[patinina34]

[SIZE=3]61[/SIZE]
[SIZE=5]Evanghelia din[/SIZE]
[SIZE=5]Duminica după Botezul Domnului[/SIZE]
[SIZE=3](Matei 4, 12-17)[/SIZE]

12. Iar auzind Iisus că Ioan este prins, s-a dus în Galileea. 13. Şi lăsând Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum lângă mare, în hotarele lui Zavulon şi ale lui Neftalim. 14. Ca să se împlinească ce s-au zis prin Isaia Proorocul, ce zice: 15. Pământul lui Zavulon, şi pământul lui Neftalim, calea mării de aceea parte de Iordan, Galileea limbilor. 16. Poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau alături, şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor. 17. De atunci a început Iisus a propovădui, şi a zice: pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.


Pregătirea şi începutul activităţii lui Iisus

1. După Botez, înainte de a-şi începe activitatea Sa, Mântuitorul (4, 1 ş.u.) se retrage în singurătate spre a-şi termina pregătirea pentru uriaşa sa operă. Pregătirea aceasta din urmă este atât de importantă, încât găsim că aici este locul potrivit să o privim mai de-aproape.
Iisus se retrage în pustie, unde petrece singur 40 de zile în post şi în rugăciune. La sfârşitul acestui timp de izolare El flămânzeşte. Acest moment Satan voieşte să-l exploateze spre a-I zădărnici venirea între oameni.
Satan, prin amăgire, ajunsese să fie stăpân peste Adam şi peste urmaşii lui. El vede acum cu groază că Iisus, înarmat cu puteri dumnezeieşti, se pregăteşte să-i desfiinţeze stăpânirea. Este deci firesc ca el să încerce totul spre a-şi apăra domnia. El ştie că luptă pe faţă nu poate susţine. De aceea recurge la surprindere, la amăgiri, prin care să împingă pe Iisus la vreun pas pripit, prin care să-Şi închidă calea, să-Şi facă imposibilă împlinirea misiunii.
Pururea vigilent, când vede că Iisus este flămând, îşi zice: acum a sosit momentul de atac: dacă reuşesc să-L înduplec, ca El să-Şi întrebuinţeze puterile pentru binele Său personal, devenind din pur altruist ce este, un egoist, – eu am câştigat lupta, căci, în acest caz El, abătându-Se de la planul dumnezeiesc, a păcătuit şi a intrat sub stăpânirea mea.
2. În consecinţă Satan se apropie de Iisus în momentul când Acesta era mai flămând, şi-I zice: Văd că eşti flămând şi ce să mănânci n-ai; eşti, prin urmare, în primejdie să suferi de foame, şi în cele din urmă, chiar să mori. Ei bine, „dacă“, în adevăr, „tu eşti Fiul lui Dumnezeu“, ai putere să faci ce vrei, ai putere să-ţi procuri hrană schimbând materia care-ţi stă la dispoziţie, cum ai schimbat la Cana apa în vin – deci: „zi pietrelor acestora să se facă pâini“ şi să mănânci.
Iisus, Care era conştient de misiunea Sa şi de intenţiile diavolului, – fiindcă acesta îl numise Fiul lui Dumnezeu, îi răspunde cu cuvântul lui Dumnezeu: „Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Deuteronomul 8, 3).
Văzând Satan că reuşeşte să-L înduplece pe Iisus, ca să-Şi vină într-ajutor cu hrana corpului, el crede că va izbuti să-L surprindă cu ispitire mai profundă, ispitire în Duh. Îi cere să ispitească pe Dumnezeu. Îl ia deci pe Iisus şi zboară cu Dânsul în Ierusalim, depunându-L pe aripa Bisericii, unde nu putea sta, dar de unde nu se putea pogorî, ci era în pericol să ameţească, să cadă la fiecare moment. Aici, arătându-I primejdia, în care se află, Îi zice: „Dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos, căci“ – şi aici Diavolul aduce şi el motiv din Sfânta Scriptură – „este scris că îngerilor Săi va porunci...“ (Psalmul 90, 11-12).
Nu Iisus era însă Acela care să ştie de frică, şi Care, prin surprindere, putea fi înspăimântat. El îi răspunde cu toată liniştea: „Scris este: nu vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“ (Deuteronomul 6, 16).
Dar nici Satan nu se dă bătut. El îşi aduce aminte, pe de-o parte, că pofta de mărire îl făcuse pe el rău, de alta ce efect minunat avusese apelul lui la pofta de mărire a Evei. Stratagema întrebuinţată la amăgirea Evei, voieşte, deci, să o pună în aplicare şi faţă de Iisus. El ia pe Iisus şi se înalţă cu Dânsul pe vârful unui munte, de unde Îi arată toate Împărăţiile lumii şi mărirea lor, şi-I zice: Vezi acestea toate? Sunt ale mele! ţi le dau ţie, Te fac stăpân universal, cu o singură condiţie, să mă recunoşti pe mine ca pe mai marele tău, „să te închini mie“.
Iisus, atunci, face uz de autoritatea Sa dumnezeiască, poruncindu-i lui Satan: „Fugi dinaintea mea că scris este...“ (Deuteronomul 6, 13; 10, 20).
Satan dispare, lovit de dumnezeiasca poruncă, iar Îngerii vin în jurul lui Iisus şi-I servesc.
3. După întoarcerea din pustie, aflându-se în Pereea, lui Iisus Îi vine vestea că Irod a prins pe Ioan Botezătorul şi l-a aruncat în temniţă. Atunci El trece în Galileea şi se stabileşte în Capernaum. De aici Capernaumul s-a şi numit cetatea Sa.
Şi acest fapt este însă o împlinire de proorocie (Isaia 9, 1-2; 42, 7), anume ca să deştepte pe evrei spre a recunoaşte în Iisus pe Mesia Cel aşteptat de dânşii. Evreii trebuiau să vadă în activitatea galileică a lui Iisus, că El este lumina cea mare, despre care vorbeşte Isaia, lumină care s-a arătat întunecaţilor galileeni.
Învăţătura lui Iisus, la început, se rezumă (vs. 17) în pregătirea pentru Împărăţia cerurilor – o continuare a învăţăturii lui Ioan.
Precum la Botez, în primul act al pregătirii Sale, prin arătarea Sfintei Treimi se mărturiseşte în mod solemn mesianitatea dumnezeiască a lui Iisus; iar în al doilea, în alipirea aderenţilor de persoana Sa (Ioan 1, 37-51), dovedeşte Însuşi Dumnezeirea Sa (atotştiinţa manifestată către Petru şi către Natanail şi atotputernicia manifestată în schimbarea apei în vin), – în actul al treilea al pregătirii Sale se oglindeşte întreagă activitatea Sa, absolut dezinteresată, neinfluenţată şi neîmpiedicată de nimic, de nici o putere. Acest al treilea act este un fel de preludiu, un fel de simbol, din care cunoaştem că El va merge înainte bravând şi sfidând pericolele şi piedicile ce I le-ar pune puterea inamică, chinurile şi moartea. În actul al treilea al pregătirii Sale ni se simbolizează programul Său, înfăţişat în deviza scrisă cu litere de lumină: „Nimic pentru Mine, totul pentru omenire“.
Mari şi bogate învăţăminte cuprinde pentru noi această Evanghelie.
Şi noi adeseori suntem supuşi ispitei de pofta stomacului, de frică şi de deşertăciune lumească. Pofta stomacului, dorinţa de a mânca, nesaţiul care aduce cu sine atâtea rele, prin consecinţele ei ne îndeamnă la înfrânare, la temperare. Omul nu consistă numai din materie, ci şi din spirit; el să nu se gândească numai la hrana josnică, materială, ci mai vârtos la cea spirituală, superioară, la hrana cuvântului lui Dumnezeu, la cultura cea adevărată: luminarea minţii şi înnobilarea inimii.
Frica, ameninţarea cu nenorociri, dacă am evita să facem vreo faptă rea, ori, dacă am săvârşi una spre binele aproapelui, ne povăţuieşte la încrederea în Dumnezeu, Care va răsplăti Însuşi faptele cele bune şi va pedepsi pe cele rele.
Deşertăciunea lumească, pofta de mărire, păcatul primordial şi izvorul păcatului în lume şi al răului peste tot – ne îndeamnă să ne înarmăm cu pavăza smereniei şi cu coiful lepădării de sine, care conduce la cea mai înaltă mărire cerească.
Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pildă vie de smerenie şi de lepădare de sine, ca şi noi urmându-L, deviza să o avem: Nimic pentru noi, totul pentru neam şi pentru lege.
Preotul, trimisul Lui, dacă voieşte să fie vrednic de misiunea sa, trebuie să-L urmeze.