prin participarea la taina iubirii. Iar in iubire ei vad calea jertfei ce duce de-a dreptul si cu siguranta spre viata vesnica. Nici o osteneala facuta din iubire pentru Dumnezeu nu ramane zadarnica. Tot ceea ce se ofera si se da din iubire pentru frati e salvat, pastrat si inmultit in viata vesnica.

Aproapele nostru nu este doar un insotitor indispensabil pe caile vietii. El este parte integranta din existenta noastra spirituala. Numai pierzandu-se pe sine insusi pentru Dumnezeu si pentru semenul sau, fratele sau. poate omul gasi adevarata dimensiune a vietii sale. "Cel ce va pierde. acela va gasi". Numai astfel poate fi restabilita adevarata slava a persoanei umane, slava in acelasi timp divina si umana, nemarginita. Numai in acest fel poate omul simti inauntrul sau ca temeliile pe care zideste sunt neclatinate. Aceste temelii sunt moartea, nimicirea. Realitatea antropologica in care traieste omul nou este de acum inainte harul dumnezeiesc care imbratiseaza toate.

Rasplata data pentru un pahar cu apa oferit fratelui nostru este noua constiinta treimica ce se naste inauntrul nostru. Celalalt nu mai este frontiera ce margineste individualitatea noastra, care inchide spatiul vietii noastre sau flateaza pur si simplu complezenta noastra. Nu este valul care invaluie izolarea noastra mortala. Nu este iadul.

Celalalt este locul adevarat al vietii noastre, este sinea mea cea mai draga si de neinlocuit, care imi da, aici si acum. prin oferirea mea de mine insumi lui. Sensul si realitatea vietii vesnice, o viata vesnica ce a inceput deja. Asa cum spune ucenicul cel iubit: "Stim ca am trecut din moarte la viata fiindca avem dragoste fata de frati" (I loan 3,14).

5. "Separat de toate si unit cu toate"

Intrand in contact cu un monah ce a atins maturitatea duhovniceasca, nu simti nimic supraomenesc in el, nimic care sa te uimeasca, ci mai degraba ceva profund uman si umil, ceva ce aduce pace si un nou curaj. In ciuda ascezei sale, in ciuda separarii sale de lume, el nu este in realitate taiat si rupt de oameni. Dimpotriva, el se intoarce la ei, ii imbratiseaza pe toti oamenii in suferintele lor si devine cu adevarat uman.

Progresul in viata monahala nu se recunoaste dupa cantitatea postirilor si ascezelor trupesti, ci dupa gradul in care fiecare monah, in toata asceza lui, a ajuns sa devina partas al harului Mangaietorului, avand astfel pace in el insusi in asa fel. incat sa fie pace pentru oameni, fratii sai.

Monahii dintr-un anume schit erau convinsi ca prin multele lor postiri si lungile lor slujbe ii intreceau pe ceilalti monahi in virtuti. Un parinte duhovnicesc a spus despre ei aceasta: "Nu-mi spuneti cat de mult postesc, cate ceasuri dureaza rugaciunile lor. Altceva ma intereseaza. E cineva printre ei, chiar printre cei mai inaintati, care poate intelege umanitatea obosita a zilelor noastre, care poate mangaia pe cei ce sufera? E cineva care poate elibera pe cei ce au cazut in cursele vrajmasului? Daca exista cineva care poate da pace fratelui sau, care il poate face in stare sa ajunga sa iubeasca viata, sa se bucure si sa multumeasca lui Dumnezeu, acest lucru va arata ca acest monah e inaintat duhovniceste ".

Atitudinea acestui parinte duhovnicesc de la Muntele Athos este extrem de caracteristica. Ea indica pana in ce grad viata

adevaratului monah implica dragostea de oameni, fiindca ea masoara totul cu masura iubirii, cu mantuirea tuturor, iar nu prin activitatea imaginara a fiecaruia luat separat.

Lumina care straluceste din monahul adevarat e lumina unei revelatii. Se aseamana prezentei lui Hristos. "Deci de va vor zice voua: Iata este in pustie, sa nu iesiti; lata este in camari, sa nu credeti. Caci precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus asa va fi si venirea Fiului Omului" (Matei 24,26-27).

Monahul nu spune: "Fa aceasta, fa aceea", intr-un mod omenesc; nu isi propune propriile sale planuri nici nu-si exprima propriile sale opinii. Mai degraba el picura tarie si mangaiere. In prezenta sa simti o nesfarsita pace si siguranta. Langa el toate se umplu de lumina. Incertitudinile pier. Ajungi sa iubesti pe Hristos si sa iubesti viata. Nu te mai temi de moarte.

Astfel de monahi, necunoscuti si anonimi, dar plini de lumina, exista. Cunosc pe unul. Literalmente acesta se revarsa - o expresie ce da, cred, o idee adevarata despre el.

Are o comoara de negraita bucurie ascunsa intr-un vas de lut, mic si fragil (cf. II Corinteni 4.7). Si aceasta bucurie se revarsa imprastiindu-se in jurul lui, umpland imprejurimile cu stralucirea ei. Lumina straluceste din fiinta lui. Bucuria sa launtrica trece uneori dincolo de capacitatea de indurare a firii, ii frange inima, se arata in lacrimi si strigate si alte gesturi. Si, fie ca vorbeste sau tace, fie ca doarme sau este treaz, fie ca e prezent sau absent, spune mereu acelasi lucru, si anume acelasi lucru care este el insusi, acelasi har si aceeasi putere. Prezanta sau amintirea lui, sentimentul ca e aproape sau pur si simplu ca exista, ofera ceva diferit, necreat, linistit, patrunzator, si care innoieste omul, ii calmeaza nervii, ii stinge furia, ii lumineaza mintea, da aripi nadejdii lui si il pregateste pentru o lupta datatoare de pace si liniste unui intreg popor.

Se naste aici neincetat ceva dinainte de veci. Ceea ce iradiaza din el nu poate fi nici fragmentat nici epuizat. Fiindca in fiecare parte, in fiecare fragment, se gaseste taina intregului iar acest intreg e ceva nou. diferit, nesfarmat, vazut si auzit pentru intaia data. Fiecaruia el ii spune acelasi lucru, si fiecare e in stare sa gaseasca in aceasta ceea ce cauta si de care are nevoie el insusi. Nu ceea ce spune este important, ci duhul care-1 insufleteste, duhul care hraneste inima si limba sa, care insufla zicerile sale si preface pietrele vorbirii lui in icoane.

E un instrument, o harfa a Duhului, o harfa vibrand in acord cu cele mai usoare adieri ale Duhului, lata de ce melodia ce iese din el exercita atata fascinatie, deschizand usa spre lumea de dincolo; profund umana, ea il umanizeaza pe om si ii rezolva toate problemele. E un om care a castigat raiul cu sangele sau. S-a rupt in bucati, si-a deschis persoana sa si o ofera.

Acum se misca netulburat in mijlocul tuturor lucrurilor. intr-un mod neasemanator celorlalti oameni. Pretutindeni se simte acasa, intrucat isi arde intotdeauna coliba din dragoste pentru ceilalti. Oriunde isi pune piciorul gaseste o stanca, fiindca pretutindeni se smereste si-1 lasa pe celalalt sa treaca peste el. in toate cuvintele sale vorbeste limpede, gaseste imaginea pe care o doreste, fiindca niciodata nu si-a batut joc de nimeni, n-a ranit pe nimeni, n-a ranit nici o faptura. A domolit durerea intregii lumi.

Vocea sa este sparta, respiratia taiata, mainile si picioarele ii tremura. Si. cu toate acestea, sta ferm in picioare. inainteaza neclintit. Se misca nestingherit. Vede. merge mai departe, iubeste. E liber, un om al veacului viitor. De aceea, el singur vorbeste dupa cum se cuvine despre veacul prezent. Nebagat in seama de "cei socotiti a fi stalpi" (Galateni 2,9), el observa pe oricine si orice.

E o zi stralucitoare si linistita; un izvor de curatie si feciorie rodnica. intreg trupul sau e rasul unei veselii tacute. Blandete si stralucire se revarsa din el. Ca o zi racoroasa si senina de primavara cand briza e plina de miresmele vietii celei noi. tot astfel cuvintele sale sunt pline de stralucirea ce se revarsa din vaile acoperite de flori ale inimii sale. de pe pantele cugetarilor sale sfintite si purtatoare de lumina.

In preajma lui devii pur, te umpli de har peste har. Fiindca acest om e o icoana a teologiei si a sfinteniei, o revelatie a unirii celor doua firi in Hristos. inca din viata aceasta trupul sau e hranit si e mentinut de experienta Duhului. O mana cereasca ii hraneste trupul, ii umple inima, ii intareste oasele.

Il cunoaste pe Dumnezeu Care. in cuvintele Dumnezeiestii Liturghii, e in acelasi timp infricosator si iubitor de oameni. E slab. ca o panza de paianjen, si in acelasi timp atotputernic. Primeste atata

potop de har. incal casa de lut a trupului sau e coplesita. Trupul sau slab nu mai poale indura: el se revarsa, se aprinde, si toate inauntrul lui si in junii lui devin lumina. E un ocean de lumina. in care poti inota toata viata, un ocean in care intreaga creatie si istorie isi gasesc mantuirea.

Duhul necreat ce s-a salasluit in inima sa da sens si substanta lucrurilor din el si din jurul lui - Duhul necreat care e mult mai palpabil, mai real existent decat peisajul din jurul nostru. Iar trupul omului ajunge transparent, plin de lumina.

E fire si sfintenie, om desavarsit si Dumnezeu prin har desavarsit. Nu face nimic fals. Nu face lucruri, ci face ca lucrurile sa se nasca si sa purceada. Nu vorbeste, ci faptuieste. Nu comenteaza, ci pur si simplu iubeste.

Gandurile sale sunt fapta, cuvintele sale faptura. Absenta sa umple toate lucrurile (prin har). Prezenta sa face loc pentru toti oamenii (prin har). Are o conceptie diferita despre viata, despre lume. despre distante.

Nu exista in lume si in acelasi timp o recapituleaza, ii da forma si structura. in cuvintele troparului Sfantului Antonie cel Mare: "Si prin rugaciunile tale ai intarit pamantul locuit".

A iesit din spatiul reactiilor obisnuite. Daca il lovesti, loviturile nu-l ating; e dincolo de ele. Daca il cauti, oriunde ai fi. Il vei gasi langa tine. Traieste numai pentru tine.

Chipul sau, viata sa. vocea sa. conceptia sa despre lume " apar in fiecare clipa. Si aceasta tocmai fiindca viata sa e neincetat s. ascunsa, trupul sau e pierdut, existenta sa spiritualizata: carnea sa ,i castiga o transparenta stralucitoare si isi dobandeste astfel adevarata i ei valoare.

"Eram partas al chipului lui Dumnezeu, dar nu l-am pazit;s i Domnul se face partas al trupului meu, ca sa mantuiasca chipul si sa faca nemuritor trupul"b

In prezenta unui asemenea om intelegi teologia Sfantului Grigorie Palama. Din fiinta sfinteniei sale care iti este inaccesibila, purcede neincetat si liber un har inexplicabil, si harul acesta ajunge la tine atingandu-ti sufletul si trapul ca o lumina datatoare de viata. Si asa cum soarele da intregii creatii posibilitatea vietii, asa si aceasta lumina ce straluceste din monah da vietii fiecarui om posibilitatea cresterii.

Aceasta lumina nu pune limite. Nu exclude si nu face partide. Nu organizeaza lucrurile intr-un mod omenesc. Ajuta pe fiecare sa-si gaseasca sinea sa cea adevarata. Ajuta pe fiecare sa-si iubeasca viata, ducandu-l in lumina cea neinserata.

Toate dau marturie purtatorului acestei lumini, si el da marturie pentru toate. Nimeni nu ezita sa-i descopere secretele inimii sale. Dimpotriva, fiecare isi deschide cu incredere inima in fata lui asa cum o floare se deschide spre soare. Si, la randul sau, el nu se teme ca ceilalti vor afla secretele vietii sale. Pe de alta parte, el aseaza adeseori un ecran de tacere intre fiinta sa arzatoare si luminoasa si simturile slabe ale vizitatorului sau, de teama ca vizitatorul sa nu-si piarda puterea de a vedea lucrurile obisnuite si de fiecare zi, la vederea acestei straluciri orbitoare. Astfel, bland si netulburat, el ingaduie stralucirii ce salasluieste in el sa lumineze, sa mangaie, sa bucure pe omul care e fratele sau, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Nu-i infricoseaza pe oameni cu ispravile sale ascetice, ci le aduce pacea impartasind cu ei dragostea lui Dumnezeu in care traieste zi si noapte.

In conversatie e atent si politicos. Stie, vede, iubeste. isi da seama incotro merg lucrurile. Si astfel, in aceasta atmosfera de adevar total atat pentru viata cat si pentru om, actioneaza. E acum un chirurg. iti infatiseaza problemele una cate una in chipul cel mai firesc. Nu suferi din pricina operatiei pe care o suporti. Altcineva a suferit pentru tine mai intai. Domnul Iisus. Si acum te poti gasi in acest loc al pacii pe care suferintele Sale l-au creat pentru tine. "Caci iata prin cruce a venit bucurie la toata lumea".

Te lasa sa-l vezi, sa-l asimilezi, si in in fiecare moment al dezvoltarii relatiei tale te intreaba cum te simti. Simti ca te ajuta discret. Nu intervine brutal. Nu se impune intr-un mod magic. iti arata cum ar trebui sa functioneze sinea ta cea mai adevarata potrivit firii ei. Te lasa liber. Si te gasesti prizonier al adevarului, al libertatii, al realitatii insesi. Si pleci mangaiat, eliberat de intuneric, in pace, intarii. Pleci si te intorci la munca ta, mergi unde doresti si totusi

ramai mereu aici. Esti atras aici de o experienta a vietii tale, care face din acest loc un munte Horeb pentru tine. un loc care poate fi numit "Dumnezeu a vazut. Dumnezeu a fost vazut". Un cordon ombilical de speranta leaga fiinta mea spirituala de acest loc, de acest moment, de aceasta fata, de aceasta experienta. Si prin acest cordon samanta duhovniceasca e hranita si se dezvolta in pantecele Bisericii, omul nou zamislit si nascut prin Duhul Sfant.

In prezenta lui simti ca Sfintii din vechime continua sa traiasca printre noi, asa cum el insusi, fiind mort pentru lume, traieste printre noi altfel, in Duhul Sfant. El ne arata in acest fel ca nici el nu vrea sa ne paraseasca. in prezenta lui simti ca traiesti Ziua de Apoi si ca esti judecat. Te judeca iubirea lui, pe care nu o meriti. Discernamantul sau, privirea sa patrunzatoare nu te osandeste, intelegi astfel cum va judeca Dumnezeu lumea. intelegi de asemenea cum trebuie inteleasa invatatura crestina despre nemurirea sufletului, cum va fi invierea trupurilor. Lucrurile prezente si lucrurile viitoare dein limpezi nu prin rationamente discursive, ci aratandu-se, manifestandu-se in viata. Afli ca esti in prezenta unei teofanii si antropofanii - a unei adevarate revelatii atat a lui Dumnezeu cat si a omului.

O dimensiune eshatologica incepe deja sa dea implinire vietii tale. Lucrurile de pe urma incep sa fie umplute de caldura si nadejde omeneasca. Si astfel devine evidenta prezenta Sfintilor din vechime. Iar harul sfintilor timpului nostru transcende istoria, ducandu-ne aici si acum in vesnicie. Fie ca traiesc fie ca mor, ei dau marturie de puterea invierii. Reveleaza demnitatea fundamentala a omului si lumina nesfarsita a imparatiei pentru care am fost creati. Arata ca in Biserica, care e trupul lui Hristos Cel inviat, "Care le face pe toate noi" (Apocalipsa 21,5), nu mai exista diferenta intre vechi si nou.

6. Un sfant din vechime

Un tanar monah scria despre un parinte duhovnicesc de odinioara:

"Citesc pe Sfantul Isaac Sirul. Gasesc in el ceva adevarat, eroic, duhovnicesc; ceva ce transcende spatiu si timp. Simt ca aici. pentru prima data, e o voce care rasuna in cele mai adanci straturi

ale fiintei mele, pana atunci inchise si necunoscute mie. Desi e atat de departe de mine in timp si spatiu, el a venit drept in casa sufletului meu. Intr-un moment de liniste a vorbit catre mine, s-a asezat alaturi de mine. Desi am citit atat de multe alte lucruri, desi am intalnit atat de multi oameni si desi astazi exista altii traind in jurul meu, nimeni altul nu a fost atat de patrunzator. Nimanui nu i-am deschis in acest fel usa sufletului meu. Sau, mai bine zis, nimeni altul nu mi-a aratat intr-un mod atat de fratesc si prietenesc ca inauntrul meu, in firea omeneasca exista o astfel de usa, o usa ce da spre un spatiu deschis si nemarginit. Nimeni altul nu mi-a spus acest adevar neasteptat si negrait ca intreaga aceasta lume interioara apartine omului.

Pentru prima data am simtit o sfanta mandrie in firea noastra omeneasca - sau mai degraba divino-umana - o uimire in fata ei. Prezenta unui sfant, separat de lume si de intinaciunea pacatului, mi-a dat aceasta dumnezeiasca binecuvantare. El apartine naturii noastre umane. Ma bucur de aceasta. Ma bucur de foloasele binecuvantarii sale. Fiind de aceeasi natura cu mine insumi, el isi comunica cu adevarat, ca intr-o transfuzie, sangele sau de viata datator mie. Imi arata persoana umana asa cum este ea cu adevarat. Prin prezenta sa imi spune ca suntem impreuna si simt ca este asa. Acest lucru nu e ceva strain de mine. El insusi este sinea mea cea mai adevarata e floare pura a naturii noastre umane ".

Putem incheia acum amintind cateva cuvinte de imbarbatare ale profetului Isaia: "Asa graieste Domnul: Binecuvantat cel a carui samanta e in Sion si semintie in Ierusalim" (31,9). Si intr-adevar, noi toti putem spune ca "suntem binecuvantati", fiindca avem in muntele "Sion" al Ortodoxiei, in Sfantul Munte Athos, "samanta" Sfintilor Parinti asceti, iar in Ierusalimul de sus avem atat de multe "semintii" inrudite cu noi. Ei traiesc pentru noi si alcatuiesc lumina si nadejdea noastra atat in viata prezenta cat si in cea viitoare.

Arhimandritul Vasilios

.