[patinina34]

[SIZE=3]Urmând clasificările stabilite de raţiune, cuvântul lume se întrebuinţează ca şi nume comun pentru toate patimile. Atunci când dorim să desemnăm toate patimile, noi le numim lume; iar atunci când vrem să le clasificăm după caracteristicile particulare, le numim “patimi”. Fiecare patimă este un mod particular de a trăi după înţelesurile cele slabe ale lumii (Gal. 4, 3; Col. 2, 8). Acolo unde patimile încetează de a acţiona, înţelesurile lumii rămân inactive. Iată care sunt patimile: pofta de avere, tendinţa de a aduna diferite lucruri; plăcerea trupească din care izvorăşte patima desfrânării; pofta de mărire, din care se naşte invidia; pofta de stăpânire; deşartă slavă a puterii; tendinţa de a se îmbrăca cu haine luxoase şi cu podoabe deşarte; căutarea slavei omeneşti care produce pizma; neliniştea pentru existenţa trupească.[/SIZE]
[SIZE=3]Acolo unde aceste patimi încetează de a acţiona, lumea moare. In măsura în care ascetul se eliberează de acestea rămâne în afară de lume, acesta anihilându-se pe măsură ce părţi din ea sunt distruse. Cineva a spus despre sfinţi că în timp ce trăiau, erau şi morţi: căci trăind în trup, nu trăiau pentru trup. Şi tu, analizează pentru care din patimile enumerate mai sus trăieşti. Vei şti atunci în ce măsură trăieşti pentru lume, şi în ce măsură eşti mort pentru ea. Când vei înţelege ce înseamnă lumea, vei pricepe, conform indicaţiilor de mai sus, prin ce ai rămas legat de ea şi prin ce te-ai rupt de ea. Pe lumea este viaţa şi înţelepciunea trupească”.[/SIZE]
[SIZE=3]“Lumea este o prostituată care solicită dragostea celor ce o privesc cu poftă, pentru frumuseţea ei. Cel ce a fost sedus, chiar în parte, de dragostea lumii şi care se lasă îmbrăţişat de ea, nu se va putea smulge din braţele ei până ce-l va lipsi de viaţa veşnică. Atunci când lumea îl stăpâneşte complet pe un om până la moarte, de abia atunci omul realizează că aceasta este mincinoasă şi înşelătoare. Cel ce se luptă pentru a scăpa de întunecimea lumii nu poate, până încă se află în această întunecime, să-i vadă toate cursele. Lumea îi ţine înlănţuiţi nu numai pe ucenicii săi, pe fii săi captivi, ci iată că a început să-i angajeze în lucrurile sale chiar şi pe cei ce practică sărăcia, pe asceţi şi pe cei ce s-au ridicat deasupra ei; ea îi striveşte şi îi calcă în picioare”.[/SIZE]
[SIZE=3]Intemeindu-ne pe aceste învăţături despre lume, învăţate din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, le dăm fraţilor noştri prea iubiţi următorul sfat şi le adresăm o fierbinte rugăciune: temeţi-vă să nu ajungeţi slujitori ai lumii! Chiar şi asceţii pot ajunge în această slujire dacă nu veghează cu mare atenţie asupra lor înşişi. Această slujire se poate împlini printr-un ataşament nebăgat în seamă, faţă de lucruri neînsemnate. Să luăm toate măsurile pentru a ne apăra împotriva iubirii faţă de lume. Să nu considerăm inofensiv un ataşament neînsemnat, chiar dacă pare fără nici o importanţă. Să nu considerăm cea mai mică îndepărtare de poruncile evanghelice.[/SIZE]
[SIZE=3]Să nu uităm cuvintele teribile spuse de Sfântul Apostol lacov: “Prea desfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacob 4, 4). Orice ataşament este, în sens spiritual, desfrânare pentru călugărul care trebuie să-şi îndrepte către Dumnezeu toată dragostea, cum spune Psalmistul: “Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui” (Ps. 30, 25). Căci iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Ps. 72, 26).[/SIZE]
[SIZE=3]Cine slujeşte lumii, nu poate în acelaşi timp sluji şi lui Dumnezeu; lucrul acesta este imposibil! Chiar dacă pentru cei ce sunt robiţi de lume, şi au o opinie deformată, lucrul acesta li se pare posibil, se înşală: aceasta nu-i în realitate decât ipocrizie, făţărnicie, minciună faţă de tine şi faţă de alţii. Cel ce este prieten cu lumea devine în mod inevitabil, poate fără să ştie, vrăjmaş lui Dumnezeu şi mântuirii sale. Iubirea faţă de lume se strecoară în suflet ca un hoţ, favorizat de întunericul nopţii, adică de nebăgarea de seamă şi lipsa de atenţie faţă de tine însuţi. Dragostea faţă de lume este capabilă de cele mai mari nedreptăţi, de cele mai mari crime.[/SIZE]
[SIZE=3]Exemplu concludent ne este dat de către preoţii evreilor contemporani cu Domnul Hristos. Acest cler căzuse în iubire faţă de lume. Era corupt prin iubirea faţă de onoruri, de laudele şi slava oamenilor. Erau stăpâniţi de iubire de bani şi de bogăţii; erau căzuţi în senzualitate şi în desfrânare; făceau tot felul de abuzuri şi nedreptăţi. Pentru a-şi păstra poziţia lor privilegiată în sânul poporului, îşi puneau masca pietăţii, şi împlineau cu minuţiozitate prescripţiile rituale şi tradiţiile bătrânilor. Şi care a fost urmarea acestei iubiri faţă de lume? O despărţire radicală faţă de Dumnezeu, precedată de o ură oarbă şi fanatică contra Lui. Clerul iudeu s-a împotrivit cu îndărătnicie lui Dumnezeu-Omul atunci când El se descoperea lumii; I s-au opus conştienţi fiind de divinitatea Lui, cum mărturiseşte Nicodim, unul dintre membrii Sinedriului (Ioan 3, 2).[/SIZE]