Talcuirea evangheliilor de peste an

[patinina34]

[SIZE=3]50[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica lăsatului de carne[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 25, 31-46)[/SIZE]

31. Iar când va veni fiul omenesc întru mărirea sa, şi toţi sfinţii îngeri cu dânsul, atunci va şedea pe scaunul măririi sale. 32. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, şi va despărţi pe ei unul de către altul, cum desparte păstorul oile din capre. 33. Şi va pune oile de-a dreapta sa, iar caprele de-a stânga. 34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta lui, veniţi binecuvântaţi părintelui meu, moşteniţi Împărăţia, care este gătită, vouă de la întemeierea lumii. 35. Că am flămânzit, şi mi-aţi dat de am mâncat, însetoşat-am şi mi-aţi dat de am băut, străin am fost, şi m-aţi primit. 36. Gol, şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat pe mine, în temniţă am fost, şi aţi venit la mine. 37. Atunci voi răspunde lui drepţii zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, şi te-am hrănit; sau însetat, şi ţi-am dat de ai băut. 38. Sau când te-am văzut străin, şi te-am primit; sau gol şi te-am îmbrăcat. 39. Sau când te-am văzut bolnav, sau în temniţă şi am venit la tine. 40. Şi răspunzând Împăratul, va zice lor: adevăr zic vouă, încât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, mie aţi făcut. 41. Atunci va zice şi celor de-a stânga lui, duceţi-vă de la mine blestemaţilor în focul de veci, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui. 42. Că am flămânzit, şi nu mi-aţi dat să mănânc, însetoşat-am, şi nu mi-aţi dat să beau. 43. Străin am fost, şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat. 44. Atunci vor răspunde lui şi ei, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând, sau însetat, un străin, sau gol, sau în temniţă, şi nu am slujit ţie? 45. Atunci va răspunde lor zicând: adevăr zic vouă, încât nu aţi făcut unuia din aceşti mai mici, nici mie nu aţi făcut. 46. Şi vor merge aceştia în munca de veci, iar drepţii în viaţa de veci.


Judecata de pe urmă

1. Întocmai cum la Ioan cap. 5, de la Învierea parţială Mântuitorul trece la învierea generală, servind cea dintâi ca garanţie pentru a doua, aşa şi aici, de la judecata parţială (25, 14-30, tratată în cap. 32 – Duminica a XVI-a după Rusalii) trece la Judecata generală – Judecata parţială servindu-I mai mult ca o introducere ori ca o pregătire pentru cea generală.
Despre a doua Sa venire vorbeşte Mântuitorul Hristos de repetiţie ori (ex. Matei 16, 27; 24, 30 ş.a.). Aici însă, la sfârşitul activităţii Sale, simte trebuinţă să completeze această învăţătură luminându-o printr-un admirabil tablou, pe cât de simplu, pe atât de măreţ, pe atât de la înţelesul şi al celui mai naiv şi mai mărginit.
2. Mântuitorul se asemănase El Însuşi cu un bun păstor, care-şi pune viaţa pentru scăparea oilor de atacul lupilor (Ioan 10, 11). Aceasta Îl îndreptăţeşte să fie şi Judecător (Ioan 5, 28).
Blândeţea şi sacrificiul de sine al păstorului alături cu severitatea şi cu dreptatea nepărtinitoare a judecătorului sunt combinate de Mântuitorul ca motive ale grandioasei scene de la ultima judecată.
Întrunirea omenirii în jurul Său la ultima Judecată, o aseamănă cu o turmă în jurul păstorului ei. Şi, cum păstorul alege oile cele blânde şi inofensive din caprele cele neastâmpărate şi rău nărăvite, aşa are să aleagă El, actualul Păstor şi viitorul Judecător pe cei buni din cei răi.
În calitatea Sa de Învăţător şi Mântuitor, El a venit blând şi smerit, în cea mai mare sărăcie. Născut, nu în locuinţă omenească, oricât de sărăcăcioasă ar fi fost ea, ci într-o peşteră, în care se ocroteau dobitoacele în vreme de furtuni. La naşterea Sa, El n-are aşternut, nici măcar ca cel mai sărac din fiii oamenilor: se naşte în ieslele dobitoacelor, servindu-i ca aşternut restul de nutreţ, pe care vitele nu-l putuseră roade. În viaţa Sa Mântuitorul este aşa de sărman, încât cu El sunt de invidiat vulpile şi păsările, căci, constată El Însuşi: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are nici unde să-Şi plece capul“ (Matei 8, 20). El este, în cel mai strâns înţeles al cuvântului sărac, blând şi smerit. El, care putea să Se nască într-un palat, în mătăsuri, a preferat să se nască şi să vieţuiască în extrema sărăcie, ca în această sărăcie să lucreze, şi pe cei ce erau cuprinşi de ea, materialiceşte şi moraliceşte, să-i ajute, să-i scape (Matei 11, 28-29). El s-a smerit până la cel mai jos grad de umilire, ca, de aci începând, să ridice pe cei umiliţi: „a îngenunchiat, ca să ridice oaia cea pierdută, să o pună pe umerii Săi şi să o mântuiască“.
Această umilire uimitoare are drept consecinţă înălţarea Sa. De aceea: acum după ce Şi-a împlinit misiunea de Învăţător şi în parte şi de Păstor şi e pe pragul completării misiunii de Păstor şi a împlinirii celei de Mântuitor, – acum este la locul său să le anunţe celor pentru care a venit, pentru care S-a jertfit, că la a doua Sa venire, ca Judecător, nu va mai veni umilit şi sărman, ci în cea mai înaltă strălucire şi mărire, precum mintea omenească nici nu poate să-şi închipuiască: pe norii cerului, anunţat de glasul Arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 4, 16) şi însoţit de toţi sfinţii îngeri – ca Împărat ceresc!
Cum „se vor aduna înaintea lui toate limbile“ (vs. 32) ne spune Apostolul Pavel „după cuvântul Domnului“, că morţii se vor scula nestricaţi, şi cei vii se vor schimba într-o clipire a ochiului (I Corinteni 15, 52; I Tesaloniceni 4, 15-16) şi aşa vor sta înaintea Judecătorului, toţi egali, fără considerare la rangurile sau poziţiile sociale, pe care le-au avut în viaţă.
Motivul sentinţei vor fi faptele noastre către aproapele.
Orice faci unui copil, bine ori rău, se răsfrânge asupra tatălui copilului. Tatăl copilului îţi consideră fapta ca şi cum lui însuşi i-ai fi făcut-o: îţi este recunoscător, dacă i-ai făcut bine copilului său, şi îţi cere socoteală dacă i-ai făcut rău.
Dumnezeu încă este tată. Toţi oamenii sunt fiii Săi. Şi, deci, aceea ce facem noi oamenilor, fiilor lui Dumnezeu, lui Dumnezeu Însuşi Îi facem. De aceea aduce Mântuitorul, ca motiv al recompensei şi al pedepsei, faptele noastre pentru sau contra fraţilor noştri, fapte, care toate îşi au motivul în iubire.
Aceia, care au practicat iubirea, vor fi răsplătiţi cu viaţă veşnică; cei care n-au practicat-o, vor fi pedepsiţi cu osândă veşnică.
3. Gândindu-ne serios la înfricoşata judecată şi la înspăimântătoarele ei urmări, ne va fi peste putinţă să nu ne zguduim în toată fiinţa noastră şi să nu căutăm toate chipurile, ca să împlinim cu sfinţenie datoriile, pe care sfânta Biserică ni le impune în: faptele milei celei trupeşti şi în faptele milei celei sufleteşti.
Dacă gândul la judecata de pe urmă este zguduitor pentru fiecare om particular, cu cât mai zguduitor trebuie să fie el pentru un preot, care îşi dă seama de poziţia şi de răspunderea sa. Preotul ştie ca înaintea Judecătorului nu va sta singur, ca om, ci ca preot, ca conducător, în mijlocul acelora, pe care el i-a condus la bine ori la rău. Faptele lui vor vorbi prin păstoriţii lui, a căror poziţie de-a dreapta ori de-a stânga Judecătorului, îl va aduce şi pe el necondiţionat între cei buni, ori între cei răi. Între cei răi, ca culpabil pentru multele rele ale celor mulţi, pe care el i-a condus prin exemplul său, ori din neglijenţă i-a lăsat să meargă la rele – ca sluga cea rea mai mult va fi certat, mai grea pedeapsă va lua.
Singură această împrejurare trebuie să facă pe fiecare preot să se cutremure şi să-l cuprindă sudori reci, gândindu-se la misiunea şi răspunderea sa, şi să-şi încordeze toate puterile, ca păstoriţii săi să nu facă fapte împotriva milei trupeşti şi sufleteşti. În aceasta va izbuti cu siguranţă, dacă cuvântul său de învăţătură şi de îndemnare va fi însoţit şi susţinut de faptele sale.

[patinina34]

[SIZE=3]51[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica lăsatului de brânză[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 6, 14-21)[/SIZE]

14. Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc. 15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre. 16. Şi când ajunaţi nu vă faceţi ca cei făţarnici; trişti, că-şi smolesc feţele sale, ca să se arate oamenilor, că postesc. Adevăr zic vouă, că-şi iau plata sa. 17. Iar tu când posteşti, unge capul tău, şi faţa ta o spală. 18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci tatălui tău, celui ce este întru ascuns, şi tatăl tău cel ce vede întru ascuns va da ţie la arătare. 19. Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde rugina şi moliile le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. 20. Ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici rugina, nici moliile nu o strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. 21. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

Iertare, Ajunare, Materialism

Începutul acestei Evanghelii (vs. 14-15) este un reflex explicativ al cererii a cincea din rugăciunea domnească, cuprinsă cu câteva versuri mai înainte (vs. 11). Motivarea: a se vedea Evanghelia Duminicii a XI-a, tratată la cap. 27.
2. În marea Sa predică de pe munte (Matei, cap. 5-7), Mântuitorul, între altele demască făţărnicia fariseilor, care tot ce făceau cu colorit moral ori legal, făceau numai ca să fie văzuţi de oameni şi apoi lăudaţi şi admiraţi.
După ce a arătat în toată urâciunea ei ridicolă procedura fariseilor la facerea milosteniei (Matei 6, 1-4) şi a rugăciunii (6, 5-8), tot cu aceeaşi severitate necruţătoare îi biciuieşte pentru înşelătoria lor cu ajunarea sau cu postul. Mântuitorul arată că fariseii, în demagogia lor exploatau şi postul, anume, spre a provoca admiraţia maselor, spre a-şi câştiga popularitate. Ei, posteau nu posteau, dar ţineau să se arate gloatelor că ajună riguros. Spre scopul acesta în zile de post ei îşi smoleau feţele, umblau nespălaţi, trişti, ca şi cum ar fi gata, gata, să cadă de foame şi de oboseala privegherii şi a petrecerii în rugăciune. Masele inculte îi admirau, credeau că ei, în adevăr, de preocupaţi ce sunt cu cele dumnezeieşti, nu-şi iau răgaz nici măcar să se spele şi să se pieptene, ci petrec nemâncaţi, muncindu-şi corpul cu postul, cu foamea, în priveghere şi în rugăciune. Această mişelească exploatare a naivităţii poporului cu simularea postului şi a rugăciunii, o biciuieşte Mântuitorul în vs. 16, arătând, în vs. 17-18, adevăratul înţeles al postului. Făţarnicii popularitate căutau, popularitate aflau; dar numai atât: numai în aceasta constă „plata sa“. Încolo, cât pentru partea morală, fondul şi motivul postului: răi erau, răi rămâneau. În loc să se îndrepte, să-şi amelioreze viaţa morală cu ajutorul postului, după cum li se porunceşte prin Isaia (58, 5-7) şi Ioil (2, 12-13); ei deveneau mai răi, mai corupţi.
Adevăratul rost al postului sau al ajunării este, analog cu rugăciunea, tocmai contrarul de la practica cărturarilor şi a fariseilor: să nu arătăm prin nici un semn exterior că postim; să ştim numai noi singuri că postim. Este întocmai acelaşi înţeles, aceleaşi motive, ca şi la facerea rugăciunii: ferirea de vanitate, apoi mulţumirea sufletească, împăcarea cu conştiinţa proprie. La aceasta se mai adaugă că omul, prin adevăratul post, îşi înfrânează mai uşor poftele, care-l duc la păcate, şi, prin urmare, îşi ameliorează viaţa morală, se îndreaptă. Îndreptarea, însoţită de mulţumirea sufletească, este răsplata „la arătare“ a Tatălui ceresc. Această răsplată şi-o poate dobândi fiecare om prin rugăciune smerită şi din inimă şi prin post nefăţărit, urmat de înfrânarea poftelor.
Dacă peste tot exemplele atrag: exemplele de postire şi de rugăciune cu osârdie ale preotului trebuie să atragă în mod irezistibil pe credincioşii parohieni. Postul şi rugăciunea în vremuri de grele încercări, au fost anghira cea tare a corăbiei noastre bisericeşti şi naţionale, au fost paladiul, sub care neamul românesc s-a ocrotit în cursul veacurilor: postul şi rugăciunea vor fi şi în viitor aceea ce au fost în trecut. De aceea se impune cu îndoită putere datoria ca preotul să premeargă cu exemplul bun în post şi în rugăciune, spre a le păstra veşnic vii, în deplină vigoare la poporul român. Preotul, care, îmbătat de fantasmagoriile duşmanilor noştri naţionali bisericeşti, desconsideră postul şi, scandalizând pe evlavioşii parohieni, le slăbeşte credinţa şi prin aceasta, puterea de rezistenţă, deci forţa vitală a neamului, nu este cu nimic mai bun decât cel ce ucide pe mama sa. Deci, preotule, ia aminte!
Şi, este de la sine înţeles că, spre a putea practica nealterat aceste virtuţi vivificatoare, viitorul preot trebuie să se exercite îndelungat, mai ales în seminar: să petreacă mult în rugăciune şi să se obişnuiască cu postul, cu abstinenţa, cu înfrânarea, cu renunţarea la plăceri.
3. De la ideea înfrânării poftelor trupeşti, Mântuitorul trece la înfrânarea de la poftele bunurilor lumeşti, la biciuirea materialismului. El zice: „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde rugina şi moliile le strică, şi unde furii le sapă şi le fură”, adică: să nu fiţi preocupaţi de strângerea averilor materiale, lumeşti, să nu le consideraţi ca scop al vieţii.
Mântuitorul nu condamnă în mod absolut strângerea averilor materiale, ci numai prea multa îngrijire de astfel de comori, cu neglijarea comorilor spirituale. El combate materialismul, îndumnezeirea materiei, a bogăţiei pământeşti, a cărei deşertăciune, nestatornicie şi nesiguranţă o învederează atât de luminos, mai ales în admirabila parabolă de la Matei (19, 16-26) tratată la cap. 28, Evanghelia a XII-a după Rusalii, şi în cea de la Luca (12, 16-21), tratată la cap. 42, Duminica a XXVI-a după Rusalii. Faţă cu comorile pământeşti, temporale, Mântuitorul pune pe cele veşnic stabile, comorile spirituale; El zice: „vă adunaţi comori în ceruri...“ (vs. 20) virtuţi creştineşti, însoţite de cultura cea adevărată.
Virtuţile şi cultura nu se pot lua de la noi; ele sunt veşnice: sunt ale noastre în mod absolut, dacă ni le-am câştigat. În acelaşi timp comorile materiale, tocmai fiindcă se pot lua de la noi, ori se pot deteriora (rugina, moliile), nu se pot numi ale noastre în înţeles propriu.
Scopul vieţii noastre să fie comorile spirituale, cereşti, veşnice; fericirea cerească; comorile materiale să le avem numai ca mijloace, prin care să ajungem la scop.
Dacă vom considera ca scop al vieţii noastre comorile spirituale: inima noastră, preocuparea noastră va fi virtutea, cultura; dacă însă vom fi materialişti, dacă vom fi cu gândul la bogăţiile lumii materiale: ne vom face robi ai comorilor pământeşti (vs. 21). Că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră.
Comoara preotului este dublă: cea auxiliară şi cea propriu-zisă sau sufletească. Cea auxiliară este cultura sa intelectuală şi morală, menită să-i fie ajutor la îngrijirea şi paza comorii sufleteşti. Comoara sufletească, cea mai scumpă a lui comoară, este turma cuvântătoarea, încredinţată păstoririi lui. La păşunarea acestei turme cu păşunea adevărului şi a vieţii, la apărarea ei de lupii răpitori şi la ferirea ei de păşune stricăcioasă trebuie să-i fie inima ziua şi noaptea, dacă voieşte să fie adevărat păstor de suflete.
Nicăieri nu are mai puternică aplicare maxima: „Că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră“, ca în şcoală, în seminar. Preocuparea întreagă, inima seminaristului trebuie să-i fie cartea şi exerciţiul în practica virtuţilor. Aceasta să-i fie comoara, singura lui comoară. Spre dobândirea comorii, cuprinse în studii şi în practicarea virtuţilor, să-i fie îndreptată toată energia, ca să poată, la vreme, să răspundă cu succes marilor aşteptări, pe care Biserica, naţiunea şi patria le leagă de viitoarea lui misiune. Ferice de cel ce ştie să întrebuinţeze bine timpul, ca un bun econom de bunuri spirituale.

[patinina34]

[SIZE=3]52[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica I-a a Postului Mare[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 1, 43-51)[/SIZE]

43. A doua zi vrut-a Iisus să meargă în Galileea, şi a aflat pe Filip şi i-a zis lui: vino după mine. 44. Şi era Filip din Betsaida, din oraşul lui Andrei şi a lui Petru. 45. Aflat-a Filip pe Natanail, şi zise lui: de care a scris Moise în Lege, şi proorocii, am aflat pe Iisus fiul lui Iosif, care este din Nazaret. 46. Şi a zis Natanail lui: din Nazaret poate fi ceva bue; zise Filip lui: vino şi vezi. 47. Şi a văzut Iisus pe Natanail venind către dânsul, şi a zis de dânsul: iată cu adevărat israielitean, întru care vicleşug nu este. 48. Zis-a Natanail lui: de unde mă cunoşti; răspunse Iisus, şi a zis lui: mai înainte până nu te-a chemat pe tine Fiul, fiind sub smochin te-am văzut. 49. Răspuns-a Natanail, şi i-a zis lui: Ravvi, tu eşti fiul lui Dumnezeu, tu eşti Împăratul lui Israil. 50. Răspuns-a Iisus, şi i-a zis lui: pentru că am zis ţie, că te-am văzut sub smochin, crezi; mai mari decât acestea vei vedea. 51. Şi i-a zis lui: adevăr, adevăr grăiesc vouă, de acum veţi vedea cerul deschis, şi Îngerii lui Dumnezeu suindu-se, şi pogorându-se peste Fiul omului.

Iisus – Mesia Cel aşteptat

1. Mântuitorul se află lângă Iordan, în partea locului, unde boteza Ioan. Acolo I se asociază Andrei, Ioan, Simon, Petru şi Filip. Acesta, după o petrecere oarecare în societatea lui Iisus, întâlneşte pe Natanail şi-i spune că a aflat pe Mesia cel proorocit: Este Iisus din Nazaret, cunoscut ca fiu al lui Iosif.
Un cap deschis, sincer, fără rezerve şi fără falsitate era Natanail. El, când aude vorbindu-se de Nazaret, despre care Testamentul vechi nu face nici o pomenire, nu admite că Mesia ar putea fi din acea localitate, neînsemnată. El ştia că Mesia trebuie să fie din familia davidică, din Betleem. De aceea îi şi răspunde lui Filip, că Scripturile sunt împotriva acestuia şi a clientului lui: unul înşeală, celălalt se înşeală.
„Din Nazaret poate fi ceva bun?“.
Ce putea alta să-i răspundă Filip, decât să-l invite ca să meargă, să-L vadă şi să se încredinţeze din propria intuiţie: „Vino şi vezi“.
Mântuitorul vede în interiorul lui Natanail, vede trecutul lui (vs. 47) şi, când se apropie de Dânsul, îi zice: „Iată, cu adevărat israielitean, întru care vicleşug nu este“.
În câteva cuvinte Iisus îi descrie întreaga fiinţă, întreagă starea lui sufletească.
Natanail, omul cel „fără falsitate“, aşa cum trebuia să fie israieliteanul, Natanail se simte atins, se simte cunoscut de Iisus. El recunoaşte că Mântuitorul are dreptate; dar, îşi zice el: de unde ştie omul acesta, pe care eu îl văd, şi care, pe mine mă vede acum pentru prima dată în viaţă – de unde ştie El, cine sunt eu şi cum sunt eu? Pentru aceea Îl şi întreabă pe Iisus, scurt şi rece: „De unde mă cunoşti?“.
Explicarea răspunsului lui Iisus Hristos: „Mai înainte, până nu te-a chemat pe tine Filip, fiind sub smochin, te-am văzut“ (vs. 38) ne-o dă vs. 49 („Ravvi...”).
Până a nu pleca de acasă, Natanail se ocupase cu ideea, care preocupa pe întreg poporul israieltean, despre venirea lui Mesia. În grădina casei sale, înconjurată de jur împrejur cu zid, Natanail, el singur, neobservat de nimeni, se aşezase la umbra unui smochin, şi, cele auzite despre Ioan la Iordan combinându-le cu Scripturile, pe care le consultase cu ardoare, îl adusese la convingerea că a sosit timpul venirii lui Mesia. Ba din cele auzite despre predica lui Ioan, în combinare cu proorociile şi cu situaţia politică, în care se află poporul israielitean, el plănuise că Mesia trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu şi Împăratul lui Israil – un om supranatural, înarmat cu puteri dumnezeieşti, fără de care nu poate să scoată pe evrei de sub jugul romanilor şi să întemeieze o mare împărăţie iudaică. Petrecerea lui sub smochin şi combinaţiile lui nu le ştia nimeni; erau un scump şi dulce secret al său.
De la Cana Galileii până în ţinutul Betabarei este o distanţă bunicică. Şi, cum, când acest om serios şi cumpătat la vorbă şi la faptă, îşi vede secretul descoperit; când constată el însuşi că Iisus din Pereea l-a văzut pe el în Galileea, în Cana, că din aşa îndepărtare a pătruns în taina sufletului lui – nu e nici o mişcare dacă, din rece şi neîncrezător ce era cu un minut mai înainte, deodată se schimbă într-un cald entuziast. El îşi recunoaşte idealul în persoana lui Iisus: aşa îşi închipuie el că trebuie să fie Mesia cel proorocit şi aşteptat aşa, precum vede el acum că este Acela, care i-a pătruns secretul inimii. Ce declară el, vs. 49, este că şi-a văzut visul cu ochii: că Iisus este întocmai idealul, pe care el şi l-a format sub smochin: Mesia cel aşteptat, cu atâta dor de poporul israilitean: „Ravvi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israil“, aşa, precum mi-am închipuit eu că trebuie să fie Mesia.
Fiindcă ţi-am pătruns taina inimii, de aceea crezi? (vs. 51) – îi răspunde Mântuitorul. Aceasta, oricât de extraordinară este, ea e un bagatel pe lângă cele ce vei vedea de acum. Apoi, adresându-se către cei de faţă, zice: „Amin, amin, grăiesc...“. Cu alte cuvinte: mă veţi vedea în plină activitate, stându-mi la dispoziţie puterile dumnezeieşti, la care se gândise Natanail.
2. Schimbarea grabnică şi declaraţia lui Natanail ne readuce în minte schimbarea şi declaraţia analogă a lui Toma (cap. 8). Natanail, la începutul activităţii, Toma la sfârşitul activităţii lui Iisus. În ambele cazurile avem câte un neîncrezător, câte un sceptic, pe care realitatea îl converteşte grabnic. Pentru Natanail, Iisus, la începutul activităţii Sale, întruneşte garanţia împlinirii speranţelor lui Israil: Fiul lui Dumnezeu, ca Împărat al lui Israil – pentru Toma, la sfârşitul activităţii Sale, El este Domn şi Dumnezeu: Domn-Iehova al evreilor şi Dumnezeu al Universului. Gradaţiunea este firească. În deplină armonie cu situaţiile este şi răspunsul lui Iisus: celui dintâi, lui Natanail, îi zice: „fiindcă ţi-am zis că te-am văzut, crezi... vei vedea” celui din urmă, lui Toma: „fericit cel ce n-a văzut şi a crezut“.
3. Mântuitorul se numeşte Fiul Omului, pare că anume, ca răspuns la declaraţia lui Natanail, că El este Fiul lui Dumnezeu. Nu se arată însă ca răspuns, ci ca completare istorică. Iisus Hristos se numeşte pe Sine Fiul omului, omul, în înţeles mai înalt, cum se numeşte şi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui David.
Fiul lui Dumnezeu, în înţeles absolut, se numeşte El, ca Dumnezeu; dar în înţeles relativ încă are această numire, întrucât El este om, şi ca om, al doilea om, care, fiind fără de păcat, este al doilea Adam, creat şi, prin urmare, născut de Dumnezeu. Adam în starea lui de nepăcătuire se putea, cu drept cuvânt, numi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu mic.
Mântuitorul se numeşte Fiul lui David, al doilea David, indicând că în El se împlinesc aşteptările poporului israilitean, promisiunile avraamitice, care culminează în gloria davidică reînviată. El este aşteptarea împlinită a întregului Israil. Aceasta ne-o indică şi genealogia de la Matei (Duminica dinaintea Naşterii, cap. 57). Dar Mântuitorul se numeşte, şi cu predilecţie la sinoptici, Fiul Omului, indicând că el este al doilea Adam: om cum a fost Adam înainte de păcătuire. Din acest punct de vedere El este deoparte aşteptarea şi mântuirea întregii omeniri, după indicaţia Evangheliei de la Luca; de alta întemeietorul unei noi omeniri, ca un al doilea Adam. Precum este El ţinta istoriei şi speranţa poporului israilitean, aşa este El şi ţinta şi speranţa întregii omeniri.
Cuvintele: „De acum veţi vedea cerurile deschise şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului“ ne sunt adresate şi nouă, anume pentru ziua de astăzi. Şi, Sfânta Biserică a dispus ca ele astăzi, în Duminica I-a din Sfântul Post, să ni se citească, spre a ne pune la inimă înţelesul lor. Cum Sfinţii Apostoli, de la ziua alipirii lor de Domnul, până la Înviere, fiind nedespărţiţi de Învăţătorul lor, au văzut pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Dânsul, I-au văzut mărirea Lui: aşa şi nouă ne este dat ca, dacă vom fi nedezlipiţi de învăţătura Lui şi, urmându-o, în timpul acestui post, vom face pocăinţă serioasă şi ne vom ameliora viaţa morală, Îl vom însoţi în aceste zile fiind cu gândul şi cu inima în dumnezeiasca Sa operă a mântuirii: ne vom putea bucura de Învierea şi de Înălţarea Lui, şi vom putea şi noi zice cu mulţumire: Am văzut mărirea Lui!
Cea mai frumoasă parte din bucuria, ce se vesteşte în această Evanghelie, este rezervată Preotului neclintit credincios, care, ca şi Natanail priveşte în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi pe Împăratul noului Israil! Ferice, de trei ori ferice de el!

[patinina34]

[SIZE=3]53[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica a V-a a Postului Mare 1)[/SIZE]
[SIZE=3](Marcu 10, 33-45)[/SIZE]

33. Că iată ne suim în Ierusalim, şi Fiul Omului se va da Arhiereilor, şi cărturarilor, şi-L vor judeca pe El spre moarte, şi-L vor da păgânilor. 34. Şi-L vor batjocori pe El, şi-l vor bate pe El, şi-L vor scuipa, şi-L vor omorî, şi a treia zi va învia. 35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, feciorii lui Zevedeu, zicând, Învăţătorule, voim ca ce vom cere, să ne faci nouă. 36. Iar el a zis lor: ce voiţi să vă fac vouă? 37. Iar ei au zis lui: dă-ne nouă, ca să şedem unul de-a dreapta ta, şi altul de-a stânga ta întru mărirea ta. 38. Iar Iisus a zis lor: nu ştiţi ce cereţi, putea-veţi bea paharul, care-l voi bea eu, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, a vă boteza? 39. Iar ei au zis Lui: putea-vom, iar Iisus a zis lor: paharul, cu adevărat, care eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care eu mă voi boteza, vă veţi boteza. 40. Iar a şedea de-a dreapta mea şi de-a stânga mea, nu este al meu a da, ci celor ce s-au gătit. 41. Şi auzind cei zece au început a le părea greu de Iacov şi de Ioan. 42. Iar Iisus chemându-i pe ei le-a zis lor: ştiţi că celor ce li se pare, că împărăţesc neamurile, le stăpânesc pe ele, şi mai marii lor le domnesc pe ele. 43. Iar întru voi nu va fi aşa; ci care va vrea să fiu mai mare întru voi, să fie vouă slugă. 44. Şi, cel ce va vrea să fie întru voi mai întâi, să fie tuturor slugă. 45. Că şi fiul omenesc nu a venit, ca să-i slujească lui, ci ca să slujească el, şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi.


Ranguri între Apostoli

1. Mântuitorul plecase cu ucenicii Săi spre Ierusalim (10, 32). Seriozitatea, de care era cuprins înspăimânt pe ucenicii care îl urmau în tăcere. Era firesc ca această călătorie să-I înfăţişeze lui Iisus tot mai vie catastrofa de care se apropia, şi, deci, era natural ca El, în aceste momente, să devină excepţional de serios.
Ucenicii nu era permis să fie surprinşi de catastrofa, care-i aştepta; ei trebuiau să fie prevestiţi, pregătiţi Iisus încercase în două rânduri (Marcu 8, 31, 9, 31) să-i familiarizeze cu ideea jertfirii Sale, dar fără succes: Ucenicii săi erau atât de mărginiţi, încât nu-L înţelegeau, şi să-L întrebe nu cutezau (9, 32). De aceea simte El trebuinţă să-i prepare mai de-aproape acum, în ajunul desfăşurării marilor evenimente. El le şi spune fără înconjur, pe faţă şi lămurit (vs. 33, 34) că, ajungând în Ierusalim, Arhiereii şi Cărturarii au să-L prindă, să-L dea în judecată, să-L chinuiască şi să-l omoare; dar că a treia zi El va învia.
Nici de astă dată nu-L înţeleg ucenicii: ei cred că şi acum le vorbeşte în vreo alegorie, al cărei înţeles ar avea să li-l spună Învăţătorul.
2. Că deloc nu L-au înţeles ucenicii ne este dovadă faptul că, Mântuitorul încă nu terminase bine vorba despre tortura şi moartea Sa, şi doi dintre Apostoli – după Matei (20, 20), însoţiţi şi conduşi de mama lor, – care înţeleseseră numai atât că Iisus are să se facă Împărat, Îi cer, ca o particulară graţie, să-i pună pe ei, pe amândoi, în cele mai înalte ranguri, când va fi Împărat – întru mărirea Sa (vs. 37).
În loc să se supere pentru aceasta, mai mult decât naivitate: cu îngereasca şi dumnezeiasca Sa blândeţe şi îngăduinţă, le răspunde: „Nu ştiţi ce cereţi“; apoi întrebuinţând obişnuitul său limbaj figurat atât de des întrebuinţat de Prooroci, îi întreabă: „putea-veţi bea paharul, care voi bea Eu şi cu botezul, cu care Eu mă voi boteza, a vă boteza?“ – adică putea-veţi voi suporta amarul şi sarcina pe care Eu am să le suport?
Ei nu-L înţeleg nici acum, ci luând zisa Mântuitorului în înţeles verbal, fără să se mai gândească, răspund „putea-vom“. Dar ei, inconştient, spun un adevăr istoric, răspunzând în mod proorocesc. Aceasta o ştie Mântuitorul şi le zice serios şi apăsat.
Da, da „paharul, cu adevărat pe care Eu voi bea, îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă voi boteza, vă veţi boteza“ – cu înţelesul dar nu în sensul, în care gândiţi voi, ci în care Eu înţeleg: amarul Meu îl veţi bea şi greutatea Mea o veţi purta la timpul său (vs. 40), dar onorurile, pe care voi le cereţi, nu se pot promite înainte; ele sunt rezervate şi vor fi acordate celor ce le vor merita În Împărăţia lui Dumnezeu favoritismul şi hatârul n-au loc.
3. În nepilduita lor naivitate, ceilalţi zece, când au văzut că Ioan şi Iacov se insinuară în graţia Învăţătorului lor, s-au şi cuprins de necaz şi de ură în contra colegilor lor, despre care îşi închipuiau că ar fi şi primit întâietatea, iar ei, cei zece, ar rămâne de scădere, inferiori în ranguri.
Aici vedem îndelunga răbdare a Mântuitorului pusă la cea mai aspră probă. Pe când îi era limba mai amară în gură, pe când El privea cu groază la înfiorătorul Său martir, ucenicii Săi erau gata să se încaiere pentru închipuite ranguri, menite a satisface deşertăciuni josnice – întocmai cum, ceva mai târziu, soldaţii brutali şi nesimţitori, îşi vor disputa hainele Lui lângă crucea pe care El, înaintea lor, va suferi chinurile morţii. Mântuitorul însă îi priveşte ca un părinte pe copiii săi mici şi nepricepuţi, şi animozităţile şi susceptibilităţile lor copilăreşti, le împacă cu bunătate, întocmai cum un părinte indulgent îşi împacă copiii arţăgoşi. El le zice: „Care va vrea să fie mai mare întru voi, să fie vouă slugă“ (vs. 44) – cum şi Eu, mai marele vostru, slugă vouă tuturor m-am făcut, şi-Mi dau viaţa pentru cei mai mici decât mine. Această învăţătură o găsim aşa de admirabil exemplificată şi lămurită la Ioan (13, 4-17).
Cu cât cineva este mai cult, firesc e să aibă mai puţine veleităţi de ranguri şi onoruri, care satisfac deşertăciunea omenească. Şi iarăşi cu cât este mai cult, mai sus pus în societate, cu atât are, ba simte însuşi îndatorirea a servi mai mult şi pe mai mulţi, a servi şi a lumina pe toţi, câţi îi sunt inferiori, câţi sunt mai puţin instruiţi decât dânsul.
În acest înţeles: cu cât cineva ocupă în stat ori în Biserică un post mai înalt, cu atât are mai mare răspundere, căci cu atât atârnă mai mult binele şi fericirea mai multora de la dânsul, care pe toţi trebuie să-i servească. În acest înţeles înaltele posturi în stat nu sunt înalte ranguri de domni ai statului, ci de harnici servitori ai poporului. În acest înţeles acela, care face şi care trebuie să facă cele mai mari servicii poporului întreg care nu cruţă şi căruia nu-i este permis să cruţe nici o jertfă pentru binele ţării este capul statului; el este mai marele tuturor, dar el îi şi serveşte şi trebuie să-i servească pe toţi şi „îşi pune şi viaţa pentru mulţi“ (vs. 46).
Ce este capul statului pentru supuşii săi este Arhiereul (Mitropolit, Episcop) pentru credincioşii din Eparhia sa. Şi, ce este în Biserică peste tot Arhiereul, aceea este în parohia sa parohul. El este în cele spirituale, cel mai mare, ca un părinte în familia sa, dar, în acelaşi timp servitorul tuturor, gata în orice moment a face serviciu oricărui parohian.
Pe când purtarea copilărească a Apostolilor ne învaţă să ne ferim de acte copilăreşti şi de josnica ambiţie deşartă, care este proprie oamenilor mici de suflet, pe atunci tratarea cea îngăduitoare şi plină de răbdare a Mântuitorului, ne stimulează să fim şi noi cu îngăduinţă faţă de scăderile semenilor noştri. Când îi vedem că greşesc, fie din naivitate, fie împinşi de porniri rele, să nu-i bruscăm, să nu-i mustrăm cu asprime numaidecât, ci, mai ales când vedem că au greşit din naivitate, să-i luăm cu binişorul, cu blândeţe şi să-i facem să-şi recunoască greşeala, ca să şi-o îndrepte, fără a-i înjosi şi a-i face să roşească.
În procedura noastră de-a moraliza pe alţii, cu deosebire pe cei mai mult ori mai puţin integri, necorupţi, trebuie să-i tratăm ca educatori: să fim cruţători, nu să-i înjosim, ci să-i ridicăm; să nu le atingem demnitatea, ci, arătându-le cu cruţare defectele, să le facem posibilă îndreptarea.
Această procedură se recomandă, se impune preotului cu toată insistenţa în feluritele lui atingeri cu parohienii săi. El să nu uite niciodată că el este părinte, şi, ca părinte, are să-şi trateze fiii minori şi nepricepuţi, cu dragoste şi cu îndelungă răbdare.
Tratarea aceasta este o artă, care se poate câştiga numai prin o îndelungată exercitare făcută din toată inima. Şi pentru această exercitare timpul şi locul cel mai propriu este seminarul. Seminaristul să nu piardă din vedere adevărul că: cel ce nu adună, risipeşte; cu alte cuvinte cel ce nu utilizează timpul petrecut în seminar pentru pregătirea sa, acela îl risipeşte şi risipeşte cu anticipaţie, şi timpul viitor, pe care nu-l va putea utiliza cum se va cere de la dânsul.

[patinina34]

[SIZE=3]54[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 12, 1-18)[/SIZE]

1. Deci Iisus mai înainte de Paşti cu şase zile a venit în Betania, unde era Lazăr cel ce murise, pe care l-a înviat din morţi. 2. Şi au făcut lui acolo cină, şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu dânsul. 3. Iar Maria luând o litră de mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi a şters cu părul său picioarele lui, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. 4. Deci a zis unul din Învăţăceii lui, Iuda a lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe El. 5. Pentru ce acest mir nu s-a vândut cu trei sute de dinari, şi să se fi dat săracilor. 6. Şi a zis aceasta, nu pentru că doară de săraci, era grija lui, ci pentru că era fur, şi pungă avea, şi ce se punea într-însa, purta. 7. Şi a zis Iisus: las-o pe dânsa, spre ziua îngropării mele a făcut aceasta. 8. Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea. 9. Şi au înţeles popor mult din evrei, că acolo este, şi au venit, nu pentru Iisus numai, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care îl înviase din morţi. 10. Iar s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare. 11. Căci mulţi pentru el mergeau din evrei şi credeau în Iisus. 12. Iar a doua zi popor mult, care venise la praznic, auzind, că venise Iisus în Ierusalim.; 13. Au luat stâlpări de finic, şi au ieşit întru întâmpinarea lui şi strigau: osana, bine este cuvântat cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil. 14. Şi aflând Iisus un mânz de asină, a şezut pe el cum este scris. 15. Nu te teme fata Sionului, că iartă Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei. 16. Iar acestea nu le-au cunoscut Învăţăceii lui mai înainte, ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci şi-au adus aminte, că aceste erau pentru El scrise, şi acestea I-au făcut Lui. 17. Deci mărturisea poporul care era cu El, când pe Lazăr l-a strigat din mormânt, şi l-a sculat din morţi. 18. Pentru aceea L-a şi întâmpinat poporul, că a auzit, că El făcuse această minune.


I. Cina din Betania. Maria şi Iuda
[SIZE=3](1-11)[/SIZE]

1. După învierea lui Lazăr evreii luaseră hotărâre formală să-L omoare pe Iisus (Ioan 11, 53). Ca moartea Lui să se întâmple, nu atunci când evreii vor voi, ci atunci, când Dumnezeu va binevoi, Mântuitorul se retrage din preajma Ierusalimului aproape de pustie, de unde cu şase zile înainte de Paşti, însoţit de Învăţăceii Săi, Se întoarce în Betania, la prietenul Său Lazăr, pe care-l înviase. Lazăr dă o cină în onoarea scumpului său oaspe. La această cină, la care, bineînţeles, iau parte şi Învăţăceii, Marta serveşte ea însăşi pe Iisus; iar Maria, luând o litră (327,45 gr.) de nard curat foarte preţios, o toarnă pe picioarele Lui, şi cu părul capului I le şterge.
2. La evrei, ca peste tot la Orientali, era obicei, ca oaspeţii, sosiţi pedeştri, să-şi spele picioarele la intrarea lor în casă, – atât spre a se curăţi, cât şi spre a se răcori. Pentru acest act erau anume servitori. La astfel de servitori face aluzie Ioan Botezătorul, când zice despre sine, că nu este vrednic să dezlege curelele încălţămintelor lui Iisus – spre a-I spăla picioarele.
Acum, venind Mântuitorul în casa prietenilor Săi, Maria, în nemărginita ei gratitudine pentru marele ei oaspete găseşte că e nedemn să-l trateze ca pe oamenii comuni. Ea nu îngăduie să se apropie de El servitorii casei, ci faţă ca El, cel mai potrivit loc al ei, ca doamnă a casei, este să ţină ea locul servitorilor. Deci, după ce Mântuitorul se aşează în casă, pe când sora ei Îl servea la masă, ea Îl serveşte spălându-I picioarele.
În locul apei, cu care se spală toată lumea, ea întrebuinţează cel mai preţios mir. În loc să-I şteargă picioarele cu un prosop sau ştergar obişnuit, ea I le şterge cu ce are o femeie mai preţios, cu podoaba capului ei, cu părul ei.
Astfel în procedura Mariei ni se arată cea mai înaltă şi cea mai nobilă dovadă de respect, de admiraţie şi de gratitudine pentru binefacerea primită de la Mântuitorul. Astfel, în faţa negrei ingratitudini a evreilor, ni se desemnează, ca o binefacere şi pentru noi, nobila faptă de nemărginită gratitudine a Mariei. Ea este binefăcătoare pentru noi însă mai vârtos ca exemplu, ca model de imitat; întocmai cum ingratitudinea Evreilor este şi ea un învăţământ pentru noi: să ne ferim de-a ne arăta nerecunoscători, să ne silim în tot chipul să răsplătim cu bine binefacerile primite.
3. Între Învăţăceii lui Iisus Hristos era însă unul, o notă discordantă, Iuda din Iscariot, un om avar, speculant, care era un fel de casier al societăţii Mântuitorului. El îşi împlinea misiunea de casier mai mult în beneficiul său particular, decât în cel comun. De acea Evanghelistul îl numeşte fur. „Fur era şi pungă avea“, şi ce intră pentru societate, el nu cheltuia în scopurile societăţii, ci păstra pentru sine: „purta“ într-însa, adică în pungă.
Acest Iuda, când vede ce calitate şi ce cantitate de mir a vărsat Maria pe picioarele lui Iisus, nu se poate stăpâni să nu dea expresie necazului său că i s-a luat prilejul de a face o însemnată economie pentru punga sa.
Auzind cuvintele lui Iuda, care răsunau ca o blasfemie, în acest locaş de pace, de armonie şi de iubire, Mântuitorul cu dumnezeiasca Sa blândeţe, ia în apărare fapta Mariei: „Lăsaţi-o...“.
Din cuvintele Mântuitorului vedem că Maria nu cumpărase anume pentru Dânsul mirul de nard, ci îl avea de mai înainte, şi-l păstrase anume pentru această ocazie. De când să-l fi avut, şi cu ce ocazie să-l fi cumpărat?
Răspunsul nu poate fi altul decât acela, că, murind Lazăr, ea cumpărase mirul ca să ungă pe fratele său. Întârziind însă Iisus cu venirea Sa, şi, la sosire, înviind pe Lazăr, ocazie pentru ungere cu acel mir n-a venit. Astfel mirul a rămas în casă, şi Maria „l-a păzit“, ca drept recunoştinţă, să-l utilizeze cu proxima vizită a Binefăcătorului ei, spre a-I arăta negrăita ei mulţumire.
Ea însă nu ştia că fapta ei serveşte drept semn, simbol pentru Mântuitorul: „Spre ziua îngropării mele l-a păzit“, ne spune El Însuşi. Uncţiunea aceasta simboliza pregătirea Lui spre moarte.
În loc să fie uns după moarte, Mântuitorul e uns înainte de moarte, încă fiind viu, ca un semn, că viu va fi şi după moarte, şi că, după moarte nu va putea fi uns, deoarece va învia înainte de-a ajunge Mironosiţele la mormânt ca să-L ungă.
4. Faţă cu gratitudinea, care ne e desemnată cu atâta frumuseţe, Evanghelistul (vs. 9-11) în vii culori ne înfăţişează ingratitudinea şi orbirea evreilor. El ne spune, că, auzind de cele întâmplate în Betania cu Lazăr, iudeilor, care îl văzuseră mort şi acum aud că este viu, vin în Betania, nu numai ca să vadă pe Iisus, dar vin, mai vârtos, ca să vadă pe Lazăr, şi să se convingă prin sine înşişi despre realitatea învierii lui.
Împrejurarea este zdrobitoare pentru farisei şi pentru cărturari: ea face ca lumea să le desconsidere autoritatea şi să simpatizeze cu Iisus, „Proorocul cel mare din Galileea“.
Aceasta este un pericol pentru ei, este moartea lor.
Din pricina lui Lazăr, care era cea mai incontestabilă dovadă vie despre Dumnezeirea lui Iisus, mulţi dintre iudei, chiar dintre farisei, crezură în Iisus. Spre a împiedica creşterea acestui curent, ei, fariseii şi cărturarii, în orbirea lor, hotărăsc să înlăture cu orice preţ această dovadă: „s-au sfătuit Arhiereii, ca şi pe Lazăr să-l omoare“.
Era deci hotărât ca să omoare pe Mântuitorul, dar să omoare şi pe Lazăr. Mântuitorul ştia această hotărâre.
Până acum, de câte ori evreii au încercat să-L omoare, Mântuitorul S-a dat la o parte din calea lor, fiindcă nu sosise ceasul Său. Acum, când ceasul a sosit, provocat de El Însuşi, acum, mai ales acum, când ar fi putut prea uşor să se pună în siguranţă, acum pleacă Mântuitorul de bună voie, ca să se predea în mâinile vrăjmaşilor Săi, care siliţi sunt să-L execute atunci când El voieşte, chiar împotriva planului lor.
Statornicia Mântuitorului în planul Său, de a mântui lumea cu propria Sa jertfire, este pentru noi o frumoasă pildă de învăţătură. Când ne hotărâm să facem binele, şi ştim că, de la binele pe care avem să-l facem, atârnă binele şi fericirea fraţilor noştri, să nu ne descurajăm în faţa niciunei greutăţi, ce ni s-ar opune, ci, stăruind, dacă ar fi trebuinţă, chiar şi viaţa să ne-o jertfim, pentru binele şi fericirea fraţilor noştri. În stăruinţa de a face binele înlăturând orice piedici, preotul trebuie să premeargă cu exemplul. Întru atât preotul este ostaşul lui Dumnezeu!

[patinina34]

[SIZE=3]55[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica Stâlpărilor[/SIZE]

II. Intrarea triumfală în Ierusalim
[SIZE=3](12-18)[/SIZE]

1. Mântuitorul purtase un lung şi neîntrerupt război contra ignoranţei şi contra corupţiei şi pentru liberarea omenirii de sub jugul întunericului şi al păcatului. Acum vine să dea ultima luptă, ultimul asalt, asaltul pe cruce şi în mormânt. Acest asalt are să fie coroana victoriei desăvârşite, căci are să fie urmat de Învierea Sa. Victoria din perspectivă este atât de sigură, încât după modul de vedere şi de procedare al Proorocilor, care scriau despre viitor, ca şi cum ar fi trecut, anume spre a arăta siguranţa împlinirii, ea, victoria, e considerată ca şi împlinită.
Mânecând din acest punct de vedere, precum în ajun, în Betania, s-a serbat funcţiunea Sa, ca şi cum Mântuitorul ar fi fost răstignit mort – se serbează, serbează Iisus, El însuşi, intrarea Sa triumfală în Ierusalim.
Dar, ce fel de intrare triumfală?!
Toţi Evangheliştii ne vorbesc despre această sărbătoare. Din rapoartele tuturor să încercăm a ne înfăţişa mişcătorul şi măreţul tablou.
2. Mântuitorul era cunoscut în Ierusalim, cunoscut iudeilor din Palestina şi celor din străinătate, pentru învăţăturile şi minunile Sale. Minunea cu Lazăr încă îi mai mărise popularitatea. Şi cei, care Îl cunoşteau personal, ca şi cei, care Îl cunoşteau numai după nume, doreau să-L vadă, şi, fiind ei acum în Ierusalim, Îl aşteptau cu nerăbdare să vină şi El la sărbătoare. Mulţi se temeau chiar că nu va veni, şi aşteptarea lor va fi zadarnică (Ioan 11, 55-56).
În această stare sufletească aflându-se vizitatorii, ca şi locuitorii Ierusalimului, a fost firesc ca atunci, când au aflat că Iisus a sosit în Betania, şi, că din Betania, de la poalele muntelui, pe care se ridică Ierusalimul, vine în cetate – a fost firesc ca aceste cete nenumărate, cuprinse de neastâmpăr, să se grăbească a-I ieşi înainte şi să se înşiruiască pe întinsa şi pitoreasca şosea şi să se posteze pâlcuri-pâlcuri pe coastele prin care trecea şoseaua de la Betania la Ierusalim.
Pe când Ierusalimul se mişcă şi fierbe la auzul sosirii Mântuitorului, în Betania încă se fac preparative. Iisus trimite în Betaghi de I se aduce o asină cu mânzul ei, mânzat, după ea. Învăţăceii îşi pun hainele pe asină, pe care unul, o ia de căpăstru şi o conduce; iar Mântuitorul încalecă pe mânz, care fără căpăstru, merge liber după asină.
Astfel în Betania sosiseră cete-cete de călători, între care, de bună seamă, erau şi mulţi de aceia, cărora Iisus le făcuse bine: îi vindecase, îi ajutorase; deci Îl cunoşteau, Îi erau recunoscători, devotaţi chiar. Aceste cete de călători se unesc cu ceata, care însoţea pe Iisus şi pleacă împreună să suie muntele cel pitoresc, împodobit cu verdeaţă, mai ales cu finici.
Ideea de a proclama pe Iisus Împărat, manifestată cu un an înainte (Ioan 6, 15) revine în mintea gloatelor. Acum însă mai lămurită, curăţită de pornirile turbulente, josnice. Fără să-şi dea mult seama ce fac, aceste cete de oameni, care însoţesc pe Mântuitorul, când se apropie să suie muntele, într-un avânt sărbătoresc încep să-L aclame cu entuziasm: „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului, Împăratul lui Israil“.
În aclamaţia aceasta, cetele entuziasmate, ba inspirate de Duhul Sfânt, recunosc că Iisus este Mesia.
Când convoiul ajunge la cetele, care ieşiseră în întâmpinarea lui Iisus, aceste de departe încep să clatine ramuri verzi de finic, ca semn de salutare şi binecuvântare sărbătorească, apoi se asociază şi ele convoiului purtând şi clătinând mereu ramuri şi strigând „Osana...“ de se cutremurau munţii şi răsunau văile, şi mai ales „s-a cutremurat Ierusalimul“.
Unii aştern pe şosea verdeaţă şi flori, alţii îşi aştern hainele, ca Iisus Hristos să treacă peste ele, ca peste nişte covoare, şi, cu toţii, zeci de mii de oameni se înşiruiesc pe şosea spre a conduce pe Împăratul lui Israil în cetatea împărătească.
În mijlocul acestei enorme mulţimi, parte entuziasmată pentru El, parte din ea asociată din curiozitate, Iisus Hristos intră în Ierusalim în triumf împărătesc – ca triumfător asupra întunericului şi asupra morţii.
3. Acest triumf în ochii profanilor se arată numai ca un simulacru, ca o parodie a unui triumf împărătesc. Căci:
– în locul falnicului Împărat, îmbrăcat în purpură şi strălucind în podoabe, profanul vede numai un om smerit, blând, sărman, desculţ, cu capul gol, îmbrăcat cu o singură haină săracă şi încins peste dânsa;
– în locul superbului cal alb, pe care să nu fi încălecat nimenea, şi care să poarte cu fală pe biruitorul Împărat – un mânz de asină, tipul sărăciei smerite;
– în locul suitei măreţe de generali, încărcaţi de semnele biruinţei şi ale vitejiei lor – nişte smeriţi pescari, toţi desculţi, cu capetele goale, toţi săraci lipiţi pământului, ca şi tovarăşul lor călăreţ;
– în locul armatei triumfătoare, încărcate de arme, de răni şi de prăzi – mii şi mii de declasaţi, oameni săraci, fără căpătâi.
Acest tablou, cu adevărat, pentru un profan, nici nu poate fi alta, decât parodia unui triumf împărătesc.
Şi totuşi el este un adevărat, un veritabil triumf. Căci: în ce priveşte pe Împăratul Mesia – proorociile spun că El are să intre în Ierusalim blând şi smerit: nu călare pe superbul cal alb, ci pe smeritul mânz tânăr de asină (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9).
Este deci triumf proorocit, acum împlinit. Apoi:
Cum Împăratul încalecă pe calul mândru, pe care nimenea nu încălecase – aşa şi Iisus încălecă pe asinul smerit, încă neîncălecat de nimeni. Deci triumf, în conformitate, cu uzul de la triumfurile Împăraţilor lumeşti – substituind numai, conform proorociilor, mândria calului cu smerenia asinului.
Pescarii smeriţi, care constituiau suita lui Iisus, sunt generalii, nu care au biruit, ci care vor birui şi cuceri lumea. Eroismul şi victoria lor sunt în viitor, dar cu atâta siguranţă, încât se serbează de pe acum.
Cetele de declasaţi, miile de oameni fără căpătâi, care reprezintă armata biruitoare, sunt ca şi pescarii, adevăratele armate, ale căror merite sunt în viitor, dar tot aşa de sigure ca şi moartea şi Învierea lui Iisus Hristos şi ca şi meritele Apostolilor Lui. Sărăcia lor, credinţa, blândeţea şi entuziasmul lor sfânt, sunt armele, cu care vor câştiga victorii asupra bogaţilor necredincioşi şi decăzuţi prin desfrâu. Cu aceste arme vor regenera ei omenirea, nu fără a se răni, a se jertfi, nu fără a muri moarte de eroi.
Astfel, aceea, ce se pare profanului o parodie, un simulacru, în realitate este un serios, real şi totodată strălucit triumf.
În acest triumf se sărbătoreşte deoparte rezultatul activităţii de până acum a Mântuitorului: recunoştinţa celor ce L-au primit: de alta succesul viitor: biruinţa asupra morţii şi a întunericului spiritual-moral, – biruinţă pe care tot Evanghelistul Ioan o cântă aşa de sublim în admirabila sa poemă „Apocalipsa“, cu care se încheie seria sfintelor cărţi ale Testamentului nou.
Intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim pentru noi cuprinde o învăţătură:
Cum atunci pentru omenirea întreagă a intrat El ca să moară şi să învieze în împărăteasca cetate: astfel acum, pentru fiecare din noi intră în cetatea sufletului nostru prin Sfânta Cuminecătură, spre viaţa noastră, dacă îl vom primi cu vrednicie, şi spre moarte, dacă îl vom primi cu nevrednicie. Cu vrednicie Îl vom primi, dacă în haine de nuntă îl vom întâmpina, casa, cetatea împărătească a sufletului nostru, cu pocăinţă o vom curăţi şi cu ramurile verzi ale faptelor noastre bune Îl vom binecuvânta. Aceasta se raportează la preoţi în locul întâi, ca la conducătorii turmei cuvântătoare.

[patinina34]

[SIZE=3]56[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica înainte de[/SIZE]
[SIZE=5]Înălţarea Sfintei Cruci[/SIZE]
[SIZE=3](Ioan 3, 13-17)[/SIZE]

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, numai cel ce s-a pogorât din Cer, Fiul Omenesc, care este în cer. 14. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omenesc. 15. Ca tot cel ce crede în el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. 16. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, cât şi pe Fiul său cel unul născut l-a dat, ca tot cel ce crede în dânsul să nu piară, ci să aibă viaţa de veci. 17. Că n-a trimis Dumnezeu pe Fiul său în lume, ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin el.


Importanţa Crucii

1. Evanghelia de faţă este o parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (Ioan 3, 1-21). Ca să o putem înţelege este nevoie să o punem în legătură cu întregul.
Iisus ne spune Ioan, mersese pentru prima dată cu ucenicii Săi la sărbătoarea Paştilor. Minunile şi învăţăturile Lui Îi câştigaseră o mulţime de aderenţi. Între aceştia erau chiar şi unii dintre farisei. Fariseii însă luaseră de timpuriu poziţie ostilă contra Lui (Ioan 1, 19-28) şi hotărâseră să excludă dintre dânşii pe acela, care ar sta cu El de vorbă. De aceea, acei farisei, care Îi erau aderenţi, stăteau în rezervă, nu se dădeau pe faţă. Între aceştia era unul, Nicodim, un boier erudit, care, spre a-şi procura mulţumirea de a avea o întrevedere cu Iisus, fără să se compromită în ochii colegilor săi, se duse noaptea (vs. 2), în taină, de se întâlni cu minunatul Învăţător.
Convorbirea o deschise Nicodim, adresându-se lui Iisus în termenul cel mai respectuos: „Rabi“ – titlu, care se da marilor învăţaţi ai lui Israil, cam identic cu „Magnificenţă“, ce se dă astăzi Rectorilor de la unele Universităţi. Apoi continuă: „ştim...“ adică nu sunt numai eu singur, ci suntem mai mulţi, care ştim, şi deci, eu, în numele mai multora, Îţi vorbesc.
În răspunsul Său Iisus îi vorbeşte lui Nicodim despre renaştere (vs. 3). Şi, nepricepându-L Nicodim, Mântuitorul Se explică, arătându-i (vs. 5 ş.u.) că renaşterea nu se înţelege materialiceşte trupeşte, ci spiritualiceşte, moraliceşte: „din apă şi din duh“: prin botez, spălându-se omul de murdăria păcatelor şi ameliorându-şi sentimentele şi dorinţele, deci întreagă viaţa morală. Iar, văzând că (vs. 9) tot nu e înţeles, Iisus (vs. 10) îşi exprima mirarea că Nicodim, dascălul lui Israil, nu-L pricepe – cu înţelesul: dacă tu nu Mă înţelegi, cum Mă vor înţelege ceilalţi, care n-au nici deşteptăciunea, nici ştiinţa ta – apoi adaugă: (vs. 11-12). Până acum v-am vorbit (Iisus se adresează lui Nicodim ca reprezentantul mai multora, ca şi cum ar vorbi cu mai mulţi, deci în plural, „voi, ... vouă“) de cele pământeşti, uşor de înţeles, şi nu înţelegeţi, dar dacă vă voi vorbi de cele cereşti?! Cele pământeşti tot se pot demonstra, se pot pipăi, dovedi prin experimente. Cele cereşti însă nu. În acestea sunteţi avizaţi numai la autoritatea Mea, Care vă vorbesc despre ce ştiu, despre ce am văzut – în ceruri. Că – şi acum începe Evanghelia, cu care ne ocupăm:
2. 13. „Nimeni“ – de aici, de pe pământ – „nu s-a suit în ceruri“, ca să afle, şi, înapoindu-se, să spună cele cereşti. Pe acestea le ştie numai „Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“. Numai el poate să ştie tainele lui Dumnezeu, fiindcă El este în cer, ca Dumnezeu şi este şi pe pământ, ca Dumnezeu şi ca om. În această calitate El singur Vă poate spune cele cereşti.
În câteva cuvinte profunde Iisus cuprinde şi misiunea şi activitatea Sa pământească, de care înlănţuieşte, tot în termeni adânci, rezultatul activităţii Sale:
14-15: Cele cereşti, pe care le va propovădui, au să-L ducă pe propovăduitor, pe Fiul Omului, la Golgota, pe cruce. Această ducere şi înălţare, însă are să fie spre mântuirea acelora, care vor crede într-Însul. Poziţia Lui pe cruce va fi ca a şarpelui, pe care Moise (Numerii 21, 9) l-a ridicat în pustie. Cum, cei muşcaţi de şerpi, dacă se uitau cu credinţă la şarpele cel de aramă, se vindecau; astfel se vor vindeca cei muşcaţi de şarpele primitiv, cei care suferă de păcatul lui Adam, privind şi primind cu credinţă pe Iisus Cel pironit pe cruce.
Această ridicare „pe semn“ (Numerii 21, 9) nu este întâmplătoare. Ea este produsul iubirii dumnezeieşti, căci (vs. 16-17) Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât, spre a o scăpa de urmările muşcăturii şarpelui primitiv, a dat tot ce a avut mai scump şi mai iubit, pe Însuşi Fiul Său, ca să fie chinuit, ţintuit pe lemn în locul şarpelui celui de aramă, ca lumea, văzându-L şi crezând într-Însul, să se mântuiască.
Pentru acum Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său să judece lumea, ci, ca, prin moarte, să o mântuiască de moarte.
3. Cum Moise „pe semn“ a ridicat şarpele neveninos, ca să vindece pe cei muşcaţi de şerpii cei veninoşi: aşa Hristos, Cel neatins de urmările şarpelui primitiv, se ridică pe semn, pe cruce, spre a vindeca pe cei înveninaţi, de şarpele primitiv, pe cei păcătoşi.
Hristos a stat fixat pe semn, pe cruce, ca semn şi prin aceasta a sfinţit Semnul, i-a dat importanţa pe care o are.
Semn de ruşine şi de teroare era crucea, deoarece cu ea, în miniatură, se înfierau făcătorii de rele, li se aplică semnul stigmatului pe frunte şi pe braţe; semn de teroare era crucea, căci pe ea se răstigneau cei mai urgisiţi făcători de rele.
Pe acest semn de teroare şi de infamie s-a pironit Iisus, ca semn că primeşte asupra Sa toată ruşinea care plana peste omenire, toată urgia şi grozăvia pedepsei, de care era vrednică omenirea, numai ca pe această nenorocită omenire să o scape şi de ruşinea negrăită şi de grozăvia pedepsei. El se face Însuşi semn şi face şi crucea semn al mântuirii lumii.
Prin răstignirea Sa, prin stropirea semnului de teroare şi de infamie cu scump sângele Său, El a sfinţit acest semn al infamiei, şi l-a prefăcut în cel mai onorific semn, după care să se cunoască cei ce cred într-Însul. Mai mult: Hristos pironit fiind pe cruce numai ca om, şi oarecum dezbrăcându-se de firea şi puterea Sa dumnezeiască, a transmis semnului crucii puterea de care corpul Său pe cruce s-a dezbrăcat. Astfel a ajuns Crucea să fie o reală putere dumnezeiască, semnul mântuirii, simbolul semnului lui Hristos Mântuitorul.
Astfel am ajuns ca semnul de oare când al infamiei să se prefacă în cel mai strălucit semn de onoare, cu care să se însemneze creştinii; astfel am ajuns ca Crucea din semnul teroarei să se prefacă în semnul celei mai înălţătoare bucurii, să fie considerată ca drapelul sfânt al creştinătăţii şi ca apărătoarea singuraticilor creştini.
Importanţa, ce o are pentru preot Sfânta Evanghelie, o are şi Sfânta Cruce, şi, cum trebuie să-i fie conduita către Sfânta Evanghelie, aşa şi către Sfânta Cruce1).