În prealabil postat de Mihailc (Post 573617)

Am găsit un text care ţinteşte un pic mai departe decât nedumerirea lui gmbh27, capabil să nuanţeze complementar meditaţiile interesante postate pe acest topic.
Aparţine lui Olivier Clement, un gânditor creştin al cărui merit excepţional a fost, şi este printre altele, acela de a construi o interfaţă semantică eficientă între evanghelia (buna vestire) a Bisericii lui Hristos şi lumea seculară occidentală sau occidentalizată.

Şi nu ne duce pe noi în ispită

Nu Dumnezeu este Cel care ispiteşte, "Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni", spune sfântul Iacob (1, 13). E o atitudine semitică dacă spunem: nu ne ispiti, Doamne, nu ne lăsa să cădem în ispită.
Despre ce "ispită" este vorba? Mai întâi despre cea a crimei sau a sinuciderii - şi sunt atâtea feluri de a omorî sau de a se omorî - care se naşte din ceea ce sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte "teama ascunsă de moarte". Atunci avem nevoie de duşmani, pentru a proiecta asupra lor această nelinişte fundamentală. Pe aceasta trebuie s-o demascăm printr-o memorie lucidă a morţii, anamneză la capătul căreia vom găsi nu neantul fardat al deriziunii, ci pe cel Înviat care ne aduce la viaţă. Transformarea totală a neliniştii în încredere, ne permite în fine, într-o oarecare măsură, să ne iubim vrăjmaşii, urmând porunca, iniţial de neînteles, a lui Iisus.
Dar ispita este mai ales secretul ultimei apostazii. Este un mister care afectează toate epocile creştinismului, din moment ce suntem în vremea din urmă, de la Întrupare şi Cincizecime încoace: "Aţi auzit că vine antihrist, spune sfântul Ioan, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat" (1 Ioan 2, 18). Poate că acest mister se clarifică în epoca noastră, care este cu adevărat o apocalipsă în istorie şi care dă la iveală atâtea lucruri îngrozitoare. Sau poate credem asta numai pentru că este epoca noastră: nu mai "apocaliptică" decât multe altele (ne dăm seama de asta studiind crizele trecutului).
Marea apostazie nu este neapărat ateismul. Revolta, chiar blasfemia, Îl caută pe Dumnezeu în felul lor. În faţa durerii lumii există şi un ateism al compasiunii, care negreşit îşi găseşte locul în Eli, Eli, lama sabahtani de pe Golgota. Marea apostazie ar fi mai degrabă să te simţi vindecat de Dumnezeu, vindecat de orice întrebare, despărţit de taină, incapabil de nelinişte şi uimire.
Nu numai absenţa lui Dumnezeu, ignoranţa împăcată, dar mai ales captarea dorinţei de absolut, de nişte parodii atroce şi seducătoare: magie, droguri, paroxisme, tortura şi erotismul, strâns legate, de altfel, beţii totalitare de altădată (vorbesc de Europa), transformarea actuală a religiilor în ideologii, înlocuirea comuniunii, fuziunea ei cu posesia, în atâtea forme ale artei contemporane, în atâtea medii sectare, invazia parapsihologiei şi a ocultismului care vor permite mâine fascinarea maselor de către falşi făcători de minuni, minuni provenind din puteri ca cele pe care Hristos le-a refuzat în pustie.
Mă gândesc la Povestirea despre Antihrist, a lui Vladimir Soloviev, unde îl vedem pe Antihrist mare reformator social şi spiritualist patentat, asociindu-se cu un mag care oferă omenirii "semne şi minuni". Mă gândesc şi la "ultimul om" al lui Nietzsche în prologul lui Zarathustra: Am avut privilegiul să-l întâlnesc şi să-l ascult pe Andrei Tarkovski, cineastul lui Andrei Rubliov şi al lui Stalker, printre altele. Îmi spunea că în zilele noastre cel mai mare risc este ca oamenii să nu-şi mai pună întrebări. Şi că s-a dedicat misiunii de a-i trezi, de a-i face să înţeleagă că omul este întrebare. Îmi spunea şi cât se simţea de singur.
Trebuie să rămânem oameni ai neliniştii şi ai uimirii, nu să ne amăgim cu idoli si cuvinte, trebuie să rămânem oameni care îşi pun întrebări, chiar şi cu preţul unei oarecari nebunii. De ce creştinismul occidental n-a putut să-i primească pe un Nietzsche, un Artaud, un Khalil Gibran, sau un Kazantzakis? Oare n-a venit timpul ca Biserica să ofere un loc celor care pun întrebări?
"Nu ne lăsa să cădem în ispită": în ispita de a Te uita, de a ne considera vindecaţi de Tine, de a Te parodia subtil sau grotesc, de fapt întotdeauna grotesc. (Olivier Clement - Meditaţii la Rugăciunea Tatăl Nostru, text apărut în limba română în volumul "Trei rugăciuni: Tatăl Nostru, Împărate Ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul", editura Reîntregirea, Alba Iulia)

http://www.librariasophia.ro/carti-T...r-so-1081.html

În prealabil postat de HoratiuM (Post 358728)

Ca răspuns la problema foarte actuală ridicată de acest thread, am să vă spun o povestioară care ilustrează bine problema asta:

E Eschatonul, toţi cei mântuiţi sunt în Împărăţie şi nu mai este suferinţă şi plângere. Domnul Dumnezeu îl ia pe Sfântul Petru şi începe să Se plimbe printre Neamuri.

Ajunge în raiul budiştilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt cei care s-au mântuit prin Nirvana. Au lepădat toate cele lumeşti şi s-au dus după Legea Ta pe care le-ai pus-o în inimă, chiar dacă nu Te cunoşteau cu adevărat." Şi Domnul a intrat în marele templu budist unde a fost întâmpinat cu slavă şi mare bucurie.

Ajunge în raiul musulmanilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt iubitorii de pace şi cei care s-au supus Ţie pentru toată viaţa lor şi care ţi-au dat slavă. Ei nu au suferit să cunoască Adevărul Tău aşa cum este El, dar au venit după chemarea Ta pe care le-ai sădit-o în inimi". Şi Domnul a pătruns în marea moschee unde a fost întâmpinat cu mare slavă şi multă iubire.

Ajunge în raiul evreilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aceştia sunt fiii tăi. Aceştia sunt cei care s-au luptat mereu cu tine ca nişte ţapi neascultători, iar unii dintre ei Te-au răstignit. Dar au zburdat de bucurie la Glasul Tău căci au înţeles la sfârşit că Tu eşti în toate şi că Tu i-ai chemat la fiinţă din veşnicie când i-ai întocmit, Tu i-ai legănat şi i-ai alăptat, Tu i-ai hrănit şi i-ai crescut, Tu le-ai dat un nume printre Neamuri." Şi Domnul a pătruns în marele templu unde s-au auzit strigăte de bucurie şi lacrimi de biruinţă.

Apoi, Domnul a ajuns în faţa unei cetăţi mari, mândre şi înalte până la tăriile Cerului, cu ziduri de diamant şi cremene, tot atât de înalte, semeţe şi ameninţătoare, ferecată şi fără porţi de intrare sau ieşire. Mirat, Domnul l-a întrebat pe Sfânt: "Ce este aceasta oare? Nu e oare aici raiul? Cine mai stă în rai cu porţile ferecate şi nu mai lasă pe nimeni să intre când Eu am hotărât să las înăuntru pe aceia de care-Mi va plăcea?"

Trist şi rugător, Sfântul Petru se uită stăruitor la Domnul şi-I spune:
"Să nu te mânii, Doamne, căci aici nu mai poate fi mânie. Dar acesta e raiul ortodocşilor şi-şi ţin cetatea ferecată şi semeaţă pentru că ei se ştiu atât de drepţi încât cred că numai ei s-au mântuit..."

În prealabil postat de glykys (Post 433753)

Eheee... in vremea adolescentei mele, acum cativa ani, m-am indragostit! :25: Era prima mea dragoste adevarata si cel putin atunci imi parea un om inaccesibil.

A fost o experienta luminoasa, caci pentru prima data am vazut si L-am simtit cu adevarat pe Hristos in ochii unui om, macar ca e un ateu si un viciat si jumatate. Stiti, noi spunem si credem ca fiecare om poarta in sine chipul lui Hristos, dar este asa, o credinta intelectuala, pe care nu o simtim de cele mai multe ori si pe care incercam sa ne-o impunem, atunci cand nu putem gasi singuri frumusetea din om. Am realizat toate comorile care se ascundeau in sufletul meu, pe care le descatusase acea iubire de primavara si mi-am zis ca nu ar trebui sa se piarda in van si ca ar fi mai bine sa imi innobilez acea iubire, sa nu se scuture ca florile de mai, sa il iubesc ca pe un frate... Asa am inceput eu sa ma rog sistematic acum cativa ani pentru respectivul, sa il lumineze Dumnezeu, sa se intoarca la calea cea dreapta... Lucrurile insa au luat o alta intorsatura, in sensul ca m-am mai intalnit cu el in drumul vietii si alte contexte la care nu m-as fi asteptat, si in mijlocul bucuriilor unei iubiri senine au aparut si suferinta, si nadejdea, si cioburile, si framantarile si reindragostirile si iluziile spulberate... Singurul lucru care a ramas intact si luminos si care face cu putinta "o iubire de la departare", atunci cand anotimpurile au trecut, imaginile s-au spart si toate asteptarile s-au stins este faptul ca L-am vazut pe Hristos in ochii lui. Printre multele umbre si intunecimi, aceasta a ramas Lumina cea adevarata. O iubire de la departare supravietuieste bine in rugaciune. Se nasc astfel niste punti sufletesti care cu greu ar putea fi construite altfel.


O alta lumina de primavara este legata de Pasti, de curtea unei catedrale, de sunetul unei orgi care a cantat numai pentru doua suflete si de daruirea unei crengute cu flori albe culeasa dintr-un pom.

Acum, purtand in suflet cele doua lumini de primavara, astept sa vina vara :).

În prealabil postat de laurastifter (Post 378146)

Doamne ajută!
În primul rând, felicitări pentru iniţierea acestui topic dedicat părintelui Nicolae Steinhardt, unul dintre mărturisitorii credinţei din perioada comunistă.
În continuare, voi posta una dintre cele mai frumoase şi educative predici din volumul "Dăruind vei dobândi" - Crez ortodox - un text scurt, dar de o deosebită profunzime, în care monahul de la Rohia îşi rezumă concepţia de viaţă.

"Cred în Sfânta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; cred în Dumnezeu [la modul] adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu I-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Mulţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Slavă lui DUMNEZEU pentru toate !!!"
Sursa online: www.ortodoxiatinerilor.ro

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe părintele Nicolae Steinhardt!

În prealabil postat de Urbanophon (Post 648448)

Oare cine se ingaduduie sa vina exact cu Episoadele Biblice unde avem turnatori, functionari si birocratie.

În prealabil postat de CristianR (Post 648438)

Citat:
În prealabil postat de HoratiuM Vezi mesajul
Ca răspuns la problema foarte actuală ridicată de acest thread, am să vă spun o povestioară care ilustrează bine problema asta:

E Eschatonul, toţi cei mântuiţi sunt în Împărăţie şi nu mai este suferinţă şi plângere. Domnul Dumnezeu îl ia pe Sfântul Petru şi începe să Se plimbe printre Neamuri.

Ajunge în raiul budiştilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt cei care s-au mântuit prin Nirvana. Au lepădat toate cele lumeşti şi s-au dus după Legea Ta pe care le-ai pus-o în inimă, chiar dacă nu Te cunoşteau cu adevărat." Şi Domnul a intrat în marele templu budist unde a fost întâmpinat cu slavă şi mare bucurie.

Ajunge în raiul musulmanilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aici sunt iubitorii de pace şi cei care s-au supus Ţie pentru toată viaţa lor şi care ţi-au dat slavă. Ei nu au suferit să cunoască Adevărul Tău aşa cum este El, dar au venit după chemarea Ta pe care le-ai sădit-o în inimi". Şi Domnul a pătruns în marea moschee unde a fost întâmpinat cu mare slavă şi multă iubire.

Ajunge în raiul evreilor: "Iată, Doamne", spune Sfântul Petru, "aceştia sunt fiii tăi. Aceştia sunt cei care s-au luptat mereu cu tine ca nişte ţapi neascultători, iar unii dintre ei Te-au răstignit. Dar au zburdat de bucurie la Glasul Tău căci au înţeles la sfârşit că Tu eşti în toate şi că Tu i-ai chemat la fiinţă din veşnicie când i-ai întocmit, Tu i-ai legănat şi i-ai alăptat, Tu i-ai hrănit şi i-ai crescut, Tu le-ai dat un nume printre Neamuri." Şi Domnul a pătruns în marele templu unde s-au auzit strigăte de bucurie şi lacrimi de biruinţă.

Apoi, Domnul a ajuns în faţa unei cetăţi mari, mândre şi înalte până la tăriile Cerului, cu ziduri de diamant şi cremene, tot atât de înalte, semeţe şi ameninţătoare, ferecată şi fără porţi de intrare sau ieşire. Mirat, Domnul l-a întrebat pe Sfânt: "Ce este aceasta oare? Nu e oare aici raiul? Cine mai stă în rai cu porţile ferecate şi nu mai lasă pe nimeni să intre când Eu am hotărât să las înăuntru pe aceia de care-Mi va plăcea?"

Trist şi rugător, Sfântul Petru se uită stăruitor la Domnul şi-I spune:
"Să nu te mânii, Doamne, căci aici nu mai poate fi mânie. Dar acesta e raiul ortodocşilor şi-şi ţin cetatea ferecată şi semeaţă pentru că ei se ştiu atât de drepţi încât cred că numai ei s-au mântuit..."

CristianR a scris:... Însă ideea topicului e de a aminti postări care ni se par valoroase.

În prealabil postat de OmuBun (Post 167625)

Pentru majoritatea dintre noi, viata ne pune la dispozitie multe ocazii prin care sa intelegem rostul nostru pe aceasta lume. Spuneam pe un alt topic despre un foarte bun prieten de familie bolnav de cancer, ce abia implinise 41 de ani.
Barbat chipes, bland, romantic si extrem de sociabil, nu stiu daca a refuzat pe cineva vreodata cand i s-a cerut ajutorul. Casatorit, doi copii - o fetita de 6 ani si un baiat de 9.
Ne stiam de foarte multi ani, pe cand nici nu eram casatoriti, iar dupa ce a cunoscut-o pe cea care avea sa-i devina sotie am devenit un grup omogen, petrecandu-ne serile pana tarziu, cantand la chitara, mancand nuci cu paine sau sunca cu ceapa, si band must sau, mai tarziu vin fiert... De curand ne-am amintit de toate acele seri cand nu aveam atatea griji ca cele de astazi.
Acum vreo doua saptamani, la cateva zile dupa serbarea zilei de nastere, sotia lui ne-a sunat sa ne grabim ca e rau... Am mers in graba si l-am pazit toata noaptea, dar prezenta noastra il insenina, ii dadea incredere si speranta fiindca de fiecare data crizele dispareau ca prin farmec, iar noi ne pomeneam glumind si chiar razand. O rugasem pe sotia mea sa nu mai planga fiindca Dumnezeu are planul Lui, iar egoismul nostru ii poate aduce bolnavului mai multa suferinta. Dimineata plecam sa pregatim copii pentru scoala dupa care ne grabeam la serviciu.
Pe parcursul acestor doua saptamani au fost cateva astfel de nopti cand am vegheat intreaga noapte si ma intrebam cum poate sotia lui sa reziste atator nopti nedormite...
Vineri seara am mers cu inca o familie de prieteni care voiau sa-l mai vada o data si sa-si ia ramas bun, fiindca noi cei din culise stiam ca e o chestiune de zile. Apoi am ramas din nou doar noi trei de veghe - sotia lui, sotia mea si eu! Mama lui a stat un timp, dar cand a vazut cat sufera, a preferat sa plece in jurul orei 22.00.
In jurul orei 2.00 a inceput agonia. Nu am mai asistat niciodata si nu stiam cum este dar nici nu-mi era teama. Ceva imi spunea in sufletul meu cu mult timp in urma, pe cand eram inca in Londra si am aflat ca are cancer, ca eu voi fi in final alaturi de el. Ne-am asezat in genunchi, sotia lui incercand sa citeasca din rugaciunile speciale ale acestor momente. Cum nu avea putere din cauza lacrimilor, sotia mea a continuat.
Vedeam cum se lupta, parca exact ca in randurile scrise in acele rugaciuni. Privirea nu mai era ca cea de pana atunci, ci rece, adanca, patrunzatoare. Vorbea intr-una, iar noi incercam sa intelegem ce spune, fiindca acele cuvinte nu mai intrau in aria noastra de cunoastere. Din cand in cand o striga pe sotie, iar ea incerca sa inteleaga ce vrea. De fapt el nu mai vorbea de mult cu noi. Noi eram doar niste martori care NU puteam vedea ceea ce vedea el. "Nu pot sa trec!" spunea. Apoi iar cuvinte fara sens... "Mai lasa-ma putin!" ... "Ah...ce frumos!" Din cand in cand deschidea ochii si ne fixa pe fiecare in parte spunandu-ne ceea ce noi oricum nu intelegeam. Nici nu stiu daca noi mai eram NOI pentru el sau el vedea cu totul altceva. Incet-incet "marul lui Adam" i se ridica in sus.
Pe la 5.30 a inceput o noua agonie, si iarasi ne-am asezat in genunchi, sotia mea incepand din nou sa citeasca. I-am aprins lumanarea din nou si i-am asezat-o in mana iar el o strangea cu o forta neobisnuita, avand in vedere ca mai inainte cu cateva ore spunea ca are mainile si picioarele grele ca plumbul. Pentru cateva clipe, la 5.50, sotia lui a iesit la toaleta, iar el a inspirat adanc si s-a oprit. Pentru prima oara am izbucnit in plans. I-am facut semnul crucii si i-am zis "Dumnezeu sa te ierte!" Sotia lui a intrat, iar cand l-a vazut, a inteles si a izbucnit in hohot de plans. O a doua respiratie a urmat, ceea ce ne-a surprins fiindca nu stiam cum se intampla. Am rugat-o pe sotie sa continue sa citeasca si oricum nu mai erau decat cateva fraze pana la sfarsitul rugaciunilor. Dupa alte 20 de secunde, o ultima respiratie, aranjandu-si fatza intr-o expresie mai linistita ca cele de pana atunci dupa care s-a terminat. I-am inchis ochii si gura si ne-am focalizat pe sotie care parea panicata, derutata, neputincioasa. Am dat telefoane si in scurt timp casa a fost plina cu cei care urmau sa-l scalde, sa-l imbrace si sa-l aseze in sicriu...

Imaginile acelei nopti n-o sa le uit niciodata si parca mi-au mai completat o parte din lacunele privitoare la trecerea catre cele vesnice! Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l ierte fiindca a fost cel mai bun, mai iubitor si mai milostiv om pe care l-am cunoscut vreodata!

În prealabil postat de stasylena (Post 321910)

Revin si eu cu cateva noutati. Astazi am venit pana acasa sa-mi iau niste lucruri, acte medicale. As vrea sa va mai rugati pentru noi, iar cei carora ati facut-o deja vreau sa va multumesc din suflet, nimic nu a fost in zadar.

Mi-as dori sa incep cu inceputul. In urma cu o luna Vasile a fost cu parintele Adrian la Iasi. Au trecut si pe la Cuvioasa Parascheva ca sa se inchine. Vasile nu mai fusese niciodata in viata lui la Sfanta Parascheva. Cand a ajuns la racla s-a inchinat Cuvioasei iar cand a atins-o pe mana a simtit-o foarte calda. Initial a tresarit, pentru o secunda s-a gandit ca ar fi Sfanta incalzita pe dedesubt si a incercat inca o data sa o atinga . Si a doua oara a simtiti-o tot calda. Din cate mi-a povestit Vasile parintele era in urma lui si dumnealui a simtit-o rece. Cand a ajuns acasa a fost foarte entuziasmat si fericit ca a simtit atata bucurie in suflet. Dupa vreao cateva zile sotul meu a cazut la pat, n-a mai putut sa-si miste picioarele si incetul cu incetul starea lui de sanatate s-a agravat. Pe 1 ianuarie Vasile l-a chemat pe parintele sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca, iar a doua zi dimineata , cand s-a trezit avea senzatia ca totul e blocat in el. Am sunat la ambulanta, a ajuns la spital, acolo, medicii s-au ostenit sa gaseasca un doctor bun la care sa apeleze ca sa-l primeasca si sa se ocupe de el. Dumnezeu a randuit ca sa ajunga pe mainile domnului profesor Poeata. Pe data de 2 ianuarie seara a fost transportat la spitalul neurochirurgie din Iasi unde s-au facut investigatii. La computerul tomograf au iesit 3 tumori pe coloana vertebrala, iar la cap niciuna. Una din cele trei tumori rea destul de avansata si intre vertebre se facea o compresie care apasa pe nervul care il paraliza de picioare. In zilele urmatoare medicii i-au facut si investigatii suplimentare la celelalte organe, pe care le-au gasit in starea buna de functionare. Situatia clinica era complicata, sotul meu pe zi ce trece nu-si mai misca picioarele si nici nu le mai simtea atat de bine. Pe data de 6 ianuarie l-au dus la urgenta pentru a-i indeparta tumoarea si pentru a-i da drumul la durerea de coaste si miscarea picioarelor.
Partea frumoasa a lucrurilor a venit la operatie. Sotul meu a avut in timpul operatiei o trairea inexplicabila. La ora 13 l-au bagat in sala de operatie. Dupa ce i-au facut anestezia au inceput sa se intample lucruri extraordinare. S-a visat intr-o sala de gradinita alaturi de o doamna foarte frumoasa si tare blanda. In jurul lui erau cativa copii, toti stateau pe jos, dar in jurul acelei femei. Vasile s-a simtit extraordinar datorita atmosferei din clasa, era foarte, foarte cald acolo, iar dragostea doamnei "educatoare " il ungea la suflet. In sala aceea a stat o perioada, dar dintr-o data femeia i-a spus ca timpul de vizita a expirat si ca va trebui sa plece de acolo. L-a condus la usa , i-a deschis usa si dupa ce el a parasit camera a simtit cum masca de oxigen i-a fost trasa de pe nas iar vreo doua palme le-a simtit peste fata. A stat la reanimare o zi , dar in seara de dupa operatie cand l-am vizitat acolo era luminat la fata si era asa de fericit, statea cuminte ca un copil. Cand l-am tot intrebat ce face si cum se simte dupa operatie isi tot repeta ca tare bine a fost acolo: CALDURA, LINISTE, FRUMUSETE, PROTECTIE,FERICIRE.

Acum trebuie sa ma grabesc sa ajung la Iasi la spital. De ieri a ramas cu tatal sau. Eu mai am de aranjat cateva treburi. Inainte de a termina vreau sa va zic ca la operatie am stat cu una din surorile lui, cea pe care n-o mai vazuse de 7 ani. Dumnezeu i-a dat gand bun si a trimis-o alaturi ne noi. Duminica s-a intors in Bucuresti, iar azi ne-a sunat sa ne zica ca si-a gasit de lucru, ca tocmai si-l pierduse saptamana trecuta. Cealalta sora a sunat tot azi sa ne zica ca a plecat spre maternitate, ca sa aduca pe lume un baietel.
Daca ma intrebati pe mine care e starea mea de suflet nu pot sa zic decat ca sunt un om FERICIT!!!

Va iubesc pe toti si va rog din suflet sa aveti grija de sufletele voastre. Iertati-ma daca v-am intristat cu povestea noastra. Voi incerca sa mai scriu din Iasi. La spital n-am internet , dar va voi tine cu siguranta la curent cu toate.

În prealabil postat de vasile79 (Post 330144)

Va multumesc mult ptr rugaciunile voastre. Un gand as avea pentru voi fratii mei: iertati cat mai mult, iubiti-va familia si pe cei din jurul vostru, lasati-va in voia Lui Dumnezeu si sa ne rugam mult.

În prealabil postat de delia31 (Post 597991)

Pai, n-am mai dezvoltat-o? Atat cat poate cineva nestiutor si muult nestiutor ca mine sa dezvolte un asemenea subiect de domeniul reflectiei in oglinda a celor de la inceput cu cele de la sfarsit!

Am mai amintit de asta en passant, in contextul discutiilor despre constitutia edenica a omului si constitutia lui post-edenica, radical diferite una de alta. Despre cele doua tipuri de vietuire; viata harica din Eden-gr. Zoe, si viata biologica de dupa cadere-gr. Bios.

Doar ca intai de toate, trebuie sa ne exersam cugetarea in oglinda a celor din Eden in paralel cu cele de dupa Parusie, fiindca cele ce vor fi pe urma, au fost dintru inceput in intentia lui Dumnezeu si numai asa, folosindu-ne de ce spune Biserica ca va fi, putem oarecum intui cele ce au fost in Eden.

Nu stiu cat sunteti de acord cu Antropologia Ortodoxa, dar incerc (din nou) sa fac un rezumat.

Desi fusese alcatuit din materie si nematerie, omul a fost menit de la bun inceput sa fie o fiinta Pnevmatofora, adica purtatoare de Duh Sfant prin har.

De unde stim intentia asta a lui Dumnezeu de la Crearea omului? Din cuvintele "€œchip si asemanare" si mai ales din cele ce se vad la Recrearea omului, cand Hristos a unit in Persoana Sa, umanul cu divinul, vazutul cu nevazutul, materia cu Duhul.
Cele ce se vad in Cel de-al doilea Adam, fusesera destinate primului Adam si prin extensie si urmasilor lui.

In acea faza initiala a umanitatii, Adam de-abia ce-si incepuse vietuirea in har, in acea Gradina a Edenului, straluminata de prezenta lui Dumnezeu care iradia si lumina si-l hranea haric pe om.

Toata Creatia fusese facuta pentru om, astfel ca pe masura ce fiinta lui ar fi devenit tot mai luminata de harul Duhului Sfant, si creatia, la randul ei, ar fi urmat, prin lucrarea omului asupra ei, sa se spiritualizeze. Intreaga creatia ar fi urmat sa devina Hristofora si Pnevmatofora.

Insa cum Adam, si prin extensie noi toti, a / am ratat proiectul initial, acest lucru l-a realizat la plinirea vremii Hristos, cand, dupa Inviere, trupul Lui s-a pnevmatizat, adica si materia Trupului a dobandit trasaturi specifice doar naturii transcendente, fiind capabil sa treaca prin materie, sa transceanda atat timpul, cat si spatiul, sa nu fie supusa durerii, degradarii si nici unei legi a materiei.

Cum stim, in Eden, modul paradisiac de hranire, propus de Dumnezeu omului, e cuprins in acest cuvant din Facere: ,,din toti pomii din Rai poti sa mananci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri"€ .

Pomii acestia ai Raiului, ca de altfel toata creatia nu sunt altceva decat opere de arta ale lui Dumnezeu, sunt realitati dumnezeiesti prin care Dumnezeu ii graieste omului, ii transmite ceva anume. Cu alte cuvinte, intreaga lume vazuta era (si este) extinderea in creatie a ratiunilor dumnezeiesti, exprimarea lor plastica, palpabila.

Sa vedem cum talcuieste Ioan Damaschinul "pomii raiului":

"€œCaci spune Dumnezeu: "Din tot pomul din rai sa mananci" (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: "Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor".

Ce inteleg eu din aceste cuvinte ale lui Ioan Damaschin? Ca omul, alegand sa se hraneasca cu hrana inteligibila, adica identificand ratiunile ascunse ale lui Dumnezeu in toate acele roade, atunci ar fi ramas nemuritor, caci s-ar fi hranit cu harul. Hristos, cand a zis "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot Cuvantul ce iese din gura lui Dumnezeu", la acest mod de hrana inteligibila s-a referit. ( Cuvantul fiind Logosul, a doua Persoana a Treimii - pentru eventualii cititori care nu stiu asta).

Mai departe, zice Ioan Damaschin:

"Dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri" (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila."

Iar de aici, inteleg ca, din nefericire, Adam a preferat tocmai celalalt mod de hranire, cu roade sensibile, adica cele care cad sub simturi, el nefiind inca exersat in ,,gestionarea poftei", si de aici incolo inevitabil, s-a mutat accentul pe comuniunea/impartasirea cu cele ce se vad, cu cele ce se simt cu mirosul, cu cele ce se aud, se pipaie, se gusta - care l-au acaparat si il tot acapareaza pe om.

Din momentul alegerii acestui tip de "poame" sensibile ( adica percepute cu cele 5 simturi), omul a devenit stricacios si a trebuit sa paraseasca acel loc prin excelenta pur. Din acel moment, cred ca incepe si "istoria digestiei " asa cum o cunoastem ( ii rog pe biologi, medici si/ sau alti sceptici sa nu se grabeasca sa neinteleaga, ci doar sa cugete in oglinda la cele ce vor fi dupa Parusie, unde nu este nici stricaciune, nici putrejune, nici alte chestii murdare).
"Caci, cel ce se hraneste cu roade sensibile, se face stricacios", zice Sf. Damaschin.

A trebuit sa vina Hristos si sa restabileasca El modul in care sa se hraneasca omul cu Dumnezeu ca sa nu mai moara.
Cum s-a facut asta? Stiti doar: Pe dealul Golgota a fost plantat Pomul Vietii, ce creste in forma de cruce, si al carui unic fruct e Insusi Trupul de om al lui Dumnezeu dat spre mancare lumii spre a nu mai muri in veac.




Despre Pomul Vietii, tot Ioan Damaschin:
"Pomul vietii era un pom care avea o energie datatoare de viata, sau din care puteau sa manance numai cei care erau vrednici de viata si nesupusi mortii. Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp si corporal si spiritual si avea o infatisare dubla. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte. Si aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit "tot pomul", zicand: "Din tot pomul care este in paradis, veti manca" (Facerea II, 16). Dumnezeu este lotul, in El si prin El se tine totul. " ( Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap XI http://www.crestinortodox.ro/carti-o...dis-80050.html )



Despre Pomul Paradisiac in interpretarea parintilor Bisericii ,€“ aici http://www.crestinortodox.ro/dogmati...cii-68890.html

Mai multe despre Pomii Raiului, poame edenice si modul paradisiac de hranire, aici http://www.crestinortodox.ro/dogmati...lui-68947.html

În prealabil postat de Scotianul (Post 286274)

Va doresc lectura placuta

,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.

La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.

Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.

Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâşiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.

Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.

(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)

În prealabil postat de ben_gal (Post 234852)

Uite una din ele:
&
Cum de nu m-am născut orfan.
Şemi sipuri, biti - ascultă povestea-mi, fata mea (în ebraică).

Povestea mea începe în 1913 în ziua în care s-a născut cea ce mi-a dat naştere. Mama ei, bunica mea, a murise născînd-o. Bunelul rămăsese singur cu cinci fete de crescut, prima în vîrstă de doar 12 ani, iar mama mea abia născută. Bunicul, om al cărţii, era nedeprins cu creşterea unui copil. Sora bunicii, o copilă de 17 ani, a venit şi a luat gospodăria în mînă.
A spus rabinul: "Fată tînără locuieşte cu un văduv tînăr sub acelaşi acoperiş? Nu e bine. Biblia interzice".
A spus bunicul, atunci în vîrstă de 35 de ani, tinerei sale cumnate: "Fetico, du-te acasă şi lasă-mă singur. Rabinul nu permite să stai cu noi".
"Cumnate", a spus fetica, "dacă-i aşa, facem nuntă. Eu pe ăştia mici nu-i las singuri". Şi iac-aşa nunta. Între miri 18 ani diferenţă de vîrstă. Dar de crescut cinci fete fetica nu a putut. Era doar cu cinci ani mai mare ca cea mare. Şi-aşa au dat-o pe mama bunicilor s-o crească ei. Între timp bunicul a devenit iar tată. De data aiasta, băiet. Bucurie mare, dar reîntoarcerea mamei mele acasa nu a mai fost posibilă.
Şi iac-asa creşte mama cu doi bătrîni obosiţi de viaţă, departe de tată şi surori. De fapt nimeni nici nu-i povestise că-i are. Ea credea că bunicii sunt părinţii ei.
Toate astea pînă ce mama a implinit şapte ani. Bunicii ei murind a trebuit luată acasa. Şi s-a trezit mama cu familie mare şi a zîmbit cu mare bucurie, căci să rîdă nu ştia.

Poveste în poveste...

Fratele bunicului rămîne singur cu soţia. Cei doi flăcăi ai lor, feţi frumoşi de doar 18 ani muriseră în aceiaşi zi de meningită. Vînd ei gopodăria şi "la America". Fratele bunicului cumpără acolo o gloabă şi o cotiugă şi hai la împărţit lapte gospodarilor americani. Mare veselie nu e acolo şi nici bani nu cine ştie ce. După doi ani moare calul şi fratele bunicului spune soţiei:
"Alt cal nu cumpăr căci tare l-am iubit pe cel mort. Hai acasă la România".
Ce agonisiseră, pentru America era un mai nimic, dar în România el era om avut acum. Cumpără fratele bunicului cea mai mare şi frumoasă casă din cartierul evreiesc şi viaţa merge înainte.
Se tot învărt ei prin căsoiul ăl mare şi plictisul îi cuprinde.
Spune bătrînul bunicului: "Suntem bogaţi dar stingheri. Dă-mi una din fetele tale s-o adopt. Oi înzestra-o cu toate cele şi la moartea noastră va moşteni casa".
Trei dintre surorile mamii erau deja măritate. A patra se pregătea se plece "la Palestina". Era lipsă de femei acolo. Anul 1931. Mama, în vîrstă de 18 ani, a fost aleasă. La 21 de ani măritiş. Tata, mai mare ca ea cu 12 ani, era contabil cu diplomă şi locotenent în rezervă. Casă bogată. O partidă bună. Tinerii căsătoriţi primesc un apartameni în căsoiul acela, dar părinţii adoptivi spun:
"Nu vrem rîset de copil aici. Prea ne-ar aminti de feciorii nostri".
In 1940 părinţii adoptivi decedează în aceaşi săptămîna. In 1941, Octombrie 10, mă nasc eu.
Trecuseră doar trei luni şi zece zile de la Pogromul din Iaşi cînd tata a fost luat la moarte. Pasă-mi-te, golanii găsiseră la el uniforma, sabia de paradă şi baioneta de atac.
"Aha, jid, cu uniforma asta ai intrat în bazele noastre militare şi ne-ai spionat. De aia au ştiut rusnacii cu avioanele unde să arunce bombele".
În drum spre plutonul de executie, pe Str. Stefan cel Mare din Iaşi, stradă mare şi foarte largă, tata fiind tot înţepat cu baioneta să meargă mai repede "căci mai erau şi alţi tradatori jidani de pedepsit", îl vede pe Mitică, fostul lui coleg de banca la "Şcoala de Subofiţeri" din Oradea. Tata, om voinic cu voce de stentor îl strigă. Mitica era în dreptul Mitropoliei pe celalalt trotoar. Ţipete, vaiete, împuşcături, dar Mitica îl aude.
"Ce vreţi voi de la evreul asta, măi soldati?".
"Să trăiţi domn' ofiter. E un trădător. Am găsit la el uniforma. Il luăm la plutonul de execuţie".
"Sigur că aţi găsit, e doar ofiţer".
"In regulă, domn' ofiter, vi-l dăm".
Spune tata:
"Măi Mitică, amu e bine, dar or veni iar. Lasă-mi doi soldaţi de pază la mine acasă".
Şi iac' aşa, nu m-am născut orfan.

Ben Gal