Stiu că Sfânta e printre noi; ne gândim la ea ca la un sprijin, ca la o speranţă. La racla ei, ne încărcăm cu energie pozitivă, ieşim din dileme, ni se luminează mintea. Am avut o copilărie presărată cu lipsuri, neînţelegeri ale părinţilor, dar cele mai mari aveau loc de Paşte, de Crăciun, tocmai când trebuia să domnească liniştea, bunăvoinţa, ceea ce m-a determinat să-mi caut pacea interioară departe de zbuciumul din familie.

Părinţii mei sunt de condiţie modestă, ne-au susţinut la facultate, sunt mândri de reuşita copiilor, Însă noi am suportat greu nepotrivirea lor de caracter. Astfel, sătulă de certuri, am plecat departe de locul natal, mi-am găsit liniştea în Iaşi alături de un soţ care mă iubeşte, dar mai ales lângă Sfânta mea care mă ajută în tot ceea ce fac. Am ajuns într-o familie cu frică de Dumnezeu, m-au tratat ca pe fiica lor. Cert este că m-am rugat, deseori, să-mi găsesc bărbatul potrivit şi să nu-mi pierd timpul cu indivizi neserioşi.

M-am căsătorit după ce am rămas însărcinată. Am născut la Târgu Mureş un băieţel cu care am întâmpinat dificultăţi de sănătate în primele luni de viaţă: pneumonie, operaţie pe cord, dar acum este bine, creşte şi este frumos.

Cu voia lui Dumnezeu, cu rugăciuni, agheasmă, ulei sfinţit de la Sfântul Nectarie, de la Sfânta Parascheva, am trecut peste grelele momente al operaţiei (care a fost transmisă şi la televizor). Am înţeles că totul e rânduit de la Dumnezeu, şi încercările grele şi bucuriile, că nici un doctor nu e mai presus de El, nici o tehnologie, că El este singura speranţă în mântuire, în lumina veşnică.

Cred cu tărie că Dumnezeu lucrează prin oameni. Îi mulţumesc că am întâlnit în viaţă doar oameni buni: părinţi, fraţi, colegi de fa*cultate, de serviciu şi prieteni.

Anca T, 27 de ani, laşi

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor)

O minune făcută prin rugăciunile Fericitei Xenia a avut loc în anul 1959 la biserica cimitirului Icoanei Maicii Domnului din Smolensk. Martorii acestei minuni, care va fi prezentată în continuare, au fost în număr de aproape o sută de persoane. Întâmplarea aceasta a fost relatată de către o cunoştinţă personală a părintelui Serghei Jeludkov.

Mama unei fetiţe de 15 ani, oloagă, care nu putea umbla pentru că în copilărie fusese bolnavă de poliomielită şi paralizase, se adresă părintelui Serghei să facă o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia. Mama a dus-o pe fetiţă cu un cărucior special, pentru că fetiţa nu-şi putea folosi deloc picioarele, în căruciorul acesta mama şi-a adus fetiţa la biserica cimitirului.

Se pare că asta s-a întâmplat într-o zi de Duminică, după Liturghie, pentru că în biserică era multă lume. Preotul a făcut o slujbă de pomenire pentru Fericita Xenia, iar după aceasta, multe persoane prezente, printre care şi mama cu fetiţa sa în cărucior, începură să iasă din biserică în curte.

Deodată, fetiţa spuse: „Vreau să mă ridic şi să merg!” şi sub ochii oamenilor care se aflau în jurul ei, s-a ridicat, a ieşit din cărucior, a făcut câţiva paşi, apoi s-a aşezat. S-a ridicat, apoi a început din nou să meargă singură, iar cei care ieşeau din biserică erau martori la minunea care se făcea sub ochii lor.

Din momentul acela, fata începu să meargă normal.

(Sfânta Xenia cea smerită și nebună pentru Hristos, traducere de prof. Elena Călin, Editura Bunavestire)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea Sursa: «Ἂς μὴν πεθάνει ἀπόψε, Κύριε!»
 

Domnul Petru era îngrijit de luni de zile într-un mare spital, fiind cel mai grav caz din tot sectorul său. Prin patul alăturat din salonul său se perindaseră mulți bolnavi. Unii au plecat repede pentru a-și continua sănătoși viața lor pământească, iar alții au părăsit spitalul trecând în viața veșnică.

Era ușor să lege cunoștințe cu pacienții care îi erau colegi de salon și încerca să îndemne la spovedanie și împărtășanie pe fiecare bolnav pe care îl cazau în patul vecin. Își propusese să facă acest lucru în mod politicos, dar vesel, pe toată durata cât urma să stea internat. Și avea reușite aproape de sută la sută. Acest lucru îi calma durerile care încă îl țineau țintuit în spital.

Într-o zi au adus în acel pat un tânăr bărbat din Eptanez, Alexis, care suferise o ruptură de rinichi. Îi apăruseră probleme și la inimă, dar și la plămâni, pentru că era fumător constant. Suferea mult. Trei zile și trei nopți s-a zbătut în patul de spital, ca un pește pe uscat. Nu putea să respire, gemea continuu. Avea dureri insuportabile.

Soția lui Alexis, care-i stătea alături, părea deznădăjduită. Biata femeie lucra într-un hotel, dar acum o concediaseră. Nu aveau rude aici în zonă, de aceea atunci când a plecat la spital ca însoțitor pentru soțul ei, i-a încredințat pe cei trei copii ai lor unei vecine bune. Străină în acest mare oraș, tânăra îl sprijinea mult pe soțul ei, având ca singură întărire credința în Dumnezeu și în harul Sfântului Dionisie din Zakynthos, ocrotitorul insulei lor.

Petru și familia lui încercau, atât cât le stătea în putință, să-i ajute pe Alexis și pe soția lui. Doctorii intrau și ieșeau grăbiți din salon, se aplecau cu atenție deasupra lui Alexis, consultându-l tăcuți cu instrumentele lor medicale. În salon predomina o încordare continuă. Într-un astfel de moment, fiica lui Petru s-a apropiat de tatăl ei și i-a șoptit la ureche:

‒ Tăticule, domnul Alexis este grav bolnav. Diseară, probabil, i se va curma suferința, i-a spus un doctor soției lui care este afară pe hol și plânge mult. Voi merge alături de ea să-i țin companie. Tu știi ce să faci, roagă-te!

‒ Bine, mergi, dar nu, nu trebuie să moară diseară. Nu diseară, copilul meu!

‒ De ce, tată?

‒ Pentru că nu am reușit să-l pregătim să primească înăuntru, în inima lui, pe Hristosul nostru! Cum să plece așa, copilul meu? Roagă-te să facă ceva Maica noastră (n.r. ‒ Maica Domnului) diseară! Să nu plece Alexis fără Hristos! Să nu moară diseară, Doamne!...

Pe la mijlocul nopții, Alexis s-a liniștit în mod neașteptat. Fără să piardă șansa aceea, Petru i-a spus în timpul nopții:

‒ Alexis, curaj! Te vei face bine! Crede-mă. Doctorii se așteptau să mor acum două luni, nu mai aveam nici o nădejde! Și știi de ce trăiesc încă și, orice ar fi, voi ieși din spital? Datorez acest lucru preotului spitalului, care vine și mă împărtășește pe mine nevrednicul foarte des. Mi-l dă pe Acela Care este Izvorul Vieții, pe Iisus Hristos! Așa a dispărut boala mea și trăiesc, fratele meu Alexis! Doctorii, care nu mai aveau vreo speranță, vorbesc despre o minune. Și tu, din ce mi-a zis soția ta, crezi în Hristos și-L iubești. Nu-i așa, Alexis?

‒ Așa este, domnule Petru. Sunt păcătos, dar nu și necredincios.

‒ Vrei să te împărtășești mâine dimineață împreună cu mine, Alexis?

‒ Unde vom merge?

‒ Va veni aici preotul și ne va împărtăși. Liniștește-te acum. Fă o rugăciune și odihnește-te!

Puțin după răsăritul soarelui, Alexis a avut din nou un paroxism puternic de dispnee. Salonul s-a umplut iarăși de medici care se aplecau deasupra lui cu interes și foarte greu l-au făcut să-și revină. Soția lui își făcea semnul Sfintei Cruci încontinuu. Petru se ruga fierbinte, rugând pe Domnul să-i dea lui Alexis o prelungire de viață, pentru a nu pleca neîmpărtășit din viața aceasta.

În puțin timp, înștiințat telefonic de fiica lui Petru, preotul spitalului a intrat în salon ținând în mâini Sfintele Daruri. Cei doi bolnavi s-au ridicat și s-au așezat cu respect la marginea patului. Și, după ce părintele a vorbit în liniște, pentru puțin timp, cu Alexis, i-a împărtășit și pe el și pe Petru cu Preacuratul Trup și cu Cinstitul Sânge al Domnului, i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și a plecat tăcut.

‒ Cum te simți, Alexis? a vorbit primul Petru, când au rămas doar ei.

‒ Foarte bine! Mă simt bine în tot corpul meu, domnule Petru! Nu îmi amintesc să fi simțit vreodată ceva asemănător! Îți mulțumesc mult că m-ai ajutat și m-am putut împărtăși! Am destui ani de când nu m-am mai împărtășit. Mulți ani... Slavă Domnului pentru împărtășania aceasta!

Soția lui Alexis, care mersese să se roage în capela spitalului, când a venit în salon l-a găsit pe soțul ei cu totul schimbat și a prins curaj. Și doctorii vedeau în fiecare zi îmbunătățirea sănătății lui Alexis. În puține zile, cu biletul de ieșire din spital în mână, Alexis și soția lui au pornit pe drumul de întoarcere spre insula lor, luându-și rămas bun, cu lacrimi în ochi, de la domnul Petru, care dădea slavă lui Dumnezeu pentru încă o minune a Sa.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut. Doamna Sabanieieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare, ea îl văzu pe Bătrân în vis și acesta îi spuse: „Fiul tău se va însănătoși și va trece examenul”.

Trezindu-se cu un simțământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria școlii navale, unde se aștepta să-și găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simțea deja bine și că plecase să-și susțină examenul. Când se vazură, se îmbrățișară plini de duioșie.

Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca și ea avea o adâncă venerație față de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis și auzise de la el aceleași cuvinte: „Te vei face bine și vei trece examenul”.

(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, p.336)

Aceasta este o istorisire adevărată pe care ne-a povestit-o cel care a trăit-o îndeaproape.

Bărbatul și femeia erau refugiați din Smirna. Cel care ne-a povestit despre aceștia i-a cunoscut în Atena. Erau singuri, singuri de tot, fără rude, la fel ca cei mai mulți refugiați de la Răsărit. Nici copii nu aveau. Doi oameni simpli, triști, care niciodată nu-și arătau durerea lor. Vedeai la ei doar nădejdea în Domnul Care face să răsară soarele în fiecare zi și sărăcia lor, care nu putea fi ascunsă.

La parter, bărbatul avea un micuț magazin unde vindea măsline. Deasupra acestuia, un dormitor pătrat era... locuința lor. Într-un colț, trepiedele de fier cu scânduri de lemn le era patul, alături, o masă veche și două pahare de aramă pentru a bea apă, un aragaz, o oală arsă și puține haine acoperite de un cearceaf. „Locuința” era închiriată.

Gândiți-vă, câte măsline ar fi putut să vândă creștinul pentru a câștiga ceva?

Mai apoi, erau și cei mai săraci chiar decât ei, care nu trebuia să rămână fără de mâncare. Pe aceștia făceau ce puteau și îi ajutau, și amândoi soții spuneau: „Slavă lui Dumnezeu”, pentru că așa este scris în Sfânta Scriptură. Familia aceasta cunoaștea bine matematica lui Dumnezeu, aritmetica celor două haine.

Anii au trecut, magazinul de măsline s-a închis, în anii aceia pensii nu existau, iar săracii lui Dumnezeu au început să cerșească la colțurile străzilor. Mai târziu, nici aceasta nu o mai puteau face, deoarece îmbătrâniseră tare și se îmbolnăviseră. Dacă cineva le dădea o bucată de pâine mâncau, dacă nu, se culcau flămânzi.

„Are Dumnezeu”, spuneau...

Și iar „are Dumnezeu” spuneau și atunci când hainele lor simple deveniseră zdrențe, și atunci când paharele de aramă se înverziseră de la stătut, și atunci când nu aveau de unde să plătească chiria, și tot așa. Chiria... de mulți ani nu o mai plătiseră. I-a tot îngăduit proprietarul, iar mai apoi „uitase” de casa aceea sărăcăcioasă, așa că bătrâneii și-au continuat viața lor umilă, nelipsind de la slujbe și zâmbind cu încredere în fața tuturor icoanelor din biserică. Atâția Sfinți care au suferit chinuri, un Domn Care a fost răstignit, Maica Sa căreia îi ardea inima și aceștia nu pățiseră nimic, iar ei să se înspăimânteze?

Cu toate acestea, s-au speriat când proprietarul i-a anunțat din senin că trebuie să plece, deoarece vroia să dărâme clădirea. Vroia să facă un bloc în locul acesteia. Să plece și să meargă unde?...

Aici au fost iubiți, au fost binecuvântați cu multe, au mâncat, au flămânzit, au plâns, au nădăjduit, aici era candela lor aproape stinsă, aici paharele lor, aici tacâmurile lor ruginite de la nefolosire. În spatele acestei uși se adăposteau de ploi, de ninsori și înăuntru trăiau în nădejdea că Dumnezeu îi va ajuta.

Dar acum, ce să mai facă? Bătrânul sărac și-a ridicat mâinile către tavan, zicând cu durere: Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

În ziua următoare a venit executorul judecătoresc cu hârtiile de evacuare.

‒ Trebuie să plecați, le-a spus.

‒ Dar unde să mergem? l-au întrebat.

Omul a privit în cameră, văzând sărăcia lucie ce stăpânea acolo. I-a privit și pe bătrâneii uscățivi.

‒ Am un dormitor care prisosește, le-a spus cu glas domol.

‒ Nu avem bani pentru chirie, a spus cu rușine bătrânelul.

‒ Să mergem, le-a spus executorul și, întrucât nu aveau nimic să ia bagaj cu ei, au plecat îndată.

Acesta i-a luat cu mașina, i-a dus acasă la el, soția sa i-a spălat, i-a îmbrăcat, i-a hrănit. Nici unii, nici alții nu avuseseră copii.

Dormitorul pe care l-au primit era luminos, curat, cu perdele pe care bătrâneilor le-au plăcut mult de tot să le tragă la fereastră (întrucât în vechea lor casă nu avuseseră nici măcar perdea la geam).

Au căzut la pământ bătrâneii pentru a le mulțumi, plângând de bucurie și binecuvântând pe Dumnezeu, rugându-se și dând slavă Domnului.

‒ Vom avea și noi companie, le-a spus cu simplitate și modestie soția executorului. Doar atât...

Acum bătrâneii trebuie să se obișnuiască cu lucruri „dure” precum mirosul pâinii proaspete ce vine caldă de la brutărie, cu felul în care mâncarea ce fierbe răspândește un miros plăcut, cu bunătatea inimii gazdelor lor. Iată felul cum Hristos răspunde alor Săi atunci când Îl întreabă Ce să fac acum, Dumnezeul meu?

Acestă minune a fost povestită de un marinar din Galați cu care s-a petrecut minunea.

Lucra pe un petrolier. Descărcând odată petrolul pe care-l aduseseră, a primit ordin de la căpitan să sudeze câteva fisuri pe care le suferise cazanul în care fusese petrolul. Atunci el a refuzat, spunând că nu poate face acest lucru, atât timp cât cazanul nu este aerisit și mai are reziduuri de petrol, deoarece s-ar putea să explodeze. Căpitanul, nebăgându-l în seamă, a dat ordin altor doi muncitori să sudeze.

Marinarul s-a apucat de altă treabă, undeva deasupra cazanului.

În momentul în care cei doi s-au apucat de sudat, s-a întâmplat exact ceea ce prevăzuse marinarul: cazanul a explodat, cei doi au fost uciși, iar marinarul a fost aruncat în aer la o înălțime de 30 m. În clipa în care a străbătut aerul, și-a văzut toată viața sa, iar când a ajuns la acea înălțime, a văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ți fie frică, o să fie bine!”.

Căzând înapoi tot pe corabie, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, care i s-au vindecat în scurt timp.

Mare este mila Maicii Domnului!

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești)

Acum trei luni, mâhnită fiind de necazurile mele, o cunoştinţă m-a sfătuit să merg la Biserica „Sfântul Spiridon” din Galaţi, să pun un acatist şi să mă rog Sfântului şi o să văd că problemele se vor rezolva. Deşi nu ştiam mai nimic despre Sfântul Spiridon, la îndemnul persoanei respective m-am dus la biserică cu un acatist pentru 40 de zile, şi apoi am continuat să merg în fiecare vineri la slujba de cinstire a Sfântului Spiridon, care se ţinea la biserică.

Într-adevăr, sfântul nu a zăbovit, ci mi-a ascultat rugăciunile, ajutându-mă să îmi găsesc un loc de muncă, vindecându-mă de o afecţiune la genunchi, care nu ceda cu nici un tratament medicamentos. De asemenea, mare minune a înfăptuit şi cu soţul meu, care se lupta de un an de zile cu o alergie foarte urâtă, a cărei cauză doctorii nu au reuşit să o descopere şi nici nu-i găseau tratament. Astfel, în urma rugăciunilor către Sfântul Spiridon, soţul meu este complet vindecat.

Şi ultima minune, dar sper că nu cea din urmă, este că soţul meu şi fratele lui, care de un an nu-şi vorbeau, înstrăinându-se unul de altul, ca prin minune, cu ajutorul Sfântului s-au împăcat şi acum îşi vorbesc ca înainte. Aşadar, rugaţi-vă Sfântului Spiridon cu smerenie şi credinţă, şi el sigur vă va ajuta. Sfinte Ierarhe Spiridoane, roagă-te pentru mine şi familia mea, şi ne dă nouă cele de folos!

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Spiridoane, mare făcătorule de minuni! (Mihaela Dănăilă)

In Rusia, Sfântul Trifon este considerat patron al păsărilor deoarece, după cum se povesteşte, odată țarul Ivan cel Groaznic a ieşit la vânătoare, iar îngrijitorul șoimului său a scăpat din neatenţie pasărea preferată a ţarului. Țarul i-a pus în vedere acestui îngrijitor, pe nume Trifon Patrikeev, să găsească șoimul în trei zile ‒ altfel va fi condamnat la moarte.

Bietul Trifon a căutat pasărea prin toată pădurea, dar fără niciun rezultat. În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul s-a întors la Moscova, în Crângul Marinaia. Întinzându-se ca să se odihnească, s-a rugat Sfântului Mucenic Trifon, patronul său, chemându-l în ajutor. În vis, a văzut un tânăr pe un cal alb, care ţinea pe mână şoimul ţarului. Acesta i-a spus: „Ia-ți pasărea pierdută, du-o ţarului şi nu te mai necăji”.

Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit șoimul stând pe un brad. A luat pasărea, a dus-o ţarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la Sfântul Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikeev a construit o capelă în locul în care i-a apărut sfântul. Mai târziu, a construit chiar şi o biserică cu hramul Sfântului Trifon.

Odată Stareţul a povestit: „Era în ziua Sfântului Isidor Pelusiotul. Treceam printr-o perioadă cu multe supărări şi de aceea aveam dureri mari de cap. Din cauza tensiunii ridicate mi se zbătea un ochi și mă primejduiam să fac comoţie cerebrală. Simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi lovit ochiul pe dinauntru cu un ciocan, iar acesta voia sa iasă afară.

Pe Ia ora 9 seara, pe când stăteam întins pe pat, am văzut un înger foarte frumos, cu chipul ca al unui copil de doisprezece ani şi care mi s-a părut că a ieşit din mine. Părul lui era foarte blond şi ajungea până Ia umeri. Mi-a zâmbit şi mi-a atins uşor ochii cu mâna. Îndată mi-a dispărut toată rnâhnirea și mi-au încetat durerile. Am simțit atâta dulceaţă, încât preferam să sufăr din nou, numai să mai văd o dată pe îngerul meu păzitor...”.

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, p. 236)

In 2009, un infarct, repetat de cinci ori în două luni, a atras după sine mai multe internări la Serviciul Cardiologie de la Spitalul Fundeni. Aici mi s-au depistat două artere ale inimii înfundate în proporţie de 90%. Am făcut mai multe încercări de a fi operat la Spitalul Fundeni (București) şi la Iaşi. În noiembrie am venit la Iaşi pentru operaţie, cerând aju*torul Sfintei Parascheva. Profesorul doctor m-a trimis din nou la Bucureşti, iar de acolo, la Constanța.

Mi-am dorit să revin la Iaşi, dar boala s-a agravat. Nu mai aveam mult de trăit, întrucât nu-mi mai simţeam mâinile şi nu aveam cir*culaţie normală. Inima mea era din ce în ce mai slabă. Mă apropiam încet, dar sigur, de moarte.

Într-o noapte m-am visat în spital, iar în camera de alături pentru mine se ruga o monahie în mod impresionant, cu mâinile ridicate. La înce*tarea rugăciunii, măicuţa s-a întors spre mine în chip foarte cuvios, cu capul în jos, iar eu am recunoscut-o. Era Sfânta Parascheva de la Iaşi. Chipul ei smerit şi blând mi-a rămas în memorie pentru toată viaţa.

A doua zi am primit un telefon de la Debreţin, din Ungaria, de unde un profesor cu care vorbisem anterior mă anunţa să merg la Târgu Mureş pentru operaţie. Acest lucru s-a şi întâmplat, iar operaţia a fost o premieră pe ţară. Acum mă simt bine şi mulţumesc Sfintei Cuvioase Parascheva pentru ajutorul ei cel bun! (Ion Benescu, Constanţa)

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, pp. 35-36)