Despre paradis


CAPITOLUL XI

Despre paradis

Dar pentru ca Dumnezeu a voit sa faca pe om din o fire vazuta si nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea I, 26.), ca pe un imparat si stapan al intregului pamant si al celor ce sunt in el, i-a zidit inainte un fel de palat imparatesc, in care traind va avea o viata fericita si norocita. Si acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara intregii bucurii si veselii. Caci Eden inseamna desfatare. Este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima temperata si este luminat de un aer foarte fin si foarte curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de miros cu buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe sensibile: un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul lui Dumnezeu, in el nu locuia nici o fiinta irationala, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti.

In mijlocul lui a sadit Dumnezeu pomul vietii si pomul cunostintei (Facerea II, 9.). Pomul cunostintei a fost o incercare, o ispitire si un exercitiu al ascultarii si neascultarii omului. Pentru aceea pomul cuno stintei a fost numit pomul cunostintei binelui si raului si a fost numit astfel pentru ca a dat celor care se impartasesc din el puterea de a cunoaste propria lor fire. Acesta era un lucru" bun pentru cei desavarsiti; dar pentru cei mai putin desavarsiti si pentru cei care sunt mai lacomi in poft a era un lucru rau, dupa cum este rea hrana tare pentru cei fragezi si care au nevoie inca de lapte (Evrei V, 11-14.). Caci Dumnezeu, care ne-a creat, nu voia ca noi sa ne ingrijim, sa ne tulburam cu privire la multe lucruri, nici sa ne nelinistim si sa ne ingrijim mai dinainte de viata noastra.

Tocmai lucrul acesta l-a experimentat Adam. Caci, dupa ce a gustat, a cunoscut ca era gol si si-a facut un acoperamant; si luand frunze de smochin, s-a acoperit (Facerea III, 7.). Dar inainte de a gusta "erau goi amandoi" atat Adam cat si Eva "si nu se rusinau"( Facerea II, 25.). Atat de impasibili a voit Dumnezeu sa ne faca! Caci acesta este punctul culminant al impasibilit atii. Dumnezeu a voit inca sa ne faca si fara de grija, in asa fel ca noi sa avem un singur lucru de facut, acela al ingerilor, de a lauda fara incetare si neintrerupt pe ziditorul, de a ne bucura de contemplarea Lui si de a lasa pe seama Lui grija noastra. Acest lucru ni l-a grait si prin profetul David, zicand: "Arunca Domnului grija ta, si El te va hrani"( Psalmi LIV, 25.). Iar in Evanghelii, invatand pe ucenicii Lui, spune: "Nu va ingrijiti cu sufletul vostru ce veti manca, nici cu trupul vostru cu ce va veti imbraca"( Matei VI, 25.). Si iarasi: "Cautati imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea vi se vor adauga voua" (Matei VI, 33.). Iar catre Marta: "Marto, Marto, te grijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuieste, caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la dansa" (Luca X, 41-42.), adica de a sedea langa picioarele lui si de a asculta cuvintele Lui.

Pomul vietii era un pom care avea o energie datatoare de viata, sau din care puteau sa manance numai cei care erau vrednici de viata si nesupusi mortii. Unii si-au inchipuit ca paradisul este sensibil, iar altii ca este spiritual. Dar mie mi se pare ca dupa cum omul a fost creat in acelasi timp corporal si spiritual, tot astfel si locasul preasfintit al acestuia a fost creat in acelasi timp si corporal si spiritual si avea o infatisare dubla. Caci, dupa cum am istorisit, omul locuia cu trupul intr-un loc cu totul dumnezeiesc si foarte frumos, iar cu sufletul locuia intr-un loc foarte inalt si incomparabil de frumos. Dumnezeu, care locuia in el, era casa lui; Dumnezeu era imbracamintea lui stralucitoare; harul lui Dumnezeu il invesmanta; se desfata ca un alt inger cu singurul fruct prea dulce al contempl arii lui Dumnezeu; cu aceasta contemplare se si nutrea; aceasta pe buna dreptate a fost numita pomul vietii. Dulceata impartasirii dumnezeiesti da celor care se impartasesc cu ea viata neintrerupta de moarte. Si aceasta este ceea ce Dumnezeu a numit "tot pomul", zicand: "Din tot pomul care este in paradis, veti manca" (Facerea II, 16). Dumnezeu este lotul, in El si prin El se tine totul.

Pomul cunostintei binelui si raului este discernamantul unei contemplari multiple, adica cunoasterea propriei sale naturi. Ea este buna pentru cei desavarsiti si pentru cei care s-au fixat in contemplatia dumnezeiasca, pentru ca ea vesteste prin ea insasi maretia creatorului. Ea este buna de asemenea si pentru cei care nu se tem de cadere, prin aceea ca au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contempla tii. Nu este, insa, buna pentru cei care sunt tineri si care sunt mai lacomi cu pofta, pentru ca neavand sigura ramanerea in mai bine si pentru ca nu sunt fixati solid in contemplarea singurului bine, grija de propriul lor corp ii atrage si ii smulge spre ea. Astfel, socotesc eu ca paradisul dumnezeiesc a fost dublu si, in adevar, parintii purtatori de Dumnezeu au predat aceasta; unii invatand ca este sensibil, altii ca este spiritual. Este cu putinta ca prin cuvintele "tot pomul" sa se inteleaga cunostinta puterii dumnezeiesti care se capata din creaturi, dupa cum zice dumnezeiescul apostol: "Cele nevazute ale lui de la zidirea lumii, se vad fiind cunoscute prin fapturi"( Romani I, 20.). Dar cea mai inalta decat toate cunostintele si decat aceste contemplatii este cunostinta noastra, adica a naturii noastre, dupa cum spune dumnezeiescul David: "Minunata a fost cunostinta Ta din mine" (Psalmi CXXXIII, 5.), adica din structura mea. Aceasta cunostinta era primejdioasa pentru Adam, deoarece era de curand facut, pentru motivele pe care le-am spus.

Sau se poate ca prin "pomul vietii" sa se inteleaga cunostinta Dumnezeiasca (In text: mai dumnezeiasca.), care se capata din toate cele sensibile, si inaltarea prin ele la facatorul, creatorul si (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 41v.) cauza tuturor. Pentru aceasta l-a numit si "tot pomul", indicand prin aceste cuvinte desavarsirea, nedespartirea, care poarta in sine singura participare la bine. Prin "pomul cuno stintei binelui si raului" indica mancarea sensibila si placuta care in aparenta este dulce, dar in realitate pune pe cel care se impartaseste cu ea in comunitate cu relele. Caci spune Dumnezeu: "Din tot pomul din rai sa mananci" (Facerea II, 16.). Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut sa zica: "Suie-te, prin toate fapturile, la Mine, facatorul, si culege din toate un singur fruct, pe Mine, viata cea adevarata. Toate sa-ti rodeasca viata, iar impartasirea cu Mine fa-o intarirea existentei tale. In chipul acesta vei fi nemuritor". "Dar din pomul cunostintei binelui si raului nu mancati din el; caci in ziua in care veti manca din el cu moarte veti muri" (Facerea II, 17.), in chip natural mancarea sensibila este o completare a ceea ce se pierde, ea se da afara si se distruge. Este deci cu neputinta ca sa ramana nestricacios cel care se impartaseste cu mancarea sensibila.

Carti Ortodoxe

Cuprins