[patinina34]

[SIZE=3]50[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica lăsatului de carne[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 25, 31-46)[/SIZE]

31. Iar când va veni fiul omenesc întru mărirea sa, şi toţi sfinţii îngeri cu dânsul, atunci va şedea pe scaunul măririi sale. 32. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, şi va despărţi pe ei unul de către altul, cum desparte păstorul oile din capre. 33. Şi va pune oile de-a dreapta sa, iar caprele de-a stânga. 34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta lui, veniţi binecuvântaţi părintelui meu, moşteniţi Împărăţia, care este gătită, vouă de la întemeierea lumii. 35. Că am flămânzit, şi mi-aţi dat de am mâncat, însetoşat-am şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost, şi m-aţi primit. 36. Gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat pe mine, în temniţă am fost, şi aţi venit la mine. 37. Atunci voi răspunde lui drepţii zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit; sau însetat, şi ţi-am dat de ai băut. 38. Sau când te-am văzut străin, şi te-am primit; sau gol şi te-am îmbrăcat. 39. Sau când te-am văzut bolnav, sau în temniţă şi am venit la tine. 40. Şi răspunzând Împăratul, va zice lor: adevăr zic vouă, încât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie aţi făcut. 41. Atunci va zice şi celor de-a stânga lui, duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. 42. Că am flămânzit, şi nu mi-aţi dat să mănânc, însetoşat-am, şi nu mi-aţi dat să beau. 43. Străin am fost, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat. 44. Atunci vor răspunde lui şi ei, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, un străin, sau gol, sau în temniţă, şi nu am slujit ţie? 45. Atunci va răspunde lor zicând: adevăr zic vouă, încât nu aţi făcut unuia din aceşti mai mici, nici mie nu aţi făcut. 46. Şi vor merge aceştia în munca de veci, iar drepţii în viaţa de veci.


Judecata de pe urmă

1. Întocmai cum la Ioan cap. 5, de la Învierea parţială Mântuitorul trece la învierea generală, servind cea dintâi ca garanţie pentru a doua, aşa şi aici, de la judecata parţială (25, 14-30, tratată în cap. 32 – Duminica a XVI-a după Rusalii) trece la Judecata generală – Judecata parţială servindu-I mai mult ca o introducere ori ca o pregătire pentru cea generală.
Despre a doua Sa venire vorbeşte Mântuitorul Hristos de repetiţie ori (ex. Matei 16, 27; 24, 30 ş.a.). Aici însă, la sfârşitul activităţii Sale, simte trebuinţă să completeze această învăţătură luminându-o printr-un admirabil tablou, pe cât de simplu, pe atât de măreţ, pe atât de la înţelesul şi al celui mai naiv şi mai mărginit.
2. Mântuitorul se asemănase El Însuşi cu un bun păstor, care-şi pune viaţa pentru scăparea oilor de atacul lupilor (Ioan 10, 11). Aceasta Îl îndreptăţeşte să fie şi Judecător (Ioan 5, 28).
Blândeţea şi sacrificiul de sine al păstorului alături cu severitatea şi cu dreptatea nepărtinitoare a judecătorului sunt combinate de Mântuitorul ca motive ale grandioasei scene de la ultima judecată.
Întrunirea omenirii în jurul Său la ultima Judecată, o aseamănă cu o turmă în jurul păstorului ei. Şi, cum păstorul alege oile cele blânde şi inofensive din caprele cele neastâmpărate şi rău nărăvite, aşa are să aleagă El, actualul Păstor şi viitorul Judecător pe cei buni din cei răi.
În calitatea Sa de Învăţător şi Mântuitor, El a venit blând şi smerit, în cea mai mare sărăcie. Născut, nu în locuinţă omenească, oricât de sărăcăcioasă ar fi fost ea, ci într-o peşteră, în care se ocroteau dobitoacele în vreme de furtuni. La naşterea Sa, El n-are aşternut, nici măcar ca cel mai sărac din fiii oamenilor: se naşte în ieslele dobitoacelor, servindu-i ca aşternut restul de nutreţ, pe care vitele nu-l putuseră roade. În viaţa Sa Mântuitorul este aşa de sărman, încât cu El sunt de invidiat vulpile şi păsările, căci, constată El Însuşi: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are nici unde să-Şi plece capul“ (Matei 8, 20). El este, în cel mai strâns înţeles al cuvântului sărac, blând şi smerit. El, care putea să Se nască într-un palat, în mătăsuri, a preferat să se nască şi să vieţuiască în extrema sărăcie, ca în această sărăcie să lucreze, şi pe cei ce erau cuprinşi de ea, materialiceşte şi moraliceşte, să-i ajute, să-i scape (Matei 11, 28-29). El s-a smerit până la cel mai jos grad de umilire, ca, de aci începând, să ridice pe cei umiliţi: „a îngenunchiat, ca să ridice oaia cea pierdută, să o pună pe umerii Săi şi să o mântuiască“.
Această umilire uimitoare are drept consecinţă înălţarea Sa. De aceea: acum după ce Şi-a împlinit misiunea de Învăţător şi în parte şi de Păstor şi e pe pragul completării misiunii de Păstor şi a împlinirii celei de Mântuitor, – acum este la locul său să le anunţe celor pentru care a venit, pentru care S-a jertfit, că la a doua Sa venire, ca Judecător, nu va mai veni umilit şi sărman, ci în cea mai înaltă strălucire şi mărire, precum mintea omenească nici nu poate să-şi închipuiască: pe norii cerului, anunţat de glasul Arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 4, 16) şi însoţit de toţi sfinţii îngeri – ca Împărat ceresc!
Cum „se vor aduna înaintea lui toate limbile“ (vs. 32) ne spune Apostolul Pavel „după cuvântul Domnului“, că morţii se vor scula nestricaţi, şi cei vii se vor schimba într-o clipire a ochiului (I Corinteni 15, 52; I Tesaloniceni 4, 15-16) şi aşa vor sta înaintea Judecătorului, toţi egali, fără considerare la rangurile sau poziţiile sociale, pe care le-au avut în viaţă.
Motivul sentinţei vor fi faptele noastre către aproapele.
Orice faci unui copil, bine ori rău, se răsfrânge asupra tatălui copilului. Tatăl copilului îţi consideră fapta ca şi cum lui însuşi i-ai fi făcut-o: îţi este recunoscător, dacă i-ai făcut bine copilului său, şi îţi cere socoteală dacă i-ai făcut rău.
Dumnezeu încă este tată. Toţi oamenii sunt fiii Săi. Şi, deci, aceea ce facem noi oamenilor, fiilor lui Dumnezeu, lui Dumnezeu Însuşi Îi facem. De aceea aduce Mântuitorul, ca motiv al recompensei şi al pedepsei, faptele noastre pentru sau contra fraţilor noştri, fapte, care toate îşi au motivul în iubire.
Aceia, care au practicat iubirea, vor fi răsplătiţi cu viaţă veşnică; cei care n-au practicat-o, vor fi pedepsiţi cu osândă veşnică.
3. Gândindu-ne serios la înfricoşata judecată şi la înspăimântătoarele ei urmări, ne va fi peste putinţă să nu ne zguduim în toată fiinţa noastră şi să nu căutăm toate chipurile, ca să împlinim cu sfinţenie datoriile, pe care sfânta Biserică ni le impune în: faptele milei celei trupeşti şi în faptele milei celei sufleteşti.
Dacă gândul la judecata de pe urmă este zguduitor pentru fiecare om particular, cu cât mai zguduitor trebuie să fie el pentru un preot, care îşi dă seama de poziţia şi de răspunderea sa. Preotul ştie ca înaintea Judecătorului nu va sta singur, ca om, ci ca preot, ca conducător, în mijlocul acelora, pe care el i-a condus la bine ori la rău. Faptele lui vor vorbi prin păstoriţii lui, a căror poziţie de-a dreapta ori de-a stânga Judecătorului, îl va aduce şi pe el necondiţionat între cei buni, ori între cei răi. Între cei răi, ca culpabil pentru multele rele ale celor mulţi, pe care el i-a condus prin exemplul său, ori din neglijenţă i-a lăsat să meargă la rele – ca sluga cea rea mai mult va fi certat, mai grea pedeapsă va lua.
Singură această împrejurare trebuie să facă pe fiecare preot să se cutremure şi să-l cuprindă sudori reci, gândindu-se la misiunea şi răspunderea sa, şi să-şi încordeze toate puterile, ca păstoriţii săi să nu facă fapte împotriva milei trupeşti şi sufleteşti. În aceasta va izbuti cu siguranţă, dacă cuvântul său de învăţătură şi de îndemnare va fi însoţit şi susţinut de faptele sale.