Sa-mi fie cu iertare insa nu sunt in totalitate de acord cu cele pe care le afirmati. Increderea in Dumnezeu este esentiala, e primara, e indispensabila si reprezinta o conditie necesara parcurgerii unui traseu spiritual calitativ in viata. Insa nici increderea in fortele proprii nu trebuie sa ne lipseasca; pornind la drum in tot ceea ce intreprind alaturi de Dumnezeu, cerandu-i ajutorul si binecuvantarea, inseamna ca unesc cele doua tipuri de incredere si savarsesc un lucru bun si bine placut Celui de Sus.
Personal vad increderea zero in fortele proprii ca pe o letargie, o stare de deprimare acuta si o nevalorificare a inzestrarilor ce ne-au fost oferite de bunul Dumnezeu. Am remarcat ca ati postat la un alt topic parerea dvs. despre ura de sine ca fiind iubire suprema de Dumnezeu. Lansand la o parte aspectul pur patologic al enuntului, cum imi pot permite sa urasc ceva ce insusi Dumnezeu a creat? Asta inseamna in mod automat sa dispretuiesc (nici nu indraznesc a scrie "sa urasc") lucrarea Duhului Sfant in fiinta mea. Imi pare rau, nu pot fi de acord cu asemenea afirmatii.
As dori sa detaliati, daca aveti bunavointa fireste, aspectele concrete ale opiniei exprimate de dvs. Cum s-ar traduce increderea zero in propria persoana in viata de zi cu zi? Cum ar trebui sa procedam, cum ne gasim un serviciu, (ne trebuie de fapt un serviciu sau nu?), cum ne descurcam in itele anevoioase ale traiului in contemporaneitate? Citindu-va postarile m-am gandit (sa-mi fie cu iertare daca va jignesc cumva) involuntar la sectantii (nu stiu exact care anume) care, grav bolnavi fiind, refuza transfuziile de sange pe motiv ca Dumnezeu ii va salva oricum. La auzul unor asemenea cazuri nedumerirea mea ajunge la stadiul de stupefactie...
Eu stiu o vorba din batrani: “Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista”. Foarte adevarata si folositoare este vorba asta! Asadar, daca nu pornim pe drumul vietii insufletiti de dragostea de Dumnezeu, cerandu-i in mod permanent ajutorul si vazand in toate faptele bune savarsite lucrarea Sa in / prin noi, nu avem sanse de reusita.
Si ca tot veni vorba de “vorbe” intelepte, mi-a spus cineva odata ca in viata trebuie sa-ti fii cel mai bun prieten pentru ca cei dragi (familie, amici) vin si pleaca insa cu tine insuti vei ramane mereu. Eu as refraza: sa-ti fie in viata Dumnezeu cel mai de incredere prieten, sa-ti pui nadejdea in El intotdeauna; dar si de tine insuti / insati sa-ti fie drag.
Imi cer iertare daca cele scrise ofenseaza in vreun fel. Recunosc ca sunt pe departe de-a fi sporita in credinta. Sunt un om care se nevoieste in felul lui si-si cauta calea-n viata. Insa mi se pare important sa ne exprimam opiniile in mod sincer, asa reusim sa avem “dialoguri” constructive.
Doamne ajuta!