http://www.icoaneortodoxe.com/bulkup...-nicolae-2.jpg
Alta minune a Sfantului Nicolae, care a izbavit o corabie de inecare, pe cand era inca in viata
Oarecand, niste corabieri din Egipt calatoreau spre tara Ciliciei. Deci, cand li s-a intamplat lor sa strabata noianul marii lui Adrian, atunci a cazut peste ei o furtuna mare si niste valuri cumplite, cat si panzele li s-au rupt si toata corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat si acum toti desnadajduiau de a lor mantuire. Iar de vreme ce se instiintasera ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, ca este grabnic ajutator, mai presus de nadejde, toti s-au intors la rugaciune catre dansul. Si in furtuna fiind, pe acela il chemau si numai de la dansul asteptau scapare. Iar Sfantul deloc zabovind, indata a venit in corabie si l-au vazut aceia cu ochii lor si le-a zis: "Iata, m-ati chemat si am venit voua in ajulor". Si asa le-a poruncit lor sa indrazneasca si, luand carma, se arata ca indrepteaza corabia. Iar, dupa aceea, a certat marea si a potolit primejdia cumplitelor valuri si era ca Insusi Domnul, Care a zis; "Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu" (Ioan 14, 12). Deci, dupa aceea, purtati de vant lin, au sosit la liman. Si toti, din corabie iesind, indata s-au dus ca sa afle pe acela ce i-a mantuit pe ei din primejdie. Si instiintandu-se ca el a intrat in biserica, au mers dupa dansul

Iar Sfantul se ferea de dansii si sta printre altii. Insa ei, dupa ce l-au vazut pe el, macar ca niciodata nu-l cunoscusera mai inainte, ci numai de la aratarea cea de pe mare, il stiau, alergand, au cazut la picioarele lui. Si isi pornira limba lor spre cuvinte de lauda si multumire pentru izbavirea din rele ce patimisera.

Dar minunatul Nicolae ii izbavi pe ei nu numai de primejdiile trupesti, ci se arata cu vrednicie si duhovniceasca ingrijire fata de dansii. De vreme ce, prooroc fiind cu dar duhovnicesc, si stiind ca ei cazusera in spurcaciunea desfranarii, care instraineaza pe oameni departe de Dumnezeu si de poruncile Lui, a zis catre dansii: "Cunoasteti-va pe voi, o fiilor, rogu-ma voua, cunoasteti-va si inimile voastre, si miscarile si ganduriie mintii voastre si indreptati-le spre buna placere a lui Dumnezeu, ca chiar daca ne vom tainui fata de oameni si vom parea ca suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot sa se ascunda faptele noastre. Pentru aceasta, sarguiti-va cu toata osardia sa va paziti sfintenia sufleteasca si curatia trupeasca, biserica sunteti a lui Dumnezeu, precum zice Pavel, dumnezeiescul Apostol: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care suteti voi" (I Corinteni 3,16-17). Deci, asa invatandu-i Sfantul pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru ca era in obiceiul fericitului sa dojeneasca, asa ca un tata iubitor de fii. Iar vederea chipului sau era ca a unui inger al lui Dumnezeu, stralucind cu darul dumnezeiesc. Ca ieseau din chipul lui oarecare raze prea luminoase si mai mult decat fata lui Moise stralucea fata lui. Si din vederea lui, daca cineva ar fi fost ingreunat de vreo patima sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai cautand la dansul, isi afla din destul mangaiere in necazul sau. Ori, daca cineva vorbea cu dansul, multa sporire spre bine indata aceluia i se facea. Pana si din cei necredinciosi, de se intampla cuiva sa auda un cuvant din izbavitoarea lui gura, apoi si unii ca acestia se hraneau cu dulceata cuvintelor lui si, lepadand ratacirea ce din tinerete crescuse intru dansii, primeau in inima cuvantul cel adevarat si drept.

sper că nu s-a mai postat...
 

Aceasta poveste te va încălzi mai mult decât o cafea într-o zi rece de iarnă!

Am intrat într-o cafenea mică impreuna cu un prieten de-al meu și am asteptat sa dam comanda. În timp ce ne apropiam de masa noastră, doi oameni vin și se duc la tejghea:
Cinci cafele, te rog. Doua pentru noi și trei " in asteptare ".
Ei si-au platit comanda, si-au luat cele doua cafele si au iesit. Eu il intreb pe prietenul meu:
Ce sunt alea cafele " in asteptare " ?
Aștepta și vei vedea, mi-a raspuns.
Au intrat mai multe persoane ulterior. Doua fete au cerut cate o cafea, au platit si au plecat. Urmatoarea comanda a fost de șapte cafele și a fost făcut de trei avocati - trei pentru ei și patru "in asteptare". Eu încă mai întreb care e treaba cu aceste cafele "in asteptare". Dintr-o data un om îmbrăcat în haine ponosite care arată ca un cerșetor vine prin ușa și intreaba :
Aveti o cafea " in asteptare " ?

Atunci am inteles. Oamenii plăteasc în avans pentru o cafea pentru cineva care nu își poate permite o băutură caldă. Tradiția cu cafele " in asteptare " a început în Napoli, dar s-a răspândit peste tot în lume și, în unele locuri poți comanda nu doar o cafea suspendata, ci, de asemenea, un sandwich sau o masă întreagă.

Este un mod interesant de a face un bine unor oameni necajiti, fara sa incurajezi un comportament antisocial.

Vă voi relata una dintre nenumăratele minuni pe care le înfăptuiește Sfântul Spiridon.
După ce am fost într-o excursie în insula Corfu, la întoarcere, șoferul, fiind foarte obosit, a adormit la volan și mașina, având viteză mare pentru că a condus foarte grăbit, a izbit un stâlp de înaltă tensiune în Bulgaria. Eu dormeam, și impactul a fost atât de puternic, încât am simțit o izbitură mare și un suflu care mă împingea necontrolat. Nu am reușit să mă apuc de nimic. Am strigat: „Doamne!”
Imediat am simțit două mâini puternice, scăldate în lumină, care mă susțin și care îmi creează o stare de bine și liniște. M-am trezit în iarbă, afară din autocar. Am auzit țipete din autocarul care era acum la o oarecare distanță de mine. Am văzut că-mi curge sânge și am simțit că am urechea tăiată. Am putut să mă ridic, pentru că nu aveam nimic, am mers și i-am liniștit pe cei cu care călătoream. Am fost dusă la spital ca să mi se curețe rănile. Am mai avut două tăieturi profunde pe fesă. Am refuzat să fiu cusută la ureche și la fesă. Mă simțeam deja bine.
Între timp, cei care au făcut măsurătorile au constatat că am zburat din autocar zece metri. Nu am suferit nimic grav, ceea ce este o adevărată minune, datorită mâinilor puternice ale Sfântului Spiridon, care m-a sprijinit și m-a scăpat de moarte sau de fracturi grave ale coloanei sau ale altor oase. După ce am ajuns acasă din insula Corfu, am constatat că, deși necusută, urechea se lipise și începea să se vindece. Nu am avut nevoie de nici o intervenție medicală.
Cinstit să fie Sfântul Spiridon! Slavă lui Dumnezeu întru sfinții Lui!


(Sfântul Atanasie din Paros – Judecata cerului, Noile minuni ale Sfântului Spiridon, Editura Areopag, București, 2012, pp. 8-9)

Deși nu m-am născut în Corfu, Sfântul Spiridon a fost dintotdeauna sfântul meu favorit și, după ce m-am căsătorit cu soțul meu, care se trăgea din aceste locuri, ne-am întors să trăim aici. Când s-a născut primul meu băiat, am urmat obiceiul grecesc de a-i pune numele după tatăl soțului meu. În al doilea copil, însă, mi-am pus nădejdile de a-mi împlini cea mai mare dorință – să am un băiat pe care să-l închin Sfântului Spiridon!
Dar n-am izbutit să rămân însărcinată în cei șase ani care au urmat și atunci când, în cele din urmă, am izbutit, am pierdut copilul după două luni de sarcină... Zăceam deznădăjduită pe patul de spital, plângând până adormeam și spunându-i necontenit Sfântului Spiridon: „De ce, de ce mi-a luat Dumnezeu copilul? Știai că urma să fie al tău!” În acea noapte, zăcând în spital, am avut un vis. Sfântul mi s-a arătat și m-a binecuvântat. Am știut că-mi spune că totul va fi bine și, plină de recunoștință, i-am sărutat mâna. Am părăsit spitalul și douăzeci de zile mai târziu, am rămas însărcinată cu fiul meu Spiridon, care are acum patru ani. La trei luni după nașterea lui Spiridon am rămas iar însărcinată, de data aceasta cu o fetiță, Olga, căreia i-am dat numele după soacra mea, care mi-a spus: „Să nu-ți faci griji în privința sarcinii! Cel dintâi fiu a fost datoria ta, cel de-al doilea făgăduința pe care ai făcut-o sfântului, iar acest copil este darul tău de la Dumnezeu.


(Sfântul Atanasie din Paros – Judecata cerului, Noile minuni ale Sfântului Spiridon, Editura Areopag, București, 2012, pp. 22-23)

Sfântul Spiridon m-a salvat de la sinucidere
 

Sfântul Spiridon m-a ajutat și pe mine de câte ori m-am rugat lui (la catedrala "Sf. Spiridon-Nou", la bisericuța cunoscută ca "Sf. Spiridon-Vechi" unde se află și o icoană făcătoare de minuni a Sfântului, dar și părticele din sfintele sale moaște. Prin 2007/8, nu-mi mai amintesc exact data, dar era cam pe la sfârșitul iernii și începutul primăverii, în timp ce mergeam pe stradă, prin zona Piața Unirii 1, București, mă apucaseră "ca din senin", brusc, niște stări oribile inexplicabile de neliniște/agitație, tulburare, deznădejde și gânduri suicidale, să cobor în stație și să mă arunc pe linia de metrou. Nu mai puteam gândi normal, parcă nu mai eram eu în acele momente. Apoi la un moment dat am zărit biserica "Sf. Spiridon-Nou", printre blocuri și parca cineva nevăzut mi-a îndreptat pașii spre ea, să intru și să mă rog puțin. De cum am ajuns acolo și mi-am pus fruntea pe racla Sfântului Spiridon (pe acea particică unde sunt moaștele), am simțit o forță malefică, așa ca un fel de "gheară" invizibilă care-mi strângea cu putere creierul ca într-un fel de chingi și nu vroia să mă elibereze. Atunci am strigat cu disperare în gândul meu la Sfântul: "Sfinte Spiridoane, te rog ajută-mă, nu mă lasa, fă ceva, scapă-mă!" și imediat m-am simțit eliberată de acel duh necurat care fusese trimis prin vrăji ca să mă chinuie și să mă împingă la mare păcat. Sfântul Spiridon mă ajutase încă o data, scăpându-mă de acel duh necurat și dându-mi în loc stări de pace, calm, liniște, împăcare, fericire, bucurie, seninatate, încredere, speranță (într-un viitor mai bun), cum nu mai avusesem de multă vreme, iar în plus, mi-a dispărut pe loc și toată oboseala (de parca mi-ar fi luat-o cu mâna) ce se acumulase în urma unor nopți nedormite și bântuite de insomnii chinuitoare. Mă simțeam atunci de parcă tocmai aș fi renăscut sufletește, fapt pentru care îi sunt recunoscătoare Sfântului Spiridon, dar și pentru tot ajutorul primit și în alte imprejurări. Nu voi putea vreodată să mulțumesc îndeajuns acestui Sfânt, cât mai ales lui Dumnezeu, Maicii Domnului și multor altor Sfinți și Sfinte (Nectarie, Nicolae, Vasile Cel Mare, Cuv. Parascheva, Mina, Pantelimon, Cuv. Dimitrie, Efrem Cel Nou, Ecaterina, Gheorghe, Ioan Rusul, Antonie Cel Mare, Calinic si Gheorghe de la Cernica s.a.), cărora m-am rugat și care m-au ajutat (neîntârziat, de multe ori). Apoi când m-am îndreptat spre stația de metrou din zonă, dar fără acele gânduri suicidale de mai devreme (de care mă scăpase Sfântul Spiridon), în timp ce coboram scările, doi brancardieri transportau un cadavru într-un sac și am simțit un impuls de a-i întreba ce se intamplase, iar ei mi-au raspuns în treacat, din mers, că un aurolac se aruncase ori fusese împins de un altul pe linia de metrou și murise, iar ei îl duceau de acolo. Am simțit milă și părere de rău pentru sărmanul aurolac, dar în același timp mulțumeam în gând lui Dumnezeu, Maicii Domnului și Sfântului Spiridon că pe mine mă salvaseră de la un asemenea gest necugetat și de neiertat.


Mărturie trimisă redacției Doxologia de Teodora-Ecaterina

Frumos obicei! Mulţumesc pentru postare, Mirela...

Recunosc aroganta,infatuarea si lipsa de rabdare a oricarui American in relatie cu serviciile,in general.
Oricum imi place talcul povestii :)

Cu placere ! :)

Americanii pe care-i cunosc eu nu sunt deloc impacientati.
Mai degraba recunosc aici niste trasaturi balcanice. :) ma bucur ca ti-a placut!

Sfânta Muceniţă Anisia, lângă cei nevoiaşi şi lângă mucenici
 

Imediat după moartea părinţilor ei cuvioasa a luat în primire averea lor uriaşă. Tuturor celor aflaţi în slujba părinţilor ei, bărbaţi şi femei le-a dăruit libertatea, dăruindu-le din belşug şi cele trebuitoare traiului. Toate moşiile, câmpurile neşfârşite, casele luxoase, animalele, toate lucrurile pe care le deţinea le-a vândut foarte ieftin celor care le voiau, arătându-se pe sine negustor de prima mânâ al împărăţiei cereşti, în locul tuturor celor trecătoare aflând "mărgăritarul de mult preţ".
Şi acum întâmpinăm o problemă - cum să vorbeşti într-un mod pe înţeles demn de cuminţenia ei şi de lucrul cel greu pe care a început să îl întreprindă!
Din moment ce şi-a luat rămas bun de la hainele de preţ şi de la celelalte lucruri părmânteşti, ea însăşi stând departe de acestea înainte de ultimele evenimente din viaţa ei, s-a îmbrăcat cu un "trivonio" (o haină de purtat pe deasupra, aşa cum obişnuiau să poarte spartanii. De la aceştia s-au inspirit filozofii şi mai pe urmă monahii) simplu de stofă ieftină, pentru a se înfăţisa decent şi în acelaşi timp pentru a-şi acoperi în mod potrivit înfăţişarea-i tinerească preafrumoasă, care putea să fie aducătoare de primejdii.
Cu o astfel de înfăţişare mergea prin diferite locuri din oraş, făcând numai bine în jurul ei, fiind întâiul salvator al celor fără niciun ajutor. Îi vizita pe bolnavi, le proteja pe văduve, îi îmbrăca pe cei goi, îi hrănea pe cei flămânzi şi în general pe cei aflaţi în orice fel de nevoi. Venea ca o pasăre zburătoare din cer, fiind ajutor imediat şi apărătoare dumnezeiască întru salvarea tuturor.
Însă, înainte de toate, grija ei se îndrepta spre preafrumoşii mucenici ai lui Hristos, spre cei care după chinuri fără sfârşit şi de nesuportat pe care le-au încercat, ajungeau în închisori unde continuau să sufere de foame şi de sete, fiind maltrataţi ani de-a rândul. Anisia se legase de aceştia cu legătura dragostei, cerând să participe la patimile acestora şi la nevoinţele lor pentru Hristos. Pentru aceasta îşi cumpărase cu bani libertatea de a putea comunica cu ei în închisori. Intra în închisori şi zelul cu care se mişca acolo, ceea ce făcea şi ce spunea acolo arătau mărinimia de nedescris a sufletului ei!
Jos, la picioarele sfinţite ale lor, le acoperea, le ştergea cu buretele, le săruta rănile; ochii, mâinile şi toate membrele sale erau ca şi unse de lichidul sfinţit ce curgea din rănile acestora. Îi fericea pentru că s-au învrednicit să sufere de dragul lui Hristos, pentru zelul de care dădeau dovadă şi pentru rezistenţa lor psihică. Surprinsă de felul supraomenesc al răbdării lor, le aducea cuvinte de îmbărbatare pentru nevoinţa lor în continuare. După aceea îi ruga stăruitor cu multe cuvinte amestecate cu lacrimile dorinţei dumnezeieşti care îi curgeau continuu pe obraji din cauza dorului ce o copleşea, să o ia şi pe ea părtaşă nevoinţelor lor şi în moarte".
După acestea spăla cu evlavie mâinile şi picioarele lor, uşurându-le din marile chinuri şi aducându-le toate cele de trebuinţă. După aceea pleca de acolo, adică paşii o purtau în afara închisorii, plecându-se legilor celor fizice. Sufletului însă îi plăcea să rămână cu cei închişi, fiind legat de dorul de neclintit către Dumnezeu.
Astfel de rezultate are dragostea cea după Dumnezeu când stăpâneşte un suflet curajos! Nu numai că îl duce cu uşurinţă dincolo de cele pământeşti, dar şi pe el însuşi îl duce în afară de sine, adică în afară de trup, după cum spune şi vocea cea dumnezeiască "dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie."
(Viaţa şi minunile Sfintei Irina Hrisovalantou, care a primit mere din rai. Viaţa Sfintei Cuvioase Muceniţe Anisia din Tesalonic, Editura Egumeniţa,pp. 81-84)

Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion
 

sursa: www.johnsanidopoulos.com


După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa. Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus: Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…

Atunci când dai, nu sărăcești, ci te îmbogățești
 

Brutarul o mustra mereu pe femeia sa că mergea la biserici și dădea la săraci și la colectele care se făceau. Într-o zi, în timp ce scotea pâinile calde din cuptor și tot locul din jurul brutăriei se umpluse de mirosul plăcut de pâine proaspătă, la ușa brutăriei a venit un sărac și a spus:

- Șefule, toate pâinile acestea sunt ale tale?

- Ale cui să fie?

- Și nu le mănânci?

- Bre, pleacă de aici!

- Dă-mi și mie una că mi-e foame.

- Pleacă!, ți-am spus. Lasă-mă în pace!

- Șefule!

- Pleci sau nu pleci?

- Șefule!… îl ruga săracul.

Dar nu a apucat să sfârșească, că brutarul a luat o pâine și a aruncat-o cu putere spre sărac, voind să-l lovească în cap. Acela însă s-a plecat și pâinea a trecut razant deasupra capul său și a căzut jos. Săracul s-a repezit la pâine, a luat-o, a ieșit afară, și retrăgându-se într-un colț, a mâncat-o. Toată ziua aceea brutarul a fost nervos din pricina acelui musafir nepoftit și a pâinii pierdute. „Să îndrăznească să mai vină!”, își spunea el cu mânie în sinea sa.

În noaptea următoare, pe la orele două după miezul nopții, brutarul sare din somn înfricoșat și ud de transpirație, strigând:

- Femeie, scoală-te!

- Ce ai? Ce s-a întâmplat?, l-a întrebat femeia lui înspăimântată.

- Scoală-te și adu-mi o cămașă să mă schimb și-ți voi spune ce am pățit! Femeie, parcă am murit și s-au adunat în jurul meu mulți Îngeri și demoni, certându-se între ei cine să ia sufletul meu. Într-un cântar mare de trei ori blestemații puneau mereu faptele mele cele rele și balanța se îngreuia din ce în ce mai mult. La un moment dat un Înger a strigat: „Pâinea! Aduceți pâinea cu care a săturat pe acel sărac flămând! Puneți-o în cealaltă parte a cumpenei!”. Atunci demonii au strigat: „Pâinea nu a dat-o milostenie, ci a aruncat-o să-i spargă capul săracului”. Și au răspuns Îngerii: „Dar s-a săturat cel flămând, și acela a mulțumit”. Și să vezi, femeie, acea pâine a făcut de a schimbat talerele cântarului. Talerul cu acea pâine s-a lăsat în jos și astfel m-am mântuit. De aceea, de acum să dai și să nu te mai oprești. Și eu voi da. Și de ar mai veni pe la noi acel sărac!

În sfârșit brutarul a înțeles că, dacă dai, câștigi. Dar noi, oare, am înțeles? Nu cumva ne temem să dăm? Nu cumva judecata noastră s-a afundat în puținătatea de suflet? Nu cumva a venit vremea să începem să ne facem și noi puțin creștini?

Să credem cu fermitate că atunci când dăm, nu sărăcim, ci ne îmbogățim. Să probăm prin fapte. Unii oameni au nevoie și așteaptă, fie și o bucățică de pâine.

Iubiților, nu uitați că: prima fiică a lui Dumnezeu este milostenia. Iar aceasta L-a înduplecat pe Dumnezeu să Se facă om, pentru ca să-l mântuiască pe om.

Foto: Brutăria din Karyes, Sfântul Munte Athos

https://fbcdn-sphotos-b-a.akamaihd.n...21660406_n.png

Din minunile Sfântului Serafim de Sarov
 

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut. Doamna Sabanieieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare ea îl văzu pe Bătrân în vis și acesta îi spuse: "Fiul tău se va însănătoși și va trece examenul". Trezindu-se cu un simțământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria școlii navale unde se aștepta să-și găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simțea deja bine și că plecase să-și susțină examenul. Când se vazură se îmbrățișară plini de duioșie.
Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca și ea avea o adâncă venerație față de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis și auzise de la el aceleași cuvinte: "Te vei face bine și vei trece examenul".
(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, p.336)

Mark Ellis, jurnalist la Christian Post, relatează în câteva rânduri drumul unei tinere din India către dragostea lui Hristos. Într-un context în care islamul face nenumărate convertiri în întreaga lume şi se manifestă foarte violent faţă de creştini, o tânără a avut curajul şi tăria să se rupă de tot ceea ce însemna ea. De familie, de şcoală, de toată viaţa ei – pentru o nouă viaţă, în braţele lui Hristos.
Subaidath este fiica unui savant islamic, cleric al religiei mahomedane din India. S-a născut, aşadar, într-o familie tradiţională islamică şi a beneficiat de educaţia coranică la cel mai înalt nivel. A mers, apoi, la universitate, studiind medicina. În paralel, a urmat cursurile de lege islamică, echivalentul dreptului canonic creştin. Era o tânără de succes, într-o ţară în care rata analfabetizării este printre cele mai ridicate din lume. Totul mergea conform planului lumesc. Însă, într-o zi, la facultate, a descoperit în mâinile unei colege Cuvântul lui Dumnezeu – Sfânta Scriptură.
„Eu cred în Tine, Domnul şi Mântuitorul meu!”
Când a citit Evanghelia pentru prima dată, acesta a rezonat în sufletul ei, a încolţit sămânţa credinţei creştine. Câteva nopţi mai târziu, ceva neobişnuit i s-a întâmplat. Într-un vis viu, Iisus a atins-o cu mâna dreaptă, acea mână străpunsă de cuiele păcatelor omeneşti. Mângâindu-o, i-a spus: „Nu fi îngrijorată şi supărată. Crede în Dumnezeu Tatăl şi de asemenea în Mine, pentru că Eu sunt Prinţul Păcii. Am fost răstignit, am murit şi am înviat, pentru a vă oferi pace şi viaţă veşnică!”
În acea dimineaţă, Subaidath s-a trezit plină de întrebări – precum odinioară Saul, pe drumul Damascului: „Cine eşti, Doamne? A fost doar un vis?”... Şi, a început căutarea. Nu o căutare fizică, pentru că nu se putea afişa familiei cu astfel de gânduri. A fost, însă, o căutare în Duh şi în rugăciune. O stare ce nu poate fi relatată în cuvinte! În acele zile, tânăra a fost trimisă să aducă apă pentru familie, de la singura fântână existentă în întreaga localitate. Dar, aici a alunecat şi a căzut în adânc, pierzându-şi cunoştinţa.
Ea povesteşte că a simţit cum „Iisus Hristos m-a prins în braţe, ca pe un copil îngrijit de un tată iubitor şi m-a aşezat în siguranţă, zicându-mi: Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cei care cred în Mine vor trăi, chiar dacă ei mor şi cei care trăiesc şi cred în Mine nu vor muri niciodată”. Atunci, o floare a credinţei s-a deschis în inima ei: „Eu cred în Tine, Domnul şi Mântuitorul meu!”
Putem spune că totul a fost doar în mintea sa. Însă, familia a găsit-o udă, aşezată pe marginea fântânii, inconştientă! Cum ieşise din apă? În mod miraculos, după o cădere de la o înălţime considerabilă, Subaidath a plecat acasă pe picioarele ei.
Bătută şi electrocutată pentru credinţă
Când Subaidath a povestit familiei despre experienţa prin care a trecut şi angajamentul luat faţă de Iisus, a început vremea încercării în credinţă. Dar, chiar şi nebotezată fiind, tânăra a rămas puternică, până la capăt.
În islam, apostazia unui membru al familiei aduce ruşine pentru întreg neamul, dezonorându-l pe vecie. Văzând că nu pot schimba cu nimic credinţa fetei, bărbaţii familiei au construit un scaun electric artizanal, în care au aşezat-o. Dezbrăcată pe jumătate, bătută şi legată, Subaidath a cerut să i se dea Biblia, ca să moară cu ea în braţe.
În bătaie de joc, călăii – sânge din sângele ei – i-au aruncat-o în poală: „Dacă vrei să mori împreună cu religia ta falsă, aşa să fie!”, i-a spus tatăl. Dar, când a apăsat comutatorul, pentru a trimite curent electric în scaun, nu s-a întâmplat nimic. Bărbaţii au verificat sursa, apoi priza, legăturile... Toate funcţionau perfect, dar curentul nu ajungea la Subaidath.
După o bătaie cruntă, tatăl a dezlegat-o şi i-a strigat: „Tu nu mai eşti fiica mea!”. Apoi, a aruncat-o în afara casei, aproape dezbrăcată. Cu lacrimi, plină de umilinţă şi durere, tânăra a fugit la un prieten creştin din oraş.
În ziua următoare, vecinii au întrebat familia de ce Subaidath alerga pe stradă, îmbrăcată într-o rochie albă şi atât de frumoasă. Cu toţii au rămas uimiţi, ştiind cum le plecase, de fapt, copila din casă.

Cuviosul Patapie
 

În urmă cu doi ani am fost la Mănăstirea Cuviosului Patapie care se află în Lutraki. Acolo am întâlnit o tânără care mi-a povestit cum l-a văzut ea pe Cuviosul Patapie. Această tânără se numeşte Ecaterina şi este fiică de doctor.
Odată, venind împreună cu tatăl ei, au rămas la slujbă, apoi el a plecat (Trebuie amintit faptul că de jos, de la parcarea maşinilor, până sus la mănăstire este o distanţă destul de mărişoară şi se poate ajunge numai pe treptele din piatră, fiind foarte abrupt de urcat). Tatăl ei, luând maşina din parcare, a plecat spre casă. Pe drum a întâlnit un părinte bătrân care urca spre mănăstire. După ce s-a îndepărtat de el, s-a gândit că ar fi bine să se întoarcă şi să-l ducă până sus la mănăstire. Ajungându-l din urmă, l-a chemat în maşină, apoi l-a întrebat:
– De unde vii, părinte, şi cum de mergi pe jos?
– Am fost până la Mănăstirea Sfânta Treime din vale şi m-am închinat, iar acum mă întorc înapoi la mănăstirea mea.
După ce au ajuns în parcare, părintele a coborât, luându-şi şi geanta pe care o avea cu el. Apoi doctorul a sunat-o pe fata lui, Ecaterina, care se afla în curtea mănăstirii, şi i-a zis:
– Fata mea, vezi că am adus un părinte cu maşina şi acum a pornit să urce treptele înspre mănăstire. Te rog să ai grijă de el!
– Tată, îl văd! Tocmai a ajuns lângă mine!
– Poate este altul, căci părintele tocmai a plecat de aici şi are o geantă de piele în mână, zise doctorul.
– La fel este şi părintele de lângă mine şi are barba albă.
Nemaiînţelegând ce se întâmplă, doctorul şi-a luat maşina şi a plecat. Pe drum însă se tot gândea la părintele cu barbă albă şi deodată şi-a dat seama că seamănă exact cu Sfântul Patapie din icoană.
Ecaterina i-a sărutat mâna părintelui şi i-a urat bun venit, după care părintele a intrat în biserică să se închine şi a dispărut fără urmă. Atunci şi-a dat seama şi Ecaterina că a fost Cuviosul Patapie.
După ce mi-a povestit toate acestea, i-am zis Ecaterinei:
– Cred că Sfântul Patapie te vrea aici în mănăstirea lui.
Atunci ea a zâmbit cu smerenie şi mi-a zis că poate după ce va termina şcoala.
Într-adevăr, Ecaterina a terminat şcoala şi a intrat ca soră în mănăstirea Cuviosului. Este cea mai tânără din mănăstire. Bunul Dumnezeu să o ţină în smerenie şi în mănăstire până la sfârşitul ei.
(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicesti, vol. I, Editura Axa, 2010, pp. 98-101)

Prietenia sinceră este cu adevărat un dar care nu poate fi preţuit. Doar cel care nu s-a bucurat de o prietenie adevărată nu cunoaşte bucuria împărtăşirii frmuseţii şi a durerii, uşurarea întristării, bogăţia mângâierilor care vin prin sufletul prietenului. Valoarea unei îmbrăţişări cu adevărat sincere.
Mă durea tristeţea prietenei mele. Îşi dorea mult să se căsătorească, să afle un om de încredere cu care să împărtăşească viaţa cea de aici. Şi mi-am amintit de cuvântul Mântuitorului, Care ne spune că dacă ne vom uni doi sau trei în numele Lui şi vom cere ceva Tatălui nostru, vom dobândi cererea noastră, dacă va fi spre folos. Şi mi-am amintit cum Părintele Porfirie işi dădea întâlniri în rugăciune cu ucenicii săi. Se rugau pentru o dorinţă la aceeaşi oră a serii. Aşa că i-am spus copilăreşte prietenei mele: "Hai să ne rugăm împreună pentru dorinţa ta, să cerem mijlocirea Maicii Domnui şi a Sfântului Apostol Simon Zilotul - mirele din Cana. Dacă există mire pământesc pentru tine, îl vei întâlni într-o zi. Dacă nu, nu. Dar să nu te întristezi dacă nu va fi".
Şi am început să ne trimitem gândurile seară de seară către Domnul.
E minunată această unire de gând. Bucuria acestei uniri era deja o mare împlinire. Dar împlinirea a fost şi mai mare.
În luna iunie, prietena mea a primit un telefon: un tânăr a sunat-o şi a rugat-o să se vadă. I-a spus că are numărul ei de telefon de la duhovnicul lui, care o ştia pe prietena mea. S-au cunoscut. Toate au fost în armonie. La o vreme, a venit dorinţa de a stabili data nunţii.
Au stabilit-o pentru prima sâmbătă din luna mai, deoarece doar atunci au găsit liber restaurantul la care vroiau să sărbătorească. Şi s-au uitat în calendar. Era 5 mai, ziua de pomenire a Sfântului Efrem! Prietena mea a rămas uimită. Pentru că ştia că Sfântul Efrem e ocrotitorul şi făcătorul de minuni al familiei mele. Astfel, s-au căsătorit de ziua Sfântului Efrem şi l-au ales ocrotitor. Mi-a mărturisit de curând că îl simt foarte aproape de ei pe Sfântul Efrem.
Iată, era şi este mire pământesc pentru prietena mea.
Mulţumim Maicii Domnului, Sfântului Simon Zilotul şi Sfântului Efrem pentru mijlocirile lor, rugându-ne ca pururea să apere familiile şi prietenia noastră.
V .N., 16 aprilie
(Sfântul Efrem cel Nou. Minuni din România, Editura Sophia, pp. 256-257)

Dade (Chitiul de astăzi) era regiunea comercială a Ciprului. În apropiere se găsea Mănăstirea lui Filoxen.
În această mănăstire trăia în sec. al VI-lea un călugăr, bătrânul Isidor care plângea continuu în hohote. Cine se apropia de el şi încerca să-l mai calmeze primea următorul răspuns:
„ - Sunt foarte păcătos. Nu a existat altul ca mine de la Adam până astăzi. Şi să nu credeţi că exagerez. Nu am găsit la nici un om păcat ca acesta pe care l-am făcut eu!”.
Şi după aceea povestea istoria lui:
„Când eram în lume, aveam nevastă creştină şi cu frică de Dumnezeu, în timp ce eu făceam parte din erezia lui Sevir. Într-o zi am aflat că nevasta mea s-a dus să se împărtăşească la biserica de lângă noi. Am alergat să o împiedic, însă am găsit-o împărtăşită deja şi întorcându-se acasă. Imediat am luat-o de gât şi am forţat-o să verse Sfânta Împărtăşanie, pe care am luat-o şi am aruncat-o pe fereastră. Am văzut atunci un porumbel care a coborât şi a luat Sfânta Împărtăşanie.
După două zile s-a arătat în faţa mea un negru cu un turban şi-mi spune:
- Eu şi tu am fost condamnaţi la aceeaşi pedeapsă.
- Cine eşti tu? l-am întrebat.
- Eu, îmi răspunde, sunt acela care a lovit în obraz pe Domnul nostru Iisus Hristos în timpul patimilor Lui.
Şi imediat s-a făcut nevăzut.
Pentru aceasta deci, a sfârşit monahul, nu pot să-mi opresc lacrimile.”
(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, pp. 55-56)

Sfânta Euharistie care a înmugurit
 

În oraşul Selefchia din Siria, pe vremea când episcop era Dionisie (sec. VI), trăia un bogat foarte evlavios. Era însă eretic şi credea în dogmele lui Sevir. Acesta avea însă un angajat care era ortodox şi urma Sfânta şi Apostolească Biserică.
Ortodoxul, după obiceiul vremii a luat în Joia Mare, Sfânta Împărtăşanie, a pus-o într-o cutiuţă şi a încuiat-o într-un dulap.
După Sfintele Paşti, a plecat să facă comerţ la Constantinopol, uitând în dulap Sfintele Părţi. Lăsase însă cheia şefului său. Într-o zi acesta a deschis dulapul şi a găsit cutiuţa cu Sfintele Părţi. S-a întristat pentru asta şi nu ştia ce să facă cu ele deoarece aparţineau Bisericii Ortodoxe iar el era eretic şi nu vroia să se împărtăşească cu ele. Le-a lăsat deci în dulap, gândind că oricând trebuie să vină angajatul lui şi se va împărtăşi.
A trecut un an. A venit iar Joia Mare, însă angajatul nu se întorsese încă. Şeful a hotărât atunci să ardă părţile ca să nu rămână şi al doilea an. Deschide dulapul şi ce vede? Toate făcuseră muguri.
Frica şi groaza l-au cuprins. Le-a luat imediat şi a alergat la episcopul Dionisie, strigând: “Doamne miluieşte!”.
Minunea au văzut-o toţi ortodocşii şi au preamărit pe Dumnezeu. Aceasta a devenit chiar un motiv ca mulţi să creadă şi să vină la Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică.
(Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura Egumeniţa, 2000, p. 58)

Minciuna
 

Doctorul Arun Gandhi, nepotul lui Mahatma Gandhi şi fondatorul Institutului M.K.Ghandi pentru Viaţă Fără Violenţă, la cursul său din 9 Iunie la Universitatea din Porto Rico, a spus următoarea istorioară, ca exemplu de viaţă fără violenţă din partea părinţilor lui:

“Aveam 16 ani şi locuiam cu părinţii mei în Institutul pe care bunicul meu l-a fondat în afară, la 18 mile de Durban, Sudafrica, în mijlocul plantaţiilor de zahăr.

Locuiam destul de departe de oraş şi nu aveam vecini, aşa că pe mine şi pe cele două surori ale mele, ne entuziasma posibilitatea de a merge în oraş să ne vizităm prietenii sau să mergem la cinema.

Într-o zi tatăl meu mi-a cerut să-l duc la oraş pentru a asista la o conferinţă care dura o zi întreagă şi eu am profitat de această oportunitate.

Cum mergeam la oraş, mama mi-a dat o listă cu cumpărături de la supermarket şi cum aveam o zi întreagă la dispoziţie, tata mi-a cerut să caut nişte lucruri necesare şi să duc maşina la atelier.

Când m-am despărţit de tata el mi-a spus :

“- Ne vedem aici la 5 după masă şi ne întoarcem împreună acasă.”

După ce am terminat foarte repede toate sarcinile pe care le aveam, m-am dus la cinematograful cel mai apropiat. M-a absorbit atâta filmul, un film lung cu John Wayne, încât am uitat de timp.

Era 17,30 când mi-am amintit. Am fugit la atelier, am luat maşina şi m-am grăbit către locul unde mă aştepta tatăl meu. Era aproape ora 18.00. El m-a întrebat neliniştit:

“- De ce ai ajuns târziu ?”

M-am simţit prost din cauza asta şi nu puteam să-i spun că fusesem la cinema să văd un film cu John Wayne; atunci i-am spus că maşina nu fusese gata şi a trebuit să aştept…asta i-am spus fără să ştiu că tata întrebase deja la atelier.

Când şi-a dat seama că l-am minţit, mi-a spus :

“-Ceva nu merge bine în felul în care te-am crescut, poate că nu ţi-am dat destulă încredere să-mi spui adevărul. O să reflectez la ceea ce amfăcut rău cu tine. O să merg pe jos cele 18 mile până acasă şi mă voi gândi la asta.”

Aşa că, îmbrăcat cu costumul şi pantofii lui eleganţi, începu să meargă până acasă pe jos, pe un drum neasfaltat şi întunecat. Nu puteam să-l las singur… Aşa că am condus 5 ore şi jumătate în spatele lui…văzându-l pe tatăl meu suferind agonia unei minciuni stupide pe care i-o spusesem.

De atunci m-am decis să nu mai mint niciodată. De multe ori mi-am amintit acest episod şi m-am gândit… Dacă m-ar fi pedepsit aşa cum îipedepsim noi pe copiii noştri, aş fi învăţat lecţia ?

Nu cred. Aş fi suferit pedeapsa şi aş fi continuat să fac acelaşi lucru. Dar atitudinea asta de nonviolenţă a fost aşa de puternică încât o am întipărită în memorie ca şi cum ar fi fost ieri.

Asta este puterea vieţii fără violenţă !”

Foarte frumoasă povestioara .
Mulţumim Mirela !:1:

Cu plăcere :) ... mai am o poveste, pe care am citit-o de mult într-o carte, iar acum am regăsit-o..


Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti
copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: „Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata.

„Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras.

Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung p âna ajungea în clasa lui.

În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:
„Tu nu vrei sa desenezi?”.
„Ba da!”, a zis baietelul.
„Ce desen facem?”.
„Nu stiu pâna nu-l faci” a zis profesoara.
„Cum sa-l fac?” zise baietelul
„Cum îsi place tie!” raspunse ea
„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul
„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.
„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”
„Nu stiu!” zise baietelul
Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…


Morala?

Creativitatea umana este un dar nepretuit. Iti aduci aminte de usurinta cu care puteai sa iti imaginezi jocuri cand erai copil, sau sa vezi in jucaria de carpe cea mai frumoasa papusa din lume?

Einstein spunea ca " Mintea intuitiva este un dar sacru iar mintea rationala este servitorul ei de incredere. Am creat o societate care onoreaza servitorul si a uitat darul. "

Cine spune ca floarea trebuie sa aiba petale rosii si frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne defineste ca oameni, iar atunci cand vom fi inlantuiti in proceduri de lucru... nu ne vom diferentia prea mult de masinile pe care le-am construit.

În râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul Kastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc, peşti, viermi, râme etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă.
Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm la o parte carnea până la os, întâlnim un lucru extraordinar. În mijlocul osului, se poate distinge foarte clar imprimat un desen, ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri, iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului.
Prin urmare este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot din Iordan). În nici o parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-l mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, Îl simbolizează pe Hristos.
(Părintele Damaschin Grigoriatul, Minunile – mărturie a dreptei credinţe, Editura Areopag, 2011, pp. 145-146)

O întâmplare despre ocrotirea minunată a Sfântului Nicolae
 

Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil. Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea.
S-a adunat multă lume.Toți strigau: "A căzut un copil!" Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe:
- Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?
- Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul.
- Care bunicuț?
- Cel din geamantanul bunicuței.
Au venit acasă.
- Bunicuțo deschide geamantanul!
Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins.
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia, pp.175-176)

Minune întâmplată unui om de ştiinţă!
 

Povesteşte domnul doctor Matzuros din oraşul Limni (de pe aceeaşi insulă pe care se află şi biserica cu sfintele moaşte ale Sfântului Ioan) către I.P.S. Hrisostom, mitropolitul Halkidei: - Prea Sfinţite, nu sunt un habotnic, un neştiutor de carte; sunt medic, iar mai înainte eram ateu. M-am îmbolnăvit. Analize, examinaţii, iese diagnosticul: cancer la intestinul gros. Confraţii doctori îmi spun adevărul: am cancer în formă avansată (metastază), într-un loc care aproape sigur conduce la moarte. Mă găseam în clădirea fundaţiei „Pantocrator” din Atena, unde sunt îngrijiţi bolnavii de cancer. După înştiinţarea pe care am primit-o despre boala mea, pe când mă găseam singur, întins pe pat, mi-am venit în sine şi mi-am întors mintea, sufletul şi inima către Dumnezeu, în care nu credeam. M-am ridicat pe marginea patului, cu picioarele pe podea; vorbeam singur, mă rugam lui Dumnezeu, îi ceream să ia aminte la mine: „Dumnezeul meu, am spus, nu credeam în Tine, spuneam că totul este un basm. Omul şi ştiinţa îmi spuneam că sunt totul. Primeşte pocăinţa mea şi, dacă mă consideri vrednic, vindecă-mi boala prin sfântul al cărui trup întreg îl avem aici, aproape de noi.” Cineva bate la uşă. Îl poftesc să intre. Uşa se deschide şi intră un medic tânăr, frumos, binevoitor.
- Ce faci, doctore, m-a întrebat, cum iţi merge?
- Ce să fac, frate, să spun adevărul - mor.
- Nu, doctore, nu mori. O să iau eu tot ce ai rău înăuntru.
- Cine eşti tu tinere? Mie mi-a albit părul în această ştiinţă şi cunosc ce am.
- Sunt acela pe care l-ai cerut mai înainte. La revedere, doctore!
Am ieşit imediat pe hol şi am întrebat dacă a văzut cineva pe acel doctor tânăr. Ceilalţi medici mi-au spus: „Confrate dragă, din necazul pe care îl ai, într-o clipă ai văzut acel vis”. Însă nu, eram sigur că după rugăciune îl văzusem pe Sfântul. Văzând că nu glumesc şi că insist, mi s-au făcut iarăşi analizele şi examinări. La urmatoarele analize cancerul dispăruse. Câţi şi câţi n-au văzut apoi cele două plicuri cu analizele: cele cu cancer şi, după întâmplarea istorisită mai sus, fără cancer!
„Prea Sfinţite, nu sunt habotnic…Am văzut pe Sfântul…M-a vindecat…”
10 aprilie 1964

(Sfântul Ioan Rusul: mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, trad. Teofan Munteanu, Cristina Băcanu, Editura Sinaxa, Bucureşti, 2010, pp. 20-22)

„Casa e a ta”
 

Doamna Areti K., văduva, împreună cu singura ei fetiţă Hrisa, nu au apucat să-şi revină după moartea prematură a soţului şi tatălui, că s-au aflat în faţa unei nedreptăţi cu adevărat neomeneşti. Cei trei fraţi ai soţului defunct, după ce şi-au luat partea lor de moştenire, au depus reclamaţie la Tribunal, vrând să ia şi casa doamnei Areti, situate într-una din zonele centrale ale Atenei. Folosindu-se de moartea fratelui lor, cunoscând că unele legi nu sunt foarte clare, au intentat proces, s-au judecat şi au câştigat clădirea. Mama şi fata se găseau într-o adevărata junglă în care fiara cea mai puternică o mănâncă; pe cea slabă. Altă moştenire nu au. Cu cei câţiva bani aflaţi la banca hotărăsc să se lupte din răsputeri pentru a-şi recăpăta casa. Este casa lor, rodul ostenelii, al sudorii, al sângelui soţului ei, este singura lor avere. Ajung până la curtea de apel, dar pierd iarăşi. Se îndreaptă atunci către Areopag, la Curtea de Casaţie, la cea mai înaltă judecată a Greciei. Mama şi fata privesc înapoi la toată lupta pe care au dus-o, la toate ostenelile făcute, la viitorul nesigur. Cu trei hotărâri judecătoreşti negative, cum să aibă nădejde că se va lumina de ziuă în viaţa lor, că va mai răsări lumina dreptăţii? Ce anume va putea înmuia inima împietrită de răutate a rudelor?
Este ora două şi jumătate în noaptea dinainte de proces, când, într-o aşa stare de deznădejde sufletească, mama şi fata încearcă să adoarmă. În vis, văduva vede cum se ceartă cu cumnaţii ei. Apoi vede cum se apropie de ea un tânăr cu faţa senină, liniştită şi îi spune: „Casa e a ta. De proces o să am eu grijă. La orice necaz şi primejdie, cereţi ajutorul lui Dumnezeu şi nouă, celor ce-I slujim lui. Eu sunt Ioan din Rusia. Mergeţi mâine la judecătorie liniştite.”
Mama se trezeşte, o trezeşte şi pe fată. Cele două femei singure, nedreptăţite, se roagă până în zori cu zbucium şi nerăbdare. Dimineaţa, înainte de a intra în sala de judecată, avocatul, întors urgent din străinătate pentru procesul lor, le dă ultimele sfaturi. Le îndeamnă să aibă curaj şi sânge rece. De unde să ştie ce nădejde aveau ascunsă în inimile lor?
Curtea de Casaţie a hotărât: casa aparţine văduvei răposatului şi fiicei acestuia, având proprietatea deplină asupra ei.
(Povesteşte preotul bisericii): „Părinte, mi-au spus când au venit la biserica Sfantului Ioan, nu-l cunoşteam pe Sfântul. Ne rugam lui Dumnezeu, aveam duhovnicul nostru, ne împărtăşeam cu Sfintele Taine, însă aici nu veniserăm niciodată, nici nu ne rugaserăm vreodată Sfâtului Ioan. Părinte, cum ne cunosc, cum se mişcă sfinţii printre noi, cum ştiu toate necazurile noastre?”
28 martie 1985


(Sfântul Ioan Rusul: mărturii contemporane ale iubirii lui Dumnezeu, trad. Teofan Munteanu, Cristina Băcanu, Editura Sinaxa, Bucureşti, 2010, pp. 48 -50)

Cum am mai cunoscut un sfânt
 

Cum am mai cunoscut un sfânt? Cum l-am cunoscut pe Sfântul Ioan Rusul? La nevoie... bineînțeles... Alăptam de aproape cinci luni și n-am avut niciodată probleme. La început, unele femei se cam chinuie. Li se întăresc sânii și dor, se fac răni, bebe nu știe să-și ia lăpticul… eh, probleme de mamică. Probleme de care eu am fost ferită. Până într-o marți seara. După atâta timp, nu am crezut că era cazul să-mi mai fac griji. Totuși, pe mine abia atunci a început să mă chinuie ceva. Mă durea sânul drept și se întărise, dar am zis că se rezolvă totul la urmatoarea masă. N-a fost așa. Miercuri mi-a fost cam rău toată ziua și am avut febră mare. Puneam batiste înghețate, din congelator, și în două minute erau calde… Să mă așez pe partea dreaptă… mai bine nu!
Seara, i-am povestit necazul prietenei mele, Andreea. Atunci ea mi-a amintit de cutiuța pe care mi-o adusese, mai demult, cu ulei de la candela care veghează la moaștele Sfântului Ioan Rusul din Grecia.
„Unge-te cu puțin ulei”, mi-a sugerat ea. Andreea îmi povestea despre sfânt cu mult înainte, că i se roagă lui pentru finuțul ei, care are niște probleme de sănătate. Cu multă credință și cu stăruință, de la zi la zi, la acel băiețel se văd rezultate îmbucurătoare. Dar, ce îmi spunea ea atunci… îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe alta…
N-am fost curioasă, nici în stare să-l cunosc pe sfânt. Însă, de nevoie… m-am uns. Era miercuri seara de acum, cam pe la 23.00. M-am suit în pat, m-am așezat pe partea stângă și m-am culcat. La mai puțin de jumătate de oră, copila mea, care ar fi trebuit sa doarmă dusă la ea în pătuț, s-a trezit. Mă simțeam prea obosită ca să mă ridic, s-o legăn acolo, s-o conving să doarmă, așa că am luat-o în patul cel mare. Numai că, pentru ca ea să stea la perete și eu s-o pot veghea, trebuia să ma întorc pe dreapta, pe partea cea dureroasă. Na, o fac și pe asta, am gândit eu. Când m-am așezat, nu am simțit nicio durere. Când am pus mâna, m-am speriat. De bine! Totul era mai mult decât normal! Nu-mi venea să cred că, după 24 de ore de chin, în 30 de minute de la tratament nu mai aveam sânul întărit, că nu mă mai durea.
Sfântul Ioan Rusul a răspuns unei rugaciuni fugare… M-a ascultat, chiar și când eu refuzasem, până atunci, să-l cunosc. Îți dai seama ce se întâmplă când îți pui toată credința în el și în ceilalți sfinți – prieteni și mijlocitori în fața lui Dumnezeu?
Anda Elena


(Sursa: http://saptepietre.ro/2010/11/cum-am...-un-sfant.html)

Vindecarea unei mame bolnave de cancer
 

La marele spital „Sfantul Sava” din Atena, o mamă se lupta cu marele dușman al omenirii - cancerul. Boala însă invingea. Doctorii îi înștințează pe copiii dumneaei să vină s-o ia. Nu vă mai chinuiți, mama voastră nu mai are speranțe de viață. Luați-o și duceți-o acasă. Dacă moare aici, o să vă chinuiți, pentru că trebuie făcute multe acte și sunt proceduri de întocmit.
Copiii, cinci frați din orașul Kavalei, s-au adunat la aflarea veștii în jurul mamei și plângeau. Pentru mama lor, batalia pentru viața era pierdută. Cea care le dăduse viață urma sa moară.
În acele momente, prin fața salonului lor, trece o doamna necunoscută. A văzut scena și a îmțeles.
- Copii, ascultați-mă și nu mai plângeți. Deasupra doctorilor și a științei este Dumnezeu cu Sfinții Săi. Omenește, ați făcut tot ce se putea. Am fost să mă închin la Biserica Sfântului Ioan Rusu din Evia, unde se păstrează Sfintele Moaște întregi. Am luat puțin mir din candela Sfântului să ung cu el pe o rudă de-a mea care este internată aici, în spital. O să ung cu el și pe mama voastră și... cum vrea Dumnezeu.
Cât de mult valorează, într-adevăr, pentru omul de lângă noi care suferă, care plânge, care este îndurerat, să-i spui câteva cuvinte, să-i arăți compătimire. Chiar și numai să stai alături de el, în durerea lui, fără să spui nimic, si aceasta îi dă curaj și nădejde celui ce suferă.
Cu puțină vată înmuiată în mir, doamna necunoscută a făcut semnul sfintei cruci pe fruntea bolnavei și a plecat (învățătura Bisericii aceasta este: puterea tămăduitoare a lui Hristos se transmite prin sfintele vase și obiecte de cult, prin sfintele moaște, prin apa sfințită etc.). Chiar dacă acest mod de trecere a energiilor necesare, nemateriale ale lui Dumnezeu în trupurile și în sufletele noastre ni se pare simplu, smerit, trebuie să fim ferm convinși că nu suntem nici vrednici si nici în stare a cere să vină să ne vindece însuși Hristos sau vreunul din Sfinții Lui, ci îi cerem să ne trimită puterea Lui de vindecare în cel mai simplu mod. Și mai ales să credem că acolo, Sfântul Potir, sub chipul simplu al pâinii și al vinului, avem însuși Trupul și Sângele lui Hristos. Dar să ne întoarcem la întâmplarea noastră.
După puțin timp, bolnava a deschis ochii, și-a văzut copiii plângând și a făcut semn cu mâna să se apropie careva dintre ei. Vine lânga ea și îi șoptește:
- De ce, copiii mei, plângeți așa?
- Mămico, de atâtea zile nu ne-ai văzut și ne intrebi de ce plângem?
- Ei, copilul meu, acum puțin timp a venit aici un militar și mi-a spus că-l cheamă Ioan Rusul. A făcut semnul sfintei cruci pe fruntea mea și mi-a spus că „o să mă întorc la viață”.
În ciuda cumplitei boli „incurabile” mama s-a făcut bine. Acum trăiește împreună cu copiii și nepoții ei, așa precum a vrut Dumnezeu cu Sfântul Său.


(Protoprezbiter Ioan Vernezos, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas Print, București, 2011, pp. 36-38)

Zeița frumuseții și zeița urâțeniei...s-au întâlnit într-o zi pe malul mării, spunând una celeilalte: "-Hai să ne scăldăm în mare", și-au dat jos mantalele și-au înotat în mare... După un timp urâțenia a ieșit prima din mare, s-a acoperit cu mantaua ce aparținea zeiței frumuseții și și-a văzut de drum. Ieșind din apă zeița frumuseții nu și-a mai găsit mantaua ei...fiind rușinoasă nu a putut pleca în pielea goală...așa că s-a acoperit cu mantaua urâțeniei. De atunci și până azi, mulți dintre bărbați și femei le confundă... Însă sunt și cunoscători care știu să descopere frumusețea de dincolo de vreo manta... precum și știu să recunoască urâțenia chiar și învăluită de cea mai distinsă și frumoasă manta...
Adevărata frumusețe se află în interiorul inimilor noastre și nu în vreun alt loc.

Marius Ionuț Asofiei

https://scontent-b-ord.xx.fbcdn.net/...19102881_n.jpg

O minune contemporană a Sfântului Mucenic Dimitrie
 

Acum câteva luni au venit la biserica sfântului o mamă îndurerată cu fiica ei dragă de aproximativ opt anişori. Copilul se confrunta cu o problemă serioasă, de vreme ce nu vedea cu ochiul stâng. Cele două s-au rugat mult Sfântului Dumitru pentru vindecarea copilaşului. De asemea s-a cântat canonul-paraclis al sfântului şi s-a citit o rugăciune specială pentru vindecarea elevei. Cele două au plecat împăcate de la biserică spre casa lor, luând totodată şi un pliculeţ cu vată îmbibată cu mirul sfântului. După trei zile micuţa se pregătea pentru şcoală, precum făcea zilnic, iar mama ei a însoţit-o către locul de unde trebuia să o preia autobuzul şcolar. Maşina a sosit, iar şcolăriţa a urcat. A lăsat ghiozdanul jos şi, precum obişnuia, şi-a testat ochiul suferind, adică a închis ochiul drept şi a vrut să constate dacă vede cu stângul. - Văd! a strigat şi a sărit în sus. Minunea Sfântului Dumitru! Şoferul a oprit autobuzul. Cu nespusă bucurie a strigat-o pe mama ei, care încă nu se îndepărtase de staţie, pentru a se face şi ea părtaşă la această mare binecuvântare şi minune săvârşită de Sfântul Dumitru.
În după-amiaza aceleiaşi zile a venit familia respectivă, plină de emoţie, la biserică pentru a-şi exprima recunoştinţa şi evlavia faţă de Sfântul Dumitru, făcătorul de minuni şi dătătorul de sănătate.


(Sfinţii noştri, Sfânta Mitropolie a Tesalonicului. Biserica Sfântul Dumitru – Ocrotitorul, Ediţie îngrijită de Pr. Asterios Karabatakis, Tesalonic)

O arătare recentă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la Mănăstirea Vatopedu
 

Domnul Panagiotis a trebuit să meargă la Muntele Athos şi a fost primit cu ospitalitate de către părinţii de la Sfânta Mare Mănăstire Vatopedu. Pe 26 octombrie 2014 a solicitat părinţilor, în mod repetat, să meargă la Spovedanie, iar părinţii i-au spus că în dimineaţa următoare, luni, el ar putea merge. La 27 octombrie 2014, la ora 04.00, când Utrenia începuse, domnul Panagiotis a mers la biserică şi, după ce s-a închinat la icoane, s-a așezat. Mai erau şi alte persoane în biserică. Așadar, s-a dus şi a luat loc într-o strană, şi era un om lângă el, în timp ce următoarea strană era goală.
A aşteptat cu răbdare, dar timpul a trecut şi călugărul nu și-a făcut apariția pentru a-l duce la duhovnic. În jurul orei 04.20, s-a întors şi a văzut o maică așezată în strana ce în prealabil fusese goală, alături de omul care se afla, ca și până atunci, lângă el. Maica s-a apropiat de el şi i-a spus: „Așteaptă, totul va merge bine, te vei spovedi, nu îți face griji, așteaptă puțin”. El a crezut că, probabil, mănăstirile mari au o anumită maică pentru a ajuta în biserică.
A trecut ceva timp şi omul nerăbdător s-a gândit să plece pentru a găsi pe cineva la care să meargă să se spovedească. Era ora 04.45 când se pregătea să plece. A făcut un pas şi a văzut maica venind din nou la el. Aceasta, luându-l de umeri, l-a împins uşor înapoi în strana sa, spunându-i: „Ţi-am spus să ai răbdare şi să aştepți. Acum cei șase Psalmi se termină, şi un călugăr va veni şi te va duce la un duhovnic să te mărturisești”.
Într-adevăr, două minute mai târziu, un călugăr a venit şi l-a însoţit la duhovnic. Domnul Panagiotis nu i-a spus nimic călugărului care îl însoţea, pentru că nu a vrut să pară suspect.
A ajuns la duhovnic şi, după ce a vorbit cu el un pic, domnul Panagiotis a spus:
- Din fericire, aveţi aici o maică care m-a încurajat să am răbdare, aşa că am aşteptat.
- Ce maică, binecuvântatule? Nu avem maici aici. Acesta este Sfântul Munte. Femeilor nu le este îngăduit aici, nici chiar maicilor!
- Dar cum, din moment ce am vorbit cu ea de două ori?
- Ai vorbit cu Preasfânta noastră şi nu ai înţeles asta, fiul meu.
Duhovnicul i-a cerut să o descrie, iar domnul Panagiotis a spus:
- Era înaltă, în jur de 30 până la 35 de ani, şi foarte frumoasă.
Cele de mai sus au fost scrise pe pagina de Facebook „Sfântul Nectarie”, în limba greacă, și traduse de către Ioan Sanidopoulos [din limba greacă în limba engleză – n.t.]. Moderatorului paginii i s-a spus la telefon despre acest eveniment de către un bun prieten de-al său. Evenimentul a fost confirmat în secţiunea de comentarii de către un om care era la Mănăstirea Vatopedu atunci când minunea a avut loc, care nu a văzut călugăriţa, dar a auzit povestea în timp ce se afla acolo şi a fost mișcat de ea.

'' Povara''

Pe o potecă abruptă şi stâncoasă am întâlnit o fetiţă, care-şi purta în spate frăţiorul.
Se vedea cu ochiul liber că micuţul era prea greu pentru puterile ei.
I-am spus:
– Fetiţo, ce grea povară duci!
Ea m-a privit mirată şi mi-a spus cu reproş în glas:
– Nu este o povară domnule, este fratele meu!
Am rămas uluit. Fetiţa cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecţie de viaţă.
Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
”Nu este povară, este fratele tău!”

Cu adevarat de retinut :
<<Şi când durerile oamenilor mă copleşesc şi îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc:
€Nu este povară, este fratele tău!€ >>

Fântâna lui Iacov este singurul loc de pelerinaj creştin-ortodox de pe teritoriul Samariei. Fântâna are o adâncime de 35 de metri. Un călugăr grec care o supraveghează oferă pelerinilor însetaţi din apa ei proaspătă şi rece.
Fântâna a fost săpată de Iacov pe pământul cumpărat de la fiii Hemor (Emmor) Heveul (Facere 33, 18). Nomazii obişnuiau să aibă sursa lor proprie de apă spre a nu fi dependenţi de locuitorii aşezărilor lângă care îşi stabileau corturile.
Aceasta este fântâna la care a întâlnit-o Hristos pe Femeia Samarineancă în drumul din Ierusalim spre Galileea (Ioan 4, 4-42); de aici, al doilea nume dat de arabi fântânii: Bir es-Samarieh.
Datorită faptului că la fântâna lui Iacob, Iisus vorbeşte despre apă vie, comunitatea creştină din această regiune a folosit apa acestei fântâni pentru săvârşirea Botezului.
Conform unor mărturii din veacul al IV-lea, la fântâna lui Iacob exista o bisericuţă construită. De atunci, ea a fost recunoscută ca loc de pelerinaj creştin. Bisericuţa a fost arsă în timpul revoltei samarinenilor din anul 485 şi a fost refăcută în secolul şase de către Împăratul Iustinian. Dar, a fost din nou distrusă în urma invaziei persane şi a celei arabe, care i-a succedat.
La sfârşitul secolului XIX, Patriarhia Ierusalimului a cumpărat terenul şi a început construcţia unei biserici pe temeliile bisericii mai vechi. Din lipsă de fonduri, lucrările s-au oprit în timpul primului război mondial, dar au fost încheiate în ultimii ani.

Părintele Arsenie Boca şi Muntele Athos
 

În primăvara anului 1939, mitropolitul Nicolae Balan, ascultând dorinţa lor de a deveni monahi, i-a trimis în Sfântul Munte Athos pe tinerii diaconi Zian (Arsenie) Boca şi Serafim Popescu „ca să deprindă călugăria de acolo” după cum spunea mai târziu părintele Arsenie. Cei doi părinţi s-au aşezat la chilia romaneasca Sfantul Ipatie de lângă mănăstirea Vatoped.
Părintele Serafim avea să stea pentru şase luni în Sfântul Munte. În acest timp a fost povăţuit de părintele Antipa Dinescu de la schitul Prodromu.
În cele trei luni petrecute în Muntele Athos a avut parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr, pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În acest răstimp părintele Arsenie a lucrat la treptele ce coboară spre Peştera Sfântului Athanasie Athonitul din apropierea Schitului românesc Prodromu. Drept răsplată a primit binecuvântarea de a copia Filocalia de la Prodromu. Părintele Arsenie a încredinţat aceste manuscrise părintele Dumitru Stăniloae, care le-a tradus şi publicat ceva mai târziu la Sibiu sub forma primelor patru volume ale Filocaliei româneşti.
Despre experienţa trăită în Sfântul Munte, părintele Arsenie a mărturisit într-o scrisoare trimisă unui călugăr: „(…) dacă însă preţuiţi grădina Maicii Domnului mai mult decât orice altă ocrotire, mai răbdaţi puţin pe loc, şi rămâneţi în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aş ieşi de acolo – îmi cam pare rău că n-am rămas şi eu acolo (…)”.

Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil.
Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.
Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea.
S-a adunat multă lume.Toți strigau: "A căzut un copil!" Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe:
- Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?
- Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul.
- Care bunicuț?
- Cel din geamantanul bunicuței.
Au venit acasă.
- Bunicuțo deschide geamantanul!
Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:
- Acest bunic m-a prins.
Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)

Cutremurătoarea minune săvârșită asupra unui bolnav de catre Sfântului Ioan Rusul
 

Constantin Polihroniu, un înalt funcționar de stat, vreme de vreo două ceasuri s-a rugat plângând înaintea raclei Cuviosului Ioan Rusul. Era îmbrăcat în pijamale și un taxi îl aștepta la ușa de miazănoapte a Bisericii. După ce a sfârșit convorbirea sa tainică cu Cuviosul, a pornit cu pași rari, târându-și papucii pe pardosea, și s-a îndreptat spre ieșire.
L-a oprit un preot al Bisericii și l-a întrebat de ce a plâns atâta vreme, de ce nu era îmbrăcat cum se cuvenea și a venit în biserică cu pijamale și dacă… dorea să-i dea cameră la hotel să se odihnească puțin.
- Nu, Părinte, a răspuns acela. M-a odihnit pentru mulți ani Sfântul, acest doctor mare și făcător de minuni pe care-l slujiți. Astăzi dimineața, soția mea a venit la Spitalul „Evanghelismos” să mă vadă. Au trecut mai mult de zece ani de când nu am mai stat în picioare, așa cum mă vedeți stând acum. Într-un an o suferință a sistemului nervos și o boală ce am avut-o m-au adus la o infirmitate, încât mi-am pierdut funcția. Am ieșit la pensie pe caz de boală și am umblat prin spitale, pentru că în al doilea an aveam mai mult de 80% paralizie la extremitățile inferioare. Paralizia, starea psihologică rea, ieșirea prematură din activitățile vieții, m-au adus la decădere fizică, aproape de moarte.
Astăzi dimineață, însă, femeia mea a venit la spital, m-a aflat dormind, dar nu m-a trezit, ci s-a așezat pe un scaun lângă patul meu. Pentru câteva secunde a luat-o somnul. Și vede, în somn fiind, că în salonul alăturat avea loc vizita medicilor, printre care era un medic străin necunoscut. Atunci ea se apropie de el și-l întreabă:
- Domnule doctor, sunteți străin? Vă văd pentru prima oară în acest spital. Vă rog, veniți în salonul alăturat unde se află bărbatul meu paralizat de mai bine de zece ani. Medicii mi-au spus adevărul, că-l voi pierde pe bărbatul meu. Îmi voi pierde sprijinul meu. Va muri soțul meu. Veniți, domnule doctor, să-l vedeți, să-i dați curaj, să ne spuneți ceva și Dvs.
- Mergi, doamnă, și așteaptă că voi veni să-l văd pe soțul tău!
- Bine, domnule doctor, dar spuneți-mi numele Dvs. ca să-l știu.
- Mă numesc Ioan Rusul, i-a răspuns acela.
Atunci a sărit deodată de pe scaun și mă vede că mă chinuiam singur să mă ridic, sprijinindu-mă pe coate.
- Femeie, ajută-mă și tu! Cineva mă ține de subțiori și mă ridică. Ajută și tu!
M-am ridicat, am călcat pe pardosea, când hohotele de plâns ale femeii mele i-au adus lângă mine pe medicii și personalul ajutător al spitalului.
Medicul responsabil al spitalului, un creștin credincios, mișcat de povestirea femeii mele, mi-a spus:
- Domnule Polihronie, așa cum ești, nu încerca să-ți schimbi pijamalele, mergeți, luați un taxi de la intrarea Spitalului și mergeți la Spitalul duhovnicesc, la Biserica Sfântului Ioan Rusul, care se află în valea înverzită de la Procopi – Evia, unde se află Sfintele sale Moaște. Mergeți, spuneți-i marele vostru mulțumesc, după care să vă întoarceți să va fac ieșirea din spital, care, de data aceasta – desigur foarte rar – nu o va semna un medic, ci un Sfânt. Eu, ca creștin și ca medic, cred ceea ce am spus. Deasupra științei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu și a Sfinților Săi.
Acestea ni le-a spus, Părinte. Dați-ne și Sfinția Voastră binecuvântarea Voastră. Acestea le-a spus, acestea le-am văzut la acel binecuvântat bărbat, care, cu lacrimi (iar pentru ca bărbații să plângă, trebuie ca ceva foarte serios să li se întâmple) spunea Sfântului un profund „mulțumesc”. „Mulțumesc”, pe care sunt bucuroși să-l spună toți bolnavii din spitale, din tot felul de așezăminte pentru bolnavi și azile pentru bolnavi incurabili, care așteaptă un Înger, un Sfânt sau pe Însuși Domnul să tulbure apele pentru ca să intre în această taină, care se numește vindecare minunată și care cu adevărat se săvârșește în anumite vremuri la bolnavii pe care Dumnezeu îi alege cu judecățile Sale, cu totul necunoscute nouă.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Staretul Chiliei Bunavestire, Schitul romanesc Lacu, Sfântul Munte Athos via Marturie athonita

Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion
 

sursa: www.johnsanidopoulos.com


După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa. Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus: Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…

Povestirea Bătrânului Visarion, spre slava şi cinstea Cinstitului Înaintemergător
 

– Părinte Visarion, am auzit că atunci când mănăstirea te-a rânduit econom la metocul Mariana din Halkidikis, ai avut minunate descoperiri. Adică ai găsit o biserică şi l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător cu care ai şi vorbit. De aceea, dacă îţi aduci aminte şi dacă vrei, povesteşte-mi tot întocmai cum s-a petrecut, ca să le consemnez pentru a le afla şi cei mai tineri. De îndată ce Bătrânul Visarion a auzit aceste cuvinte, cu multă bucurie şi cu fericita sa simplitate, pe care o avea din fire, după ce mai întâi s-a gândit puţin încercând să-şi aducă aminte faptele săvârşite în urmă cu douăzeci de ani şi mai bine, m-a privit cu atenţie şi mi-a spus:
– Vrei să-ţi spun despre biserică?
– Da, spune-mi mai întâi despre biserică, i-am răspuns eu, şi după aceea povesteşte-mi tot ceea ce ţi s-a mai întâmplat.
– Frăţiorul meu, după cum ştii, în 1916 mănăstirea m-a rânduit econom aici şi, cât am putut, m-am îngrijit de treburile metocului. Însă aveam o mare mâhnire în suflet pentru că nu puteam merge în zilele bune, adică la marile praznice împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie. Mă temeam să plec de la metoc în aceste zile, pentru că atunci se dădeau cele mai multe spargeri.
După ce a trecut Botezul Domnului şi am intrat în luna februarie, într-o seară, pe când măcinam la moară grâul oamenilor din Polighiros, pe la ora unu, am urcat sus la chilie. Am intrat în bucătărie, unde aveam o grămadă de lemne într-un colţ. Deodata, văd un bătrân cu părul şi barba albe. Stătea la foc şi se încălzea. M-am mirat de îndată ce l-am văzut şi am zis în sinea mea: „Dar când a venit acest bătrân de nu l-am văzut?” Cu toate acestea, l-am salutat cu inima bună, spunându-i:
– Bine ai venit, Gheronda! De unde eşti, dacă nu te superi?
– Uite, de pe aici, de prin apropiere.
– Nu ai găsit vreun călugăr aici? (Mă refeream la un oarecare argat mirean, pe nume Demostene).
– Nu, a răspuns el. Nu am găsit nici un alt călugăr aici.
Am început să discutăm, iar bătrânul m-a întrebat:
– Cum te descurci, Părinte Visarioane? Cum merg treburile?
– Slavă lui Dumnezeu, i-am răspuns. Merg bine. (În acea vreme aveam mult de lucru la moară). Ceva totuşi mă mâhneşte. Nu am biserică aici şi sunt nevoit să merg uneori la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie.
– Dar este şi aici biserica, Părinte Visarioane, mi-a spus bătrânul. De ce spui că nu există?
– Ce spui, Gheronda? Nu ştiu eu ce este aici şi ştii tu mai bine?
Dar bătrânul o ţinea pe a lui şi-mi repeta aceleaşi lucruri. Atunci l-am privit cu atenţie în ochi şi mi-am adunat mintea, mirându-mă şi intrebându-mă în sinea mea: „Ce-mi spune bătrânul acesta?”
– Gheronda, eu sunt aici de un an şi ştiu că nu este nici o biserică, iar tu îmi spui că este?
- Părinte Visarioane, tu nu crezi ceea ce-ţi spun. Însă eu te sfătuiesc să crezi, deoarece este voia lui Dumnezeu ca să se descopere biserică şi să o zideşti din nou. Nu fi necredincios faţă de cele ce-ţi spun!
După ce mi-a repetat de multe ori acest lucru, am început să cred şi l-am întrebat dacă mai are şi altceva să-mi zică, adică despre vreo vistierie, despre bani. Iar acela m-a încredinţat că voi afla multe lucruri.
– Dar ca să te încredinţezi şi mai mult de cele zise, mi-a spus el, după ce vei afla coloana Sfintei Mese, să nu mai sapi, ci să faci de trei ori semnul Sfintei Cruci cu metanii şi vei vedea că pământul care acoperă placă Sfintei Mese se va da singur la o parte, fără ca tu să-l atingi.
Când am auzit acestea, inima mi s-a umplut de bucurie şi i-am spus bătrânului:
– În seara aceasta vei rămâne aici să dormi; te voi găzdui aici.
– La ora aceasta unde să merg? Desigur că aici voi rămâne.
Dar în timp ce discutăm acestea, am auzit cum pietrele morii au început să se lovească între ele. Am înţeles că se terminase grâul, aşa că am coborât să pun altul. I-am spus bătrânului să mă aştepte, căci mă voi întoarce ca să-i pun de mâncare. După ce am aranjat moara, m-am întors sus la chilie ca să continui discuţia. Dar nu l-am mai aflat pe bătrân. S-a făcut nevăzut. Am început să strig, l-am intrebat pe Demostene, pe oamenii din Polighiros, dacă l-au văzut, dar nimeni nu-l văzuse.
A trecut acea noapte. A doua zi i-am spus totul lui Demostene, dar nici acela nu credea. Stăteam în cumpănă: să încep sau nu?
După ce a trecut aproape o săptămână, într-o noapte, în timp ce dormeam, am simţit cum mi s-a aşezat pe piept o greutate cam de cinci sute de ocale. Ce să-ţi spun, m-a cuprins o mare mâhnire şi frică. Mă aflam în această stare şi încercam să zic ceva, când, deodată, am auzit un glas spunându-mi: „De ce nu ai făcut ceea ce ţi-a spus bătrânul?”. Când am mai auzit şi acestea, ca să scap de acea mâhnire, am spus: „Mâine negreşit am să fac”. Apoi acel glas a spus: „A venit vremea rânduită, să nu mai amâni”, şi astfel m-am slobozit de acea greutate.
A doua zi dimineaţă, înainte de a se lumina bine de ziuă, am luat târnăcopul şi am început să sap în fata cuptorului, cuprins de frică din pricina acelei greutăţi pe care am simţit-o noaptea. Loveam cu putere şi adânc cu târnăcopul, aşa că m-a auzit femeia argatului. Mirându-se, a venit lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci, părinte econom?
Eu însă nu i-am răspuns nimic, ci i-am făcut numai semn cu mâna să plece. După ce am săpat până la o adâncime de un metru, am aflat nişte cărămizi. Şi tot săpând aşa, am dat de zidurile bisericii. A venit şi Demostene şi am început să săpăm amândoi, până când am găsit coloana, după cum îmi spusese bătrânul. Atunci i-am spus lui Demostene:
– Acum vei vedea o minune. Voi face trei metanii şi semnul Crucii şi vei vedea cum pământul din jurul coloanei se va retrage singur.
Demostene însă nu a crezut. Atunci eu am făcut trei metanii şi semnul Crucii şi – o, minune! – vrrrr, dintr-odată tot pământul s-a retras. După ce a văzut una ca aceasta, Demostene a început să sape cu râvnă dumnezeiască şi cu credinţă. Iată, aceasta este povestirea despre biserică”.
Toate acestea Bătrânul Visarion mi le-a povestit plin de lacrimi din pricina emoţiei.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 91-96)

Sfântul Ioan Botezătorul și vedenia unui frate
 

Acelaşi frate mi-a spus altădată: „Odată am fost cuprins de râvna pentru viaţa ascetică şi mă gândeam să mă sui la Sfântul Iacov pentru câteva zile. Mintea mea nu se mai îndeletnicea cu nimic altceva decât cu acest gând. Dar, după cum se va vedea, Sfântului Ioan Botezătorul nu-i era pe plac una ca aceasta. Aşa se face că într-o noapte, pe când dormeam, m-am aflat deodată într-o cameră mare. La o oarecare depărtare de mine am văzut şezând nişte oameni. Atunci unul dintre ei s-a ridicat, a venit unde eram eu şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus: – Nu la Sfântul Iacov! Nu! Este bine să rămâi la ascultarea pe care o ai.
– Ce să fac la această ascultare, de vreme ce nu mă pricep deloc? am întrebat eu.
– Te vei specializa..., mi-a spus acela din nou.
Peste puţin timp m-am trezit şi cugetam la acest vis sau vedenie sau ce-o fi fost ea, căci nu ştiu cum s-o numesc. Mă gândeam la înfăţişarea şi la mărimea gigantică pe care o avea acel om şi mă întrebam: „Cine să fie acesta? Şi cum de mi-a spus «Te vei specializa»?”
A doua zi la Liturghie, pe când stăteam în Paraclisul Maicii Domnului, am privit spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi m-am încredinţat că cel care îmi vorbise în vedenie a fost chiar cel care era pictat în această icoană. Atunci mi-am adus aminte şi de răspunsul părintelui meu duhovnic, ieromonahul Dositei, care, în anul 1934, când m-am spovedit şi i-am spus că mult doresc ca cealaltă vreme a vieţii mele să trăiesc ca un sihastru, mi-a spus: „Dacă va fi voia Sfântului Ioan Botezătorul, va fi şi asta”. Şi m-a lăsat astfel, fără să mai adauge nici un cuvânt.
Atunci mi-am spus în sinea mea: „De vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul nu-ţi încuviinţează această dorinţă, linişteşte-te, călugăre, şi nu mai ţine morţiş să se facă voia ta. Smereşte-te şi îndeplineşte-ţi cu acrivie şi cu dragoste ascultarea, mulţumind Sfântului Înaintemergător care, ca Prooroc, cunoaşte mai bine folosul sufletului tău şi se îngrijeşte pentru mântuirea ta”.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 128-129)

La 18 februarie 1940, într-o zi de sâmbătă, au revenit în mănăstire cu vaporaşul bătrânii Visarion şi Grigorie de la Nikitis (Halkidikis), care au fost trimişi de către Sinaxa mănăstirii să aducă untdelemn în locul datoriilor pe care Dimitrie Kamburis şi alţii le aveau faţă de mănăstire. Însă, în loc de untdelemn, au adus Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, ce fusese la biserica metocului nostru din Vozina. Aceasta icoană, de cincisprezece ani de când am părăsit metocul, a fost luată de sus-numitul Kamburis şi se afla în casa lui din Nikitis.
Toţi ai casei aveau mare evlavie la această icoană, deoarece evlavioasa soţie a lui Dimitrie, Verginia, a dobândit copii după ce s-a rugat înaintea ei, pentru că până atunci, vreme de mulţi ani, îi mureau pruncii atunci când îi năştea.
Fiindcă mănăstirea noastră pierduse orice nădejde de a mai organiza şi de a mai pune în funcţiune metocul de acolo, a hotărât ca bătrânii pe care i-am amintit mai sus să meargă ca să aducă negreşit icoana înapoi.
Dar să-l ascultăm pe Bătrânul Visarion, care mi-a istorisit întocmai tot ce s-a întâmplat:
– Ştii, fratele meu, câtă dragoste şi evlavie aveam la această icoană şi de câte ori m-am certat cu bătrânii ca s-o luăm din acea casă mirenească. Şi îi mulţumesc Sfântului Ioan că, în cele din urmă, a făcut să fie auzite cuvintele mele.
– Ştiu asta şi fără să-mi spui, dar cred că altceva ai vrut să-mi zici. Ce ţi s-a întâmplat?
– Aa, da! Ascultă-mă, fratele meu. Îţi aduci aminte că de aici, de la mănăstire, am plecat într-o vineri după-amiaza. Era ziua de 10 februarie, anul 1940. Am trecut cu vaporaşul pe la Monoxilitis, am mers la Develikia (metoc în Halkidikis), i-am văzut acolo pe tăietorii de lemne, apoi ne-am îndreptat spre Panaghia, adică spre Sfântul Nicolae. Toată ziua a plouat mărunt şi a fost foarte frig. Am ajuns la Panaghia (sat în Halkidikis) seara târziu şi, până să ajungem în Nikitis, la casa lui Dimitrie Kamburis, trecuse de ora unu noaptea. Ah, fratele meu, frigul îmi pătrunsese până în măduva oaselor. M-a cuprins un tremur şi au început să-mi clănţăne dinţii. Dumnezeul meu, păzeşte-mă! Pe lângă toate aceasta, a dat peste mine şi o diaree, încât nu apucam să ajung la closet. Ajunsesem până la deznădejde. Deodată mi-am adus aminte de icoana Sfântului nostru. Atunci i-am întrebat pe cei din casă:
– Unde îl aveţi pe Sfântul Ioan Botezătorul? Vreau să mă închin înaintea icoanei lui.
M-au dus înaintea camerei unde se afla icoana şi m-au lăsat acolo. Atunci eu am intrat şi, căzând în genunchi înaintea ei, i-am spus cu lacrimi: „Sfinte Ioane Botezătorule, mântuieşte-mă!” Şi, o, minune, fratele meu – mare este harul lui!, – îndată mi-a încetat durerea şi diareea şi m-am făcut cu desăvârşire bine. După ce am sărutat de multe ori sfânta icoana şi i-am mulţumit Sfântului din tot sufletul, m-am întors la ceilalţi. Când m-au văzut, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Sfântul Ioan. La început n-au crezut că m-am vindecat şi m-au întrebat:
– Ei, Părinte Visarioane, te-ai făcut bine? Chiar te-ai făcut sănătos?
– Da, le-am spus. Nu vedeţi că acum sunt bine?
Atunci când a venit ceasul să plecăm, fratele meu, şi am mers să iau icoană, ce să-ţi spun, părinte Lazăre? Nu simţeam ca icoana are vreo greutate. Era atât de uşoară, de parcă aş fi ridicat un pai. Ai fi spus că se săturase sărmana să mai stea acolo închisă, căci atunci când m-am apropiat s-o iau, mi s-a părut că ea singură a venit la mine.
Şi spunându-mi acestea, Bătrânul Visarion a izbucnit în plâns. Apoi a continuat:
– Celor din casă le-a venit foarte greu să se despartă de ea şi mă rugau să le las icoana, dar puteam să-i ascult? Atunci le-am spus: „Avem poruncă de la mănăstire să luăm icoană, altfel nu ne putem întoarce. Astfel a poruncit Sinaxa, de aceea vă rugam să nu ne mai mâhniţi cu rugăminţile”. Şi astfel, văzând că n-au încotro, s-au potolit.
(Astăzi, această icoană se află în iconofilakionul recent construit, în care se afla şi paraclisul închinat Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Aghioritul. Menţionăm că Sfânta noastră Mănăstire deţine încă două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Botezătorul. Una, datând din secolul al XV-lea, se află în proschinitarul din spatele stranii arhiereşti și s-a izbăvit in chip minunat din focul care a prefăcut în cenuşă catapeteasma. Uneori răspândeşte bună mireasmă. Cealaltă icoană este din secolul al XVI-lea, aparţine Şcolii Cretane şi se află în proschinitarul de sub arhondaric).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 110-114)