Eclesiarhul hoț, pedepsit de Sfântul Ioan
 

Îndată după aceea a intrat satana și l-a făcut să se arunce la pământ în fața raclei sfântului, răcnind și făcând spume la gură.

Două dintre cele mai importante minuni săvârșite de Sfântul Ioan cel Nou ne sunt cunoscute prin istorisirile recent - canonizatului mitropolit Petru Movila al Kievului. Iată ce ne spune acesta în a sa Împăcare a Bisericii Ortodoxe:
„Ne-a povestit Varlaam că, în anul 1620 [...] în joia de după Pogorârea Sfântului Duh, când la Mitropolia Sucevei se serbează pomenirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, oamenii, care vin de obicei din ținuturi îndepărtate, aduc multe daruri și dau bani mulți când sărută moaștele sfântului.
Și ecleziarhul, învățat fiind de necuratul, a luat o parte din banii puși pe farfuria de lângă racla sfântului și i-a ascuns în capișon. Îndată după aceea a intrat satana și l-a făcut să se arunce la pământ în fața raclei sfântului, răcnind și făcând spume la gură.
Cei ce au văzut, au alergat și i-au dat îndată de știre mitropolitului, care, venind și văzându-l chinuit de diavol, a zis: „Ori a luat ceva din moaștele sfântului, ori a luat fără binecuvântare din banii aceștia, pângărindu-se”. Pe loc a poruncit să-l caute și, căutând, au găsit în capișonul lui mulți bani.
Însă, fiindu-i mila și văzându-l chinuit de drac, mitropolitul a prins a rosti rugăciuni pentru dezlegare de blestem și îndată a ieșit din el duhul necurat, iar ecleziarhul, ridicându-se, a îngenuncheat la picioarele arhiereului, mărturisindu-și păcatul său și cerând iertare. Iar mitropolitul, certându-l îndelung, l-a înlăturat pentru un timp și, după ce și-a ispășit pedeapsa, l-a iertat”.

(Florin Grigorescu, SfântulIoan cel Nou de la Suceavaîn viaţa credincioşilor, Editura Arhiepiscopiei Sucevei Şi Rădăuţilor, Suceava, 2003)

Slava si multumire lui Dumnezeu pentru toate!
 

Despre Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou nu ştiam nimic, până când acasă la părinţi am găsit o carte cu viaţa şi minunile, pe care am răsfoit-o şi care m-a surprins văzând grabnicul ajutor acordat celor în nevoie, în special „copiilor născuţi şi nenăscuţi”. Sfântul Efrem a intrat în familie chiar în ziua nunţii noastre, chiar dacă noi nu am realizat acest lucru. Filmul nunţii începe cu un prim plan al icoanei Sfântului Efrem cel Nou cu toate ca în jurul acesteia erau mai multe icoane... La puţin timp după nuntă am rămas însărcinată. Ne gândeam ce nume ar trebui să-i punem micuţului. Aveam în minte o mulţime de nume însă nu şi Efrem. La 6 luni de sarcină am aflat că exista riscul de a pierde sarcina, iar din acel moment am stat liniştită la pat citind zilnic acatistul Sfântului. După o săptămână, mergând la control am aflat că pruncul ar avea un chist arahnoidian la cap. Chiar şi aşa, nu s-a pus niciodată problema să întrerupem sarcina.
Ştiind faptul că se v-a naşte în jurul datei de 5 mai, am hotărât să-l încredinţăm Sfântului Efrem cel Nou.
După ce am aflat de problema chistului, soţul meu împreună cu fratele lui şi cu părinţii, au mers în Grecia la Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, unde s-au rugat pentru viaţa pruncului şi au luat ulei din candela Sfântului. În drumul lor au trecut şi pe la Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sf. Grigorie Palama, Sf. David al Tesalonicului, Sf Vasile al Tesalonicului, Sf. Anisia, Sf. Mc. Rafael, Nicolae si Irina, Sf. Nectarie din Eghina, Sf. Cuv. David din Evvia, Sf. Ioan Rusul şi la Sf Ioan de Rila.
Tot timpul m-am rugat Sfântului să nasc usor şi repede. Am născut la data de 4 mai în urma unui travaliu aproape inexistent. După naştere s-a confirmat prezenţa chistului la cap. Poziţionarea acestuia într-o zonă delicată, cât şi mărimea (4 cm - în creştere) putea afecta mai mulţi centri nervoşi. Încă din spital ni s-a propus să facem un RMN, rezultatul fiind necesar doctorilor de specialitate. Au zis că din cauza anesteziei generale şi a vârstei prea fragede, exista posibilitatea ca pruncul să nu se mai trezească. Atunci am hotărât să botezăm pruncul în spital înaintea efectuarii RMN-ului.
Am stabilit, să facem botezul în următoarea zi, apoi după amiază, în urma programării, să fie făcut si RMN-ul. A doua zi dimineaţă, ne-a anunţat doamna doctor că programarea a fost anulată pe motiv că aparatul nu mai funcţionează şi peste tot unde a sunat pentru programare, i s-a refuzat examenul RMN din diverse motive. Atunci am hotărât să nu mai facem nici RMN şi nici botezul în spital, ci în urmatoarea duminică, în biserică, după cum s-a şi întamplat. Copilul a fost botezat, la 11 zile, în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, primind numele Efrem Ciprian.
După o săptămână a fost facut şi RMN-ul, fără nici o complicaţie. Cu rezultatul ne-am prezentat la doi dintre cei mai renumiţi doctori de specialitate, unul ne-a spus să facem şi un CT (computer tomograf), dar să aşteptăm până la 3 luni deoarece copilul este prea mic, apoi mai discutăm, iar cel de al-doilea ne-a dat un număr de contact al unei doamne medic, pentru a face copilului tratament cu citostatice. Am sunat de nenumărate ori la acel număr, dar nu a răspuns nimeni, spre mirarea doamnei de la centrală. Atunci am hotărât să trimitem rezultatul RMN-ului în Italia, la mama mea, care era acolo, şi care auzise despre Spitalul Gianinna Gaslini din Genova, ca fiind unul dintre cele mai renumite spitale de copii, din lume.
Când unul dintre doctori a văzut rezultatul RMN-ului, a zis că pruncul poate muri în orice clipă, existând riscul să rămână fără aer şi că trebuie operat de urgenţă. Aici Sfântul Efrem și-a facut simtită prezenţa, căci acelaşi medic, care i-a zis mamei că operatia se ridică la câteva zeci de mii de euro, a venit cu soluţia ca pruncul să vină în Italia şi să fie adus în regim de urgenţă la spital, urmând să fie făcute toate cele necesare pentru salvarea lui...
Aşadar, când pruncul avea doar o lună, am mers cu maşina până în Italia. Tot drumul (24 de ore) a dormit, cu cateva exceptii când a mâncat, iar de plâns nici nu a fost vorba, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic.
În spitalul din Genova, i s-au făcut analize complete, fiindu-i descoperit acest chist. A fost dus în departamentul de neuro-chirurgie unde am fost internaţi împreună. După două săptămâni de spitalizare, s-a format o comisie de doctori, şi a fost operat de către cel mai experimentat dintre acestia (cel care face, de obicei, doar interventiile cele mai complicate), directorul departamentului.
Operaţia a durat de la ora 8 dimineaţa până la ora 17, când ni s-a spus că totul s-a încheiat cu bine. (în acest timp, ne-am rugat cu toţii să fie bine). În zilele ce au urmat, recuperarea a decurs foarte bine. Copilul a mai stat în spital la terapie intensivă, încă două săptămâni. În tot acest timp mi-a fost foarte greu, deoarece nu puteam fi alături de Efrem şi nu puteam să-l alăptez decât o singură dată pe zi, dar, aşa cum nu am pierdut laptele din cauza stresului, a drumului obositor până în Italia şi faptului că timp de două săptămâni nu l-am putut alapta, totuşi Sfântul Efrem nu ne-a lăsat... după externare l-am putut alapta normal pâna la vârsta de un an.
În acest timp, Sfântul Efrem a mai vindecat un copil. La terapie intensivă se afla un baiat de 8 luni care făcuse comoţie cerebrală din pântecele mamei, pe care doctorii l-au salvat; dar la două luni a mai făcut odată comoţie cerebrală şi de aceasta dată fiind salvat. Părinţilor acestui copilaş li s-a zis că dacă va mai face încă o dată, nu garanteaza ca il vor mai putea salva. Pe holul spitalului am intrat în vorbă cu mama copilului, (care este româncă), şi ne-a spus despre starea critică a copilului ei. Văzând la noi o carte cu Minunile şi Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, a cerut-o pentru a o citi. A doua zi, i-am dat şi din uleiul ce îl aveam din candela Sfantului si am îndemnat-o să ungă băiatul, lucru pe care l-a şi făcut. Copilul a fost externat la o săptămână după aceasta, căci starea lui se îmbunătăţise. La o săptămână după această minune, am fost şi noi externaţi, căci rezultatele arătau că totul a decurs cu bine.
Cât timp am fost noi în Italia, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei din ţară în obţinerea documentelor necesare copilului pentru spitalizare, totul, într-un timp foarte scurt.
La vârsta de 8 luni (în România), în ziua de 1 ianuarie, când i-am dat icoana cu Sfântul Efrem în mânuţe (căci se bucura mult când o vedea), a lipit fruntea de icoana de 3 ori si apoi a sărutat-o. Nu ne-a venit să credem când am văzut aceasta.
La vârsta de un an am mers cu toţii în Grecia la Sfântul Efrem să-i aducem mulţumire. La racla Sfantului, micuţul Efrem s-a arătat foarte bucuros. L-am asezat pe spate direct pe racla Sfantului, cu toate că nu suporta să stea pe spate, nici chiar in bratele mele, dar acum gângurea si radia de bucurie, stând aşa cateva minute bune. Apoi l-am dus la icoana Sfântului de pe catapeteasmă unde a aratat aceaşi bucurie privind icoana ca şi cum ar privi o persoana vie... După aceea s-a facut Acatistul Sfantului si pe când stăteam în genunchi în jurul raclei, băiatul, ţinându-se cu mânuţele de raclă, mergea dintr-un capăt în altul şi săruta icoanele (reprezentate pe raclă), şi cu fruntea le atingea.
Apoi ne-am închinat şi la Sf. Nectarie în Eghina, Sf Ioan Rusul in Procopie, Sf Dimitrie Izvoratorul de Mir din Tesalonic, Sf Rafael, Nicolae si Irina de langă Tesalonic şi Sf. Ioan de Rila.
Acum Efrem are un an si opt luni şi a trecut cu bine peste toate, este perfect sănătos, îl împărtăşim ori de câte ori avem ocazia, chiar şi zilnic, după îndemnul Sfântului Efrem; şi sărută toate icoanele pe care le întâlneşte fiind foarte atras de cele sfinte... Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de noi în aceste clipe de încercare, ne-a ajutat şi ne ajută mereu în orice problemă, nu de puţine ori i-am simţit ajutorul... orice am întâmpinat cerând ajutorul Sfântului le-am trecut cu bine.
O promisiune făcută Sfântului Efrem cel Nou, a fost că dacă Dumnezeu ne va dărui o fetiţă, o vom boteza Efremia. Acest lucru s-a întâmplat deoarece între timp am rămas însărcinată şi am născut o fetiţă sănătoasă, pe care am botezat-o Maria - Efremia.
Vă îndemn să chemaţi în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, precum şi pe ceilalţi Sfinţi, prieteni ai lui Dumnezeu, care nu vor zăbovi să vină în ajutor!
Slava si multumire lui Dumnezeu pentru toate!


(Adina)

Comoara de la Mănăstirea Bogdana

http://2.bp.blogspot.com/-eNJSvnkeBK...+Bogdana+1.JPG

Într-una din zilele anului 1639 Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă, care ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori ţinându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animale scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva.
Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrece ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.
Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea, plină ochi?
Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639 Rădăuţiul nu a cunoscut mila. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat, şi tulburat de distrugerile văzute ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari”.
Curios este că după acea invazie moaştele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.
A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.

Legenda se confirmă

http://www.orthphoto.net/photo/200802/26609.jpg

Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.
Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaştele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite şi de menţiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaştele sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă sub tabloul ctitoricesc”.
Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.
Moaştele sfântului Leontie, din nou la lumină
E lesne de înţeles că fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.
În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.
Actualul stareţ al Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, îşi aminteşte de momentul exhumării moaştelor, eveniment la care au participat, pe lângă mai mulţi preoţi, PS Gherasim Putneanul şi fostul stareţ al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuţi la Domnul între timp. Tot părintele Iustin ne-a spus că, spre surprinderea tuturor celor prezenţi, moaştele nu erau întregi, ci doar numai porţiuni.

Cine a fost sfântul Leontie?

http://i1090.photobucket.com/albums/...elaRadauti.jpg

Sfântul Leontie a avut parte dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câţiva ani înainte de tragedia din 1639, acelaşi ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit şi mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuţi, la moaştele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci şi ucraineni şi alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului”.
Dar cine a fost Sfântul Leontie?
Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniel Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schivnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.
În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie.

Lumina Sfântului Serafim de Sarov
 

Căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca vesmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru.

Sfinții Apostoli cunoșteau într-un chip simțit aflarea de față (prezența) a Duhului lui Dumnezeu.
Atunci eu am întrebat:
- Cum as putea să fiu eu însumi martor?
Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu brațul său și-mi zice:
- Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu și eu. Mă privești tu?
- Nu pot să te privesc, Părinte, căci fața ta s-a făcut albă ca soarele și-mi fug ochii!
- Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că și tu ai devenit tot așa de luminat, ca și mine! Acum tu ești în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putință să mă vezi!
Și plecându-se spre mine bătrânul, îmi șopti cu dulceață la ureche:
- Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupești această pogorâre a Duhului Său. Și iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei. Ei bine, prietene, ia privește-mă! Să nu-ți fie frică de loc, Domnul este cu tine!
Atunci eu l-am privit și m-a cuprins cutremurul: închipuiește-ți, în fața rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi fața unui om care îți vorbește. Îi vezi mișcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simți cum unul din brațele lui îți cuprinde umerii, dar nu poți să-i vezi nici brațul, nici fața lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lățește departe împrejurul tău și care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă care acoperă poiana, precum și fulgii mărunți de zăpadă care cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!
- Ce simți tu?, mă întrebă Serafim.
- O liniște și o pace neobișnuită.
- Și ce altceva mai simți?
- O bucurie negrăită îmi umple toată inima!
- Bucuria asta pe care o simți nu este încă nimic față de aceea despre care s-a zis: "Că acelea încă ochiul n-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit". (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v. 9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simți acum?
- O căldură nespusă, am zis eu.
- Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă și sub picioarele noastre avem zăpadă ... Ce este deci această căldură pe care o simți?
- Este așa ca și cum aș fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă, pe care n-am simțit-o niciodată!
- O știu, o știu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândește este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca vesmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ți aduci aminte de darul acesta care ți-a fost hărăzit ție! Cred că Domnul îți va ajuta să păzești în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înțelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace si Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!
Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: starețul păstra aceeași înfățișare ca și la început, iar lumina aceea neobișnuită, pe care o văzusem însuși cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, pp. 577-578)

Mucenicia Sfântului Pantelimon
 

http://www.crestinortodox.ro/comunit.../919/26539.jpghttp://www.crestinortodox.ro/comunit.../919/26502.jpg



L-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea.

- Toţi cei care au murit pentru Hristos, a răspuns sfântul, nu s-au prăpădit, ci şi-au aflat viaţă veşnică. Eu îmi voi socoti viaţa pustie, dacă nu voi muri pentru Hristos. Împăratul a poruncit să-l atârne gol pe mucenic pe un stâlp de caznă şi să-i smulgă carnea cu gheare de fier, pârlindu-i coastele cu torţe aprinse. Îndurând aceste suferinţe, Sfântul Pantelimon s-a uitat la cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase! Arată-mi-Te în această clipă, dă-mi puterea să rabd, ca să pot îndura până la capăt chinurile." Şi Domnul i s-a arătat în chipul presviterului Ermolae, zicând:
- Nu te teme, Eu sunt cu tine. În acea clipă, mâinile călăilor au rămas fără vlagă şi parcă au amorţit. Uneltele de caznă le-au căzut, iar torţele s-au stins. Când a văzut acestea, împăratul a poruncit să-l scoată pe mucenic de la locul caznei şi i-a spus:
- În ce stă puterea vrăjitoriei tale, de ce slugile au rămas neputincioase, iar făcliile s-au stins? Mucenicul a răspuns astfel:
- Aceasta nu este o vrăjitorie a mea, ci puterea atotbiruitoare a lui Hristos, Carele pe toate le face. Împăratul a ripostat:
- Dar ce vei face, dacă voi porunci să-ţi sporească chinurile?
- La chinurile mari, a răspuns mucenicul, Hristos arată putere mare, trimiţându-mi o putere şi mai mare, ca să te fac de ruşine. Iar eu, dacă voi îndura pentru El chinuri mai grele, voi primi de la El răsplată mai mare.
Atunci tiranul a poruncit să se topească plumb într-un cazan mare şi mucenicul să fie aruncat acolo. Când plumbul clocotea, mucenicul a fost dus la cazan. El şi-a înălţat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ţie, de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulţimea celor ce lucrează fărădelege" (Psalm 63, 1-2).
Când el se ruga astfel, Domnul i s-a arătat iar sub chipul lui Ermolae şi, luându-l de mână, a intrat cu el în cazan. Într-o clipită focul s-a stins şi plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta cuvintele psalmistului: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pre mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, şi voi vesti, şi El va auzi glasul meu" (Psalm 54, 18-19). Cei de faţă au rămas uimiţi de minune, iar împăratul a exclamat:
- Ce va fi până la urmă, dacă focul s-a stins, iar plumbul s-a răcit? La ce fel de caznă să-l mai supun pe acest vrăjitor? Cineva l-a sfătuit:
- Să fie băgat în fundul mării. Nu va putea el sa vrăjească toată marea şi, deci, va pieri. Tiranul a poruncit să-l înece pe Sfântul Pantelimon în mare. Luându-l pe mucenic, slugile l-au aşezat într-o barca şi i-au atârnat de gât un pietroi. După ce s-au depărtat mult de ţărm , l-au aruncat pe Pantelimon în mare, după care s-au întors la ţărm . Şi iarăşi Hristos i-a apărut sfântului sub chipul lui Ermolae, după care piatra de la gâtul mucenicului s-a făcut uşoară, ca o frunză, iar Pantelimon s-a ţinut cu tot cu piatră la suprafaţa mării, fără să se scufunde. Şi mergea pe ape ca pe uscat, condus, ca şi apostolul Pavel odinioară, de mâna lui Hristos. Sfântul Pantelimon a ieşit pe ţărm, cântând şi proslăvind pe Dumnezeu, şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Împăratul a rămas nespus de uimit de o asemenea minune şi a exclamat:
- Care este puterea vrăjitoriei tale, Pantoleon! Şi marea ţi-ai supus-o?
- Şi marea se supune Stăpânitorului şi face voia Lui, a răspuns sfântul.
- Aşadar, tu stăpâneşti şi marea? a întrebat împăratul.
- Nu eu, l-a lămurit mucenicul, ci Hristos, Ziditorul meu şi Stăpânul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute. El stăpâneşte atât cerul şi pământul, cât şi marea: „în mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe..." (Psalm 76, 18). Atunci tiranul a poruncit să se pregătească în afara oraşului un circ de animale sălbatice şi să-l dea pe mucenic la fiare ca să-l mănânce. Întreg oraşul s-a adunat să vadă cum pe tânărul minunat, chinuit fără vină, îl vor sfâşia fiarele. A venit acolo şi împăratul. El a arătat cu degetul înspre fiare şi a spus:
- Ele sunt pregătite pentru tine. Aşadar, ascultă-mă! Ai grija de tinereţea ta, cruţă-ţi frumuseţea trupului tău, adu jertfe la zei, altminteri vei muri de moarte cruntă, sfâşiat de colţii fiarelor. Sfântul şi-a arătat dorinţa de a fi sfâşiat de fiare mai bine, decât să se supună unui asemenea sfat viclean şi unei asemenea porunci. Prin urmare, Pantelimon a fost aruncat la fiare. Şi aici Domnul i s-a arătat, întruchipat în presviterul Ermolae, a zăgăzuit pofta fiarelor şi le-a făcut blânde, asemenea oilor: târându-se după sfânt, acestea îi lingeau picioarele. El le mângâia cu mâna, iar fiecare fiară, îngrămădindu-se în celelalte, încerca mereu ca mâna sfântului să o atingă pe ea. Lumea, văzând acestea, se mira foarte tare şi exclama într-un glas:
- Mare este Dumnezeul creştinilor! Să fie eliberat tânărul acesta drept şi nevinovat! Atunci împăratul, plin de mânie, a trimis soldaţii cu săbiile scoase la cei care-L slăveau pe Hristos şi mulţi din cei care credeau în Hristos au fost ucişi. Împăratul a ordonat să fie ucise şi toate fiarele. Văzând acestea, mucenicul a glăsuit:
- Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule! Nu numai oamenii, dar şi fiarele se jertfesc pentru Tine! Supărat şi mâniat, împăratul a plecat de la locul spectacolului, iar mucenicul a fost aruncat în închisoare. Oamenii omorâţi au fost luaţi de rudele lor şi înmormântaţi, iar fiarele au rămas să fie devorate de câini şi de păsările carnivore. Dar şi aici s-a petrecut o mare minune: aceste fiare au zăcut multe zile neatinse de câini şi de păsări. Mai mult decât atât, cadavrele nu miroseau. Când a aflat despre acestea, împăratul a poruncit să fie aruncate într-o groapă adâncă şi să fie acoperite cu pământ.
Când a văzut că mucenicul nu poate fi înduplecat cu nici un chip către cele rele, împăratul a poruncit să fie bătut cu sălbăticie şi, după ce i-a pricinuit răni grave, l-a condamnat la moarte. A poruncit să-i fie tăiat capul cu sabia, iar trupul să-i fie ars. După aceea oştenii l-au dus pe mucenic pentru decapitare în afara oraşului. Mergând la moarte, sfântul cânta un psalm al lui David: „De multe ori s-au luptat cu mine, din tinereţile mele, şi nu m-au biruit. Spatele mi-au lovit păcătoşii…" (Psalm 128, 2-3). Şi tot aşa înainte, până la sfârşitul psalmului. Când oştenii l-au scos pe mucenic din oraş, la o distanţă mai mare de oraș şi au ajuns la locul care a fost plăcut Domnului pentru sfârşitul robului Său, ei l-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea. Înfricoşaţi, oştenii au exclamat:
- Mare este Dumnezeul creştinilor! Şi, căzând la picioarele sfântului, s-au rugat la el:
- Roagă-te pentru noi să fim dezlegaţi de păcatele noastre, că noi am făcut din porunca împăratului….
Apoi Domnul l-a chemat la cer. Plin de bucurie, sfântul a poruncit oştenilor să-i taie capul, dar aceştia nu au vrut. Îi apucase spaima şi tremurul. Atunci sfântul li s-a adresat cu următoarele cuvinte:
- Dacă nu veţi îndeplini cele poruncite, nu veţi căpăta milă de la Hristosul meu. Atunci oştenii sărutară mai întâi trupul sfântului, apoi porunciră unuia, iar acesta i-a tăiat capul mucenicului. Şi în loc de sânge a curs lapte, în aceeaşi clipă, acel măslin s-a acoperit de rod din vârf până-n poale. Văzând acestea, multă lume care era de faţă la tăierea capului sfântului a crezut în Hristos. Împăratul a fost înştiinţat despre minunile săvârşite acolo şi a poruncit ca măslinul să fie tăiat fără întârziere în bucăţi şi să fie ars laolaltă cu trupul mucenicului. Când focul s-a stins, credincioşii au luat din cenuşă trupul neatins de foc şi l-au înmormântat cu mare cinste ca pe o comoară de mult preţ.
(Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – Doctorul doctorilor, viața, minunile și acatistul, Editura Metocului mănăstirii Sf. Pantelimon de la Muntele Athos, 2001, p. 20-29)

Sa-ti rasplateasca Dumnezeu sarguinta Cristi. Esti neobosit, perseverent aducand multa bucurie celor care citesc postarile tale.

Un suflet la rascruce pe calea mantuirii (Intrebari catre duhovnic)
 

Stiam ca sunt bolnav de-o viata intreaga...Si nu stiam cum se numeste boala.Dar intr-o zi, m-a tintuit la o rascruce...Nu mai puteam merge...Spunandu-mi cineva ca esti pe-aproape, am vrut s-ajung la Tine, Doamne.
Dar n-aveam OM ca sa-mi coboare patul si sa mi-l puna Tie, la picioare;
Nici sa m-arunce-n apa scaldatorii, in care Ingerul venea si, tulburand-o, ii da putere tamaduitoare...
Nadajduiam sa vii chiar Tu la mine; sa-mi spui, ca slabanogului acela:
"Vrei sa te faci sanatos?"...
Dar...n-ai venit!

Am asteptat de-atunci si pana astazi...Dar nu ca el, cu-ncredintare, cu nadejde, ci cu deznadajduire si mandrie ranita...

Am inceput, apoi, sa ies pe la rascruci de viata, ca cersetorii.
Asteptam sa treaca pe langa mine un duhovnic si sa-l rog sa ma invete ce este "credinta"?
Ce-i aceea "smerenie", dar "dreapta socotinta", dar "pocainta"?!...
Ori "dragostea de Dumnezeu si de aproapele"?
"Cine-i aproapele meu", parinte?!
Si duhovnicii , trecand pe langa mine,
Ma ascultau, se gandeau putin,
Imi spuneau multe cuvinte - mai ales din carti!
Apoi, ma binecuvantau, ma dezlegau - ziceau - de niste legaturi numai de ei vazute si...treceau mai departe...
Se-ndreptau, pesemne, spre sirurile lungi de alte sufltete, care-i asteptau sa-i intrebe , poate, aceleasi lucruri...
"Ce este smerenia, parinte?", insistam, daca vedeam trecand pe-acolo un alt duhovnic...
"Dar ca sa-L intalnesc pe Dumnezeu, incotro sa apuc: la dreapta, la stanga?...Sau, poate e bine sa merg inainte?...Inapoi nu m-as mai intoarce, parinte..."
Duhovnicul - unul dintre ei - zicea:"Mergi la dreapta, fiule!".
Altul:"Nicidecum!Apuca la stanga!"
Altul:"Mergi inainte!Aceasta-i Calea!"...
"Cred ca ultimul are dreptate" - mi-am zis...
oricum, tinta spre care ma indreptau toti era UNICA...
Si de fapt, niciunul nu m-a sfatuit sa fac cale-ntoarsa...
Nici nu se putea!Cum sa ma-ntorc la cel care nu vroiam sa mai fiu?...
Despre "smerenie" au vorbit toti cel mai mult si mai aspru...
Aveau dreptate!Cred ca aceasta imi lipseste cu desavarsire si-am inteles ca de aceea si "pocainta" mea era desarta...

Am ramas inca multa vreme la rascrucea aceea, strigand cu deznadejde:
"Nu, nu plecati, bunii mei parinti si duhovnici!
Mai stati, spuneti-mi, povatuiti-ma ce sa fac, totusi, s-o dobandesc?!"...
"Ce sa dobandesti, fiule?", imi striga un altul, trecand grabit si distrat pe langa mine.
"Smerenia, parinte!"...

In clipa aceea, un alt glas - si nici al unuia dintre cei care-mi vorbisera - imi sopti cald, cu infinita blandete si iubire:

"Invata de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima...".

(din volumul ADEVARUL FARA PLURAL... de Lidia Popita Stoicescu)

Link permanent catre articolul complet
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...c-b1-p2069.htm

Istorioară despre puterea Rugăciunii lui Iisus
 

În acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l-a atins în față, arzându-l. Atunci, s-a retras repede înăuntru, închizând porțile Iadului.
Un frate, lucrător al rugăciunii minții și a inimii, rugându-se, a avut următoarea vedenie: ŤA văzut cu mintea sa că se află în Iad, în Tartar, acolo unde este locuința tuturor demonilor. Acolo a văzut o cetate foarte mare, care era plină de întuneric foarte gros si aproape pipăibil, despre care spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo. Acolo a hotărât Domnul să locuiască demonii, în vecii vecilor. Iar porțile acestor cetăți erau mari și puternice, fiind păzite de câțiva demoni înfricoșători de urâți. Înăuntrul cetății locuiau demoni fără de număr. Unii dintre ei ieșeau din cetate, iar alții intrau, ca albinele în stup. Fratele stătea lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă. Astfel stând, fratele spunea cu durere, din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune a sa, ieșea din gura lui o flacără de foc imaterială, care se îndrepta către un demon și-l ardea, încât demonul rămânea pe loc ca „un buștean”. Spunând mai departe rugăciunea, alt demon era ars de para de foc ce ieșea din gura lui. Rugându-se fratele astfel mai mult timp, a reușit cu Darul lui Dumnezeu să ardă mai mulți demoni care stăteau în fața porților iadului. Demonii, care se aflau înăuntrul cetății, vedeau că dispar demoni, vedeau și sabia de foc a Rugăciunii lui Iisus, care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau afla, pentru că numele lui Dumnezeu îi amețea, precum amețeste fumul albinele. Atunci, au mers și au spus cele întâmplate împăratului lor, Satana, care aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte, dar se temea să iasă din cetate, pentru a nu fi ars și el. A scos, însă, capul său necurat afară din cetate, pentru a vedea ce se întâmplă și de unde vine sabia de foc. În acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l-a atins în față, arzându-l. Atunci, s-a retras repede înăuntru, închizând porțile Iadului.
Iar fratele, venindu-și în fire și cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind și mulțumind Domnului nostru Iisus Hristos, care a dat atâta har și putere celor care îl iubesc din tot sufletul și îl cheamă din adâncul inimii în ajutorť.
(Extras din Ierod. Cleopa Paraschiv, Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea lui Iisus, Editura Agaton, Colectia „Rugul aprins”, Făgăraș, 2002)

Descoperirea Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla
 

Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis: - Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.

De obârşie Sfânta Teodora era din Vânători-Neamţ, fiica lui Ştefan Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. A pustnicit mai întâi în munţii Vrancei, fiind de metanie de la Mănăstirea Nifon din ţinutul Buzău. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin prea multă osteneală şi post, s-a retras în peştera pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimeni. Căci are în inima sa pe Hristos, Care i se face lui şi haina şi hrana şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate.
Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce. Sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire (cum scrie în Pateric). Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi, ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi; să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimeni, să nu audă pe nimeni, şi să stea pururi în comuniune cu Dumnezeu prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar şi ziua.
Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcați şi azi şi de atâtea ori venind aici la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face un rezumat al ei.
Unde este bisericuţa mică, tradiţia veche care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici in Munţii Vrancei. După ce s-a desăvârşit deci Sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale şi acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, că nu se ştia de dânsa.
Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea coborâ de bătrâneţe până la vale, ca să se împărtăşească cu PreaCuratele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta, mai înainte de moartea ei. La trapeza Sihăstriei nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la fraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâinea şi zburau cu ea încoace spre miazăzi. Şi a observat stareţul mănăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâinea, ci iau în cioc câte o bucată şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob al lui Dumnezeu, vreun suflet al lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâine” .
Într-o duminică după amiază, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mănăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici” . Şi spune istoria - pe care am citit-o într-un vechi manuscris - că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincoace de Sihăstria, la marginea muntelui. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii şi când să le ajungă, au zburat mai încolo şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora.
Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări şi s-au rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică desiş, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici.
S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate lângă spate lângă un fag, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noapte târziu.
Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine şi mâine vom găsi iar calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria” . Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde este peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis:
- Măi, frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii.
Şi a zis cel mare:
- Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul.
Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi, ca s-o găsească cineva să-i aducă Sfintele şi PreaCuratele Taine ale lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură şi era şi goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.
Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis:
- Oare ce să fie?
Iar cel mai mare a zis:
- Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine! În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini şi au rămas în întuneric şi le-a zis cu un glas slab de tot:
- Nu vă temeţi, fraţilor, - că ei se temeau tare, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să trimită pe cineva să-mi aducă PreaCuratele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele, mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit de mult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţi-mi o haină.

<< continuare >>
 

Şi atunci fratele cel mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă ca s-o poată arunca, şi a aruncat rasa sa, iar cel mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic. Şi ei s-au speriat când au văzut-o. Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă numai pielea şi oasele şi vorbea rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis:
- Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, mă numesc Teodora.
Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Lavrentie, că mâine la ora 12 din zi mă voi săvârşi. Să-mi aducă aici PreaCuratele Taine. Iar fraţii au zis:
- Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria că ne-am rătăcit de aseară şi iată a venit ploaia şi este întuneric. Iar ea a zis:
- Uitaţi-vă la răsărit!
Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat două sfeşnice luminoase. Şi a zis:
- Mergeţi după aceste două sfeşnice că îndată veţi sosi la Sihăstria.
Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ şi în câteva minute s-au pomenit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba Utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci a zis:
- Cine sunteţi?
- Noi suntem, fraţii care ne-am dus astăzi după păsările acelea.
Şi le-a dat drumul şi s-au dus la biserică şi au ascultat Utrenia, iar după Utrenie i-au spus stareţului:
- Părinte, am găsit o mare sfântă.
- Unde?
- Acolo unde sunt stânci multe (că ei nu ştiau cum se cheamă locul acela).
- Cum o cheamă?
- Teodora.
- Dar nu aţi găsit pâinea care o aduc păsările?
- N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit.
Şi i-a întrebat:
- Pe unde aţi mers?
- Iată, pe plaiul acesta.
- Şi pe unde aţi găsit-o?
- Prin pustie, pe acolo pe unde e stâncăria aceea mare.
Şi repede s-a pregătit stareţul şi duhovnicul şi diaconul şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi PreaCuratele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis:
- Iată, pe aici ne-au adus sfeşnicele acelea. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă, multe bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Şi i-a întrebat:
- Aceasta aţi găsit-o ieri?
- N-am găsit-o.
O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Se vede că nu-i departe de aici (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri. Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul care avea Sfintele Taine a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit:
- Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă.
Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu PreaCuratele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu PreaCuratele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi şi-a ridicat mâinile la cer, iar când şi-a dat duhul, a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile. Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să le pună în peştera din vale. Şi au stat o vreme acolo, apoi au fost duse în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la Sfânta Mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.
(Arhim. Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, 13, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 72-79)

Florile maicii domnului
 

Sfinţii Părinţi ai Bisericii o numesc pe Sfănta Fecioară Maria Maica Domnului nostru Iisus Hristos, Împărăteasa Florilor, ea fiind floarea cea mai aleasă dintre flori care l-a născut şi purtat în braţe pe Domnul Iisus Hristos.

În acatiste şi în rugăciuni noi creştinii o numim pe Maica Domnului Floarea cea mai aleasă şi înmiresmată. În anul 1999 când Papa Ioan Paul al doilea a vizitat România, a numit ţara noastră cu numele de Grădina Maicii Domnului. Acest fapt nu este întâmplător, pentru că tradiţia poporului nostru cât şi în limbajul popular mai multe flori şi plante poartă numele Maicii Domnului, având un efect tămăduitor pentru bolile trupeşti şi sufleteşti.

Cea mai cunoscută plantă numită popular PALMA MAICII DOMNULUI, sau CAPRIFOIUL sau SALVIA a fost cunoscută încă din vechime având mari proprietăţi vindecătoare pentru multe boli şi afecţiuni. Un vechi proverb roman spunea: ,,Cum să moară omul, dacă are salvie în grădină. “ În tradiţia populară se spune că proprietăţile vindecătoare ale acestei plante se datoresc Fecioarei Maria, care fugea cu Pruncul Iisus în braţe fiind urmărită de soldaţii regelui Irod. Când Fecioara Maria a cerut florilor de pe câmp să o ascundă, prima plantă care i-a sărit în ajutor a fost salvia, care a adăpostit-o printre bogăţia de frunze şi a scăpat-o de urmăritori. Drept mulţumire Maica Domnului a binecuvântat-o zicându-i: ,, De astăzi înainte şi până în veşnicie, tu vei fi floarea preferată a oamenilor. Îţi dau puterea să vindeci pe om de toate bolile şi să-i salvezi de la moarte aşa cum ai făcut tu pentru mine.”

BRÂUL MAICII DOMNULUI este o plantă de grădină verde deschis sub forma unor ghirlande de frunzuliţe de formă ovoidală, care o împodobesc pe toată lungimea ei. Este plantă medicinală.

LACRIMA MAICII DOMNULUI sau Hoya este o floare delicată de culoare alb roziu, care se cultivă în grădină şi încântă privirea tuturor iubitorilor de frumos. Cu acelaşi nume de lacrimile Maicii Domnului mai creşte o plantă prin locuri sălbatice şi pietroase numită ştiinţific coix lacrima jobi. Aceasta face nişte flori lunguieţe verzi alburii, care când se usucă se solidifică. Din aceste bobiţe creştinii îşi fac metanii.

INIMA MAICII DOMNULUI, numită ştiinţific dicentra spectabilis este o plantă de ghiveci şi de grădină având frunze treflate ascuţite de culoare verde deschis şi face flori sub forma unor inimioare de culoare roz violet iar la vârf albe, aşezate sub forma de ciorchine. Este o floare deosebit de frumoasă de care oamenii se bucură în casele şi grădinile lor.


DORUL MAICII PRECISTA, numită ştiinţific asplenium trichomanes, este o planta înaltă cu forma spicată, de culoare verde închis, având frunze late şi ascuţite, creşte în sălbăticie pe lângă lacuri. Este folosită ca plantă medicinală.

FLOAREA SFINTEI MĂRII, numită ştiinţific aster salignus este o plantă de culoare verde închis, ca re face flori albe asemănătoare margaretelor dar mai mici, creşte în sălbăticie dar este plantată şi în grădini. Este folosită şi ca plantă medicinală.

IARBA SFINTEI MĂRII, numită ştiinţific hierochloe odorata este o plantă având formă de iarbă verde deschis cu frunzele late şi flori verde descis spre slburiu sub formă de ciorchine. Creşte în sălbăticie şi este folosită ca plantă medicinală.


PAPUCUL MAICII DOMNULUI, numită ştiinţific cypripedium calcedus, este o plantă de ghiveci cu frunze late şi scurte ascuţite spre extremităţi de culoare verde deschis, care înfloreşte din abundenţă având flori de culoare galben portocaliu,pe margini grena spre maroniu de forma unui condur medieval. Este o floare foarte frumoasă şi foarte apreciată nelipsită din casele oamenilor.

PĂRUL MAICII DOMNULUI, numită ştiinţific adrianthum capillus veneris, este o plantă care creşte în sălbăticie pe locuri pietroase. Are culoarea verde deschis şi forma unor ciorchini lungi de frunzuliţe ovoidale crestate pe margini. Este folosită ca plantă medicinală.

Pr.Mihai P.Vucu

Sf. Teoharie
 

sursa: saint.gr

Evlavia și frumusețea lui Teoharie l-au făcut pe guvernator să-i propună tânărului căsătoria cu fiica sa, dar după ce s-ar fi convertit mai întâi la Islam. Teoharie a răspuns cu îndrăzneală: „Domnul meu, m-am născut creștin și nu pot să-mi neg credința în Mântuitorul meu și părinții mei”.

În anul 1740, în timpul sultanului Ahmet și a lui Ibrahim Pașa, guvernatorul general al Asiei Mici, a fost emis un decret de adunare a băieților creștini într-o tabără de concentrare. În această tabără se afla și tânărul orfan Teoharie. Dar, într-o zi, guvernatorul orașului Neapoli (Nevşehir), Cappadocia, l-a văzut pe Teoharie și fiindcă i-a plăcut de el l-a luat cu sine acasă să-i îngrijească animalele.
Evlavia și frumusețea lui Teoharie l-au făcut pe guvernator să-i propună tânărului căsătoria cu fiica sa, dar după ce s-ar fi convertit mai întâi la Islam. Teoharie a răspuns cu îndrăzneală: „Domnul meu, m-am născut creștin și nu pot să-mi neg credința în Mântuitorul meu și părinții mei”. Guvernatorul otoman a considerat ofensator acest răspuns și l-a amenințat cu tortura. Atunci Teoharie a alergat în biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine. Când i s-a propus din nou căsătoria cu fiica guvernatorului, Teoharie a refuzat cu fermitate. Apoi, după torturi aspre, l-au condus afară din orașul Neapoli, unde l-au ucis cu pietre și apoi l-au spânzurat, la prânz, în ziua de 20 august, anul 1740 d.Hr.
În anul 1923, moaștele Sf. Teoharie au fost aduse în Tesalonic și au fost așezate în Biserica Sf. Ecaterina, unde se găsesc și astăzi.

Sf MOISE ARAPUL - Tâlharul care a furat Raiul
 

http://miriamturism.files.wordpress....pg?w=500&h=791

Moise era un fost scalv, alungat de stapanul sau pentru firea lui rea si pentru viata talhareasca. Etiopian de origine, a fost vataf de talhari in Nitria, vestit pentru omorurile sale si pentru forta sa fizica. S-a facut calugar la varsta deplinei maturitati si a fost ucenicul lui Isidor Preotul. In Lavsaicon, Paladie ne instiinteaza ca odata Moise a legat patru talhari ce ii intrasera in casa dupa ce se facuse calugar. I-a luat pe toti in spinare si i-a dus la biserica, supunandu-i judecatii fratilor sai crestini. Toti patru talhari, dupa ce au fost eliberati, recunoscandu-l pe Moise cel oarecand seful bandei lor, au ramas si s-au calugarit!
Avva Moise a suferit mucenicia de la navalitorii pagani pe la anul 375. Stia ca vin barbarii, si-a anuntat ucenicii sa fuga, dar el a ramas ca sa se indeplinesca cuvantul Domnului: ” Cel ce ridica sabie, de sabie va pieri!” . Dupa moartea sa si a celorlalti sase ucenici care au ramas langa el, un alt ucenic care se ascunsese a vazut cerurile deschise si sapte cununi luminoase pogorandu-se din cer.
La moarte ( avea 75 de ani, fusese facut preot la 60 de ani), a lasat 70 de ucenici, dupa numarul talharilor din ceata pe care o condusese candva.
Avva Moise intruchipeaza in mod clasic una dintre trasaturile pustiei, si anume VIRTUTEA LEPADARII DEPLINE. Ca monah, el a incercat sa faca exact invers decat ceea ce a trait cand era talhar. Astfel, cu silire, zdrobind puterea vechilor sale obisnuinte, upa ce ani intregi si-a inmuiat vechea asprime care i se facuse ca o a doua fire, Avva Moise a putut fi descris de catre Sf Macarie cel Mare drept … “o fire molatica” ( 21) Zis-a avva Moise catre avva Macarie din Schit : voiesc sa ma linistesc si nu ma lasa fratii. Si i-a zis lui avva Macarie : vad ca firea ta este molatica si nu poti sa intorci vreun frate. De voiesti sa te linistesti, du-te in pustie, inauntru in piatra si acolo te vei linisti ! Si aceasta facand s-a odihnit. )
( Dupa ”In inima pustiei” Pr. John Chryssavagis, Ed Sophia, 2004)

http://miriamturism.files.wordpress....pg?w=500&h=375


Moastele Sf Moise cel Negru ( sec 4) se afla la Manastirea Romanilor din Desertul Nitria – Egipt ( Waadi Natrun, zona Patericului Egiptean).
La moastele Sf Moise cel Negru sunt adusi multi demonizati, iar preotii fac frecvent slujbe pentru tamaduirea acestora ( exorcizare). Un tanar astfel vindecat a constatat ca dupa slujba avea inscris pe tricou numele Sf Moise Etiopianul si o cruce – fotografia acelui tricou este acum pusa langa moastele sfantului, drept dovada a mijlocirii pe care Sf Moise o face pentru cei carora li se slujeste langa racla sa.

http://miriamturism.files.wordpress....pg?w=500&h=667

Icoana din biserica Manastirii Platina, Sf Moise Etiopianul.

Interesant este ca la Platina, in SUA – manastirea Parintelui Seraphim Rose – in micuta biserica a manastirii se afla si o icoana a Sf Moise Arapul, iar unul dintre calugari – un american ortodox extrem de negru si extrem de inalt – are numele de calugarie… Moise!

14 ani am fost fara copii. . . !
 

Și, minune! A rămas iar însărcinată. Bucuria nu se poate descrie în cuvinte. Înainte de a afla vestea cea mare văzuse mereu în fața ochilor figura veselă a sfântului. O voce îi șoptea mereu: „Să nu îţi fie frică, totul va fi în regulă”. În luna martie a anului 1999 a născut un băiețel perfect sănătos, care a fost botezat Efrem. Acum aștepta cu bucurie cel de-al doilea copil.
Din Germania, de la Maria Gavrilidou vine următoarea mărturie spre Mănăstirea de la Nea Macri în luna noiembrie a anului 2000.
Maria mărturisește că timp de paisprezece ani nu rămăsese însărcinată. Trecuse prin nenumărate controale medicale, rezultatul rămânând însă mereu același. O prietenă i-a vorbit despre sfântul Efrem și despre ajutorul grabnic al acestuia în dobândirea de prunci. Ea nu dăduse importanță celor auzite. O verișoară i-a dat apoi o carte cu minunile sfântului, dar nici atunci nu a luat prea mult în seamă acest lucru, punând cartea în bibliotecă.
După ce a trecut destul de mult timp, a sosit vremea să urmeze un tratament pentru dobândirea de prunci. După cinci încercări nereușite și-a amintit dintr-o dată de Sfântul Efrem. L-a rugat atunci să îi ajute familia. La câteva zile de la acea rugăciune a găsit iconița sfântului în cutia poștală. I-o trimisese o prietenă. Și-a amintit atunci și de cartea uitată în bibliotecă. Cu mult dor și drag a început să o citească. A aflat cât de grabnic ajutător este sfântul și a simțit că o va ajuta și pe ea. A început a se ruga împreună cu soțul ei din tot sufletul. Observase însă un element comun al intervențiilor sfântului și anume faptul că părinții care dobândeau copii în mod minunat, prin mijlocirea acestuia, puneau acestora numele sfântului, Efrem. Maria însă îi spunea cu răceală sfântului că nu îi place numele lui și că preferă să îi ceară orice altceva. A rămas însărcinată, dar nu a putut duce sarcina la capăt. Ar fi avut nu unul, ci trei copii. Comentează ea însăși: „Trei copii mi-a dăruit sfântul și nici unuia nu m-am învrednicit să-i dau numele lui!”. Povestește că auzea mereu înăuntrul ei o voce care o acuza de necredință. Începuse să-și facă autocritica, și-a dat seama că lucrurile nu erau în ordine. A găsit curajul de a i se adresa iarăși sfântului cu rugăciuni. După încă o nereușită pe care a considerat-o pedeapsa sfântului pentru necredința de care dăduse dovadă a venit o nouă încercare. De această dată, spune, citea mereu minunile sfântului Efrem, mai ales când trebuia să aștepte la doctor și avea tot timpul la ea o iconiță a acestuia. Îi promisese de-acum sfântului că, dacă va fi băiat, o să-i poarte numele. Și, minune! A rămas iar însărcinată. Bucuria nu se poate descrie în cuvinte. Înainte de a afla vestea cea mare văzuse mereu în fața ochilor figura veselă a sfântului. O voce îi șoptea mereu: „Să nu îţi fie frică, totul va fi în regulă”. În luna martie a anului 1999 a născut un băiețel perfect sănătos, care a fost botezat Efrem. Acum aștepta cu bucurie cel de-al doilea copil.
(Noi minuni ale Sfântului Efrem - Minuni cu copii născuți și nenăscuți, Editura Egumenița, 2009, pp. 95-97)

Sarcina mult dorită
 

Toţi anii căsătoriei au fost ani de aşteptare zadarnică a pruncului.
„În anul 1998 în biserica sfintelor muceniţe Credinţa, Nădejdea şi Dragostea şi a mamei lor, Sofia, se aflau moaştele Cuviosului Alexandru din Svir.
Împreună cu fiica mea Elena ne-am închinat la moaştele Sfântului cu una şi aceeaşi rugăminte ca Dumnezeu să-i dăruiască acesteia un prunc. Fiica mea s-a căsătorit devreme - la 18 ani. Acum are 38 ani. Toţi anii căsătoriei au fost ani de aşteptare zadarnică a pruncului. Şi, iată, minunea s-a săvârşit: în septembrie fiica mea s-a închinat la moaşte, iar în octombrie, după cum a reieşit mai târziu, a rămas însărcinată. La termenul rânduit i s-a născut o fetiță minunată. Această minune, dăruită de Dumnezeu pentru rugăciunile săvârşite la moaştele Cuviosului, s-a întâmplat după 19 ani de aşteptare. Grija Cuviosului Alexandru ni s-a arătat şi pentru naşterea cu bine a acestui prunc, de care nu ne putem aminti fară înduioşare şi fără sentimentul recunoştinţei. Minunea constă în faptul că existenţa pruncului în pântecele mamei a fost tăinuită faţă de toată lumea, chiar şi mama însăşi a aflat despre sarcina ei abia cu zece zile înainte de naştere. De câţiva ani ea se afla sub supravegherea endocrinologului. În perioada sarcinii, adresându-se medicului, Elena i-a spus că pântecele ei se tot măreşte.
De fapt, Cuviosul Alexandru din Svir a ascuns acest prunc până la naştere. Eu îi mulţumesc în fiecare zi Cuviosului Alexandru pentru naşterea micuţei Maria. Căci el L-a rugat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu ne-a dăruit această bucurie, această minune adevărată”.
(Sfântul Alexandru din Svir, Proorocul Sfintei Treimi, Ed. Egumenița, 2009, p. 163)

Chilia fericitului stareț nu lăsa să se vadă că de ea purta grijă mâna unui stăpân; era plină de lucruri îngrămădite și acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi și murdărie. Atunci când era întrebat de ce face așa, starețul răspundea:
- Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.
Unii din bătrânii lavrei, care mai trăiesc și astăzi și au fost ei înșiși, oarecând, în chilia acestui om al lui Dumnezeu, spun că aceasta era plină de felurite oale și hârburi, așezate rânduri-rânduri, în care se aflau merinde pregătite dinainte pentru vizitatori. Ce nu găseai acolo! Păsat, ceai, ulei, făină, zahăr, chifle, plăcinte, miere, icre, fructe, pești sărați, pești proaspeți, struguri, lumânări și altele.
E de la sine înțeles că acest ''depozit'' de felurite provizii stârnea adesea pizma tineretului mănăstiresc, care și atenta în taină la merindele de acolo. Ei făceau aceasta însă cu viclenie, urmând un plan gândit mai înainte. Văzând, de pildă, că întâistătătorul îl urăște pe Teofil, l-au stârnit pe favoritul acestuia, paracliserul Policarp, ca să mijlocească înaintea lui Iov mutarea starețului în altă chilie. Policarp a făcut asta cu bucurie, căci nu-l ura pe fericit mai puțin decât mai-marele său. Cu ce-l supăra însă părintele Teofil? Iată cu ce. Aduna într-un cearșaf câte o grămadă întreagă de viermi, gândaci și cărăbuși, îi aducea în biserică și răsturna pe podea toată această armată mișcătoare. Vietățile se împrăștiau prin toate ungherele, iar de paracliser - vai și amar, trebuia să le strângă și să le arunce în curte. Ce să facă? Se scula atunci Policarp asupra fericitului și dă-i, și bate-l... Iar starețul stătea înaintea lui cu brațele încrucișate pe piept și tăcea.
Așa a făcut și paracliserul Policarp. Clevetindu-l pe fericit înaintea întâistătătorului și primind de la acesta porunca de a-l muta pe fericit în altă chilie, Policarp s-a arătat neîntârziat înaintea starețului, zâmbind veninos.
- Părinte Teofil! Mai-marele a poruncit să vă mutați în altă chilie.
''Pașii mei îndreptează-i după cuvântul Tău'', a răspuns cu smerenie starețul și luându-și sub braț mantia, în mâini icoana ori psaltirea, s-a mutat în chilia care i-a fost arătată. Ascultătorii atâta așteptau. Sub pretextul mutării ''mobilei'' au început să ''radă'' proviziile. Iar starețul Teofil, neîmpiedicându-i defel a se lăsa în voia lăcomiei, întru nerăutatea inimii sale îngerești striga:
''- Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!''
(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel Nebun pentru Hristos, Editura Egumenița, Galați, p. 42)

Eu ca o "obsedata de flori"ce sunt,as fi dorit sa ai si poze la toate aceste descrieri de plante,ar fi fost cu adevarat didactic :)
un mic amendament aici,Palma Maicii Domnului este o planta inrudita cu iasomia fiind si foarte inmiresmata,nu este acelasi lucru cu Salvia care este o planta aromatic si deloc asemanatoare.

Salvie
https://www.google.ro/search?q=salvi...w=1410&bih=605

Caprifoi
https://www.google.ro/search?q=capri...w=1410&bih=605

Am gasit o poveste destul de frumoasa(chiar daca destul de trista)in timp ce cautam prin presa romaneasca online.
Impresionant...nu stiam unde s-o pun,aici sau la umanitare?
Unii oameni sunt foarte frumosi,deosebiti,scumpi,valorosi.Asa am simtit eu despre acestia.

http://adevarul.ro/locale/sibiu/gale...a25/index.html

Mi-a venit şi mie o idee, cred că de la Dumnezeu a fost, ca să adun nişte cuvinte de la părinţii duhovnici şi de la călugării bătrâni care au trăit în linişte, au fost mai luminaţi, au apucat o altă generaţie de duhovnici, alţi părinţi mari, pe care astăzi nu-i mai avem. Şi mi-a venit în gând să merg pe la ei să cer nişte sfaturi.
În anul 1984 Părintele Ioanichie publică primul volum din cea de-a treia carte a trilogiei sale închinate spiritualităţii monahale româneşti: Convorbiri duhovniceşti.
Nu a fost uşor pentru Părintele Ioanichie să-i abordeze pe toţi aceşti părinţi (Cleopa Ilie, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Paisie Olaru, Arsenie Papacioc, Teofil Părăian etc.). Pentru unii era cunoscut, alţii însă nu-l cunoşteau şi, în acea perioadă tulbure, erau bănuitori faţă de necunoscuţi. La această dificultate se mai adăuga şi faptul că în acea vreme Părintele Ioanichie nu dispunea de mijloacele modeme de înregistrare de astăzi. Iată cum îşi amintea sfinţia sa de greutăţile prin care a trecut până a reuşit să consemneze convorbirile sale: „Mi-a venit şi mie o idee, cred că de la Dumnezeu a fost, ca să adun nişte cuvinte de la părinţii duhovnici şi de la călugării bătrâni care au trăit în linişte, au fost mai luminaţi, au apucat o altă generaţie de duhovnici, alţi părinţi mari, pe care astăzi nu-i mai avem. Şi mi-a venit în gând să merg pe la ei să cer nişte sfaturi. Celor care erau mai simpli - duhovnici şi călugări - nu le-am spus în faţă că vreau să public despre ei ceva şi nici nu le-am dat un chestionar: «Părinte, cutare...», că, dacă mă vedeau că scriu, ziceau că sunt informator la securitate. Că mi s-a întâmplat aşa, nu de puţine ori, li se părea că am o misiune. Şi atunci am apelat la darul lui Dumnezeu şi la memorie, întrebam şi, cum ieşeam de la ei afară, aveam caietul pe undeva şi un creion şi mă apucam pe un colţ de gard să scriu ideile principale ca să nu le uit. Şi în afară de aceasta mă mai duceam de două sau de trei ori şi aşa reuşeam să reconstitui un dialog cu un duhovnic călugăr foarte bun, dar care se putea sminti când mă vedea că scriu ceva în fața lui. Nu că se temea, dar omul se inhiba și nu scoteam nimic.”
(Mi-e dor de Cer, Viata părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 380)

Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor.
Elena G. din Iaşi, la vârsta de 22 ani, fiind în Roman a visat într-o noapte pe Sfânta Parascheva în biserică, cu mai multă lume, unde parcă toţi aşteptau ca sfânta să se scoale şi să vorbească cu cineva. Într-adevăr sfânta s-a ridicat din raclă şi i s-a adresat astfel: „Fetiţo, tu eşti însărcinată, dar să nu te duci să avortezi, că apoi o să ai mari greutăţi în continuare şi o să mori. Dacă o să mă asculţi, o să naşti o fată frumoasă, deşteaptă şi milostivă şi o să-ţi meargă bine în continuare şi nu o să ai necazuri prea mari în viaţă.”
Soţul o îndemna la avort, dar nişte rude o sfătuiau să nu facă. Acest vis l-a avut în noaptea dinainte de a se duce la doctor. A doua zi a plecat totuşi la doctor, dar cu oarecare frică şi nehotărâre. Ajungând la doctor, a luat-o frica pe sală când trebuia să intre şi s-a întors acasă. Apoi a născut o fetiţă de 4,5 kg, foarte frumoasă, care acum are 34 de ani şi este foarte inteligentă (ştie cinci limbi străine), deşteaptă şi cu adevărat milostivă şi credincioasă.
Încă de când era mică împărţea tot la săraci, iar acum este doctoriţă şi orice rugăciune care o face ea la Sfânta Parascheva, în orice necaz ar fi, imediat este ascultată. Aşa a scăpat Sfanta Parascheva pe această mamă de la moarte - ea însăși fiind credincioasă de mică copilă - şi pe această fiică care este de folos celor din jur cu inteligenţa sa, cu mila de săraci şi cu celelalte fapte bune.
(Despre contraceptive – Mărturii ale unor mame care au făcut avort, Biserica „Sf. Spiridon” – Spital, Piatra – Neamț, p. 25)

Aveau o mare dorinţă: aveau un singur copil şi mai voiau unul
 

Prin anul 1996 a venit să se închine la noi la mănăstire o familie de ruşi foarte credincioşi, de viţă nobilă, care locuiau în Belgia (făceau deci parte din diaspora rusă). I-am dus să viziteze mănăstirea, pe urmă am urcat cu dânşii la Părintele Cleopa, să ia binecuvântare, şi apoi seara am mers la Părintele Ioanichie. Cu Părintele Ioanichie au discutat direct în franceză. Aveau o mare dorinţă: aveau un singur copil şi mai voiau unul. Se vede că de mult doreau aceasta.
Părintele, după ce a stat de vorbă cu ei, le-a citit rugăciuni şi i-a binecuvântat. În paranteză fíe spus, puţini părinţi am văzut care să iubească copiii şi mamele care nasc prunci precum îi iubea Părintele Ioanichie, căci şi el provenea dintr-o familie cu mulţi copii şi îndemna familiile să aibă mulţi copii (şi dacă va fi posibil, unul să-l dea la mănăstire).
După vreo zece luni, am primit o scrisoare de la cei doi, în care îmi spuneau că acum li s-a născut şi cel de-al doilea copil, rodul rugăciunilor Părintelui Ioanichie. Am mers într-un suflet la părintele cu scrisoarea, iar sfinţia sa, cu un zâmbet larg, plin de bucurie, mi-a spus: „Slavă lui Dumnezeu! Mai am vreo 50 de astfel de copii”, desigur referindu-se la cei dobândiţi de credincioşi ca rod al rugăciunilor sale.
(Mi-e dor de Cer, Viata părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 459)

În locurile Apamiei, în a doua eparhie a Sirei, exista un sat care se chema Gonagon.
Cândva, la distanţă de o milă de sat, câţiva copii păşteau animalele lor. Pe când se jucau, au hotărât împreună să săvârşească Sfânta Liturghie, aşa cum vedeau la preot în biserică. Au ales deci un „preot şi alţi doi „diaconi". După aceea s-au apropiat de o stâncă unde ca pe un jertfelnic au aşezat pâini şi un vas de lut cu vin.
„Preotul" s-a aşezat în mijloc şi cei doi „diaconi" de-a dreapta şi de-a stânga lui. A început deci să spună rugăciunea anaforei, în timp ce „diaconii făceau vânt cu pălăriile lor în loc de ripide. Micul „preot ştia rugăciunea anaforei, pentru că obişnuia la sfintele slujbe să stea - ca toţi copiii - în faţa sfintei mese, şi aşa să audă şi să înveţe rugăciunile.
După ce s-au făcut toate după rânduiala bisericească, pe când se pregăteau să taie pâinile, s-a întâmplat ceva cutremurător. A căzut foc din cer şi a făcut scrum toate câte erau oferite şi stânca. Nu a rămas nici cea mai mică urmă!
Copiii, de frică, au căzut jos şi au rămas acolo pe jumătate morţi, fără să poată să articuleze un cuvânt. Părinţii s-au îngrijorat din cauza întârzierii lor. Căutând, i-au găsit în această stare şi i-au dus în sat. Întrebau insistent să afle care este cauza stării lor, dar nu primeau răspuns.
Mai târziu, după ce copiii şi-au revenit au povestit toate câte au făcut şi au păţit. Curând episcopul a aflat de această minunată întâmplare, care s-a dus cu toți preoţii la locul minunii şi a văzut semnele focului ceresc. Atunci, deci, a pus copiii într-o mănăstire şi pe locul focului a zidit biserică şi în jurul acesteia o frumoasă mănăstire.
(Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenița, p. 12)

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.
De două ori a cercetat Sfântul Munte un pustnic caucazian, Părintele Stratonic. De neam era din gubernia Harkovului; în lume fusese negustor, avea prăvălia sa; avea și copii. Și i s-a aprins sufletul de marele foc al pocăinței, și părăsindu-și familia și avuțiile s-a dus în Caucaz.
Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.
Statura lui era puțin peste cea mijlocie; avea fața plăcută, părul închis la culoare; toți îl îndăgeau. Nevoitorii Caucazului îl aveau la cinste, iar aceasta după vrednicie; purta nevoințe grele; răbda zăduful și frigul; iarna umbla desculț, răbdând pentru dragostea lui Dumnezeu, și niciodată nu era în gura lui cârtire împotriva lui Dumnezeu, ci sufletu-i se dăduse voii lui Dumnezeu și cu bucurie purta toate suferințele. El propovăduia o pocăință înflăcărată și pe mulți i-a adus dintr-o grea negrijanie la o nevoință plină de osârdie. În cuvintele sale limpede se simțea harul lui Dumnezeu, iar acesta renăștea mințile oamenilor și-i smulgea de la pământ.
Odată nevoitorii Caucazului l-au dus la un îndrăcit, și când Părintele Stratonic l-a văzut, de multă dragoste a plâns și a zis: "O, nefericită făptură a lui Dumnezeu, cum este ea chinuită de draci", și a făcut asupră-i semnul crucii, cu cuvintele: "Tămăduiască-te Domnul Iisus Hristos", și bolnavul dintr-o dată s-a înzdrăvenit. Așa putere avea credința și rugăciunea acestui bărbat.
O, minunate iubitor al plânsului, iubitul nostru Părinte Stratonic, unde locuiești acum? Vino la noi, și-ți vom zidi o chilie într-un munte înalt, și vom căuta asupra sfintei tale vieți, și în măsura puterilor urma-vom marii tale nevoințe. Vremea lacrămilor tale, Părinte, a trecut. Acum tu în ceruri auzi cântările heruvimice și vez slava Domnului, pre carea a iubit sufletul tău pre pământ, și tinzând către Dânsul s-a dat plânsului pocăinței. Domnul au iubit pre om, și au dat lui plânsul, ca sufletul să se spele în acea apă și să se curățească, spre a vedea pre Domnul în duhul iubirii și în frica cucerniciei.
Mai spunea Părintele Stratonic că vine vremea când monahii se vor mântui în vestminte mirenești.
(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.506)

Un tânăr evlavios din Atena, dintr-o familie bogată, şi-a pierdut mama din pricina unei boli grele şi după putină vreme, pe neaşteptate, a murit şi tatăl lui.
Moartea părinţilor lui l-a zguduit atât de mult încât i s-a făcut pricină să filozofeze la deşertăciunea acestei lumi. Şi-a împărţit aşadar toată averea la săraci, a lăsat angajaţilor săi marele său magazin şi a venit în Sfântul Munte.
Trecând pe la noul Schit, l-a cunoscut pe părintele neofit, care locuia la Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a fost găzduit şi s-a mărturisit. Părintele Neofit i-a povestit multe fapte minunate despre asceţi.
Iar când a auzit despre pustnicii ce locuiesc în vârful Athonului, atunci inima lui s-a aprins de dumnezeiasca dragoste. Atunci a cerut binecuvântare de la părintele Neofit să rămână în obştea lui, să-l tundă monah, după care să-i dea binecuvântare să pustnicească sus, pe Athon.
Părintele Neofit văzându-l foarte smerit şi evlavios l-a primit, dar l-a ţinut în hainele mireneşti şi l-a pregătit duhovniceşte, în ascuns, cinci ani, fără ca ceilalţi să ştie scopul cel sfânt al tânărului, care evita chiar şi întâlnirile cu părinţii schitului.
După ce l-a format duhovniceşte cinci ani, stareţul Neofit l-a făcut monah, numindu-l Serafim şi i-a dat binecuvântarea să pustiiască sus, pe Athon, fără să vadă om.
După trei ani, precum mi-a povestit părintele Dionisie, din obştea părintelui Neofit, a venit să mărturisească stareţului ispitele ce le-a avut la început.
Spunea că diavolii îl ameninţau mereu, într-o noapte i-au aruncat tabla cea veche pe care o pusese în fata peşterii, ca să împiedice puţin vântul cel puternic şi ploaia. Părintele Serafim nu numai că nu s-a tulburat, ci zâmbind a spus diavolilor:
- Dumnezeu să vă ierte! Bine aţi făcut, căci îmi urâţisem peştera cu tablă pe care am pus-o.
Părintele Serafim a mai apărut şi altă dată, după cinci ani, iar părintele Neofit i-a dat o cutiuţă cu Sfintele Taine. A plecat iarăşi pe vârful Athonului şi nu s-a mai arătat niciodată.
Părintele Serafim devenise înger, serafim. Şi cum să nu zboare, când pe toate le-a aruncat pentru Hristos.
Să avem binecuvântarea lui. Amin
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Grădina Maici Domnului, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004)

Biserici care nu se pot demola
 

Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj și a pornit spre biserică, s-a stricat mașina, dar cel mai senzațional lucru a fost că el însuși și-a găsit pe neașteptate moartea.

În punctul cel mai central al Sofiei, jos, băgată în pământ, există o bisericuță frumoasă și străveche, a Sfintei Petka, adică a sfintei Paraschiva.[...] Nu a cunoscutei mucenițe fecioare, ci a unei cuvioase, care este mult cinstită acolo, și ale cărei sfinte moaște se află azi în România.
De această biserică se leagă evenimente impresionante și grozave, care i-au făcut pe Ťputerniciiť lumii să-și supună voința unei alte vreri și puteri de neînvins.
Pe la 1963 au hotărât oficialitățile orașului să lărgească strada centrală. Aceasta însemna că monumentul creștin trebuia să fie demolat. În felul acesta urmau să se descotorosească și de o construcție nedorită. Șantierul de demolare s-a pregătit îndată: rolul principal l-ar fi jucat atunci un buldozer. În căteva minute l-ar fi prefăcut în ruine. Așa socoteau ei lucrurile. Le-au ieșit însă pe dos. S-a cântat alt cântec și nu acela pe care îl doreau. Când porneau buldozerul și-l îndreptau înspre biserică, acesta se defecta într-una. Îl reparau, dar iar se strica ceva. Și era imposibil să se apropie de biserică. Și ca și cum nu le-ar fi ajuns aceasta, îndată ce se întoarce acasă muncitorul care cu ciudă se încăpățânase asupra demolării, îl găsește mort pe unul din membrii familiei sale.
Între timp, șeful acestei lucrări a fost informat că muncitorii nu au reușit să facă mai nimic. A aflat și amănunte asupra acestui fapt. I s-au părut toate stupide și înfuriat a spus: „Nu sunteți în stare de nimic. Numai de povești sunteți buni. Mâine am să mă duc să o demolez eu însumi!”.
Dar nefericitul a rămas numai cu aceste vorbe goale. Imediat ce s-a urcat furios pe utilaj și a pornit spre biserică, s-a stricat mașina, dar cel mai senzațional lucru a fost că el însuși și-a găsit pe neașteptate moartea. Înțelegeți ce durere, dar și ce spaimă a urmat! Nu le-a mai rămas nimic altceva decât să anuleze ordinul de demolare. Și ca să înfrumusețeze locul, făcură în acel loc ceva în genul unor magazine la subsol și o piață în jurul bisericii [...].
Astfel s-a făcut cunoscut în toată Sofia, că Sfânta Petka sau, mai degrabă, Acel Căruia i se închina ea, are o putere nemăsurată pe care, dacă ar purcede a o arăta vreodată, toți ar fi cuprinși de spaimă.
(Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credintei, Editura Bunavestire, pp.138-140)

Era vară, pe vremea când porumbul avea cam un stat de om înălţime. Cred că aveam vreo 7 ani pe atunci şi eram acasă cu mama toţi cei 6 copii. Doar tata lipsea, fiind dus la serviciu. Deodată, lumina care venea de afară începu să pălească uşor şi, încetul cu încetul, parcă stătea să cadă noaptea deşi era în miezul zilei. Fulgerele, apoi tunetele care se îngrămădeau deasupra satului mă făceau să tremur. Vântul puternic turbase şi împroşca geamurile cu pietricele, crenguţe rupte din pomi, bucăţi de draniţă smulse de pe bătrâna casă a vecinului...
Mama a venit de afară foarte speriată şi, intrând în camera mare unde o aşteptam, ne-a spus cu spaimă în priviri:
- Îndreptați-vă înspre icoană, copii, şi haideţi să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne doboare păpuşoii, altfel n-o să mai avem ce mânca.
După cea aprins o lumânare într-un mic sfeşnic, păstrată special de la Sfintele Paşti, plângând, a început să bată mătănii. Alexandrina, Mărioara, Gelu, Silvia, Olguţa şi eu făceam mătănii şi plângeam înfricoşaţi odată cu mama.
- Doamne, nu ne pedepsi!
O fi trecut vreo oră, poate mai mult, şi furtuna îşi mai slăbi din putere, după care încetă iar afară începu să se lumineze.
După ce ne-a spus să ne odihnim, mama a ieşit în prag, apoi, cu un glas în care se desluşea uimire şi bucurie, ne-a strigat:
- Copii, haideţi afară!
Cu mâna întinsă, ne-a arătat grădinile vecinilor cu păpuşoii rupţi şi culcaţi la pământ, până în hat cu noi. Grădina noastră, întreagă!, ca şi cum furtuna s-ar fi oprit în gard. Porumbii, spălaţi şi întineriţi, erau mai frumoşi şi mai plini de viaţă şi nici un pom din livadă nu a avut de suferit.
- Vedeţi, ne-a spus mama, acestea sunt rugăciunile şi mătăniile voastre şi lumânarea de la Înviere.
Şi-a îndreptat privirile către cer şi a început să plângă... Mai întâi potolit, apoi din ce în ce mai tare, până ce cămaşa de pe dânsa sălta, de parcă ar fi fost suflată de vântul răzleţit din furtună...
(Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2010, p. 36)

În secolul trecut, în Asia Mică, a trăit un preot sfânt, părintele loan. Era căsătorit, avea copii şi era din Ghelverul Capadociei. În zilele de rând muncea pe câmp, în timp ce duminicile şi sărbătorile slujea în biserică.
La Sfânta Liturghie aproape întotdeauna izbucnea în lacrimi şi bocete. În timpul sfinţirii Sfintelor Daruri, plânsetele lui erau auzite de toată lumea. Cântăreţii cântau „Pe Tine Te lăudăm" cât de rar puteau însă el întârzia chiar şi 15 minute, poate şi mai mult. Astfel şi ei repetau cântecul de 5 - 6 ori.
Odată au spus epitropilor problema lor iar aceştia, la rândul lor, au spus-o părintelui.
- Părinte Ioane, deseori întârzii în timpul Sfinţirii Darurilor. Cântăreţii şi poporul aşteaptă afară mult timp. Nu poţi să spui rugăciunea mai repede, ca să nu se facă zarvă?
- Cum o să se facă asta?
- Este uşor. Atunci când eşti în genunchi, să te ridici să sfinţeşti Cinstitele Daruri, să spui rugăciunea şi să termini.
- Rugăciunea o ştiu, dar nu pot.
- De ce nu poţi, părinte? Iertaţi-ne, dar nu este greu.
- Aceasta nu depinde de mine, a răspuns părintele loan. Când încep să citesc rugăciunea, Sfânta Masă este înconjurată de un foc dumnezeiesc care ajunge la înălţimea de 2 - 3 metri. Aşa că nu pot să mă apropii şi să tai Sfintele Daruri. Mă cuprinde frica şi groaza. Nu ştiu ce să fac. Cad atunci la pământ, plâng şi implor pe Domnul să înlăture focul, ca să continui. După aceea ridic ochii. Dacă flăcările au dispărut, mă ridic şi continui, dacă nu, atunci continui implorarea cu lacrimi şi bocete până se stinge focul. Câteodată flăcările se dau în dreapta şi în stânga şi atunci pot să continui.
Ascultând creştinii acestea nu l-au mai deranjat niciodată. Era şi foarte evlavios şi deosebit de atent când slujea. De aceea în parohia lui veneau la biserică mulţi credincioşi din alte sate, care mergeau pe jos ore întregi ca să ajungă. Câteodată veneau la Liturghie o mie de credincioşi, poate şi mai mulţi. Şi toţi aceştia plângeau şi ei. La sfârşitul Liturghiei, podeaua bisericii era aşa udată de lacrimi, încât ziceai că a turnat cineva apă.
(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenița, p. 70)

În anul 1780, Prohor (Sfântul Serafim) s-a îmbolnăvit grav. Trupul i se umflase şi era ţintuit pe un pat tare, nemişcat. Medic nu exista şi de aceea nu se putea face diagnosticarea. Bănuiau însă, din semnele exterioare, că e vorba de ascită. Boala a ţinut trei ani. În total, bolnavul a stat şase luni la pat şi plângea cu lacrimi amare. Niciodată însă n-a scos vreo cârteală din gura lui. Se predase cu trup şi suflet voii lui Dumnezeu şi se ruga continuu.
Din ultimele evoluţii ale bolii au început să se teamă pentru viaţa lui.
- Frate Prohor, a zis egumenul, propun să chemăm un doctor sau să-ţi facem recoltare de sânge.
- Părinte, a răspuns bolnavul, m-am predat în mâinile adevăratului doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi neprihănitei Maicii Sale. Dacă iubirea voastră o îngăduie, daţi-mi mie, sărmanului, leacurile cereşti, adică împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Stareţul losif a împlinit dorinţa lui şi a făcut priveghere toată noaptea. La Sfânta Liturghie, fraţii s-au rugat cu căldură pentru bolnav, care, după ce s-a spovedit, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine în chilia lui. În clipa aceea, înaintea sa a apărut Maica Domnului în lumină neînserată, împreună cu apostolii Petru şi Ioan. Întorcându-şi faţa către loan, i l-a arătat cu degetul pe Prohor şi i-a zis: Acesta este din neamul nostru.
Apoi s-a atins cu mâna dreaptă de capul lui şi îndată tot lichidul care se adunase în corpul său a început să iasă printr-o gaură, care s-a ivit în partea dreaptă. Într-un interval scurt de timp s-a vindecat definitiv. Pe partea dreaptă, acolo pe unde ieşise lichidul, a rămas pentru totdeauna o aluniţă.
(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, Ed. Egumenița, p. 29)

Multe dintre vindecările minunate ale Sfântului Ioan de Kronștandt (1829 - 1903), ale acestui sfânt contemporan, atât de iubit de popor - din nordul Rusiei - s-au făcut cu Sfânta Împărtăşanie. Puterea lui vindecătoare se manifesta în special în timpul împărtăşirii cu nemuritoarele Taine. Cu profunda credinţă pe care o mărturiseau, bolnavii se împărtăşeau cu adevărat „întru vindecarea sufletului şi a trupului".
Preotul Vasile Susţin povesteşte cum, atunci când era încă tânăr, tatăl lui s-a îmbolnăvit grav de cancer la laringe. Profesorul Simanofschi a afirmat că bolnavul mai avea de trăit doar zece zile. Însuşi sfântul povesteşte şi următoarele întâmplări asemănătoare:
Un bolnav suferea de un grav ulcer al stomacului. A suferit timp de nouă zile, fără cea mai mică alinare din partea doctorilor. M-am rugat fierbinte pentru el, zicând: „Doamne, este viaţa noastră! Cât de uşor pot eu să mă gândesc la vindecare, tot aşa de uşor Tu poţi să o dăruieşti. Vindecă, deci, pe robul tău, Vasile, de groaznica lui boală. Apoi l-am împărtăşit, dar şi acela a primit Sfânta împărtăşanie cu credinţă. În după-amiaza aceleiaşi zile s-a făcut bine şi seara s-a ridicat din pat. Împăratul a toate l-a miluit şi îi dăruise sănătate... Sunt uimit de puterea dătătoare de viaţă a nemuritoarelor Taine!
Să chemaţi acasă pe preot cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Să credeţi aşa cum a crezut Iair, că vi se vor împlini dorinţele voastre. În slujirea mea preoţească, am multe exemple de bolnavi care repede s-au făcut bine prin credinţa profundă, pocăinţă şi Sfânta Euharistie.

Minune a sfinţilor Parascheva şi Mina
 

Elisabeta şi Alexandru au ajuns la 82 de ani. Mare parte din această viaţă au petrecut-o împreună, la bine şi la rău. Niciodată nu şi-au scos verigheta de pe deget, ci au purtat-o cu bucurie şi au cinstit-o, ca simbol al dragostei lor. Anul trecut pe vremea aceasta veneau, ca şi în alte dăţi, de la Sibiu spre Iaşi, la Sfânta Parascheva. „La un moment dat, i-am spus bărbatului meu să-mi ia verigheta şi s-o pună la el în buzunarul de pe interior, pe care-l închide cu un ac de siguranţă. N-a vrut. Am coborât în gară la Vinţu, să schimbăm trenul. Acolo m-am dus la baie, m-am spălat pe mâini”, îşi aminteşte bunica Elisabeta. Tot din Sibiu, spre Iaşi, mai plecase o familie. La oamenii aceştia, la Vinţu, venea şi insista un om al străzii, să le vândă ceva. „Nu ştiu ce avea de vândut, dar ei au respins. Când ne-am urcat în tren, mi-am dat seama că nu mai am verigheta. M-am întristat tare. Şi, mi-a venit în minte să întreb oamenii - ce avea de vândut băiatul ăla? O verighetă, mi-au spus. Doamne, aia era verigheta mea! Iar el o vindea cu 10 lei. Soţul îşi avea verigheta pe mână. Le-a arătat-o şi oamenii au recunoscut modelul”, suspină femeia.
Cei doi soţi au ajuns în Iaşi, au stat la rând, s-au închinat sfintei. Încercau să uite incidentul, dar tristeţea sălăşluia încă acolo, într-un colţ de suflet. Aşa s-au întors la Sibiu, cu rugăciuni la Sfânta Parascheva, dar şi la Sfântul Mucenic Mina. „Ne-am odihnit, am făcut şi ordine prin casă. Soţul se tot foia dintr-o cameră în alta, din bucătărie pe hol şi înapoi. La un moment dat, m-a chemat să-mi arate ceva. În mijlocul bucătăriei, unde măturasem înainte şi umblasem atâta, stătea acum verigheta mea”, exclamă cu bucurie Elisabeta. Acum, amândoi s-au întors să mulţumească pentru minunea pe care au trăit-o anul trecut. „Sfântul Mina şi măicuţa Parascheva mi-au adus verigheta înapoi. Am pierdut-o şi au fost atâţia martori la întâmplarea asta. Vă daţi seama ce putere mare o fost? Verigheta mea mi-au adus-o sfinţii ăştia doi, în bucătărie! Vorbim de o verighetă pierdută în altă localitate”, nu încetează să se minuneze tanti Elisabeta.

Stiu de la bunica mea ca Sfanta Parascheva e cunoscuta pentru asemenea minuni cu obiecte pierdute si regasite. In imbulzeala de la hram, si-a pierdut un cercel in multime si nu si-a dat seama pe moment, dar pana a ajuns la racla, si l-a recuperat, gratie unui om care nu a procedat precum acel om al strazii. Nu e chiar o minune, precum cea de sus, dar e o amintire frumoasa, realizata prin mijlocirea sfintei.

DIN MINUNILE CUVIOASEI PARASCHEVA DE LA IAŞI

DE LA PĂRINTELE CLEOPA ADUNATE

„Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale Cuvioasei Paraschiva. Într-un sat din apropierea Iaşiului au apărut omizi care rodeau tot. Atunci preotul satului şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe Cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat. Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. În apropierea grădinii curgea o apă şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile, toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi de căruţe. Când s-au terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nicio omidă pe copac şi nici în grădini. Le izgonise Cuvioasa Paraschiva. După aceea au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru minunea făcută.”

"Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit sa se inchine si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa Ilie:
- Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Sfanta Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.
- Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!
In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Sfanta Parascheva si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe capatai ca mai inainte. Iata cat de mult iubeste Sfanta Parascheva pe cei ce se roaga lui Dumnezeu si sfintilor Lui cu smerenie si credinta!"

http://i365.photobucket.com/albums/o...parascheva.jpg

Fântâna miraculoasă a Sfântului Gherasim
 

Înainte de 1925 se petrecea și un alt lucru nemaipomenit. Lângă fântână există un platan mare, plantat acolo de Sfânt. L-au numit «pendadactil» (cu cinci degete), din cauza celor cinci mari ramuri ale sale. Acesta, când ajungeau în apropierea lui Sfintele Moaște, își apleca ramurile și se închina!! Cei mai bătrâni își amintesc de asta și se înfioară când își aduc aminte. Ne vom opri iar în Kefallonia, în locul unde a dus viața de schimnic marele cuvios al secolului al XVII-lea, Gherasim, acolo unde astăzi se află mănăstirea ce-i poartă numele. În această regiune, spune tradiția că au fost săpate patruzeci de fântâni. Una dintre acestea, de lângă mănăstire, prezintă caracterisitici demne de luat în seamă.
Când se sărbătorește cuviosul și se scoate în procesiune racla cu sfintele moaște, fântâna aceasta, într-un mod impresionant participă la sărbătoare. Vom fi mai expliciți.
La cele două mari hramuri, pe 16 august, când se sărbătorește adormirea lui (a adormit pe 15 august, dar din cauza sărbătorii Maicii Domnului, a fost mutată sărbătoarea cu o zi) și la 20 octombrie, când se serbează scoaterea Sfintelor lui Moaște, este obișnuit deja ca să se facă procesiune cu racla si sfintele sale Moaște. Când procesiunea ajunge la fântână, lumea se oprește și se înalță rugăciuni. În clipa aceea are loc ceva uimitor. Apa de la fântână urcă până la gura fântânii, încât zici că ar vrea să vadă și să se închine moaștelor preacuviosului. Iar creștinii, fie cu un vas, fie cu mâinile lor, iau apă ca să bea și să fie binecuvântați.
De îndată ce trece ziua acestei sărbători, mai precis imediat după ora 12 noaptea, nivelul apei se reduce și revine la punctul la care se afla mai înainte.
Acest miracol, în ultimii ani, Dumnezeu știe pentru ce păcate, nu se mai petrece. Se pare că creștinii de altă dată erau mai vrednici de arătări ale semnelor dumnezeiești.
Înainte de 1925 se petrecea și un alt lucru nemaipomenit. Lângă fântână există un platan mare, plantat acolo de Sfânt. L-au numit «pendadactil» (cu cinci degete), din cauza celor cinci mari ramuri ale sale. Acesta, când ajungeau în apropierea lui Sfintele Moaște, își apleca ramurile și se închina!! Cei mai bătrâni își amintesc de asta și se înfioară când își aduc aminte.
Fântâna Sfântului Gherasim ne amintește și de alte evenimente asemănătoare. Nu este lucru neobișnuit ca ape care se leagă de un eveniment sau chip sfânt, să aibă grijă să prticipe la comemorarea festivă a acelui eveniment sau persoană sfântă.
Este cunoscut că o minune exact la fel se petrece cu Maica Domnului din Egio – când se serbează hramul ei. Apele fântânii se ridică din adânc și sărbătoresc și ele.
Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credintei, Editura Bunavestire

Sursa:http://journeytoorthodoxy.com


Nu îmi este ușor să scriu povestea convertirii mele. În primul rând pentru că privesc astfel de povestiri cu suspiciune. În lumea occidentală protestantă și romano-catolică, a devenit un joc al rivalității, un exercițiu în care fiecare încearcă să spună cea mai bună poveste, cine are trecutul cel mai întunecat. Cei aflați în căutare de detalii lascive și dezgustătoare despre droguri, sex și rock, ar putea la fel de bine să nu mai citească acest articol. În al doilea rând, pentru că astfel de povești îl fac pe autor să fie depășit, să se înece fie în compasiune pentru propria persoană fie în infatuare. Iar eu nu îmi doresc niciuna din cele două.
Eu vreau să săvârșesc Adevărata dreptate. Adevărul nu este pur și simplu un concept abstract, este o Persoană, care ne iubește profund, nesfârșit și necondiționat. Față de această Iubire mă întorc cu mulțumire și cutremur, într-un efort de a povesti întocmai, în măsura în care voi reuși, povestea modului în care am cunoscut Adevărul și cum El m-a eliberat.
Am spus adesea că un memoriu adevărat nu poate fi scris cu onestitate până când părinții noștri nu au încetat din viață iar motivul este că ne formulăm poveștile în termeni pe care ei sau cei dragi i-ar aproba și adesea încă mai căutăm sprijinul lor, chiar mai mult decât este necesar. Dacă părinții mei, în special mama, ar fi citit vreodată această poveste, sunt sigură că ar fi protestat și ar fi încercat să mă corecteze în mai multe privințe. Însă povestea nu aparține mamei, și nu ea este cea care trebuie să o povestească, deși s-a convertit la ortodoxie împreună cu mine. Povestea ei este a ei, iar dacă va citi asta vreodată răspunsul meu plin de dragoste va fi:
Și propria ta poveste merită să fie spusă și sper ca într-o zi să o faci.
Numele meu este Columbina și am fost fiica unui polițist CIA, agnostic în zilele bune și ateu în cele rele. Era specialist în serviciile secrete sovietice, limbă și cultură. A fost un rusofil din toate punctele de vedere și a studiat rusa la Școala Militară de Limbi străine din Monterey, California. Să fie o coincidență, că studiat acolo sub îndrumarea lui Gleb Podmoshansky, ce a devenit ulterior părintele Herman, împreună nevoitor cu părintele Serafim Rose? Nu cred. A avut și alți profesori pe care i-a considerat a fi mai memorabili. Însă ceea ce este sigur, e că au fost acolo în același timp și au împărțit același spațiu fizic. Tot acolo a cunoscut-o și pe mama mea.
Părinții mei s-au întâlnit, s-au căsătorit, și după ce au avut un fiu, m-am născut peste câțiva ani și eu. Mama era un credincios renăscut creștin care ne-a învățat pe rând, pe noi copiii, poruncile bisericilor luterane și calvine așa cum a considerat de cuviință. Credeam în aceste precepte pentru că așa mi se cerea și eram un copil ascultător, deși m-am răzvrătit îndată ce am devenit adult.
Din cauza slujbei tatălui meu, am călătorit pe tot parcursul copilăriei mele și am părăsit Statele Unite la vârsta de doar șase săptămâni. Eram un nou născut trimis în lume cu un pașaport diplomatic iar acum realizez că acesta a fost terenul de antrenament. Nu m-am mai întors în SUA până nu am devenit adult și tot atunci când aveam să sufăr o criză de identitate care avea să țină o viață. Am devenit atunci, un copil ce își însoțea părinții într-o altă cultură, ceea ce a lăsat o amprentă asupra mea ce nu a mai putut fi ștearsă. De atunci, nu am mai putut niciodată să aparțin cu adevărat nicăieri, niciunei țări, nici măcar mie însămi. Când m-am întors în SUA, am văzut că mă întorsesem într-o țară care refuză să mă considere fiica sa, doar pentru că devenisem prea europeană, prea africană, prea orientală, prea globală pentru a fi americană.
Cât am fost mică am locuit în România, mai exact în București. Doica mea se numea Gica și, bineînțeles, era ortodoxă. Mai mult decât atât, era credincioasă cu adevărat, și, indiferent ce îi spunea Securitatea, ea avea curajul să le-o întoarcă înapoi împreună cu mii de adjective, stimulate de sângele martirilor din țara sa. Știa care erau preoții de fațadă și care aveau chemare. Știa unde să meargă la biserică și să primească adevărata Împărtășanie și când Securitatea stătea afară făcând liste cu nume, se asigura că l-au notat și pe al ei cum trebuie. Câteodată mă lua și pe mine cu ea la biserică și una din amintirile mele cele mai timpurii este cu un preot înalt îmbrăcat în negru, care și-a pus mâna deasupra creștetului meu și mi-o amintesc pe ea sărutând Sfânta Cruce.
Mama, luterană la acea vreme, a vrut și ea să meargă odată la biserica ortodoxă pentru slujba de Paști, însă e povestea ei și o las pe ea să o spună.
În anii copilăriei, m-am mutat din România în vestul Africii (Liberia), Iran, apoi am mers la liceu în Germania. În Africa am fost un copil fericit, liber să alerge și să descopere felurite animale. Majoritatea erau periculoase și/ sau otrăvitoare. Am luat contact, foarte puțin cu animismul, sau vodoo cum i se mai spune și cu vracii. Fiind mică, îmi amintesc că adormeam auzind sunetul tobelor vodoo care se auzeau de-a lungul râului Sf. Pavel, care curgea prin grădină. În Liberia, am aflat despre Dumnezeu și diavol, fiind deja destul de mare pentru a înțelege diferența. Conștientizam prezența răului și prezența Binelui.
Cea mai dragă persoană a mea de acolo, a fost un domn care lucra pentru tata drept prinzător de șerpi, pe nume John și care era creștin. Cam toți șerpii din Liberia sunt otrăvitori, iar sarcina lui John era de a prinde și a omorî șerpii din jurul casei noastre. Mi-am petrecut multe ore în compania sa, învățând multe lucruri despre Dumnezeu și de asemenea, multe lucruri tainice despre diavol, și cum acesta încearcă neîncetat să îi păcălească pe oameni. Ioan era un om foarte înțelept și era foarte cugetat atunci când venea vorba despre disputele religioase. Povestea mea favorită despre el este aceasta:

<< continuare >>
 

Adesea eram necăjită de ceilalți care se luau de mine pentru că eram cea mai mică din orice grup. Fratele meu era cel mai rău dintre toți. Într-o zi, John m-a găsit plângând în curtea din spatele casei, stând prea aproape de malul râului. Ni se interzisese să ne apropiem pentru că malurile erau foarte alunecoase și abrupte. Râul Sf. Pavel este cunoscut pentru baracude, dar și mai important, pentru crocodili mai mari decât veți vedea vreodată la orice grădină zoo. John mi-a șters lacrimile și i-am spus că sunt necăjită de ceilalți. I-a fost milă de mine și mi-a spus următoarea poveste:
Uită-te acolo. Vezi copacul acela încovoiat? Ei bine, odată, demult, erau mulți copaci aici. Da, da, chiar aici! Și toți aceia erau drepți și foarte înalți. Și atunci a venit un patron care le-a poruncit muncitorilor: „tăiați toți copacii înalți, lungi și drepți, ca să folosim lemnul lor pentru a înălța case și pentru a ne construi satul”. Și muncitorii au tăiat toți copacii cei drepți. Acum, numai cel încovoiat a mai supraviețuit. Și este copacul preferat al lui Dumnezeu!
În Iran, am devenit mai mult adepta camuflajului, am fost un fel de cameleon pentru a putea supraviețui într-o lume globalizată. Am locuit pe un munte foarte înalt, într-o zonă izolată a țării. Mă aflam deasupra unui oraș numit Beshshahr și nu departe de malurile Mării Caspice. Aici am început să conștientizez că nu toată lumea trăia precum noi și că nu toți aveau avantajele și privilegiile noastre. Am cunoscut fundamentele Islamului, am descoperit că femeile erau venerate dar și temute în această religie interesantă și neobișnuită. Am aflat de asemenea că nu toată lumea din Orientul Mijlociu era musulmană și ușor am cunoscut iudaismul.
Când m-am mutat în Germania, a trebuit (pentru a-mi putea face prieteni) să învăț germana așa că am făcut-o. De asemenea nu puteai evita realitatea puternică și odioasă a Holocaustului. Efectele sale erau peste tot și pătrundeau în orice lucru. Asta mi-a mărit fascinația față de iudaism și am devenit o persoană mai bogată pentru că am învățat acolo atât de multe. Timpul petrecut în Germania și moștenirea rușinii și a istoriei amare, m-a făcut un om mai bun, chiar și la acea vârstă fragedă. Însă Germania mi-a făcut de asemenea cunoștință cu măreția artei și cu nașterea artistului din mine.
În scoală, am învățat să creez, și acesta era singurul lucru care mă pasiona, deși nu îmi amintesc ca părinții mei să mă fi susținut în această privință. Am învățat să pictez și astăzi mă bucur mai mult de arta pe care o realizez decât am făcut-o vreodată. Pânzele mele sunt impregnate cu ceva pe care nici măcar eu nu îl pot defini. Au ceva ce adesea nu intenționez și nici nu pot explica. Însă vor trece mulți ani, până să vin spre ortodoxie și astfel să cunosc Persoana care m-a binecuvântat, prin mâinile unui preot ortodox român necunoscut, cu mulți ani înainte.
Fiind tânără, proaspăt eliberată de lanțurile care mă legau de părinții mei și dorind să găsesc o metodă a puterii personale și să îmi controlez viața am îmbrățișat neo-păgânismul și am petrecut mulți ani studiind Cabala. Am devenit ocultist și am predat metodele și practicile magiei înalte altora, care sunt deplin înrădăcinate într-o formă neoficială de Cabala. Nu trebuie să fie confundată cu practica și religia legitimă iudaică. Iudaismul are în componența sa o mare parte mistică și lucruri admirabile și, precum creștinismul, are în cadrul său mulți oameni induși în eroare.
Mai întâi am fost inițiată ca Wiccan, dar mai târziu m-am plictisit și m-am mutat în rândurile mai înalte ale inițiaților, în Cabala. Dacă sunteți în căutare de povești senzaționale, sinistre ale întâlnirilor cu diavolul citiți povestea greșită. Nu am niciuna de povestit, deși aș putea vorbi în detaliu despre magia înaltă și aș putea explica acele experiențe. Însă în cele din urmă asta nu ar avea prea mare însemnătate, și la urma urmei, astfel de experiențe nu sunt de loc atât de interesante când sunt comparate cu lumina ortodoxiei.
Nu definesc trecutul meu drept neo-păgân sau wiccan, deși am început în acest sens. Am fost, în adevăratul sens al cuvântului, un membru ocultist de rang înalt, un membru al templului Set (Ordo Templis Orientis) și inițiată în Zorii de Aur. Am preparat de asemenea tămâie, ceea ce mi-a fost de folos pentru anii următori în ortodoxie, când am studiat sub îndrumarea unui parfumier copt și am început să prepar tămâie pentru biserici.
Nu îi voi plictisi pe cititori cu detalii lumești privind căsătoriile mele, viața ca mamă singură sau aventurile mele de la întâlniri. Toate acestea pot fi povestite de scriitori mult mai buni, cu povești mai interesante decât ale mele. Voi spune doar că timp de mai mulți ani am practicat ocultismul și meseria de medium. Am petrecut mulți ani din viață printre morți (pe care îi socotesc printre cei vii, întrucât ochiul meu spiritual nu distingea diferența) și gândindu-mă că îmi pot controla viața în general. Oricine m-a cunoscut atunci, va putea să vă spună că viața mea ieșise de sub control și că eram atât de orbită de cel viclean.
Ceea ce contează este că, după această serie extraordinară de evenimente, călătoriile mele, experimentele, expedițiile în domeniul lumii religioase și al ocultismului, am ajuns la capătul final al unei călătorii profunde. Atunci, nu realizam cât de profund a fost totul. Nici nu vedeam aceste lucruri a fi interesante sau neobișnuite. Adevărul este acesta: Ortodoxia este singura concluzie logică la care poate ajunge un ocultist. Este hanul de la capătul lumii. Este ultima casă singuratică de pe deal.
Dincolo de ortodoxie nu mai este decât un singur lucru: inima iubitoare a Celui Care este dincolo de orice ființă.
Nu cred că alții vor considera călătoria mea a fi interesantă, și dacă citiți asta, o iau ca pe un compliment, nu în ceea ce privește talentul meu literar nici experiențele avute. O iau ca pe un compliment adus Domnului, prin care recunoașteți cât de profundă este iubirea Sa pentru ființa umană, dacă s-a îngrijit de o copilă, mică și nesemnificativă și a călăuzit-o atât de precis, către inima Sa. Mă smeresc înaintea iubirii și harului Său. Deși eu, precum mulți alții, încă mă nevoiesc cu greutățile lumii acestea și cu toate lanțurile care mă leagă de ea, știu că sunt complet liberă. Și îmbrățișez pe deplin copacul încovoiat care sunt eu, creat de Dumnezeu, cu calitățile unice necesare pentru a supraviețui unei lumi dificile și complexe. Și nu au fost puține lacrimile pe care le-am vărsat până am ajuns la acest punct de cotitură al călătoriei mele. Chiar și astăzi, viața mea este plină de încercări dureroase. Dar acum, copacul încovoiat înflorește, și știe pentru Cine o face.

Domnul Panaghiotis Dascalakis din Zaharos-*Ileias (Grecia) ne scrie următoarele:
"Pe data de 26 martie 1965 m-am îmbolnăvit grav şi medicul m-a trimis la spitalul Pirgos. Acolo m-au consultat medicii, mi-au făcut radiografii şi patru serii de injecţii. Cu toate acestea, eu continuam să am dureri îngrozitoare şi să mă simt rău. Mai mult, am început să paralizez de la mijloc în jos. Până la urmă am paralizat de tot.
Când au văzut asta, doctorii, îngrijoraţi, au chemat un medic ortoped din Patra, care mi-a dat imediat trimitere la Spitalul Asklipieion din Atena. M-au luat cu o ambulanţă şi m-au dus acolo. Mă însoţea şi tatăl meu. Acolo mi-au făcut iarăşi o sumedenie de analize, fără să poată să-mi stabilească un diagnostic concret. Eu aveam dureri din ce în ce mai mari în fiecare zi. A trebuit chiar să mă izoleze într-o cameră singur, atât de tare mă tânguiam de durere. În cele din urmă m-au dus la chirurgie şi mi-au făcut nişte injecţii cu novocaină şi mai mult de 120 de radiografii. Rezultat, zero. Durerile la fel de mari şi de insuportabile.
Într-o zi, o soră medicală mi-a spus să iau cartea despre minunile Sfântului Nectarie şi să o citesc. Aşa am şi făcut. Era cartea lui D. Papagopolos, «Nimic nu este incurabil pentru Sfântul Nectarie».
A doua zi de dimineaţă au venit doctorii la mine şi mi-au spus că o să-mi facă o nouă analiză; eu eram în dureri groaznice, la limita răbdării. M-au pus într-o poziţie ciudată, cu capul în jos şi mi-au atârnat de fiecare picior câte 14kilograme de greutate. Apoi mi-au făcut şi două injecţii cu novalzină, la fiecare două ore, pentru calmarea durerilor.
Peste câteva momente i-au strigat pe asistenţi ca să mă pregătească pentru intervenţie chirurgicală. În acea clipă asistenta care-mi spusese de carte îmi şopteşte: « Roagă-te la Sfântul Nectarie şi o să te faci bine!». Şi cu adevărat, am zis, atunci din tot sufletul meu: «Sfinte Nectarie al meu, luminează-i pe doctori ca să găsească bine locul unde trebuie să fiu operat şi să mă vindece, sau de nu, fă în aşa fel să nu găsească nimic şi fă-mă Sfinţia Ta bine»!. Aşa s-a şi întâmplat.
M-au luat la chirurgie şi m-au ţinut şapte ore pe masa de operaţie. Mi-au făcut mielografie, mi-au introdus în coloana vertebrală un lichid şi apoi 17puncţii. La sfârşit, mi-au spus să-mi chem trei dintre rudele principale ca să le spună ceva.
M-au luat cu targa şi m-au dus în cameră paralizat. Ai mei au venit şi le-au spus că trebuie să dea semnătură de aprobare pentru a mi se tăia piciorul stâng. Altfel voi rămâne complet paralizat. Era în 21iunie. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, numai ce văd că apare în faţa uşii Sfântul Nectarie (slăvit să fie numele lui în veci). Eu, din cauza durerilor insuportabile şi a oboselii mă uitam la el un pic nervos, parcă dispreţuitor, nu l-am recunoscut deodată. Mă strigă: «Dascalaki...! De ce te uiţi aşa la mine, ţi se pare ciudat că te strig pe nume»? S-a apropiat de patul meu, mi-a atins piciorul care voiau să mi-l taie şi mi-a spus: «O să te fac bine şi o să mergi din nou. M-ai auzit? Eu acum plec».
Plecă surâzând şi se duse la asistenta şefă (cea care îmi dăduse cartea) şi îi spuse: «Papadopol, să iei ulei de la candela Sfântului Nectarie şi să îl ungi pe Dascalaki pe picioare, pentru că va merge din nou.! ».
Aceea se duse şi luă într-adevăr ulei de la candela sfântului, vine la mine în cameră şi mă priveşte cu o privire pierdută, năucită şi îmi spune: «Dumneata eşti sau văd iarăşi vreo fantomă ... ?». Îi răspund: «Eu sunt, a fost Sfântul Nectarie la mine şi m-a făcut sănătos... !». Aceea, când a auzit ce i-am spus, a căzut jos leşinată. Au alergat ceilalţi să o ajute şi i-au chemat apoi pe toţi doctorii. Când s-au adunat cu toţii le-am spus: «Eu nu mai cred deja în îngrijirea medicală, ci cred în puterea dumnezeiască. Voi merge desculţ până la Mănăstirea Sfântului Nectarie, cel care m-a vindecat, ca să mă închin şi să-i mulţumesc»! Unul dintre medici îmi spuse: «Nu te duce chiar acum, o să ai iar probleme, o să te doară picioarele...!». I-am răspuns: «Acela care m-a ajutat să mă ridic din pat şi care mi-a oprit durerile îngrozitoare pe care le aveam, acela mă va ajuta şi să ajung până la dânsul...!».
Mi-au spus să nu mă grăbesc, cel puţin. Să-l aştept şi pe directorul spitalului, care urma să vină la ora opt dimineaţa, ca să vadă şi dânsul minunea care s-a întâmplat. Şi într-adevăr, peste două ore a sosit şi directorul spitalului, m-a consultat şi mi-a spus: «Oriunde ai fi mers, la orice spital din ţară sau din străinătate, nu te-ai fi făcut bine. Doar Sfântul Nectarie şi Dumnezeu te-au vindecat. Şi vom consemna acest caz în analele spitalului». Aşa a şi făcut.
A doua zi au chemat şi ziarişti de la mai multe ziare centrale pentru a scrie un articol despre minunea care se întâmplase cu mine. M-au luat asistentele şi m-au plimbat prin tot spitalul, ca să mă vadă toţi pacienţii şi să creadă şi ei.
Din clipa în care Sfântul Nectarie m-a atins sunt perfect sănătos. Am ieşit apoi din spital şi m-am dus desculţ, aşa cum promisesem, până în Eghina şi m-am închinat la sfintele sale moaşte.
Doctorii mi-au confirmat din nou mai apoi că potrivit analizelor, am avut o formă gravă de poliomielită, incurabilă din punct de vedere medical, oriunde m-aş fi dus în lume.
De atunci, nu încetez să dau slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie zi şi noapte.
(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 144-147)

Într-o duminică a anului 1905, egumenul mănăstirii Clarvăzătorul din insula Simis, Ignatie Astipalitis, discuta cu Gheorghe Ţinieri şi alţi lucrători despre clopotniţa mănăstirii, care abia atunci începuse să se ridice. Era nevoie să aducă în scurt timp materialele, pietrele pentru temelia clopotniţei.
În cariera de piatră a ţărmului se găseau, în cantitate destul de mare, pietre cioplite, de formă pătrată, înalte, plăci late. Animalele însă care cărau aceste materiale erau într-un număr mic şi acestea erau bătrâne şi neputincioase pentru o asemenea treabă.
- Aşa cum ne mişcăm, a zis Ţinieris, nu o să terminăm niciodată.
- Trebuie să asigurăm pentru lucru câţiva catâri tineri, a zis egumenul. Acestea sunt animale puternice şi răbdătoare. Şeful lucrătorilor s-a gândit la altă soluţie:
- Să tăiem pini să facem şali, a propus. Şalul o să ridice zece încărcaturi.
Cu aceste planuri de lucru s-au despărţit. Se înserase de acum. Părintele Ignatie a făcut un control la porţile mănăstirii şi s-a dus să se întindă. Noaptea s-a lăsat o furtună. Marea insulei Rodos arunca valuri năprasnice şi ploua cu găleata. Pe când vântul sufla cu putere, fulgere care mai de care “sfâşiau” de fiecare dată întunericul. În acest larg, o corabie turcească, încărcată din Cipru, a acostat în coasta insulei Simis. Căpitanul, Osman, ţinând strâns cârma, văzuse mănăstirea şi se luptau să se apropie de ţărmul aceleia.
Dintr-o dată, trăgând puternic de cârmă Osman, încărcătura s-a dus într-o parte a corăbiei iar aceasta era în pericol de a se răsturna. Un fulger a luminat întunericul şi căpitanul, văzând mănăstirea Clarvăzătorului, a început să strige în ajutor:
- Ghel Muhal! Ghel Muhal! Subenikli! (Haide, aleargă, Clarvăzătorule!)
În dimineaţa zilei de luni egumenul Ignatie a primit în camera de oaspeţi pe Osman împreună cu echipajul lui.
- Mare furtună, căpitane. Cum ai reuşit?
- Am fost în pericol, părinte, chinuind şi încărcătura voastră.
- Ce încărcătură aveţi?
- Catâri din Cipru, a răspuns Osman, scoţând punga lui, pregătit s-o deşarte pe masă, pentru măreţia arhanghelului.
Egumenul, adânc impresionat, a lovit pe umăr turcul zicându-i:
- Câţi catâri sunt în încărcătura ta, căpitane?
- Şaizeci, părinte, şi cinci ai mei. Toate acestea sunt de azi ale arhanghelului.
Atunci egumenul s-a întors către icoana bătută în aur a Clarvăzătorului, care înfrumuseţa încăperea, şoptind uluit:
- Mare eşti, Clarvăzătorul meu!
(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 200-202)

O mustrare parinteasca !
 

Odată, un tânăr vizitator s-a smintit când l-a văzut pe binecunoscutul părinte Grigorie mângâindu-şi pisica şi l-a clevetit. Însă s-a întâmplat în aşa fel că tânărul acela care l-a judecat pe bătrân a devenit mai târziu nevoiaş, în Turcia, şi a mers la ambasador ca să-i ceară o slujbă. – Nu am nimic ce să-ţi ofer cu excepţia faptului că am nevoie de cineva ca să-mi îngrijească câinele; dacă iei slujba, poţi să te hrăneşti cu tot ceea ce rămâne după ce a mâncat câinele. Tânărul a acceptat slujba, deoarece atunci el nu avea nici măcar o bucăţică de pâine ca să mănânce. Însă când şi-a venit în fire şi şi-a dat seama de starea groaznică în care se afla, el s-a gândit că aceea era o pedeapsă pentru că l-a judecat pe părintele Grigorie. Când a avut prilejul, el a plecat cu vasul la Sfântul Munte, la Schitul Sfânta Ana Mică, unde s-a închinat în faţa părintelui şi i-a cerut iertare.Părintele Grigorie i-a spus: – Fiul meu, am ştiut că m-ai judecat şi că duşmanul sufletelor noastre te-a trimis departe, dar m-am rugat Sfintei Ana ca să te aducă înapoi şi ea te-a adus. Totuşi, ai grijă! Nu-i judeca pe călugări, pentru că ei de multe ori îşi ascund virtuţile şi se prefac că sunt proşti, ca să nu fie lăudaţi.
https://fbcdn-sphotos-f-a.akamaihd.n...23031184_n.jpg

“Somn cu pace dăruieşte-mi”
 

De mai mulţi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani adormeam doar cu ajutorul pastilelor. Într-o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni. Trebuia să ajungă şi în oraşul Toliati, unde locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s-a făcut o procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s-a adunat acolo tot oraşul. Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranţa vindecării. Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit.
În prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineaţă îi mulţumesc Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni.
(Noi minuni ale Sfantului Nicolae, traducere:Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2002, p.49)

Nu plânge, copilă!
 

Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s-a deschis şi a intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. În viaţa mea nu am văzut un asemenea bătrân. A ajuns la patul meu, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: „Nu plânge, copilă. Mama ta se va însănătoşi".
Voi povesti o minune care s-a întâmplat în 1958. În acel an mama mea a fost operată. Nici nu şi-a revenit bine de la operaţie, când s-a îmbolnâvit de congestive pulmonară. Starea ei era critică Medicul ne-a spus să ne aşteptăm la ce este mai rău. Nu mi-au permis să răman în spital pentru a o îngriji, spunându-mi că noaptea care urma era hotărâtoare.
Acasă am ajuns plângând. Sora mea a adormit, eu însă am rămas trează. Plângeam şi mă rugam: „Doamne, fie-ţi milă de noi! Ajut-o pe mama, că în afară de ea nu mai avem pe nimeni“. Uşa camerei o încuiasem cu cheia.
Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s-a deschis şi a intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. Era îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă de in. În viaţa mea nu am văzut un asemenea bătrân. A ajuns la patul meu, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: „Nu plânge, copilă. Mama ta se va însănătoşi. Pe frunte mai păstram căldura mâinii lui.
Când a ieşit din cameră m-am speriat foarte tare şi am trezit-o pe sora mea: „Mergi şi vezi dacă uşa este încuiată“. „Bineînţeles că este încuiată“. Am aşteptat cu nerăbdare ivirea zorilor pentru a merge la spital. Secţia unde era internată mama se afla la etajul al treilea. Când am ajuns la al doilea, m-am oprit înspăimântată. Plângeam. O femeie s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Du-te, nu-ţi fie frică, a trecut criza. Mama ta va trăi“.
După ce mama s-a însănătoşit, i-am povestit despre bătrân. Ea mi-a spus că în acea noapte bătrânul i s-a arătat şi ei. Uşa salonului se deschisese, intrase un bătrân şi îi spusese: „Ce să fac cu tine? Tu ceri moarte, şi nu iertare şi viaţă, pentru a creşte copiii...“ „Eu, i-a răspuns mama, cer viaţă.“ Bătrânul a dispărut. Slavă Domnului! Mama noastră s-a însănătoşit şi a trăit până în 1991.
Oricui povesteam această întâmplare, nu mă credea, spunându-mi că aceasta nu a fost decât un vis. Însă eu ştiu că a fost aievea, chiar şi cuvântul „copilă“ nu-l mai mai auzisem înainte.
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, traducere: Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2002, pp. 111-112)